DIVERSE

Unbowed (2012) – dreptatea socialã, între vis şi realitate, într-un film de succes ce i-ar putea aduce lui Ahn Sung Ki al 7-lea „Oscar” autohton din carierã !

Publicat: duminică 26 august 2012

“Unbowewd” este cel de-al 7-lea film coreean al anului 2012 dupa incasarile la box office, resind sa strange peste 22 milioane de dolari. O saptamana a ocupat prima pozitie in box-office, dar a fost repede detronat de blockbuster-ul “Nameless Gangster”. Filmul a fost prezent la mai multe festivaluri internationale de film si succesul sau a determinat distribuitorii americani sa-l achizitioneze. La Baeksang Arta Awards, (aprilie 2012) “Unbowed” a castigat premiul pentru Cel mai bun film al anului, iar actorul din rolul principal, Ahn Sung Ki, a mai adaugat la palmares un premiu pentru Cea mai buna interpretare. Ahn Sung Ki e o legenda vie a filmului coreean, fiind, alaturi de Lee Byung-hoon, primul actor coreean ce are o stea a sa pe celebrul bulevard hollywoodian “Walk of Fame”. Este, poate, cel mai respectat star coreean al momentului (si-l mai aminteste cineva in rolul din clasicul “The Housemaid” 1960 ?), aparand in filmele celor mai mari regizori coreeni ale anilor ’80-’90, cand filmul coreean cunostea o transformare, dupa epoca de aur a anilor ’60. A castigat de 6 ori “Grand Bell Award” – un fel de Oscar al Coreei), si nu e eclus ca la sfarsitul acestui an, rolul din “Unbowed” sa-I aduca un al 7-lea “Oscar” autohton. Filmul este produs, scris si regizat de nimanei altul decat Chung Ji-young, ce a regizat 13 filme din 1982 pana in 1998. Acesta este cunoscut pentru mai multe filme de razboi de la inceputul anilor ’90 (“The South Korean Army”, “White Badge”), “Unbowed” fiind primul sau film dupa 14 ani de absenta din industrie. Industria coreeana de film s-a schimbat radical intre timp, insa filmul sau ramane unul viu si de actualitate, punctele sale forte fiind distributia excelenta si scenariul stralucit. Mai trebuie spus ca filmul are la baza un incident real petrecut in 2007, care a ramas pana in zilele noastre in amintirea coreenilor, poate de aici si interesul urias manifestat pentru acest film.

Kim Kyung-ho (Ahn Sing Ki) este un profesor de matematica la o universitate privata de prestigiu. In 1995, acesta descopera in subiectele de admitere la facultate o problema alcatuita de un coleg mai tanar de catedra, care a fost pusa gresit si care, implicit, nu avea rezolvare. Pentru a nu compromite imaginea si prestigiul universitatii, conducerea decide sa schimbe regulile jocului din mers, punctajul anuntat initial pentru fiecare subiect in parte fiind modificat. Kim Kyung-ho se opune acestei decizii, iar din anul universitar urmator isi pierde catedra. Drept urmare, acesta intenteaza proces impotriva conducerii universitatii pentru discriminare. Dupa ani de judecata, sentinta finala e data de judecatorul Park Bong-ju, care decide ca universitatea are dreptate. In urma acestei sentinte, pe 12 ianuarie 2007 Kim Kyung-ho se decide sa-si faca singur dreptate si, inarmat cu o arbaleta, il asteapta pe judecator in cladirea unde acesta locuia. In momentul in care cei doi se zaresc iar Kim ii cere judecatorului sa recunoasca faptul ca sentinta data a fost nedreapta, are loc o incaierare. La fata locului apare si un agent de paza, care ii desparte pe cei doi. Judecatorul este ranit si solicita ambulanta, dar si anuntara politiei, retinand o sageata rupta ca proba a unui eventual atac asupra lui comis de catre Kim Kyung-ho. Consecinta incidentului este arestarea profesorului de matematica si o adevarata furtuna in media. Curtea Suprema vede in atacul asupra unui coleg judcator un atentat la insasi Justitia din Coreea si ameninta cu masuri legale severe. Urmeaza un proces mediatizat, in urma caruia profesorul e condamnat la 4 ani de inchisoare. Cu ajutorul unui avocat plin de datorii si cazut in patima alcoolului, dar apreciat pentru calitatile sale in lupta pentru dreptul la munca, profesorul Kim incearca sa faca apel si sa-si demonstreze nevinovatia si, mai presus de toate, indolenta, indiferenta si abuzurile sistemului judiciar coreean fata de individ ca parte constituanta a societatii.

“The Unbowed” se inscrie pe linia filmelor coreene ale ultimilor ani in care tema principala este dreptatea sociala. Un subiect similar a fost abordat in “Silenced”, cu referire concreta la un caz grav de abuzuri la adresa minorilor, si si de aceasta data filmul are la baza un caz real petrecut in 2007 si puternic mediatizat la vremea respectiva. Desi o parte consistenta a filmului se petrece in sala de judecata, urmarind rationamentul fiecarei parti in dobandirea adevarului sau, de ce nu, in ascunderea acestuia – nu degeaba se spune ca “justitia e oarba” – , scenariul este construit in asa fel incat din primul moment reuseste sa-ti capteze atentia si sa-ti starneasca curiozitatea. Filmul a avut acelasi succes precum “Silenced”, amandoua fiind niste drame consumate in spatele usilor inchise ale instantelor de judecata si inspirate din evenimente reale. “Unbowed” a devenit in scurt timp un succes comercial dar si un film apreciat de critici, deschizand un subiect sensibil, prea putin abordat in filmle coreene, referitor la sistemul judiciar coreean favoritismul si partinirea lui excesiva. Faptul ca in decurs de doar cateva luni publicul coreean a avut ocazia sa vada 3 filme pe o tematica oarecum apropiata – The Client, Silenced si Unbowed – spune multe despre una din tarele justitiei coreene, iar succesul acestor filme (care toate au avut in distributie cel putin cate un actor foarte iubit in Coreea si nu numai) marcheaza interesul societatii pentru aceasta problema.

Ahn Sung-ki este actorul perfect pentru rolul in care a fost distribuit, cel al profesorului de matematica in cautarea dreptatii. Dupa cum fanii filmului coreean stiu, Ahn este unul din cei mai populari si indragiti actori coreeni din toate timpurile, iar faptul ca un actor de notorietatea lui interpreteaza rolul unui cetatean nedreptatit de sistem a fost si lucrul pe care au mizat producatorii. Acesta este convingator in rolul unui profesor mandru, inteligent si pragmatic ajuns pe culmile disperarii de ceea ce crede el ca este o inscenare pusa la cale de un judecator corupt (interpretat de “antipaticul” Kim Eung-soo, cunoscut in special pentru rolurile negative din seriale coreene de succes ale ultimilor ani). Interpretarea lui Ahn incununeaza o cariera extraordinara, din anii ’80 pana in prezent rolurile sale din filme cu un puternic mesaj de constiinta sociala ale “Noului Val Corean” ramanand intiparite in sufletul publicului coreean. Si chiar daca are un rol “static” in “Unbowed”, fiind mai tot timpul incatusat si stand jos in boxa acuzatilor, interpretarea lui e pasionanta si dinamica. Scenariul contine foarte multe dialoguri legate mult de situatii de context, dar scenaristul reuseste sa adune la un loc toate piesele puzzle-ului intr-un fir narativ agreabil si consistent. Ritmul filmului este unul rapid (spre deosebire de alte filme de gen ce pot aduce plictiseala) dar niciodata nu simti ca scenaristul s-ar grabi cu povestea. “Unbowed” e genul de film cu un subiect dens si complicat care, daca il urmaresti, iti da impresia, la final, ca ai ramas cu mai mult decat un simplu film vizionat. Mesajul sau te face sa reflectezi la tema abordata (ce isi poate gasi similaritatea in orice alta societate decat cea coreeana) si reprezinta un adevarat semnal de alarma tras de regizor, actori si scenarist cu privire la nevoia reala a societatii actuale de dreptate sociala, mult prea corupta pentru a putea da incredere omului de rand ca Justitia inseamna cu adevarat dreptate. Un film revigorant si electrizant, au conchis criticii de film, unul din cele mai bune filme de gen facute in Coreea ultimilor ani. Nu trebuie ratat !

Traducerea si adaptarea filmului: alinabv, gligac2002 – Asia Team Romania

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

Motorway (2012) – adrenalinã la maxim într-un film de acţiune autentic produs de Johnnie To

Publicat: vineri 24 august 2012

De aproape o jumatate de secol, filmele politiste realizate in Hong Kong nu si-au pierdut din consistenta, ramanand la fel de captivante si de antrenante. Nici macar productiile hollywoodiene recente, pline de efecte speciale si de cascadorii spectaculoase nu au reusit sa detroneze suprematia mondiala detinuta de filmul de actiune realizat in micuta insula ce tine in prezent de China. Care e secretul lor ? Originalitatea. Si atmosfera. Toate acestea sunt artificiale in filmele americane de gen, iar stilul chinezesc de realizare al acestor filme nu va putea fi niciodata egalat. “Motorway” nu este “doar inca un film de actiune” realizat cu zecile in Hong Kong, an de an. Vorbim despre un film produs de cunoscutul Johnnie To si a lui companie Milkyway Image, si regizat de Soi Cheang Pou-Soi, al carui cel mai recent success a fost “Accident” (2009). Prezenta lui Anthony Wong in distributie nu poate reprezenta decat o invitatie la delectare, indiferent ca e vorba de roluri istorice (cum au fost ultimele doua aparitii majore ale acestuia, in “White Vengeance” sau “ The Four”) sau de roluri in filme de actiune (care i-au adus consacrarea de mai bine de 20 de ani de cand joaca in filme). Partenerul lui din film este nimeni altul decat Shawn Yue, unul din cei mai bine cotati actori ai momentului din Hong Kong. Aparitiile in filme de succes recente precum “Reign of Assassins”, “The Return of Chen Zhen”, “I come with the rain” “Invisible Target” sau “The Second Woman” nu au facut decat sa-i sporeasca cota, in special ca e o figura cunoscuta in Hong Kong si pentru cariera muzicala de succes, pana acum lansand 5 albume. Barbie Hsu si Michelle Ye completeaza distributia cu doua roluri secundare feminine intr-un film care la prima vedere pare dedicat in exclusivitate barbatilor. Insa tocmai aici sta farmecul sau, deoarece spre deosebire de celebrele filme hollywoodiene cu tematica curselor de masini, “Motorway” reuseste sa captiveze orice categorie de varsta, indiferent de sex. Prezentele feminine din film (totusi, destul de sterse) si scenariul echilibrat fac din el un film atractiv, calitatea nefiind ceva nou pentru realizatorii chinezi.

Lucrand in cadrul sectiei de politie Kowloon-ul de Est din Hong Kong, la divizia rutiera, Cheung este un tanar politist la inceput de cariera dornic sa se remarce prin prinderea cat mai multor vitezomani. Acesta aplica la sange litera legii oricarui sofer in cautare de senzatii tari pe autostrada, iar astfel de misiuni la mare viteza in urmarirea participantilor la trafic nedisciplinati ii creeaza lui insusi o placere pe care o confunda cu slujba sa. Impreuna cu Lo, partenerul sau aflat in pragul pensionarii, formeaza “Echipa Invizibila”, stand la panda la radar pentru a-si face norma zilnica si a culege laudele sefilor. Totul pana intr-o zi cand depisteaza in trafic doua masini luxoase ce se iau la intrecere pe autostrada. Trase pe dreapta, cei doi politisti incearca sa-i legitimize pe soferi, insa unul din ei calca pedala de acceleratie si reuseste sa fuga e la fata locului. Nerabdator si incalcand protocolul, lasandu-l pe Lo singur cu celalalt sofer sanctionat, Cheung sare in masina politiei si incepe o goanna nebuna dupa fugar. Mai mult, refuza sa raspunda Dispeceratului cand acesta il contacteaza, incalcand inca o norma prevazuta in fisa postului. In urma acestui incident, Echipa invizibila e desfiintata, iar cei doi parteneri sunt trimisi la munca de jos, trebuind sa stea la radar de dimineata pana seara. O munca plictisitoare si umilitoare, tinand cont ca toti soferii stiau de amplasarea radarului, iar la trecera prin fata lor ii “binecuvantau” cu un claxon sau o semnalizare cu faza lunga. Dar la un moment dat, vitezomanul pe care in zilele trecute Cheung nu reusise sa-l ajunga din urma isi face din nou aparitia pe autostrada. Lucrurile se complica cand se dovdeste ca acesta este un sofer renumit in lumea interlopa dar si un infractor ce a comis mai multe jafuri armate de-a lungul timpului, cautat de politie in intreaga tara. Iar acum a revenit la viata pentru o noua misiune. Crima Organizata intra pe fir, iar alaturi de colegii de la circulatie trebuie sa dejoace planul urmaritului general si mai apoi sa il retina alaturi de complicii sai. Dar uneori, costurile indeplinirii unei astfel de misiuni periculoasa sunt foarte mari si trebuiesc platite.

“Motorway” este, inainte de a fi calificat un film dedicat iubitorilor de masini, un film politist de actiune, in care prezenta masinilor scumpe ce-ti iau ochii e doar un pretext, o invitatie la o aventura care te va tine lipit de film pe toata durata lui. “Motorway” poate fi calificat drept imaginea tipica a companiei Milkyway Image, ale carei filme niciodata nu au dezamagit iubitorii de actiune venita din Orientul Indepartat. Daca esti fanul filmelor cu politisti “cool”, al tipilor rai charismatici si inteligenti dar si al productiilor bine realizate, acest film sigur iti va satisface asteptarile. Cuplul de politisti Cheung (Shawn Yue)/ Lo (Anthony Wong) e unul tipic (putem vorbi deja chiar de un cliseu): Cheung e politistul tanar, nerabdator sa calce pedala de acceleratie si sa prinda toti infractorii din lume intr-o secunda, dovedindu-si talentul in sofat si castigand aprecierea superiorilor lui. Partenerul lui, Lo, e politistul aflat in pragul pensionarii, calculat, cu experienta, ce nu-si doreste decat sa aiba un sfarsit de cariera linistit. Intre cei doi exista o deosebire de viziune, puternic marcata de diferenta de varsta si de experienta de viata. Daca tanarul Cheung face drifting in miez de noapte pentru a impresiona domnisoare in scopul de a le “agata”, Lo e un familist convins ce-si traieste viata cumpatat, fara riscuri sau excese. Totusi, in momentul in care vede nerabdarea tanarului sau partener si sotia ii spune ca vede in acesta din urma imaginea lui Lo din tinerete, Lo accepta sa-i destainuie din secretele manuirii masinii tanarului coleg. Personajul lui putem spune ca e un veritabil arhetip – “maestrul” in varsta readus inapoi in joc pentru o ultima cursa. Ca veni vorba de curse, impresioneaza munca omului din spatele scenelor de actiune, Chin Kar Lok, ale carui urmariri puse in scena sunt autentice si precise, amintind oarecum de minutiozitatea stilului lui Michael Bay, atent la detalii si la slow-motion-uri.

Pentru cei ce au masinile si sunetul lor in sange, filmul in mod sigur va fi trait la maxim. Pentru cei nepasionati de masini, “Motorway” ofera 90 de minute agreabile, pline de actiune si suspans, asa cum orice film de gen produs in Hong Kong ofera, fara a afecta negativ in vreun fel interesul privitorului neutru. Personajele par familiare, scenariul este simplu si parca am mai vazut ceva din aceasta poveste in alte filme (poate peste Ocean), iar echipa din spatele acestui film e una de adevarati profesionisti. Un film bine realizat, un respiro necesar si proaspat pentru filmul de actiune din Hong Kong, care ne dovedeste ca ramane mereu acelasi, un nesecat izvor de surprize placute.

Traducerea si adaptarea, in premiera in Romania, a fost efectuata de gligac2002 – Asia Team Romania.

Prezentarea realizata de cris999 – asiacinefil.com

Noriko’s Dinner Table (2005) – pe urmele lui „Suicide Club”, Sion Sono surprinde din nou !

Publicat: joi 23 august 2012

“Noriko’s Dinner Table” continua incursinea in lumea stranie a lui Sion Sono, fiind urmarea fireasca a productiei de succes “Suicide Club” (2002), incercand sa lamureasca unele chestiuni lasate ramase incerte sau neelucidate de filmul din 2002. Unii spun ca ar fi vorba de un prequel al lui “Suicide Club”, altii ca ar fi vorba de un sequel. Cert e ca povestea celor 54 de sinucideri simultane din filmul din 2002 e explicata pas cu pas, in stilul lui Sion Sono, desigur, actiunea precedand, fiind simultana dar si ulterioara tragicului eveniment. Filmul abordeaza diverse teme specifice si altor productii ale lui Sono, cum ar fi diferenta de mentalitate intre generatia in varsta si tanara generatie si modul in care aceasta relatie afecteaza familia moderna; conceptul de familie si fericire; ideea de sinucidere; lipsa comunicarii, dar si efectele alienarii si modul in care internetul e folosit ca un instrument al alienarii. “Noriko’s Dinner Table” a fost prezent la o multime de festivaluri internationale de film, castigand premiul Don Quixote si o Mentiune Speciala la Festivalul de la Karlovy Vary (2005), iar actrita Yuriko Yoshitaka (Miki din “Himizu”) a castigat premiul pentru Cea mai buna actrita debutanta (rolul din “Noriko’s Dinner Table” marcand debutul acesteia in lumea filmului) la Festivalul de Film de la Yokohama. Productia are la baza romanul scris chiar de Sion Sono si publicat in 2002 sub numele “Suicide Club: The Complete Edition”, fiind o ecranizare fidela a povestii din roman.

Noriko si Yuka sunt fetele unui ziarist din Toyokawa, un orasel frumos si linistit. Fetele acuza egoismul tatalui si neputinta lui de a le intelege, mai ales ca nici nu incearca s-o faca, si parasesc rand pe rand domiciliul, ajungand la Tokyo. Noriko isi spune acum Mitsuko, voind sa-si ia o alta identitate, si se intalneste cu o anumita Kumiko, pe care o cunostea de pe un site cu puncte rosii si albe. Aceasta Kumiko a fost gasita, imediat dupa nastere, intr-un vestiar din statia Ueno, de aceea username-ul ei era Ueno Station nr. 54. Si spunea, zeflemitor, ca mama ei era un… vestiar. Aceasta e posesoarea mai multor firme, cele mai multe de fatada, dar principala se ocupa de inchirierea de familii. Contra unei sume de bani, ea si membrii firmei interpretau, pentru cine era interesat, roluri ale membrilor familiilor acestora. Sau dadeau ele bani pentru ca altii sa joace rolul membrilor familiei ei. Fetele faceau tot ce li se cerea, ba chiar abia asteptau roluri tragice, ca Broken Dam, care e anuntata ca cineva ii cere sa joace un rol de sotie infidela, si ca acel cineva vrea s-o omoare. Si intr-adevar e omorata. Celelalte fete, auzind acest lucru, se bucura, abia asteptandu-si randul. De fapt, Kumiko a pus-o pe Mitsuko sa fie martora la evenimentul din statia Shinjuku, cand 54 (numarul vestiarului) fete de liceu s-au aruncat in fata trenului, si a facut asta avand in vedere sa-i dea o „ulterioara misiune de anvergura”. Toate sinuciderile erau de fapt o razbunare a lui Kumiko pentru soarta ei de fata nascuta intr-un vestiar. Tetsuzu, tatal celor doua fete, vine in Tokyo si ia legatura cu Kumiko, apoi insceneaza o afacere de inchiriere de familie, prin care Kumiko sa-i fie sotia, iar Mitsuko si Yoko (noul nume al Yukai) sa-i fie fiicele. Reuseste el sa le faca sa revina la sentimente mai bune fata de el insusi? Aceasta e, de fapt, tema filmului.

“Suicide Club” si succesul sau au marcat o schimbare a carierei lui Sion Sono, iar 3 ani mai tarziu a realizat “Noriko’s Dinner Table”, care s-a dovedit a fi unul din cele mai bune filme japoneze ale noului val. Prezentat ca un prequel, desi mai mult e o poveste similara pe tema celei din “Suicide Club”, filmul poate aduce confuzie in randul fanilor lui Sono tocmai datorita constrangerilor sale. Cele doua ore si jumatate de drama familiala sunt abordate pe un ton suprarealist, pe alocuri acid, si spun povestea unei tinere dintr-o familie aparent normala dintr-un orasel japonez. Noriko face parte dintr-o familie cu o mama, un tata si doua fiice, dar familia are serioase probleme de comunicare. Dorinta tinerei de a studia in Tokyo intalnste opozitia tatalui ei, fapt ce determina si consecinta: fuga ei de acasa, intr-un gest unic de manifestare a propriei vointe. Mai degraba pare a fi un triumf amar al curiozitatii tineresti in fata autoritatii parintesti uneori prea rigide. Prin intermediul amicei cu care dialogheaza pe chat, Kumiko, Noriko isi gaseste o familie surogat, ce pare a inlocui absenta celor dragi. In ciuda subiectului abordat, filmul ramane unul remarcabil, captivant, si datorita interpretarii actorilor, dar si structurii narative ce implica diferite – uneori contradictorii – puncte de vedere. Sono deviaza subiectul spre suprarealism si spre violenta, ce sunt pe deplin integrate in firul narativ. Legarea acestui film prin subiectul sau de un succes anterior l-a putut ajuta pe Sono sa-si gaseasca o audienta interesata de un asemenea subiect nu prea comercial (mai degraba cult), insa daca ar fi fost stearsa orice referinta la “Suicide Club”, cu siguranta “Noriko’s Dinner Table” ar fi fost un film de sine statator solid. Ramane unul din cele mai atragatoare filme ale lui Sion Sono dintre toate creatiile sale, iar fanii genului cu siguranta il vor aprecia. Vizionare placuta !

Multumiri pentru traducerea dedicate realizata de selaflaure.

Prezentare realizata de cris999 in colaborare cu selaflaure – asiacinefil.com

The Sword Identity (2012) – povestea unei sãbii invincibile spusã în stilul lui Jim Jarmusch de scenaristul lui „The Grandmasters”

Publicat: marți 21 august 2012

“The Sword Identity” este filmul de debut ca regizor al chinezului Xu Haofeng, nominalizat anul trecut pentru premiul “Action Asia Award”. Tot el a scris si scenariul, remarcandu-se in acest an cu scenariul mult asteptatului “The Grandmasters” al lui Wong Kar Wai. Poate ca scenariul lui “The Grandmesters” este unul stralucit, nu stim inca deoarece filmul e in stadiul de post-procesare, insa in privinta lui “The Sword Identity” nu putem spune decat ca are un scenariu destul de modest, care combina umorul negru chinezesc cu artele martiale si cu o atmosfera destul de sobra si intunecata (la propri si la figurat, multe scene de lupta desfasurandu-se in cadre semi obscure). O muzica instrumentala apasatoare insoteste momentele importante ale filmului, cu scopul evident de a spori tensiunea, insa per ansamblu filmule este destul de lent pentru asteptarile ce le pot avea fanii genului de la el. Stilurile de lupta sunt descrise in amanunt, iar actiunea apare ca urmare mai degraba a unui accident decat a unui curs lin, firesc si clar al scenariului. Actorii protagonisti sunt cvasi-necunoscuti, insa in ciuda acestui fapt, filmul s-a lansat prin intermediul companiei Lions Gate in Statele Unite direct pe dvd, beneficiind de o promovare adecvata pe piata nord-americana. E pacat ca marile filme chinezesti istorice ale ultimilor ani au ajuns atat de greu pe continetul nord-american, uneori chiar si la un an distanta, in timp ce productii necunoscute, cu un buget mai mic si cu actori fara nume sunt promovate insistent de anumite companii de distributie americane la scurt timp dupa lansarea lor pe piata.

In oraselul Guancheng din sudul Chinei dinastiei Ming, existau patru mari familii ce au transmis din generatie in generatie 4 stiluri de lupta diferite. In spatele fiecarei scoli se afla o influenta familie ce tinea la perpetuarea traditiei. Dar de multi ani pacea se instalase in intreaga tara, iar in lipsa razboaielor, artele martiale cunosteau o perioada de decadere. Orasul era pazit formal de piratii japonezi infranti cu multi ani in urma de doi gnerali celebri de un Sef ajuns la varsta de 50 de ani, al carui cel mai mare regret era ca purta o armura de hartie in locul uneia de metal care era mai greu de dobanit, fiind acordata de Imparat celor cu merite deosebite. Dar cum piratii japonezi nu mai atacau orasul, bietul sef al diviziei anti-pirati isi vede visul imposibil de realizat. Totul pana intr-o zi, cand un strain ajunge in oras. Aparent acesta detine o sabie japoneza si un stil de lupta diferit de al celor 4 scoli. Oricine dorea sa isi creeze o noua scoala in oras bazata pe o noua tehnica de lupta trebuia sa lupte cu cele patru scoli intr-o competitie desfasurata pe Aleea Wuyi. Dar stilul de lupta al strainului este respins de cele 4 scoli, contrariate de faptul ca respectivul folosea o sabie japoneza si un stil de lupta specific lumii militare, nu a artelor martiale. Acesta va lupta cu cele 4 scoli pentru a demonstra ca sabia sa e invincibila…

Nu putem spune despre “The Sword Identity” ca este un film de categorie B. Are toate ingredientele unui film de prima mana: actori buni, chiar daca fara un nume, ce interpreteaza profesionist rolurile incredintate (chiar ai impresia uneori ca aspectul lor exterior aduce mai mult cu unele personaje din dramele istorice coreene decat cu figuri tipice filmului chinezesc de epoca).; o calitate foarte buna a imaginilor – se vede ca e un film bine filmat, cu cadre si decoruri bine alese (in special ca actiounea se petrece inr-o singura locatie); nu in ultimul rand, muzica instrumentala e potrivita pentru intretinerea atmosferei. Punctul slab al filmului este tocmai scenariul, ce pare prea simplu si prea lipsit de logica. Sunt multe momente in care nu iti dai seama unde vrea sa junga scenaristul, in special ca replicile sunt uneori seci, poate mai mult pe intelesul publicului chinez decat al celui de pe un alt continent. Avem in fata un film foarte cerebral, in care majoritatea timpului e petrecuta in compania discutiilor dintre maestrii artelor martiale despre strategie si despre complexitatea artelor martiale, cu destul de putine momente in care teoria e pusa in practica. Povestea, in ciuda faptului ca este lenta, e oarecum greu de urmarit din moment ce personajele si legaturile dintre ele sunt dezvaluite gradual. La final ajungi sa te intrebi care e lagatura unora dintre personajele periferice cu ideea principala a filmului. Ceva nu aduce unitate si ordine in scenario, poate de aici impresia unui haos la acest nivel. Dintre toti protagonistii, cea mai buna interpretare o are Yu Chenghui, cunoscut din serialul de televiziune “The Legend of Bruce Lee”. Scenele de lupta care il implica pe acesta sunt foarte spectaculoase si reusite, insa mult prea putine pentru un film care se considera de acrtiune si care doreste sa cucereasca fanii artelor martiale. Poate ca o durata de doar 90 de minute in locul celor aproape 2 ore ar fi fost mai porivita pentru acest film.

Cine se asteapta la un film de arte martiale cu actiune non-stop, ar putea fi dezamagit urnmarind “The Sword Identity”. Acesta e mai degraba un film cu o estetica, cu un ritm si o intensitate in stilul productiilor lui Jarmusch. Nu e un film rau, are faze comice si e bine realizat, insa pentru a putea admira frumusetea lui trebuie sa fii inarmat cu multa rabdare. Lucru care cu siguranta lipseste fanilor filmelor cu arte martiale, aflati in cautarea a altceva… Vizionare placuta !

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de Asia Team Romania –

traducatorii din chipa: alinabv si gligac2002.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

The Four (2012) – un wuxia supranatural în care “X-Men” se întâlneşte cu “Mr Vampire”

Publicat: duminică 19 august 2012

Cel mai nou film al lui Gordon Chan (“Painted Skin”), “The Four”, e un wuxia atipic in care sunt introduse o multime de elemente de supranatural de evidenta inspiratie Hollywoodiana. In fapt, filmul este inspirat dintr-un roman de aventuri wuxia ce a ajuns best-seller in China (“The Great Four Detectives”) si se inscrie in linia filmelor cu eroi cu puteri supranaturale ce fac furori in ultimii ani peste Ocean. Prin subiectul sau dar si prin realizare, am putea vorbi de “The Four” ca despre un “X-Men” transpus in decorul Chinei medievale, dar si de o continuare a unei tematici abordate pentru prima oara odata cu “Detective Dee” acum cativa ani, anume o intriga politista amestecata, de aceasta data, cu elemente de supranatural redate spectaculos. Filmul beneficiaza de efecte speciale de ultima ora, derulate intr-o atmosfera de mister ce il face captivant in ansamblul sau. Din distributie nu fac parte nume mari, cu exceptia lui Anthony Wong, care dupa rolul din “White Vengeance” pare personajul perfect pentru rolul de maestru al unor experti in artele martiale mult mai tineri ca el. Nume precum Collin Chou, Sheren Tang, Ronald Cheng sau Chao Deng nu spun multe decat cunoscatorilor serialelor istorice chinezesti difuzate pe micul ecran, unii dintre ei fiind idoli pentru tanara generatie din China, insa toti impreuna reusesc sa dea viata in “The Four” unui personaj colectiv – echipa de detectivi cu puteri extraordinare de la Politia Divina – care privit in ansamblul sau pare unul lipsit de cusur.”The Four” a obtinut incasari in China de peste 30 milioane de dolari la box-office, fiind unul din cele mai vizionate filme autohtone ale anului 2012.

In China dinastiei Song (secolul XI), Imparatul pune pe picioare Departamentul 6, condus de Lordul Liu, un comandant eficient, dur si necrutator. Cele mai complicate cazuri de infractiuni sunt solutionate rapid de temutul Departament 6, in randurile caruia ajung si patru femei, primele femei din politia imperiala. Acestea, insa, se dovedesc a fi spioane trimise in sanul Departamentului 6 de An Shigeng, un afacerist implicat in afaceri ilegale din lumea interlopa, protejat al ministrului Cai. In timpul unei operatiuni de depistare a unor falsificatori de bani, Departamentul 6 are supriza sa constate ca actiunea de filaj la care a participat era cat pe ce sa esueze datorita interventiei unor necunoscuti. Acestia la randul lor urmareau falsificatorii de bani si erau pregatiti sa intervina pentru a-i aresta. La aparitia Printului la fata locului, identitatea celor ce au stricat planul Departamentului 6 e dezvaluita: sunt Politia Divina, un departament secret infiintat chiar de Print fara stirea cuiva, care avea un rol similar cu Departamentul 6. Vazand in Politia Divina un rival, Lordul Liu il trimite pe subordonatul sau, Leng, in Politia Divina, acsta urmand a-i raporta toate actiunile acsteia. Politia Divina era formata din 4 persoane cu puteri extraordinare: Maini de Fier, a carui forta a mainilor era zdrobitoare, Hotul de Vieti, fost camatar in lumea interlopa si salvat de maestrul Politiei Divine din mainile Lordului Liu in timpul operatiunii cu banii contrafacuti, Leng “Lup Mare” (cunoscut si ca “Sange Rece”), spionul trimis de Departamentul 6 in Politia Divina, despre care se spune ca a fost crescut de mic de lupi si a carui forta era renumita, si Impasibila, o tanara imobilizata intr-un carucior care avea puterea extraodinara de a citi gandurile oamenilor. Cu ajutorul celor 4 experti, maestrul Politiei Divine primeste misiunea de a duce la bun sfarsit ancheta unor bani contrafacuti, afacere care ia amploare si risca sa destabilizeze imperiul.

Filmul ne poarta intr-o calatorie in China dinastiei Song (960-1279), iar subiectul ales – o afacere de contrafacere de monede care era sa destabilizeze imperiul prin emiterea unor monede cu o cantitate mult mai mica de arama decat ca a monedelor adevarate – are legatura cu cea mai importanta realizare a monarhilor acestei dinastii. Mai precis, imparatii dinastiei Song au fost primii din lume care au emis bancnote sau bani din hartie. Povestea filmului are, asadar, un sambure de adevar, insa in rest, totul este o fictiune excelent pusa in scena de maestrul Gordon Chan. Tema acestui film a mai fost ecranizata, pe micul ecran de aceasta data, in 2004, cand s-a realizat un serial de 30 de episoade intitulat “The Four Detective Guards”. Filmul debuteaza alert, spectaculos, cu o misiune de urmarire a unei matrite false de bani aflata in posesia unui interlop periculos. Mai apoi, dupa ce intriga e lansata, filmul devine lent, lasand personajele sa se desfasoaree in mediul lor. Odata stabilite legaturile si odata cunoscute abilitatile fiecaruia, povestea curge spre un deznodamant usor de anticipat, dar pe masura apropierii sfarsitului redevine spectaculoasa. Ultimele 15 minute din film fac toti banii, efectele speciale lasand spectatorul perplex. Puterile supranaturale pe care le detin cei patru eroi nu sunt clar explicate, dar reies din diverse situatii. Pentru un cunoscator al artelor martiale nu ar trebui sa existe nici un mister, fiind vorba de cele mai inalte niveluri de stapanire a qi-ului (in cultura traditionala chineza, qi e un principiu activ ce face parte din orice fiinta vie, iar pe scurt ar putea fi exprimat prin termenul “energia vietii”). Cei patru au o “energie a vietii” puternica, peste nivelul oamenilor obisnuiti, si de aici si lucrurile extraordinare pe care le pot realiza. Dar cand aceasta energie e stapanita de un personaj malefic…

Una peste alta, un film bun (nu extraordinar, dar bun), bine realizat, in care cascadoriile reale sunt combinate cu efecte speciale spectaculoase ce-ti taie rasuflarea si in care jocul actorilor primeste un plus prin prezenta veteranului Anthony Wong. Scenariul ne aminteste de clasicul “Mr. Vampire” dar si de intriga politista din “Detective Dee”, in timp ce muzica, un rock aproape deranjant, descrie perfect furia interioara a personajelor, dar putea fi inlocuita, probabil, cu ceva mai “de atmosfera”. Nu de alta dar astfel de detalii strica imaginea de originalitate a filmului chinezesc, ce se aliniaza si el la standardele internationale dictate de Hollywood. Un film ce merita vazut fie doar si pentru faptul ca dupa o pauza de aproape 20 de ani, supranaturalul incepe sa revina in filmul de epoca chinezesc, ca in vremurile sale bune din anii ’80.

Traducerea, adaptara si timingul: gligac2002 – Asia Team Romania

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

Lost and Found (Sweet Lie) (2008) – când minciuna are picioare foarte lungi şi memorie scurtã…

Publicat: sâmbătă 18 august 2012

In ziua de azi, comediile romantice nu mai au nimic nou de spus. De ce sa nu faci putin haz de asta, in acest caz ? “Lost and Found” (cunoscut si ca “Sweet Lie”) se foloseste din plin de un scenariu placut dar putin credibil pentru a demonstra ca acest gen nu a murit de tot in Coreea. Cu ajutorul imaginatiei si al unei povesti nostime ce da la un moment dat in absurd, realizatorii reusesc sa mentina treaz interesul spectatorilor, care se vor regasi la finalul peliculei la fel ca la inceputul ei, cu zambetul pe buze. E adevarat ca Kim Ha-neul din “Too Beautiful to Lie” a dus povestea “mincinoasei” din comediile romantice coreene pe cele mi inalte culmi, dar interpreta rolului principal din “Lost and Found”, Park Jin-hee (premiata pentru prestatia din “Shadows ion the Palace”) intra atat de bine in acest rol incat prestatia ei se ridica la nivelul celei a lui Kim Ha-neul.In rolurile principale masculine au fost distribuiti doi actori chipesi mai putin distribuiti, dar apreciati: Jo Han-seon din “Now and Forever” si Lee Ki-woo din “Wedding Dress” si “Flower Boy Ramyun Shop”. Scenariul si regia sunt semnate de Jung Jung-hwa, regizorul serialului “Flower Boy Ramyun Shop”, cel care l-a si convins pe Lee Ki-woo sa apara si in serialul din 2011. “Lost and Found” nu a fost un succes de box-office, in conditiile in care nu a avut in distributie actori consacrati pe acest gen, dar a reusit sa atraga atentia fanilor genului datorita protagonistei, ce a dus singura pe umeri aceasta productie.

Jiho e o adolescenta uratica care din timpul liceului a pus ochii pe Minwoo, chipesul clasei. Dar marele ei defect era faptul ca nu avea curajul sa-l abordeze pe acesta. A incercat prin toate mijloacele sa se faca remarcata, chiar a lasat ca Minwoo sa dea cu bicicleta peste ea, totul insa fara effect. De atunci l-a urmarit indeaproape pe alesul inimii ei, sperand ca intr-o zi va avea sansa de a-i spune ce simte pentru acesta. Pentru a-si face curaj, si-a propus ca dupa ce a cusut o papusa din plus sa il abordeze. Si o regasim pe Jiho un deceniu mai tarziu, imbatata de aburii alcoolului, plangandu-si singura de mila in fata colegilor de serviciu, dupa program. Desigur, isi ratase si ultima sansa de a avea un prieten. Ca toate sa fie perfecte, a doua zi intarzie la serviciu, odata trezita din betie, si afla ca a fost concediata. Nu pentru ca a intarziat, ci pentru ca emisiunea tv la realizarea careia participa a fost scoasa din grila de programe datorita ratingurilor ingrozitoare. Intr-adevar, o emisiune de matrimoniale pentru pensionari nu are cine stie ce audienta, mai ales cand te gandesti ca publicul interesat de asa ceva e intr-o eterna dinamica “naturala”… Ziua nefericitei Jiho ii este completata de furtul gentii pe care o purta pe umar, pe cand inca se plimba buimaca in urma ultimelor schimbari din viata ei. In timp ce urmareste hotul de pe motocicleta, este lovita accidental de o masina. Accidentul se dovedeste insa o sansa la infinit pe care destinul i-o acorda. De ce ? Pentru ca soferul ce coboara din masina se dovedeste a fi nimeni altul decat al ei Minwoo din adolescenta ! De data aceasta, Jiho e hotarata sa nu-l mai scape din maini pe chipesul cavaler al inimii ei, iar cand isi revine, la spital, se preface ca sufera… de amnezie. O minciuna nevinovata e ultima ei sansa de a-l cuceri pe Minwoo.

Cand spui “amnezie” te gandesti la ce e mai rau, la faptul ca o persoana isi uita o parte din amintiri si, odata cu ele, o parte din propriul eu. In cazul personajului din “Lost and Found”, amnezia e doar un pretext pentru a castiga timp si sufletul persoanei iubite. Exista si lucruri pozitive intr-o amnezie prefacuta, cum ar fi cunoasterea adevaratei fete a prietenilor de pana mai ieri. Fiecare din prietenii Jiho isi pune pe tapet of-ul, unii chiar inventeaza lucruri care pana mai ieri erau doar ganduri proprii, in speranta sa poata profita de pe urma situatiei. In acest mod, fara sa vrea, Jiho descopera laturi nestiute ale prietenilor ei. Si sa mai spui ca o astfel de amnezie nu este o aventura agreabila, care iti deschide ochii…Tipul personajului prefacut e unul des intalnit in cinematografia coreeana de gen, insa de aceasta data interpretarea simpaticei Park Jin-hee a fost una superba, convingatoare si plina de viata.Aceasta parca e facuta pentru acest rol, are un dar special pentru rolurile comice, iar sincronizarea, poantele si modul in care sunt rostite replicile te fac sa crezi absurdul situatiei. Se poate spune fara teama de a gresi ca Park Jin-hee isi interpreteaza personajul cu o mai mare profunzime decat scenariul i-o putea permite, si o face intr-un mod natural, pentru ca altfel, personajul ei putea fi unul marcat de stereotipuri (o fata obraznica, manipulativa, aparent timida dar care stie sa-si urmareasca telul folosindu-se fara menajamente de minciuna). Povestea ni se poate parea familiara, dar firul narativ e despicat in suficiente parti incat filmul sa nu para monoton, previzibil. Regizorul scenarist e demn de lauda pentru momentele comice induse si pentru faptul ca nu pune accentual pe dezvoltarea triunghiului ci pe partea comica a lui, aducand buna dispozitie. Filmul reuseste sa-si pastreze tonul original, comic, pana la final, desi catre sfarsit exista un mic moment in care pare a aluneca catre o drama. Mereu e ceva de care sa razi in acest film. Cat priveste povestea de dragoste dintre Jiho si Minwoo, aceasta nu poate fi credibila sub nici o forma. Minwoo pare tot timpul rece si neconvingator, nesigur pe sentimentele sale, de aceea amicul din copilarie al lui Jiho, Dongshik, pare o alternativa mai credibila. Pe care din cei doi ii va alege, insa sufletul lui Jiho ramane sa descoperiti, urmarind toate peripetiile nostime prin care va trece.

In ciuda anumitor clisee, “Lost and Found” (“Sweet Lie”) ramane o comedie romantica agreabila, nu una perfecta sau memorabila, ci una care isi are farmecul ei si te face tot timpul sa zambesti. Vizionare placuta !

Traducerea si adaptarea filmului, realizata in premiera in Romania,

le apartine lui gligac2002 si alinabv – Asia Team Romania.

Prezentare realizata de cris999 – asicinefil.com

Cold Fish (2010) – cel de-al doilea film al „Trilogiei Urii”, cea mai personalã realizare a lui Sion Sono

Publicat: vineri 17 august 2012

“Prin Cold Fish, am vrut sa zugravesc o constiinta a unei situatii total lipsite de speranta, care am simtit ca lipseste in filmele japoneze.” (Sion Sono)

“Cold Fish” a avut premiera la Festivalul International de Film de la Venetia, pe 7 septembrie 2010. De asemenea, a fost prezentat la Festivalul de film Pusan si la Festivalul de Film Toronto, asta ca sa amintim doar doua din cele mai prestigioase festivaluri la care a fost prezent, unde a castigat premiul pentru cel mai bun scenariu in sectiunea Fantastic Fest 2010. Pana in prezent, filmul are la activ nu mai putin de 8 premii, cum ar fi premiul criticilor de film la Festivalul de la Deauville, 2 premii pentru cel mai bun rol masculin secundar acordate actorului veteran Denden (d-l Murata, in film, ce a aparut si in Himizu, cel mai nou film al lui Sion Sono) si un premiu pentru Cel mai bun rol secundar feminin acordat actritei Megumi Kagurazaka, ce a aparut si in “Himizu”, si in “Guilty of Romance”(unde de asemenea a fost laureate pentru Cel mai bun rol secundar). In acest an, “Cold Fish” a fost premiat la Blue Ribbon Awards cu premiul pentru Cel mai bun film al anului 2011. Regizorul si scenaristul filmului, Sion Sono, a dobandit notorietate nu doar prin filmele sale in care exploreaza latura intunecata a fiintei umane, expunand-o adesea intr-un mod socant si greu de vizionat, ci si prin spectacolele avangardiste de poezie organizate in 1997, cunoscute sub numele de Tokyo GAGAGA . De altfel, talentul complex al lui Sion Sono s-a manifestat in diferite moduri, el debutand ca poet la doar 17 ani, fiind actor in unele din productiile sale si in ale altor regizori, scriind nu doar scenarii de film ci si romane. “Cold Fish” (2010) este al doilea film din “Trilogia Urii” a lui Sion Sono, alaturi de Love Exposure (2008) si Guilty of Romance (2011). Povestea filmului este inspirata dintr-o serie de crime care au zguduit Japonia anului 1993, crime comise de Gen Sekine si (ex) sotia acestuia Hiroko Kazama, proprietara unui magazin de animale de companie. Acestia au ucis cu sange rece patru persoane, inclusiv un client nemultulit, faramitand mai apoi corpurile, arzand oasele si imprastiind ramasitele in albia unui rau.

Filmul urmareste viata lui Shamoto Nobuyuki (Mitsuru Fukikoshi), un barbat japonez intre doua varste, destul de simplu, timid si pasiv, care traieste impreuna cu a doua sotie Taeko (Megumi Kagurazaka) si cu fiica din prima casatorie Mitsuko (Hikari Kajiwara). Viata acestei familii pare una linistita, desi fiica e plina de furie datorita faptului ca tatal s-a recasatorit la scurt timp dupa moartea mamei sale cu o femeie mai tanara. Mama vitrega traieste marcata de vina de a fi cauza animozitatii dintre fiica si tata, iar Shamoto se vede incapabil sa aplaneze situatia. Totul decurge monoton pana in momentul in care, in una din seri, Shamoto primeste un telefon, prin care e anuntat ca Mitsuko a fost prinsa furand dintr-un magazin. Precipitandu-se la „locul faptei” impreuna cu sotia, pentru a rezolva situatia fara interventia politiei, Shamoto il cunoaste pe domnul Murata (Denden) care desi se dovedeste a fi persoana care a denuntat-o pe Mitsuko, intervine pe langa directorul magazinului si cu atitudinea sa joviala, il convinge pe acesta sa fie indulgent.
Murata, e proprietarul unui magazin de pesti tropicali, la fel ca Shamoto (diferenta intre cei doi fiind ca primul conduce… un Ferrari). Cu comportamentul sau vesel si usor excentric, captiveaza intreaga familie. Ii invita sa-i viziteze magazinul unde fac cunostinta si cu sotia acestuia, Aiko (Asuka Kurosawa), o femeie deosebit de atragatoare. La un moment dat Murata ii ofera lui Mitsuko un loc de munca care include masa si casa, fapt acceptat de Shamoto. Pe rand ii seduce si acapareaza in diferite moduri pe cei trei, iar Shamoto afla in scurt timp ca a pierdut controlul asupra propriei vieti.

Daca in prima parte a filmului, povestea evolueaza lent, monoton, decent, in a doua parte devine tot mai macabra, grotesca si absurda, ca o adevarata incursiune in Iad. Scenele de violenta si sex sunt foarte realiste si fidel redate, nefiind pentru cei slabi de inima. Totul creste in intensitate gradat, pana la finalul dramatic si socant. Cei care ajung sa vizioneze filmul in intregime vor avea dupa asta imaginea unei impresionante alunecari… in nebunie. Shamoto este personajul principal, iar filmul este construit pe drama acestuia, dar cel care acapareaza atentia spectatorilor este Murata, care ca orice bun psihopat este un personaj convingator, carsmatic si fermecator. Chiar daca de la inceput ceva pare in neregula cu el, lumina in care se prezinta este cea a unui unchi simpatic, plin de empatie. Pe de o parte e un om de afaceri realizat si prosper, pe de alta parte ne releva imaginea unei copilarii sumbre. La un moment dat, in comportamentul sau impecabil si dezarmant apar flash-uri de amenintare, care ar trebui sa-i puna pe fuga interlocutorii. Totusi, el poate citi in sufletele celorlati pana in cele mai intunecate unghere si se foloseste de acest fapt pentru a-i aduce sub controlul sau. Isi dezvaluie adevarata natura abia cand victima e prinsa in capcana fara putinta de scapare. Fermecatoarea sotie Aiko isi joaca rolul la fel de magistral, secondandu-l in fiecare actiune cu o placere exacerbata. Savureaza fiecare moment, dovedind lipsa oricaror granite morale, fie ca e vorba de crima sau sex, si trece de la una la alta intr-o fractiune de secunda, vesnic zambitoare si fericita.

Poate multi se intreaba daca titlul filmului are legatura cu magazinele de pesti exotici. Ei bine, titlul e perfect ales pentru acest film, avand doua sensuri, unul propriu, si unul figurat, ce-l regasim in dictionarele urbane, unde expresia “cold fish” (mot-a-mot “peste rece”) face referire la un partener de sex care nu este receptiv, care nu furnizeaza reactii emotionale. Cu acest titlu Sion Sono defineste perfect stilul de viata pasiv al protagonistului, el neopunandu-se niciunui eveniment din existenta sa. Daca Shamoto va fi un “peste rece” pana la final, ramane de vazut. Simboluri exista pe tot parcursul filmului, nu doar in titlul acestuia. Casa de pe muntele “Harakiri” este o fosta capela plina de insemnele crestinismului, statui, icoane, altare, citate biblice. Timpul este cronometrat cu rigoare exagerata. Totul se desfasoara pe parcursul a doar unsprezece zile, dar in film apare ca un refren prezentarea de la planetariu “Planeta noastra Pamantul, s-a nascut acum 4,6 miliarde de ani si peste alti 4,6 miliarde de ani Panatul isi va vedea sfarsitul”. Despre muzica din film se poate spune ca e o alegere interesanta; uneori aplaneaza impactul vizual, alteori il accentueaza, tinand spectatorul conectat. Poate cea mai potrivita incheiere pentru aceasta invitatie la un thriller psihologic marca Sion Sono o constituie chiar cuvintele regizorului: “Starea vietii mele personale influenteaza in mod constant lucrarile mele. Atunci cand viata mea este plina de iubire, fac un film despre dragoste. Daca as fi fost intr-o stare de disperare, as fi facut un film despre asta. Acest film e foarte intunecat, ca o puternica “pastila” care, inghitita, ma ajuta sa depasesc o criza personala. Filmul m-a alinat. In acest sens e probabil cea mai personala realizare de pana acum.”

Multumiri pentru traducere lui lasedan – Asia Team Romania

Articol realizat de corina1002001 – asiacinefil.com

Faith (The Great Doctor) (2012) – o invitaţie la cãlãtorie… în timp alãturi de Lee Min-ho, într-un serial tradus în premierã în România de Asia Team !

Publicat: marți 14 august 2012

Dupa multiple intarzieri si schimbari de actori, in sfarsit cel mai asteptat serial coreean al ultimilor ani, “Faith” (cunoscut si ca “The Great Doctor”) a ajuns pe micul ecran. Mai bine de 2 ani a durat de la anuntarea productiei si a distributiei pana la punerea in practica a proiectului, dar in cele din urma acesta a ajuns in fata telespectatorilor. Preconizat initial a avea 24 de episoade, “Faith” – coincidenta sau nu – se inscrie in trendul acestui an al serialelor coreene, a carei principala tema este calatoria in timp ( a se vedea “Time Slip: Dr Jin”, difuzat tot in acest an de un post concurent, sau “Rooftop Prince” difuzat tot de SBS). Serialele coreene aveau nevoie de un suflu nou, iar acesta a venit ca o consecinta fireasca a alinierii industriei coreene de productie pentru micul ecran la curentul lansat de serialele de peste ocean in urma cu 5-6 ani, in care elementele de fanteziem si supranatural ajung sa constituie principala sursa de atractie. Un inceput timid s-a facut in urma cu cativa ani cu serialul “Joseon X Files”, in care fictiunea se imbina cu fantasticul intr-o sageuk drama care nu a avut un ecou prea rasunator poate si pentru ca a fost produs de un post de televiziune din afara celor 3 “mari” din Coreea, SBS, KBS si MBC. Insa in acest an, succesul lui Rooftop Prince si al lui Dr. Jin se pareca a fost factorul hotarator in a lansa in sfarsit proiectul “Faith” pe micile ecrane. Serialul e un “fusion-drama” medical-fantastic in carecalatoria in trecut reprezinta doar pretextul pentru o multime de aventuri spectaculoase.

Initial, rolul principal masculin i-a fost oferit lui Lee Jun Ki, dar din cauza indatoririlor sale militare a fost nevoit să renunte la proiect. S-a vorbit chiar ca rolul principal va fi luat de Kang Ji-hwan (mai vechea noastra cunostinta Hong Gil Dong), dar in urma problemelor pe care acesta le-a avut cu agentia lui de impresariere a renuntat la proiect. In cele din urma rolul sau a fost acceptat de Lee Min-ho, starul din “City Hunter”, una din cele mai bine vandute imagini ale momentului din Coreea si in general din Asia. Cu peste 30 de reclame la active, difuzate in Coreea, Vietnam, China, Thailanda, Filipine sau Statele Unite, Lee Min-ho a fost desemnat celebritatea masculina cea mai atractiva pentru reclamele la produse cosmetice. Iar daca va ganditi ca e un lucru nesemnificativ, trebuie doar sa va ganditi la cine este principala tinta vizata de producatorii de produse cosmetice pretutindeni in lume. Cu alte cuvinte, Lee Min-ho e idolul femeilor asiatice (si nu numai), care cu un zambet nu doar le cucereste iremediabil sufletul, dar le si deschide portofelul… Cu valente si in domeniul muzical si premiat an de an din 2009 pana in prezent pentru interpretarile din serialele in care a fost distribuit, cu un fizic potrivit pentru un rol de erou al timpurilor apuse, a sosit si pentru Lee Min-ho testul unui serial istoric, pe care in general toti actorii barbate coreeni il parcurg inaintea lansarii pe marele ecran, in lumea buna a filmului coreean. Rolul din “Faith” ar putea fi, pentru Lee Min-ho, pasul spre un rol principal intr-un film pentru marele ecran, insa ramane de vazut daca va face acest pas sau il va amana dupa indeplinirea serviciului militar obligatoriu. Pentru rolul principal feminin, realizatorii s-au gandit la frumoasa actrita Kim Hee-seon, nimeni alta decat protagonista serialului “Sad Sonata”. In 2007, aceasta a lasat la o parte lumea filmului, dedicandu-se vietii personale. S-a casatorit in toamna lui 2007 cu un important om de afaceri coreean, iar in ianuarie 2009 a dat nastere unei fetite. Un an mai tarziu a revenit pe marele ecran intr-o productie chinezeasca, “The Warring States”, iar in acest an, dupa 6 ani de absenta de pe micul ecran, a acceptat rolul principal feminin in drama “Faith”. Kim Hee-seon va interpreta pentru prima data rolul unui medic, iar pentru aceasta s-a si pregatit serios. Pentru a intelege mai bine lucrurile ce se petrec dincolo de camera de garda a unui spital, ea a vizitat un spital din Gangnam, in Seul. Acolo a invatat cum sa foloseasca bisturiul si alte ustensile medicale precum si felul in care doctorii isi misca mainile in timpul interventiilor chirurgicale.

Regia serialului ii apartine lui Kim Jong-hak, omul din spatele rasunatorului success al serialului “The Great King”.Acesta revine la 5 ani dupa acest succes pe micul ecran cu o noua poveste captivanta, facand echipa din nou cu scenarista lui “The Great King”, Song Ji-na. Filmarile dramei au inceput pe 24 mai 2012., prima scena fiind filmata la Templul Bongeum din Seul. Aceasta il arata pe Choi Young (Lee Min Ho) cum ajunge in zilele noastre, din perioada Goryeo, cu scopul de-a o lua cu el inapoi pe dr. Eun Soo (Kim Hee Seon). Nici ceilalti actori din rolurile secundare nu sunt de neglijat. Yu Oh-seong e de departe cea mai cunoscuta figura dintre actorii din alta generatie decat protagonistii, ce a impresionat cu rolurile din „Beat” si „Friend”. Despree coreeanul nascut in State, Lee Phillip, nu mai trebuie sa spunem nimic, toata lumea amintindu-si prestatia stralucita a acestuia din serialul sau de debut, “The Great King”. Nu doar pentru acestia sau pentru Kim Hee-seon “Faith” reprezinta o provocare, ci si pentru protagonistul Lee Min-ho. Dupa numeroasele accidentari pe care acesta le-a suferit in timpul filmarilor dramei „City Hunter” putin erau cei care mai credeau ca acesta va alege un rol intr-o drama istorica plina de actiune si scene solicitante. Fanii asteptau mai degraba un rol intr-o drama ca „Personal Taste”, insa Lee Min Ho e decis sa-si atinga visul si sa devina un actor complet. Acesta e motivul pentru care acesta a acceptat primul rol intr-o drama istorica.

Choi Young (Lee Min-ho) este un tanar razboinic ce traieste undeva in regatul Goryeo (cel ce precede Joseonul). Lipsit de afectiune fata de semenii sai, acesta reuseste sa devina Comandantul Garzii Regale, direct raspunzator de siguranta Regelui. In ciuda pozitiei importante ocupate, Choi Young nu e o persoana interesata de averi, bani sau marcat de dorinta de inavutire, iar cea mai mare placere a lui este… sa doarma, nederanjat pe cat posibil. Cat timp acesta este indiferent fata de ceilalti semeni, implicit nici de moarte nu ii pasa, chiar daca functia ocupata e una care presupune pericole si expunerea tot timpul a vietii sale. Iar o persoana care nu se teme de moarte nu isi face planuri sau strategii de viitor, infruntand lucrurile asa cum sunt.
Yoo Eun Soo (Kim Hee-seon) e o femeie obisnuita din zilele noastre, total opusa ca fire lui Choi Young, deschisa fata de toata lumea si care stie sa-si esprime aceasta deschidere prin meseria pe care o practica, chirurg plastician. Initial fusese un chirurg generalist, dar realizand ca munca nu ii este rasplatita pe masura a ales chirurgia plastica fara nici un regret. Aceasta are si un vis: timp de 3 ani de zile sa munceasca din greu pentru ca, impreuna cu cativa prieteni, sa isi poate deschide o clinica private in Gungnam. Dar intr-o zi se trezeste pe cap cu un individ bizar, costumat in haine de epoca, care ii cere sa vina cu el. E vorba de nimeni altul decat Comandantul Choi Young, care o ia cu el inapoi in timp, in urma cu 660 de ani. Calatorind in timp in regatul Goryeo, cei doi vor avea de infruntat o multime de aventuri, de-a lungul carora vor descoperi si… iubirea, o iubire care transcede timpul si spatiul.

Un nou proiect interesant pe care Asia Team Romania il propune, care cu siguranta va capta interesul asiacinefililor si-i va tine cu sufletul la gura prin fiecare episod in parte.

Traducerea si adaptarea serialului: alinabv, gligac2002 – Asia Team Romania

Articol realizat de cris999 in colaborare cu alinabv – asiacinefil.com

“Deep Rooted Tree”, odiseea alfabetului coreean, a ajuns la final. Un adevãrat fenomen s-a nãscut în Coreea odatã cu el.

Publicat: marți 14 august 2012

“Deep Rooted Tree” (“Tree with Deep Roots”), al 45-lea proiect de serial asiatic finalizat de Asia Team, a ajuns de cateva zile la final. Emotia aflarii finalului s-a risipit, mastile au fost de mult date la o parte iar misterul s-a risipit. Scenariul plin de fantezie al echipei de scenaristi a serialelor Queen Seon-duk si Jewel in the Palace a reusit sa puna in valoare una din cele mai mari realizari ale unuia din cei mai importanti monarhi ai Joseonului, regale Sejong: alfabetul care si in zile noastre este folosit de natiunea coreeana. Desi serialul are la baza romanul omonim al lui Lee Jung Myung publicat in 2006, ideea serialului a pornit de la marele proiect al lui Lee Do (ramas posteritatii sub numele Sejong) de a crea un alfabet diferit de greoaiele caractere chinezesti in numar de peste 45.000, ce nu puteau exprima anumite lucruri in limba coreeana, cum ar fi numele anumitor persoane. Implicatiile politice, religioase si mai ales sociale ale crearii unui alfabet distinct au marcat efortul de o viata al regelui, dar si destinul natiunii coreene, o data pentru totdeauna, oferind posteritatii un lucru maret. Serialul, regizat de Jang Tae Yoo, omul din spatele altui serial de succes ce a scos in evidenta frumusetea culturii coreene, “Painter of the Wind”, a fost primit cu oarecare reserve de publicul coreean, obisnuit cu alt gen de sageuk drama, lucru reflectat in ratingul primelor 2 episoade, difuzate in 2 zile consecutive: 9 % la nivel national. Pe masura ce povestea devenea tot mai captivanta, aceste ratinguri au inceput sa creasca, ultimul episod atingand maximul ratingului, 23, 6%.. Cu un rating mediu de 18% la nivel national in Coreea per totalul celor 24 de episoade, “Deep Rooted Tree” s-a dovedit a fi cel mai de succes serial istoric al toamnei anului 2011, completand succesele din vara ale anului, “Warrior Baek Dong Soo”si “Princess’s Man”.

“Deep Rooted Tree” a fost rasplatit pe masura la sfarsitul anului 2011, la SBS Drama Awards castigand nu mai putin de 7 premii. Premiul de Excelenta l-a luat Jang Hyuk, serialul in ansamblu a castigat premiul de Excelenta, confirmand faptul ca a fost cea mai buna productie a anului 2011 difuzata de SBS. Marele castigator al festivitatii a fost actorul Han Suk Kyu, care a revenit in glorie pe micul ecran dupa o absenta de 16 ani ! Acesta l-a interpretat pe Lee Do, rol care i-a adus 2 premii la SBS Drama Awards. Serialul a mai castigat 2 premii in aprilie 2012 la Baeksang Drama Awards (Marele Premiu si preniul pentru Cel mai bun scenariu). Shin Se Kyung, interpreta personajului So Yi, a fost si ea premiata pentru interpretare, dar, mai mult decat atat, “Deep Rooted Tree” a reprezentat pentru aceasta o rampa de lansare (chiar daca aparuse in cateva seriale in roluri mai putin importante, inclusiv intr-un rol episodic din “Queen Seon-duk). In acest an, a fost distribuita in serialul “Fashion King”, iar producatorii o au in vederi pentru noi proiecte importante. Pentru Jang Hyuk, rolul lui Ddol Bok/Kang Chae Yun a reprezentat inca un plus la CV si inca o interpretare matura, pe masura celei din Chuno. De altfel, el a fost si imaginea care a vandut cel mai bine serialul peste hotare. fiind prezent la lansarea serialului in Japonia, la un eveniment desfasurat la Centrul cultural coreean din Tokyo.

Dincolo de vedetele distribuite in serial, “Deep Rooted Tree” a avut un puternic impact popular, sporind in Coreea interesul unor categorii sociale largi. Aceasta si pentru ca a combinat variate elemente din procesul de creare si publicare al alfabetului hangul, incluzand elemente de politica, arte martiale, romantism thriller etc. Serialul a fost selectat ca Cel mai bun serial din prezentul mileniu de 20 de regizori coreeni de marca si critici de film. Succesul si dincolo de hotarele Coreei confirma calitatea deosebita a lui si toate elogiile din partea oamenilor din industrie. Un commentator din domeniul cultural declara: “Nu exista nici macar in industria americana de film vreun serial care sa comprime continutul ce trebuia spus pe parcursul a 50 de episoade in doar 24. Dupa ce societatea coreeana s-a democratizat, iar actuala epoca e tulburata de dilema “ce inseamna mai exact politica”, ingrijorarea Regelui Sejong portretizata de scenaristi privind viitorul are o insemnatate cu mult mai realista.” Un regizor de seriale de televiziune a concluzionat ca “Deep Rooted Tree” lanseaza un nou trend in industria de gen: “Desi existau premisele ca structura complexa a dramei sa cauzeze ratinguri scazute, acest serial a spart usor aceasta perceptie. Industria care mereu respinge scenariile ce nu cuprind suficiente elemente ce sa poata fi reflectate in media si sa fie pe placul publicului da un semn de schimbare”.

Ecouri despre succesul serialului au existat nu doar in industria de film coreeana. Pe masura cresterii popularitatii serialului la data difuzarii sale in Coreea (toamna –iarna lui 2011), vanzarile la romanul ce a stat la baza scenariului serialului au crescut si ele. Din 2006 pana in 2011, cartea a fost vanduta in peste 700.000 de exemplare, iar vanzarile si cotarea pe piata a cartii au crescut brusc odata cu difuzarea serialului la SBS. Dintr-un roman fara un rating ridicat, care in limbajul librarilor ar fi putut fi calificat drept “neglijabil” inainte sa fie difuzat serialul, brusc a devenit un roman de top 10 in topul vanzarilor, pe masura ce fiecare episod de la televizor incalcea si mai mult povestea. Un reprezentant al echipei de productie a serialului a declarat: “Continutul serialului sic el al romanului are unele diferente, dar cu cat serialul e mai popular cu atat numarul persoanelor care cauta romanul original creste si el”. De fapt, romanul lui Lee Jung-myung paseste pe urmele celuilalt roman de mare succes al sau, “Painter of the Wind”, ale carui vanzari au crescut, de asemenea, dupa difuzarea k-dramei la televizor. “Deep Rooted Tree” a avut parte si de 2 episoade speciale, difuzate de Craciun, plus un al treilea episode special ce contine scene de culise din timpul filmarilor si interviuri ale actorilor. Producatorii serialului s-au gandit nu doar la propriul buzunar si la succesul financiar pe care serialul il va obtine, concentrandu-se si pe latura educativa a lui. In acest sens, un episod special de 2 ore al “Deep Rooted Tree” a fost distribuit catre scolile primare din Coreea de Sud si in liceele din tara. Episodul contine, dupa spusele celor doua companii producatoare (SBS si Ihq) o comprimare a celor 24 de episoade pe durata a 2 ore. Dvd-ul a fost distribuit in peste 11.000 de scoli din Coreea, in mod gratuit, cu scopul ca elevii sa inteleaga importanta, istoria si avantajele alfabetului coreean. Cu alte cuvinte, “Deep Rooted Tree” a reusit sa ajunga un material de studiu in scolile coreene, pentru ca odata serialul terminat la SBS, lumea sa nu uite insemnatatea si mesajul transmis de acest serial. De aceea s-a scos acest material audio-video de promovare, activitate de care s-a ocupat in intregime insusi regizorul serialului. Acesta a spus ca a dorit sa se concentreze pe exprimarea procesului de creare a alfabetului, pe suferinta morala a Regelui Sejong sip e dragostea lui pentru popor de-a lungul acestui process lung si anevoios. Cineva din cadrul Comisiei de audiente din Coreea (un fel de CNA de-al lor) a adaugat: “Sa transformi un serial intr-un material didactic e un fapt fara precedent. Speram cu tarie ca elevii sa poata invata despre importanta alfabetului coreean prin intermediul “Deep Rooted Tree”. Nu intamplator serialul a fost selectat de Societatea Culturala a Limbii coreene pentru premiul “Love Hangul Award”.

In afara de initiativa asiacinefil de a aduce aproape de iubitorii filmului asiatic acest superb serial prin intermediul unei traduceri impecabile a lui in limba romana, postul public de televiziune, pe gaura facuta in buget de doar cateva sute de milioane de euro de catre fosta administratie a achizitionat serialul in cadrul unui targ desfasurat in primavera in Romania, la care au fost prezente si alte televiziuni autohtone interesate de ofertele de seriale de pe piata coreeana. Cu toate ca nu a fost tocmai un serial ieftin, acesta a fost achizitionat si difuzat de cateva saptamani. Pentru publicul din Romania, necunoscator al istoriei coreene, poate difuzarea la nivel national a acestuia nu a fost tocmai inspirata, dupa atatea seriale istorice mai mult “comerciale” decat artistice.. “Deep Rooted Tree” a inaugurat un nou gen de serial istoric, iar daca asupra publicului d ela noi impactul poate nu a fost prea mare, pentru iubitorii adevarati ai culturii si istoriei Coreei nu a putut reprezenta decat o adevarata delectare. Pacat de obiceiul redactorilor postului public dobandit si testat pe serialele anterioare, de a taia efectiv minute bune din fiecare episode, asta dupa ce cele 24 de episoade oficiale au fost taiate in doua, rezultand un numar de 48 de asa-zise episoade. Trecand, insa, cu vederea toate aceste lucruri, nu trebuie sa ne scape din vedere ceva foarte important. Difuzarea acestui serial intr-o perioada de schimbari politice petrecute la noi in tara e doar o fericita coincidenta, o asemanare flagranta cu situatia politica din societatea coreeana a secolului XV, cand intre interesul national si interesul unui grup, destinul trebuie sa-si puna amprenta. Am putea compara difuzarea acestui serial pe postul public (desigur, intamplatoare) cu difuzarea celebrului film cu Charlie Chaplin, “Dictatorul”, in primele zile de dupa sangeroasa Revolutie din 1989. Daca atunci, un film realizat cu o jumatate de secol in urma reusea, prin puterea exemplului, sa ne faca pe noi, romanii, sa intelegem poate mai bine decat oricine ce a insemnat o jumatate de secol de privatiuni, teroare si suferinte, de aceasta data, un serial cu o actiune petrcuta cu mai mult de o jumatate de mileniu in urma ne arata ca nicicand in istorie, interesul unui grup restrans nu a reusit sa primeze asupra interesului poporului in ansamblul sau. Asemeni unui fost lider politic de la noi, Bon Won a sfarsit prin a crede ca doar omorand pe toata lumea, visul sau de a impiedica progresul natiunii se poate implini. Iar istoria l-a condamnat la uitare, pedepsindu-l pentru nesabuinta sa. Restul similaritatilor cu o situatie petrecuta intr-o tara est-europeana pe la mijlocul lui 2012 tin de imaginatia fiecaruia.

Inainte de incheiere, se mai impune sa adresam toate multumirile traducatorilor acestui serial, in special Alineibv, pentru efortul depus in munca de traducere. Nu este usor sa lucrezi la o traducere avand la baza o traducere de proasta calitate, in care numele personajelor si institutiilor, ale locatilor si evenimentelor se schimbau de la un episode la altul, si sa faci timingul de la zero, linie cu linie. Intr-un final s-a ajuns sa se lucreze pe 3 subtitrari in limba engleza, din care doar una era mai apropiata de adevaratul sens al cuvintelor, si, din nefericire, aceea necesita refacerea manuala a timingului. A fost unul din cele mai complicate proiecte traduse de Asia Team din 2008 pana in prezent, daca nu chiar cel mai complicat, atat factorilor amintiti mai sus cat si numarului urias de nume de personaje, locatii, institutii ce apar in acest serial. Peste 100 de nume de personaje, peste 30 de nume de locatii si peste 30 de nume de institutii si ranguri au completat terminologia unui serial de doar 24 de episoade, lucru neintalnit nici macar la longevivul Jumong sau Yi San. Munca de revizuire a textului a necesitat si aceasta un efort suplimentar tocmai pentru a se pastra uniformitatea numelor personajelor, a functiilor sau rangurilor, care difereau de la o sursa la alta. In ciuda tuturor acestor dificultati, Asia Team a reusit sa ofera o subtitrare completa si in ton cu atmosfera si contextul social-politic al serialului, de o acuratete pe intelesul tuturor. Nu ne ramane decat speranta ca acest serial v-a cucerit sufletele si ca am reusit, prin traducerea oferita, sa va aducem aproape unul din momentele cruciale ale existentei Coreei de astazi.

Traducerea si adaptarea serialului: Alinabv, gligac2002

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

Romantic Heaven (2001) – Paradisul nu e niciodatã un loc prea îndepãrtat…

Publicat: duminică 12 august 2012

Dintre sutele de filme care se fac in fiecare an in Coreea, de la explozia Hallyu pana in prezent numarul acestora fiind in continua crestere, intotdeauna exista cateva care trec aproape neobservate, ele in sine fiind, calitativ, cu mult peste unele filme de succes mult mai cunoscute. Iar acest lucru e valabil nu doar in cinematografia coreeana. Un asemenea caz a fost, de exemplu, cel al productiei japoneze “Tokyo Girl”, realizata cu un buget infim, trecuta cu vederea de toata lumea, dar care s-a dovedit o mica bijuterie cinematografica. “Romantic Heaven”, cel mai recent film al apreciatului Jang Jin, face parte din aceasta categorie, fiind o mica capodopera emotionanta pana la lacrimi despre speranta, iubire si iertare. Jang Jin e unul din cei mai apreciati scenaristi si regizori coreeni ai momentului, avand la activ 14 scenarii de film (printre care minunatele povesti ale filmelor “Ditto”, “Welcome to Dongmakgol”, “Public Enemy 3” sau “The Recipe”) si 11 filme regizate. Scenariul lui “Romantic Heaven” e scris tot de el, incantandu-ne din nou cu o poveste de exceptie, plina de fantezie si romantism. In rolurile principale au fost distribuiti actori fara un nume prea mare, dar cunoscuti in Coreea in special prin aparitiile lor in diverse seriale de televiziune. Si vorbim aici de Kim Su-ro, ce a aparut in recentul “Gentleman’s Dignity”, Kim Dong-wook cunoscut din Coffee Prince, Shim Eun-kyung ce a avut un rol secundar in “Bad Guy”(baietoasa sora a simpaticei Ha Ga In) si a carei intepretare din “Romantic Heaven” i-a adus premiul pentru Cel mai bun rol secundar feminin la Festivalul de film Daejong. Acestora li se adauga doi actori veterani, simpaticul Lee Han-wi, in rolul Sfantului Petru, ce ne-a amuzat in “Athena”, “Dancing Queen” sau “Wild Romance” si Lee Soon-jae, in rolul lui Dumnezeu, care la 76 de ani ne incanta din nou cu o prestatie superba. Lor li se adauga cunoscutul Kim Jun-bae, celebrul “Popeye” din serialul “Poseidon”. Filmul a avut premiera internationala la Festivalul de film asiatic de la Udine si este produs de celebrul Kang Woo-Suk, fondatorul companiei de distributie de film Cinema Service dar si un apreciat regizor si scenarist (Moss, Public Enemy 1,2,3, Silmido).

In Coreea zilelor nostre, destinul nefericit al mai multor persoane se intretaie accidental prin intermediul a trei povesti emotionante. Prima poveste e cea a unei tinere, Choi Mi-mi, a carei mama sufera de un an in spital in asteptarea unui transplant de maduva care sa-i salveze viata. Fata gaseste un donator compatibil si reuseste sa obtina de la doctoral curant adresa acestuia, chiar daca acesta nu e un lucru tocmai corect. In scurt timp, insa, Mi-mi afla ca baiatul compatibil, Jeong Ha-yeon, este urmarit de politie, fiind suspectat ca si-ar fi ucis prietena. Cea de-a doua poveste e a lui Min-kyu, care recent isi pierduse sotia mult iubita si care nu se poate desprinde de iubirea pe care i-a putrat-o de-a lungul scurtei perioade cat au fost casatoriti. Acesta cauta cu disperare geanta femeii, ce fusese lasata de aceasta in salonul din spital, unde murise, geanta plina cu amintiri. Min-kyu e un fost procuror ce si-a deschis un cabinet de avocatura, ce ajunge sa fie vanat de un fost detinut pe care cu ani in urma il bagase dupa gratii. Cea de-a treia poveste e a lui Ji-wook, a carui bunic sufera de Alzheimer si e internat in acelasi spital une se afla si mama lui Mi-mi. De fapt, datorita acestei situatii cei doi tineri s-au si cunoscut si si-au dat intalniri un an de zile. Ji-wook e sofer de taxi si ramane impresionat in momentul in care bunica ei ii arata o poza alb-negru din trecut, cu o fata in ea. Initial o confunda pe fata cu bunica ei, dar afla ca de fapt aceea era prima iubire a bunicului sau, care desi intre timp se casatorise si-si traise viata alaturi de bunica sa, mereu o amintea pe fata din poza, Kim Boon. Aceste trei povesti se intrepatrund, la fel si drama personajelor, liantul fiind… iubirea. Indiferent de varsta.

Filmele regizorului Jang Jin au un farmec aparte datorita modului special de a pune la un loc imaginile si povestea personajelor. Ca in celelalte filme ale sale, si de aceasta data Jang Jin face o incursiune in viata oamenilor obisnuiti, in care umorul subtil e combinat cu accentele melodramatice, rezultand un univers marcat la un moment dat de suprarealism si fantezie in sens pozitiv. Regizorul ne ofera posibilitatea de a veda viata personajelor cu bune si cu rele, cu zambete si cu lacrimi, de a percepe fericirea in modul in care acesta o vede si si-o inchipuie. Filmul e o invitatie la a da frau liber imaginatiei, la renuntarea de catre fiecare la propria imagine pe care si-a creat-o despre viata de dupa moarte si la acceptarea unei viziuni unice sugerata de regizor, ce poate da nastere chiar unei dezbateri pe teme religioase. Avem parte de o imagine a Pradisului asa cum poate putini ne-o imaginam, in care Dumnezeu este un batranel simpatic, iar mana lui dreapta, Petru, e un slujitor inaripat modern imbracat la patru ace. Paradisul ne e infatiat la locul in care toata lumea asculta muzica divina la casti, in care se organizeaza cercuri in care fiecare isi expune viata celorlalti, un loc in care toata lumea, desigur, e imbracata in alb si e fericita, impacata cu sine. O imagine destul de apropiata de aceasta am vazut, parca, in “What Dreams May Come”, productia hollywoodiana cu Robin Williams, in care Paradisul e zugravit in culori vii, rod al imaginatiei fiecaruia si al bunatatii sufletului fiecaruia.

Din punct de vedere vizual, “Romantic Heaven” e o adevarata delectare. Imaginea Paradisului si decorurile sunt superbe, la fel si ideea de a zugravi Paradisul ca un loc al linistii, al rculegerii, al prieteniei marcat de 3 culori de baza: albul puritatii, verdele crud al renasterii si albastrul de azur al cerului unde se presupune ca se afla Paradisul. Toate aceste culori transmit privitorului un sentiment de liniste si impacare, aducandu-i o stare aparte, necesara intelegerii cu sufletul a dramei personajelor. Momentele comice nu se despart de cele tragice, razi si plangi deopotriva, si, lucrul cel mai important, te atasezi de personaje si ajungi sa le intelegi profunzimea trairilor interioare. La un moment dat exista unele scene emotionante in care orice cuvant ai impresia ca e de prisos, si scenaristul tace, lasa muzica si interpretarea actorilor sa ne stoarca lacrimile de tristete si bucurie totodata. Farmecul lui “Romantic Heaven” sta in faptul ca atunci cand ajungi sa-ti simti lacrimile pe obraji, nu stii daca o faci de tristete sau de bucurie. Un film care cu siguranta nu trebuie ratat, una din micile bijuterii ascunse ale filmului coreean, ce merita mult mai multe aprecieri decat a primit pana acum.

Multumiri pentru traducere colegei noastre din Asia Team, Vic.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

My Love (Nae Sarang) (2007) – trei poveşti de iubire cu un final emoţionant şi o lecţie unicã despre puterea iubirii

Publicat: vineri 10 august 2012

“My Love” a fost filmul potrivit pentru perioada sarbatorilor de iarna a sfarsitului de an 2007 in Coreea. Cu o strategie de piata perfect adaptata la asteptarile publicului, producatorii au lansat aceasta comedie romantica cu cateva zile inainte de Craciunul anului 2007, in primele zile reusind sa obtina pozitia a 5-a la box-office. Pana in februarie 2008, filmul a obtinut incasari de peste 6,5 milioane de dolari, fiind vizionat de aproape un milion de coreeni in saslile de cinematograf. Dincolo de strategia de marketing, filmul are in distributie nume mari, actori indragiti din filme si seriale de succes, cum sunt:Jung Il Woo – frumosul actor din Return of Iljimae -aici sensibil si zambaret in rolul unui student la litere; Choi Gang-hee – in rolul veselei Joo-won – la fel de dragalasa in a juca farse iubitului sau – Se-jin, interpretat de nimeni altul decat Kam Woo-sung (The King and the Clown, King Geunchogo), si nu in ultimul rand Uhn Tae-woong in rolul nonconformistului Jin-Man, dedicat total campaniei “Imbratisare Gratis”, purtata cu entuziasm de el si pe meleaguri straine. Filmul este regizat de Lee Han (nu, nu e vorba de Kim Nam Gil, al carui nume anterior era Lee Han), regizorul succeselor “Lovers Concerto” si “Almost Love”, oferindu-ne si de aceasta data nu o poveste, ci trei, chiar patru povesti emotionante, sensibile si romantice.

Desfasurata in preajma unui fenomen natural exceptional cum nu s-a mai vazut in Coreea din anul 1887, eclipsa totala de soare, actiunea filmul impleteste povestea de iubire, mai mult sau mai putin implinita, a 3 cupluri, povesti care nu se intersecteaza, dar care revin, pe rand, dupa cateva minute, in prim plan. Si astfel, emotia momentului in care luna si soarele se contopesc, moment aproape mistic, poate aduce in viata fiecarui personaj acea farama de samanism (superstitie) ca aceasta va alunga fantomele trecutului si astfel vor deveni liberi sa-si continue viata, vor deschide larg ochii inimii si a mintii pentru a putea iubi din nou. Vom vedea, urmarind aceste povesti, daca dorinta, iubirea, determinarea, vor reusi sa invinga… Sa le urmarim povestea:

So-hyun (Lee Yeon-hee) e studenta la Litere, indragostita de peste un an de Ji-woo (Jung Il-woo) un coleg dintr-un an mai mare, care are de alungat din mintea lui tristetea unei iubiri neimpartasite, dupa care sufera de mai bine de un an. So-hyun alege o cale amuzanta de a-si petrece mai mult timp cu el, cerandu-i sa o invete sa bea o sticla de soju, ea care nu suporta alcoolul ! Va intelege el de ce aceasta dorinta a ei ? Isi va aduce aminte ce anume a determinat-o sa faca din asta visul ei si mai ales va pasi el spre aceasta iubire sau o va lasa pe So-hyun doar sa priveasca de departe precum un curcubeu?

Soo-jung (Lim Jung-Eun) e directoarea unei agentii de publicitate indragostita de Jung-suk (Ryoo Seung-Ryong) colegul ei, care desi are un copil, traieste in agonie dupa moartea sotiei sale. Incercand sa-l ajute , oferind sprijin copilului ingrijorat de starea tatalui, gatind pentru el sau rugand imaginea sotiei sa-l elibereze si sa nu-l ia cu ea atat de devreme, va reusi Soo-jung sa-si implineasca dorinta exprimata deschis in globul dorintelor, la eclipsa: „sa raman totdeauna alaturi de el” ?

Se-jin (Kam Woo-sung) e lucrator la Metroul Seul, care incearca sa fie curajos si sa-si duca viata obisnuit, desi inima lui moare de tristete… Fiecare statie de metrou, fiecare traseu ii aduce aminte de vesela si mereu pusa pe farse iubita lui Joo-woo (Choi Gang-hee) plecata de langa el chiar de ziua lui… Distrus de disparitia iubitei sale care prin viziunile ei cu ochii inimii facea fiecare zi deosebita alungandu-i monotonia, va reusi sa gaseasca puterea de a trai mai departe ? Dupa mult timp , chiar si dupa moarte, gasind darul pregatit de ea pentru ziua lui, unde altundeva decat in metroul lor, rememorand amintirile comune si multumindu-i pentru ca l-a facut sa viseze… Se-jin va zambi printre lacrimi …

Si peste aceste emotionante povesti, fara a se interfera decat cu Soo Jung, se deruleaza o alta iubire, o promisiune de iubire facuta de Jin-man (Uhn Tae-woong), barbatul cu inima mare, plecat sa aline suflete in campania “Imbratisare Gratis”. Chiar daca promisiunea iubitei lui – ”te voi astepta” – nu a fost respectata, intalnirea la “Copacul sperantelor” din ziua eclipei totale promisa in urma cu 6 ani, faptul ca nu a fost uitat, ca pot vedea eclipsa din acelasi loc ii incalzeste sufletul, si isi sterge lacrimile tot prin puterea campanie careia i s-a dedicat.

Emotionantele povesti ale unor cupluri diferite au totusi un punct comun: puterea iubirii. Fiecare din personajele filmului, fara a fi unul mai important decat celalalt, ne ofera o lectie de viata despre cum sa faci fata pierderii fiintei iubite, dar mai ales despre puterea de a trai dupa, de a merge mai departe si, chiar daca uneori pare imposibil… puterea de a iubi din nou. Si in aceasta zi deosebita, ziua eclipsei totale, poate unica in viata unui om, eroii nostrii simt ca sperantele se implinesc intr-un mod miraculos.. Vizionare placuta !

Multumiri pentru traducere elenas si kaleidoscop_monica – Asia Team Romania

Articol realizat de poet24 – asiacinefil.com

Rabbit and Lizard (Maybe…) (2009) – o dramã „tãcutã” cu un Jang Hyuk atipic în rolul principal

Publicat: duminică 5 august 2012

„Rabbit and Lizard” (cunoscut si ca „Maybe”), filmul de debut al coreeanului Ju Ji-hong, ne prilejuieste reintalnirea cu genul dramatic si cu doi actori foarte indragiti: Jang Hyuk (Deep Rooted Tree, Chuno, The Client, Windstruck, Please Teach Me English) si Sung Yu-ri (o mai tineti minte pe Yi Nok „Fighthing” din „Hong Gil Dong” ?). Intr-o aparitie de cateva minute poate fi admirat si Cha Tae-hyun (Champ, Speed Scandal), intr-un film de festival, ce a avut premiera mondiala la prestigiosul festival de la Pusan, in toamna lui 2009. „Rabbit and Lizard” e o drama „tacuta” combinata cu un road movie cu radacini specifice unui film independent spusa insa in imagini vii, captivante. E genul de film care te introduce in suferinta si durerea personajelor sale intr-un mod subtil si lent si e construit pe premisa ca spectatorul se adapteaza singur la atmosfera filmului, ca si cum ar fi parte din acesta. Povestea este una simpla, dar sensurile sale sunt profunde. Fiind vorba de o drama, suferinta personajelor si modul in care acestea depasesc momentul sunt elementele vedeta, povestea de iubire fiind doar un fundal prea putin schitat. De foarte putine ori, ca spectator, vei simti o implicare emotionala, deoarece povestea e astfel construita incat regizorul stie sa pastreze distanta fata de drama personajelor. Altfel, am asista in mod evident la o melodrama. Personajele sunt reci, transmitand aceasta stare si privitorilor, care simt mai mult singuratatea lor decat o eventuala perspectiva de viitor comuna. Iar aici sta talentul regizorului, ce reuseste sa transmita dezgustul si dezorientarea personajelor, ajunse intr-un moment critic al existentei lor.

Ea, May Lee Won-sun, vine din Statele Unite, unde fusese trimisa spre adoptie, pentru a afla in sfarsit cine e de fapt, cine ii sunt parintii si de unde are pe spate o cicatrice in forma de soparla. Ajunsa pe aeroportul din Seul, un taximetrist cazut langa masina, o prinde de mana, vrea s-o opreasca, dar nu poate vorbi din cauza durerii. El, Lee Eun-sul, e taximetrist, sufera de asa-zisul ”sindrom al inimii frante”. Medicul ii spun ca inima lui se opreste pentru mai mult timp decat in cazul altor bolnavi, iar cu fiecare criza tot mai mult. In ritmul acesta, sfarsitul poate fi o chestiune de zile. Eun-sul nu face o drama din asta, dar vrea macar sa lase totul in ordine, pe cat posibil, si sa faca lucrurile pe care doreste sa le mai faca. Isi suna fostii colegi, mananca taitei pe unul din podurile peste raul Han impreuna cu un prieten, arde micile amintiri personale care oricum nu vor mai interesa pe nimeni, si lasa in strada, impachetate, haine, carti si alte lucruri care ar putea fi cuiva de folos. Se ingrijeste ca bunica, aflata acum intr-un azil, sa aiba tot ce-i trebuie si ii spune ca nu mai poate veni s-o viziteze. Intre timp munceste, fumeaza in draci, bea soju cu paiul, isi ia medicamentele tot cu soju, iar crizele devin tot mai dese si mai dureroase. Intalnirea accidentala cu May pare a schimba sensul existentei sale, pentru ca desi fata e o straina pentru el, simte ceva puternic pentru aceasta. Oare viata ii va mai oferi suficient timp pentru a descoperi misterul trairilor sale ?

„Rabbit and Lizard” este o poveste despre singuratate, instrainare, suferinta, in care personajele sunt simple jucarii in mana destinului. Personajul principal, interpretat de Jang Hyuk, Eun-sul, sufera de o boala incurabila: in momentele de suprasolicitare, inima ii cedeaza si se opreste pentru cateva secunde, provocandu-i lesinul. Medicii nu-si pot explica ce fel de boala e, dar o numesc „sindromul inimii frante” intr-o forma agravata. Viata lui urmeaza a se sfarsi in curand, de aceea nici nu se sinchiseste sa renunte la fumat. Ca taximetrist, are mult timp de omorat, astfel ca in singuratatea sa, tigara e singura care ii tine companie. Drama singuratatii si bolii sale e reflectata ca o metafora in oglinda de necrutatoarea boala Alzheimer de care sufera bunica lui pe care o lasase in grija unui camin de batrani. Amandoi sufera de singuratate.., si uitare, pentru ca Eun-sul incearca din copilarie sa uite ceva. Daca in cazul bunicii, uitarea e consecinta fireasca a bolii, pentru Eun-sul uitarea e un exercitiu zilnic al sufletului. Intalnirea lui May, o coreeanca infiata in Statele Unite si revenita in tara dupa ani de zile pentru a-si gasi parintii naturali este una petrecuta sub semnul intamplarii. Intamplarea, de altfel, e unul din elementele ce nu trebuie subestimate in acest film. Acest lucru va fi inteles abia la final, cand regizorul pune o intrebare retorica: „Intamplare sau Destin ?”. Aceasta este marea provocare. Chiar daca cei doi s-au intalnit intamplator, Eun-sul isi ia in propriile maini destinul si creeaza acele oportunitati pentru a se reintalni cu May, in diverse ipostaze. Pentru ce o face ? Aceasta e o alta intrebare, legata tot de intrebarea finala” Intamplare sau Destin ?”. Initial ne intrebam: „sa se fi indragostit la prima vedere de May, de aceea isi creeaza acste oportunitati ?” Cert e ca aparent e atras de aceasta, ezita in a se implica intr-o relatie romantica, fiind mai degraba una de prietenie. Prietenie fata de o straina despre care nu stie absolut nimic, cu care a schimbat doar cateva replici de complezenta mai mult, dar de care se simte oarecum atras. Regizorul ne ofera sansa de a urmari evolutia trairilor personajului, fara insa ca acestea sa faca cel putin un singur avans romantic lui May, chiar daca are oportunitatea. Ce e interesant e ca cei doi pun bazele unei relatii de prietenie – nu se stie cat de durabila, data fiind starea de sanatate a lui Eun-sul – bazata pe suferinta pe care si-o impartasesc. Faptul ca fiecare isi ofera celuilalt umarul rece pentru a plange pe el e suficient de emotionant, fara a mai fi necesara o impliare romantic-emotionala a protagonistilor.

Raspunsul la suferinta celor doua personaje e legat evident de trecut. May pare tulburata de un sentiment inexplicabil de singuratate, „inexplicabil” deoarece i-a avut mereu alaturi pe parintii adoptivi din Statele Unite. Ea revine in Coreea in speranta sa-si vindece ranile trecutului, sa afle raspunsul la intrebarea „De Ce ?”. De ce a fost data spre adoptie, de ce parintii ei i-au creionat destinul in acest mod crud. In momentul in care afla ca parintii ei au murit cu multi ani in urma, intr-un grav accident rutier, intregul ei echilibru interior se prabuseste. Locul echilibrului e brusc luat de un mare gol pe care il simte in suflet, realizand ca nu va putea afla niciodata raspunsurile care ar fi trebuit sa o faca sa inteleaga sensul cuvintelor „De Ce”. In Coreea nu se simte acasa, si nimic din ceafla despre trecutul ei nu-i trezesc amintiri din copilaria petrecuta in aceasta tara alaturi de parintii ei naturali care nu mai sunt. In aceste clipe de deruta, apare in viata ei Eun-sul, pe care mai intai il percepe ca o pacoste. Modul in care cele doua personaje se apropie e rece, astfel ca nu se poate vorbi de o atractie reciproca. Intre cei doi nu se intampla nimic sub aspect emotional dintr-un anume motiv, poate in asta sta farmecul acestei drame. Din pacate, motivul nu ne este dezvaluit nici la final, ramanad doar intrebari la care raspunsul il gaseste imaginatia fiecaruia. Personajele parca sunt captive in propria lume interioara, in propria drama traita in aceasta lume, si nu pot iesi din inertia acestei stari prin exteriorizarea sentimentelor. Care sa fie supapa care sa le ofere cea mai mica speranta ca viata lor trebuie si poate sa mearga mai departe ? O veti descoperi dupa derulara ultimei secvente.

Cu doi actori minunati si cu o poveste simpla si dramatica deopotriva, „Rabbit and Lizard” ne ofera o calatorie in universul interior a doua individualitati ranite, dezorientate, care cauta un sprijin si un motiv pentru a se intelege pe sine. Un film in care dramele fiecaruia se consuma fara ostentatie, la fel ca in viata de zi cu zi, intr-un mod banal, firesc, realist si rece. Cu o coloana sonor placuta, „Rabbit and Lizard” e un film care iti ramane in minte si-ti da impresia c-ai fi ramas mai sarac, daca nu l-ai fi vazut.

Multumiri pentru traducere Danielei Capalna – Asia Team Romania.

Prezentare realizata de cris999 in colaborare cu Daniela Capalna – asiacinefil.com

Himizu (2011) – viziunea suprarealistã a lui Sion Sono asupra Japoniei post-Fukushima

Publicat: sâmbătă 4 august 2012

Japonia… aceasta tara misterioara, cu o cultura si civilizatie milenara, tara soarelui rasare…pentru multi dintre noi un taram al frumusetilor lumii in toate formele si manifestarile ei. Inainte de toate Japonia este o mare natiune, formata din oameni crescuti si educati dupa principii diferite, in multe puncte, de ale noastre, ale europenilor si off.. cu mult diferite de cele ale poporului meu. Multa lume se intreba cum au reusit ei sa atinga o bucatica de cer, sau cum au reusit sa detina cheia succesului. Au o filozofie aparte,nu ezita sa munceasca chiar si in folosul comunitatii, fara a fi obligati sa o faca, pentru ca nu ezita sa isi inchida lumina o ora sau doua,cu scopul de a-i ajuta pe cei din zonele afectate de calamitati. Sunt uimitori cateodata… Pentru mine Japonia va ramane mereu pasarea Phoenix care renaste din propria cenusa. Pentru ca de fiecare data cand a fost supusa, s-a inaltat si mai sus, pentru ca vointa este mare, pentru ca ei sunt uniti, pentru ca in ei arde spiritul japonez.

Luna martie ar fi trebuit sa fie una linistita, in care japonezii sa se bucure de Sakura. Sa isi aseze paturici si sa se uite cu admiratie la viata unei flori. La cum se naste, isi traieste ziua de glorie si cum se inchide atunci cand soarele paraseste bolta cereasca. 11 martie 2011 a fost ziua in care cutremurul de 9 grade din Pacific a declansat o alerta de tsunami pe coasta japoneza de cel mai inalt grad .Valuri seismice de 10 metri au lovit coasta, viteza valului la suprafata oceanului a fost de 700-800 km/h, fortele dezvoltate fiind uriase. Valul patruzand pe uscat a luat cu el masini, cladiri intregi si vieti omenesti… La 11 aprilie 2011 cand s-a comemorat o luna de la catastrofa, autoritatile au comunicat ca in total au fost 28.000 de morti. Disparutii inca nedescoperiti nu se mai pot afla in viata… Continuarea tragediei cu accidentul de la centrala nucleara Fukushima, contaminarea radioactiva prezenta in fiecare clipa au completat tragedia. La 16 martie erau cazate in 2400 adaposturi de necessitate 440.000 persoane, peste 850.000 de locuinte din nord-estul Japoniei fiind,in ciuda temperaturilor de 0 grade Celsius, fara energie electrica…, Lipsa apei, a alimentelor si a celor strict necesare vietii au completat peisajul sumbru al acelor zile. Am prezentat aceste cateva date statistice pentru a va introduce in atmosfera reala a zilelor in care se petrece actiunea filmului “Himizu”, pentru a pretui si mai mult efortul luptei vietii personajelor prezentate .

Filmul pe care vi-l propunem este insa o prezentare a Japoniei din a treia viata a sa… sau a cata,… din lungul sir al istoriei sale zbuciumate, cea de dupa 11 martie 2011 ziua in care Japonia a fost devastata de furia lui Poseidon… Emotiant dar in acelas timp terifiant, “Himizu” ne poarta in lumea supravietuitorilor acestui dezastru, a celor care desi respira reusesc cu greu sa traiasca, viata lor fiind o agonie continua… O societate in care cei debusolati fac gesturi extreme, in care o intrebare obsesiva este ”cine sunt eu”… , o societate in care violenta, abrutizarea, dezumanizarea domina. Si totusi… unii tineri canta, si cantecul lor frumos strapunge negura mintii celor debusolati, oamenii ofera locul in autobuz unei femei insarcinate chiar daca cel de pe scaun scoate cutitul si loveste; o societate in care partea buna nu a fost acoperita complet…in care mustele in lapte reprezinta doar ” pete pe alb” .

Sumida si Keiko Chazawa colegi de clasa la un liceu dintr-o zona devasta, au vieti asemanatoare si chiar daca sunt abuzati de propriii parinti sau de lumea din jurul lor, incearca fiecare sa-si construiasca apararea dupa stilul propriu. Au insa ca baza de plecare principiile rostite de profesorii lor in mod repetat :” fiecare dintre voi este special, fiecare dintre voi e o floare cum nu e alta, fa-ti un vis”! Keiko e cea mai hotarata, ea va lupta cu toate puterile pentru visul ei. Impinsa de iubirea pe care o poarta lui Sumida. aceasta ramane langa el in cele mai grele clipe, oferindu-i din proprie initiativa solutia pentru a castiga timp sa-si vindece mintea bolnava, cu promisiunea de a-l astepta. Sumida are si el un vis, acela de a trai o viata normala si a fi un cetatean respectabil… un vis atat de greu de realizat. Abuzat si batut necontenit de un tata alcoolic si violent, abandonat de o mama invinsa de greutatile vietii, refuza sa devina un ratat.Ajutat de Keiko si prietenii sai singuri pe lume si fara nici o resursa materiala, va gasi el rezerve interioare pentru a se ridica din molozul si mocirla vietii ? Ce va allege, sinuciderea sau viata resposabilitatea sub deviza „nu renunta” ?

“Himizu” este cea mai noua productie regizata de acelasi controversat Sion Sono (Love Exposure, Guilty of Romance), o drama umana inspirata din manga omonima a lui Minoru Furuya. Acesta publica povestea in anii 2001-2002 in “Young Magazine”, dar spre deosebire de anterioarele doua manga, “Himizu” nu mai e o comedie, ci o poveste ce se concentreaza pe starea psihologica a personajelor sale si pe modul in care acestea fac fata unor situatii stresante. Fanii artistului au fost in parte dezamagiti de schimbarea de gen spre un stil mai realist, in timp ce altii au vazut in ea ceva novator si au primit-o cu bratele deschise. In japoneza, “himizu” e numele speciei autohtone de cartita, iar numele e o metafora a vietii de cartita dusa de eroii filmului, doi copii in cautarea depasirii propriei conditii. De altfel, cei doi actori protagonisti copii, Shoda Sometani si Fumi Nikaido au castigat premiul Marcello Mastroianni la cea de-a 68-a editie a Festivalului de Film d ela Venetia, pentru Cea mai buna interpretare a unor actori-copii. Filmul a mai castigat 2 premii internationale (la Bruxelles – cel mai bun regizor si Deauville – premiul criticilor acordat regizorului), iar Sion Sono a fost nominalizat la Leul de Aur la Venetia. Nu in ultimul rand, mai trebuie spus ca Sion Sono (foto) se afla deja in posesia scenariului in momentul producerii nefericitului cutremur urmat de tsunami din martie 2011, eveniment care l-a si determinat sa rescrie scenariul si sa-l adapteze la acest dezastru natural recent. Toate filmarile au durat o luna (mai 2011).

Protagonistii acestui film au vieti asemanatoare, chiar daca Sumida, baiatul barcagiului, traieste intr-o baraca, iar Keiko intr-o casa mare, luxoasa. Sunt abuzati de propriii parinti si incearca fiecare sa-si construiasca un viitor. Principiile profesorilor lor de la scoala par a fi luate drept model de urmat in viata. Keiko locuieste intr-o casa mare in care propria mama o abuzeaza, ii cere sa se omoare si chiar ii construieste cu mainile ei o spanzuratoare, cerandu-i sa o foloseasca. Copila lupta singura si reuseste sa-si pastreze puterea de a-si urma visul, acela de a deveni sotia lui Sumida, de a locui intr-un apartament ieftin impreuna cu copiii lor, de a avea o viata normala… Desi fragila la exterior, are o forta morala uriasa si nu cedeaza nici atunci cand este alungata sau lovita dur de Sumida. Se ataseaza de Sumida, il apara la scoala, imparte cu el umbrela, este alaturi de el cand si mama sa il paraseste, il ajuta sa-si dezvolte afacerea, dar cel mai important lucru, il intelege si-l cunoaste mai bine decat se cunoaste el insusi deoarece ea… iubeste. Va lupta din rasputeri pentru visul ei, care va devein, pe parcurs, visul lor…

Sumida e un adolescent in care regasim bunatatea cu care ii ajuta pe cei mai lipsiti decat el, bucuria pe care o imparte alergand cu prietenii lui care traiesc in cutii de carton, entuziasmul pus in dorinta de a oferi o baie (e drept, intr-un butoi) celui care isi doreste atat de mult asta… Abuzat si batut necontenit de un tata alcoolic si violent, abandonat de o mama invinsa de greutatile vietii, refuza sa devina un ratat si jura ca nu va deveni, chiar atunci cand este batut cu bestialitate de camatarii tatalui sau. O are insa mereu langa el pe Keiko, pe care desi o respinge, o alunga, o loveste, ii accepta tacit ajutorul, iar cand afacerea merge bine, chiar zambeste. Un film in care este atata durere si atat de putine zambete… Si totusi… cand esti impins pana la limita… cedezi. Gestul pe care ajunge sa-l comita Sumida da nastere la o lupta interioara devastatoare, minunat reflectata de realizatorii filmului: ploi…ape…lacrimi… Si totusi acest copil care are acum mintea bolnava are langa el cateva persoane straine care il sprijina si il ajuta sa poata cere ajutor !

Un alt sentiment profund care domina acest film este prietenia, manifestata in cele mai diverse si marunte forme. Poate cea mai reprezentativa este cea purtata de Yotono, un locuitor al cutiilor de carton, fost presedinte de companie, care si-a pierdut totul in catastrofa. Acesta vede in tanarul Sumida viitorul, intrevede lucrurile bune pe care acesta le-ar putea face pentru societate. Asa ca atunci cand acesta este amenintat de camatari , face orice pentru a obtine banii necesari. Se asociaza cu un hot, asista la o crima, la ascunderea cadavrului si foloseste partea lui din bani pentru a-si elibera prietenul, speranta sa … Gestul lui ascuns il va salva pe Sumida de a recurge la un gest extrem, acela de a ucide si alti oameni.Dar cea care intuieste exact ce este in sufletul lui Sumida, prin ce trece el este, desigur, micuta Keiko, luptatoarea neobosita care incearca sa-i deschida ochii mintii pentru a-si asuma responsabilitatea faptelor sale si, desigur, sa nu isi abandoneze niciodata visul . Promisiunea de iubire si faptul ca il va astepta oricat trage greu in balanta vietii lui Sumida, care face singur alegerea vietii sale…

Povestea impresionanta a doi tineri de liceu, “Himizu” ne prezinta greutatea cu care acestia reusesc sa-si pastreze unamitatea, cum faptul ca in ciuda lipsurilor si abuzurilor de toate felurile mai exista iubire, solidaritate, demnitate si mai ales determinare… vointa de a nu renunta !

Multumiri pentru traducere lui selaflaure !

Prezentare realizata de poet24 – asiacinefil.com

An Assassin (2011) – o incursiune „noir” în viaţa unui asasin plãtit

Publicat: duminică 29 iulie 2012

Tanarul regizor japonez Go Ohara face o demonstratie de forta si de talent in cel mai nou film al sau, “An Assasin”. Desi s-a lansat de doar cativa ani in industria japoneza de film, a reusit sa impresioneze inca de la primele sale contributii in domeniu. Inainte de a fi regizor, a fost coordinator al echipei de cascadori, raspunzand de scenele spectaculoase de lupta din filme precum “Samurai Princess” sau “Survive Style 5+”. Mai apoi a devenit regizorul scenelor de actiune ale unor filme precum “Death Trance”, “Shaolin Baba”, “Chanbara Beauty: The Movie” sau “Onechambara The Movie – Vortex”. In cele din urma a debutat ca regizor, avand la activ doua filme pline de actiune: “Geisha vs Ninjas” si “Gothic & Lolita Psycho”. Desi pana in prezent, principalele sale contributii au fost la nivelul unor filme de categorie B, cu “An Assasin” face pasul spre filmele comerciale de prima mana, spectaculoase si bine realizate. Chiar daca din distributie fac parte niste necunoscuti – poate vedetele de maine ale filmelor japoneze (Ryoma Baba, Yuki Kubota, ce a aparut in 2 episoade din “Jotei”) -, realizarea de ansamblu si filmarea lui “An Assassin” si modul in care acesta a fost filmat sunt o garantie a calitatii sale. Coloana sonora – cu exceptia melodiei “Amazing Grace”, care se potriveste ca nuca in perete – e excelent plasata in diferite momente cruciale ale actiunii, dand o nota occidentala peliculei.

Ryo e un asasin platit ce executa anumite persoane la comanda. Ordinele vin prin intermediul domnului Shinozaki, omul de legatura cu asasinul platit al unei temute organizatii secrete. Din umbra, Ryo e asistat de Misaki, un prieten din copilarie care a ajuns printr-un joc al destinului in aceeasi bransa. Acesta de obicei rezolva problemele lasate neterminate, facand “curatenie” dupa interventia lui Ryo. Intr-una din zile Ryo primeste misiunea de a lichida un presedinte de companie ce prelua companii prin metode abuzive si prin intimidare, pentru a le vinde mai apoi pe bucati, mii de oameni nevinovati pierzandu-si locul de munca din cauza acestor manevre. Misiunea se dovedeste destul de dificila, deoarece mai tot timpul respectivul presedinte era insotit de garzi de corp. Odata gasit momentul potrivit, acesta e ucis… insa nu de Ryo, care tocmai indreptase pistolul spre victima, ci de o tanara care il injunghiase din spate pe presedinte. Dupa o ezitare, Ryo o salveaza pe tanara din mainile garzilor de corp ale presedintelui ucis. De ce a facut acest gest ? Organizatia afla de conecintele misiunii esuate a lui Ryo si de implicarea necunoscutei tinere in incident si da ordin: fata trebuie lichidata, caci poate da de gol asasinul. Ceea ce va face Ryo va avea insa consecinte cu totul neasteptate si-i va marca definitiv “cariera” de asasin platit profesionist.

“An Assassin” e un film antrenant, care te tine lipit de ecran din prima pana in ultima clipa, ce are toate calitatile unui film de actiune de calitate. Ceea ce ii lipseste, insa, e un scenariu solid. Povestea e cam subtire si deja a fost spusa in numeroase filme de gen. Rasturnarile de situatie lipsesc cu desavarsire, subiectul in sine fiind liniar si previzibil. Dialogurile sunt simple, uneori lipsite de orice implicarea personajelor, dar tocmai prin aceasta filmul e unul realist. Viata unui asasin platit singuratic se rezuma la cateva cuvinte, faptele fiind cele ce vorbesc in locul lui, sau mai bine zis armele. De aceea pentru un asemenea film nu era necesara distribuirea a cine stie carui mare actor, iar actorii tineri din film au demonstrat ca pe langa calitati atletice poseda si o charisma aparte, in special Yuki Kubota (in rolul Misaki). “An Assassin” face parte din noul val de filme comerciale care in ultimii 2 ani a impanzit cinematografia japoneza, realizate dupa o reteta pur hollywoodiana. Daca nu s-ar pomeni o data de Yakuza, nu am realiza ca actiunea se

Go Ohara

petrece pe strazile Tokyoului. Poate ca multi cineasti japonzi tineri cauta sa se remarce si sa fie la moda radicand nivelul calitativ al filmelor la standardul impus de Hollywood, insa prin aceasta se pierde din originalitatea filmului japonez, care aproape un secol a uimit lumea. Ce impresioneaza la “An Assassin” e abordarea genului “noir” in combinatie cu actiunea si suspansul, ceea ce e un lucru inedit pentru filmul japonez al zilelor noastre. Latura cinica cu care sunt tratate anumite situatii de catre personaje si stilul vizual aparte in care sunt redate unele scene fac din acest film o experienta interesanta si reusita, cu un buget nu neaparat la nivelul filmelor de gen hollywoodiene dar cu consistenta in privinta realizarii de ansamblu. Go Ohara ramane o promisiune pentru filmul japonez al anilor viitori, iar prin “An Assassin” a facut deja primul pas spre consacrare.

Multumiri pentru traducere lui ZEPPELIN.

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

Guilty of Romance (2011) – un final brutal al Trilogiei Urii a lui Sion Sono

Publicat: sâmbătă 28 iulie 2012

“Guilty of Romance” este o noua realizare a regizorului Sion Sono (“Love Exposure”) ce abordeaza o poveste a unei crime reale, dupa ce anterior, in “Cold Fish”, se inspirase tot dintr-o poveste reala. O data in plus, rezultatul muncii sale este o panorama devastatoare a partii intunecate a inimii umanitatii. O fuziune tulburatoare a doua elemente familiare productiilor lui Sono – sex si moarte -, “Guilty of Romance” cu siguranta ii va soca pe cei nefamiliarizati cu stilul acestuia. “Guilty of Romance” (2011) face parte din asa numita “Trilogie a Urii” a lui Sion Sono, alaturi de “Love Exposure” (2008) si “Cold Fish” (2010). Filmul a avut premiera mondiala la prestigiosul festival de film de la Cannes (mai 2011), iar de atunci a fost prezent la alte 9 festivaluri internationale de film, castigand doua premii. Sion Sono a scris si scenariul acestui film, in care in rolul principal a fost distribuita actrita Miki Mizuno,ce a revenit intr-un rol pe marele ecran la 2 ani de la precedentul rol din “Castle Under Fiery Skies”. Dar adevarata vedeta a filmului este actrita de 30 de ani Megumi Kagurazaka, o obisnuita a filmelor lui Sion Sono, premiata pentru prestatia din “Cold Fish” si, de asemenea, pentru Cel mai bun rol secundar in “Guilty of Romance” la Festivalul de film de la Osaka. Filmul nu este recomandat persoanelor sub 18 ani si a fost lansat pe piata in doua versiuni: una mai lunga, disponibila doar in Japonia, si o alta, de 113 minute, disponibila la nivel international si prezentata si la festivalurile internationale.

Actiunea filmului incepe intr-o zi ploioasa cu descoperirea unei crime oribile si ciudate intr-o cladire parasita din districtul “Love Hotels”, un cartier rau famat, frecventat de persoane in cautarea de placeri usoare. Ofiterul care se ocupa de caz este detectiva Kazuka Yoshida, ce isi descopera cu aceasta ocazie o pasiune secreta in a deslusi misterul. In timp ce politia investigheaza crima, se descopera legatura a doua femei, Izumi Kikuchi si Mitsuki Ozawa, aceasta din urma fiind un respectat profesor de literatura la o universitate de prestigiu, banuita a fi dama de companie si data disparuta de familie. Izumi Kikuchi este o gospodina ireprosabil de meticuloasa, plictisita de viata monotona ce o duce cu sotul ei, un scriitor de romane usoare de dragoste. Scriitorul, un tip rigid, pur, obsedat de curatenie si ordine nu-i acorda atentie sotiei. Asa ca femeia isi doreste ca pana la 30 de ani sa faca si altceva decat gospodarie. Sotul este de acord ca ea sa-si ia o slujba, care se dovedeste a fi la fel de searbada ca viata de acasa. Pana intr-o zi, cand este remarcata de o femeie, agent al unei firme de modeling. Ca urmare Izumi merge la o sedinta foto care se dovedeste a fi fost un siretlic. La final sedinta foto se transforma intr-o sedinta pornografica. Numai ca dupa sedintele “foto” se produce o schimbare la Izumi, aceasta capata incredere in ea, sexualitatea ei iese la lumina, incepe sa aiba succes la jobul ei, iar sotul – sa-i acorde atentie. Ea pozeaza in continuare in sotia gospodina, fidela, dar seara se transforma radical, duce o viata riscanta, periculoasa dominata de dorinta de a experimenta placeri indecente. Intr-una din iesirile ei este abordata de un tanar proxenet, Kaoru, care dupa ce ii arata “Castelul” ii face cunostinta cu una din prostituatele lui, Mitsuki Ozawa. Aceasta femeie devine mentorul Izumi-ei. In continuare veti vedea ce influenta are Mitsuki Ozawa asupra Izumi-ei si consecintele devastatoare ale unei vieti riscante, dezechilibrate, violente, lipsita de morala , dominata de instinctele primare…

De-a lungul carierei sale, Sion Sono s-a demonstrat a fi un autor ce stie sa exploreze latura launtrica intunecata a firii umane, un regizor cu harul eplorarii impulsurilor primare umane care de cele mai multe ori sfarsesc intr-o baie de sange. Recentele sale filme par a fi adevarate incursiuni in povesti ce imping imaginatia lui Sono spre noi extreme, portretizand in mod salbatic brutalitatea vietii reale. In “Guilty of Romance”, acesta este curajos si lipsit de teama cu alegerile sale, obtinand acelasi lucru de la interpretarea triou-ului feminin ce da viata filmului. Rezultatul final e o imagine care poate parea ofensatoare si poate atrage acuzatii de misoginism. Nu este un film usor de urmarit, chiar daca in esenta e o poveste despre lupta pentru redobandirea unei identitati si pentru putere personala. Aceasta lupta devine una extrema pe masura ce dorinta sexuala e introdusa in ecuatie, puterea femeilor stand in capacitatea acestora de a fi atractive pentru barbati, sub orice forma. Iar uneori aceasta lupta poate avea consecinte dezastruoase, cand este dusa pana la extrem. Un final de trilogie brutal, ce ne aminteste ca Japonia e, totusi, tara lui Miike, dar si a apreciatului Nagisa Oshima sau Koji Wakamatsu, ale caror filme conroversate, violente si senzuale au scris istorie. Sion Sono oricand poate intra in aceasta galerie a regizorilor controversati de succes, pe care nu timpul, ci prezentul, ii judeca.

Multumiri pentru traducere lui selaflaure !

Articol realizat cr cris999 in colaborare cu mialex55 – asiacinefil.com

Sad Sonata (Sad Love Story) (2005) – un nou serial coreean de excepţie tradus în premierã în România de Asia Team !

Publicat: marți 24 iulie 2012

Dupa succesul rasunator din 2003 al serialului “Stairway to Heaven”, multa lume il astepta pe Kwon Sang-woo sa revina intr-un serial pe micul ecran cel putin la fel de emotionat ca precedentul. Iar minunea s-a intamplat 2 ani mai tarziu, cand postul de televiziune MBC a produs un serial romantic melodramatic de 20 de episoade intitulat “Sad Sonata” (cunoscut si ca “Sad Love Story”). Cu un buget de 7,6 miliarde woni (aproximativ 6,6 milioane de dolari), Sad Sonata a fost un succes remarcabil, devenind unul din serialele coreene moderne care nu doar a reusit sa treaca de granitele Coreei, dar si a avut un succes fulminant in Asia de Sud-est si in Japonia. Filmarile la seril au fost realizate in mare parte in Coreea, dar si in Statele Unite, din distributia largita facand parte mai multi actori americani, in conditiile in care jumatate din actiunea serialului se desfasoara peste ocean. Kwon Sang-woo revine cu success intr-un rol oarecum similar cu cel din Stairway to Heaven, cu deosebirea ca de data asta interpreteaza baiatul frumos si sarac, cu sufletul curat, ce lupta cu greutatile vietii pentru a invinge obstacolele ce-I stau in calea fericirii. De aceasta data, partenera lui Kwon Sang-woo e frumoasa Kim Hee-sun (My Fair Lady, recent vazuta in productia epica chinezeasca “Warring States”), care de departe face cel mai important si memorabil rol din cariera. In acest an, Kim Hee-sun il va avea partener intr-un serial mult asteptat, “Faith”, pe nimeni altul decat Lee Min-ho, astfel ca la 7 ani de la succesul din “Sad Sonata” mai mult ca sigur va ajunge din nou in atentia fanilor k-drama de pretutindeni. Triunghiul este completat de simpaticul Yeon Jung-hun, din Daddy Long Legs si Jejoongwon. Din distributie, in rolurile secundare, fac parte o multime de figuri cunoscute, o parte din actorii din serialul “All In” acceptand sa participe si la acest proiect.

Interesant este ca actorul Song Seung Heon ar fi trebuit sa joace rolul lui Gun Woo (revenit in final lui Yeon Jung-hun), dar fiind implicat intr-un scandal legat de incercarea de ocolire a indeplinirii serviciului militar obligatoriu, s-a inrolat in armata si a renuntat la acest proiect. Cu toate acestea, in primul album foto publicat de YesAsia (un cunoscut site de vanzari online de materiale video produse in Asia) in care era promovata drama, apare Song Seung Heon in locul lui Yeon Jung-hun, cu care a fost inlocuit. Rolul din copilarie al personajului Joon Young e interpretat de nimenia ltul decat Yoo Seung Ho, pustiul de doar 12 ani care azi e o mare vedeta dupa rolul Un din “Warrior Baek Dong Soo” si dupa aparitia in filmul “Blind” alaturi de Kim Ha-neul. Actrita Kim Hee Sun a spus intr-un interviu: „Sunt foarte ingrijorata pentru rolul meu, deoarece n-am mai interpretat niciodata rolul unei femei oarbe”. In ciuda acestor temeri, interpretarea actriteti a fost superba si a fost unul din factorii ce au asigurat succesul serialului. Kwon Sang Woo si Kim Hee Sun au jucat pentru prima data impreuna intr-un serial, iar chimia dintre cele doua personaje a fost perfecta (dar carei actrite nu-i sta bine cu Kwon Sang-woo alaturi ?) Mai trebuie spus ca producatorul serialului este nimeni altul decat Yoo Cheong Ryong, care a repurtat un succes imens cu “All in”. Scenariul a apartinut lui Lee Seong Eun, care un an mai tarziu scria scenariul serialului “Hyena”, iar regia a fost semnata de reputatul Yoo Chul Yong, care revenea in scaunul regizorul pe micul ecran dupa succesul obtinut cu All In, si care recent avea sa regizeze si “Swallow the Sun” si “Poseidon”. Asadar, jumatate din stafful din spatele acestui minunat serial a lucrat la “All In”, astfel ca promovarea in limba romana a lui “Sad Sonata” nu poate fi decat continuarea perfecta a povestii incantatoare din “All In” (desigur, intr-un alt decor, dar in mare cu o poveste la fel de palpitanta si emotionanta).

Intr-un orasel de provincie din Coreea anilor ’90, o copila e inscrisa la scoala locala si e primita cu destula reticenta de intreaga clasa. Este vorba de Hae In (Park Hee-sun), ce tocmai se mutase impreuna cu matusa ei Audrey in orasel. Din cauza unei greseli a matusii sale, Hae In a orbit cu cativa ani in urma, si pare condamnata sa-si traiasca viata in intuneric. Invatatorul ii da sarcina lui Joon Young (Kwon Sang-woo), batausul clasei, sa aiba grija de noua colega si sa o conduca acasa si la scoala, din moment ce locuiau in aceeasi zona. Desi relatia lor incepe in termeni destul de reci, treptat, cei doi se imprietenesc.. O frumoasa prietenie se naste intre cei doi, iar prima lor iubire devine una eterna. Peste ani, cei doi sunt tot impreuna, fiecare cu visul sau. Din copilarie, insa, Joon Young este iubit in taina de Hwa Jung, care peste ani ajunge majoreta in liceu, si desi devine preferata unui mic ganster local, nu are ochi decat pentru Joon Young. Aceasta va abate furia gangsterului asupra lui Joon Young, care mereu este batut si terorizat de gasca respectivului, care vede in Joon Young un concurrent serios pentru sufletul lui Hwa Jung. In momentul in care matusa Audrey, trecuta de prima tinerete, isi gaseste un sot american, lucrurile par a lua o turnura nedorita pentru tinerii indragostiti Joon Young si Hae In. Audrey vrea sa-si ia nepoata in Statele Unite, unde alaturi de noul ei sot sa ii ofere posibilitatea de a merge la facultate si, mai apoi, de a-i face operatia la ochi care sa-i redea vederea. Fata nu concepe sa se desparta e Joon Young, fuge de acasa, dar in final e convinsa sa accepte plecarea peste ocean. Despartirea de iubitul ei urmeaza sa fie de doar cativa ani, timp in care ei isi vor scrie scrisori si isi vor trimite casete cu propriile ganduri. Iar de aici incepe o trista poveste, cu multe intorsaturi de situatie aduse de destin, cu momente in care cei doi indragostiti, loviti de greutatile vietii, ajung uneori mai aproape ca niciodata unul de celalalt fara ca macar sa stie, cu personaje din anturajul comun care nu se cunosc intre ele si, nu in ultimul rand, cu mult suspans si multe lacrimi.

Veti regasi in acest serial tipologia obisnuita de personaje din serialele coreene: “scarba egoista” aflata mereu la locul potrivit, pentru care absenta constiintei e substituita de propria-i aviditate; “tipul frumos si cu bani, insa nefericit”, care spre deosebire de “scarba egoista” mai are o urma de constiinta datorita educatiei, personaj de la care te poti astepta ca pana la final sa-si constientizeze pozitionarea mai mult sau mai putin eronata in cadrul relatiilor in care este prins, de la el putand veni umbra de speranta pentru fanii eroilor principali despartiti de destin. Nu in ultimul rand, nu lipsesc din galeria personajelor cei doi protagonisti, personajele pure pe care destinul ii pune in diferite situatii, si a caror iubire trebuie sa infrunte toate obstacolele celor din jur si pe care viata le scoate in cale. Nu lipsesc din peisaj parintii exigenti su prea putini intelegatori cu copiii lor (parintii lui Hwa Jung), personajele nostime ce fac deliciul privitorilor (cum e chelnerul Charlie sau fetele de la club) si, mai mult ca niciodata, o multime de actori marunti americani, dintre care unul chiar vorbeste… coreeana (Willie). Povestea serialului este una aparent simpla, pornind de la clasicele scene din copilaria personajelor principale (Yoo Seong Ho, la 12 ani, va va delecta in primul episode) si ajungand la perioada adolescentei. Atunci, lucrurile se complica si situatiile inedite si total neasteptate incep sa marcheze imaginea pura a iubirii din copilarie, separand protagonistii unul de celalalt. Serialul e plin de clisee (un medalion impartit de indragostiti, o iubire puternica ce a ramas neschimbata din copilarie pana la varsta maturitatii, boala unuia din personaje, caratul in spate a persoanei iubite in miez de noapte etc), are melodii superbe pe coloana lui Sonora, actorii interpreteaza ireprosabil (Kwon Sang Woo este, in comparatie cu “Stairway to Heaven” mult mai matur si mai putin copilaros si pus pe sotii) iar scenariul e unul captivant. Episod de episod se petrec o multime de lucruri intr-un ritm alert, astfel ca nu ai nici o clipa senzatie ca te-ai putea plictisi. Un serial remarcabil, placut la vizionat, dar ce are o doza mare de tristete, dupa cum o sugereaza si titlul sau. Povestea tinerei Hae In este emotionanta, insusi faptul ca e oarba din copilarie pana in adolescenta starnind de multe ori mila spectatorilor. Serialul urmareste drumul acesteia in viata de la intuneric la lumina iar mai apoi de la lumina la intuneric, iubirea sincera a lui Joon Young, pe care viata il desparte de aceasta si speranta regasirii, intr-o zi, a jumatatii pierdute a sufletului sau, totul pe fundalul unei societati indiferente marcate de discrepanta dintre saraci si bogati, dar si de caractere erodate de gelozie, ura, lacomie. Exista unele scene pur si simplu sfasietoare in acest serial, care starnesc indignare sit e fac, ca spectator, sa iti doresti sa reactionezi in favoarea unuia sau altuia dintre personaje. E un lucru remarcabil realizat de oamenii din spatele acestui serial faptul ca spectatorii simt nevoia, la un moment dat, a intervina in evolutia lucrurilor, doar ca scenaristul a fost uneori prea rau cu sufletul spectatorului, preferand sa-si pedepseasca eroii intr-un mod intelligent, uneori chiar prea exagerat (exista o scena pe la mijlocul serialului in care personajele principale au sansa de a se revedea, se afla la cativa metri unul de cealalalt, dar totul e filmat cu incetinitorul, si fiecare trece agonizant pe langa celalalt in mai multe secvente, intrebandu-te, ca martor al unei asemenea scene, cu emotie, daca cumva soarta le va fi favorabila si se vor zari). Dar astfel de detalii fac farmecul lui “Sad Sonata”: fiecare scna e traita la maxim, iar emotia personajelor e transmisa cu maiestrie si dincolo de ecran.

Un serial de nota 10, situat undeva la granita dintre “Stairway to Heaven” si “All In”, greu de uitat, ce va va merge direct la suflet. Sub sloganul “”Daca dragostea e oarba, ce se intampla cand deschizi ochii ?”, Asia Team va invita sa urmariti unul din cele mai frumoae seriale coreene facute vreodata, care ne prezinta povestea unei prime iubiri nevinovate pierdute pe drumurile intortocheate ale vietii, o sfasietoare poveste de dragoste care armonizeaza doua dintre cele mai importante simturi: vazul si auzul, rezultand o adevarata capodopera in domeniul serialelor de televiziune coreene. Nu trebuie uitata nici contributia remarcabila a colegei noastre Nanuc, care a realizat subtitrare aimpecabila a celor 20 de episoade in premiera in Romania, oferindu-ne o subtitrare de calitate, completa, dupa luni de efort si de adaugare manuala de linii traduse dupa sonor direct din engleza (uneori stalcita) a personajelor, linii ce nu apareau in subtitrarea originala in engleza a serialului. In conditiile in care anumite seriale coreene traduse de asa-zisi traducatori, in romana, contin zeci de fragmente vorbite in engleza si netraduse, acest efort pentru a se realiza o traducere completa, cu toate nuantele pe care aceasta le presupune merita amintit si apreciat. Vizionare placuta !

Prezentare realizata de cris999, in colaborare cu uruma44 – asiacinefil.com

Love Exposure (2008) – cel mai premiat film al lui Sion Sono, şocant, ameţitor, alert şi imprevizibil !

Publicat: duminică 22 iulie 2012

“Love Exposure” (2008) poate insemna, intai de toate, o mare experienta pentru iubitorii filmului asiatic si in special a celui japonez. Vorbim despre un adevarat film de autor ce ilustreaza perfect diferite stiluri si forme extreme, atat de obisnuite in filmele lui Sion Sono, unul din cei mai controversati si totodata apreciati regizori japonezi ai momentului. “Love Exposure” un film superb ce ne ofera multe, de la comedie absurda pana la drama tensionata. Are aproape totul in compozitia sa, fiind asociate la un loc o multime de elemente: religie, dragoste, distractie, violenta si chiar horror. Este un film al extremelor, cu o mare incarcatura emotionala, cu un aspect vesel, ireverentios, cu momente de sacrilegiu, violenta si continut sexual implicit (motiv pentru care nu e o productie recomandata persoanelor minore).

“Love Exposure” , in esenta, este o poveste de dragoste pura. Trei persoane, abuzate emotional, sunt blocate intr-un triunghi amoros complicat, marcat de pacatul originar. Pe parcursul a 4 ore avem parte de povestile incrucisate si intretesute a trei tineri, intr-un ritm alert, intr-o actiune imprevizibila, care te tine cu sufletul la gura de la inceput pana la sfarsit. Chiar daca multe lucruri se repeta, uneori suparator de mult si de exact, un singur lucru nu poti spune despre aceasta pelicula: ca este plictisitoare. Si unde mai pui ca la origine trebuia sa aiba 6 ore! Filmul a castigat 15 premii internationale, fiind una din cele mai appreciate pelicule ale regizorului si scenaristului Sion Sono. Pentru cei care nu i-au vazut filmele (31 la numar din 1985 pana in prezent, din care merita amintite “Ekusute”, “Suicide Club”, “Strange Circus” sau “Noriko’s Dinner Table”), “Love Exposure” poate fi un inceput de drum, fiind cel mai premiat si apreciat film al regizorului (stiati ca inainte sa faca film, Sion Sono a fost… poet ?) Incursinea in lumea filmelor sale mereu reprezinta o aventura imprevizibila in psihologia umana si in dramele interioare ale omului pus fata in fata cu o societate-jungla indiferenta la strigatele de disperare ale sufltului uman.

Actiunea incepe intr-o atmosfera calma, decenta. Yu Honda face parte dintr-o familie catolica, este un copil naiv, ordonat, corect. Mama acestuia , bolnava in faza terminala, ii daruieste (inainte de a pleca in calatoria finala) o statueta a Fecioarei Maria si-i cere sa-si gaseasca o iubita asemeni Mariei, pe care sa i-o prezinte. Un gest aparent inofensiv, dar cu implicatii de nebanuit pe viitor in psihicul copilului. Intre timp Tetsu, tatal lui Yu, devine preot si se muta impreuna in casa parohiala. Viata lor a fost linistita pana in momentul in care in biserica apare Kaori, o femeie plina de viata care reuseste sa-l seduca pe preot. Si, contrar preceptelor catolice, se muta intr-o locuinta impreuna pentru a-si ascunde pacatul. Dar Kaori il paraseste dupa trei luni. Dupa aceasta, Tetsu , simtindu-se vinovat pentru ca a pacatuit, isi pierde harul, predicile lui devin infricosatoare, isi schimba atitudinea si fata de fiu. Ii cere sa se confeseze. Dar Yu, nu are constiinta pacatului, considerandu-se a fi o persoana pura, buna. Prin urmare nu are ce sa marturiseasca in confesional. Tatal nu-l crede si incepe sa-l terorizeze pana cand isi determina fiul sa marturiseasca pacate inventate. Nici atunci nu este crezut. Exigentele exagerate ale tatalui il determina pe Yu sa caute pacate pe care sa le savarseasca, asa ca intra intr-o banda de huligani care il invata sa se bata, sa fure si sa faca fotografii indecente pe sub fustele fetelor. In curand devine ”Regele perversilor” si idolul membrilor bandei. Acum Yu ii marturiseste tatalui cu mandrie pacatele comise. In una din actiunile lui fotografiaza lenjeria intima a unui grup de fete printre care se afla Aya Koike, care este interesata de Yu si incepe sa-l urmareasca pretutindeni. Yu pierde un pariu cu prietenii asa ca trebuie sa iasa in oras deghizat in femeie si sa sarute o fata care ii va placea. Intamplarea face ca in oras sa dea peste o banda de golani care inconjurasera o fata, Yoko Ozawa. Sare in ajutorul ei si miracolul se intampla, Yoko este “Maria” pe care el o cauta de atata vreme. Revelatia ii produce o puternica “ impresie” atat pe plan emotional cat si fiziologic. In acest moment triunghiul se inchide, iar dupa o multime de intamplari, filmul va duce spre un deznodamant cu totul neasteptat.

Ca multe filme ale lui Sono, si acesta porneste de la un fapt real, intamplarile din viata unui prieten de-al sau. Toti cei trei protagonisti sunt tineri abuzati moral sau fizic in adolescenta de catre tatii lor: Yoko – de un tata afemeiat care aducea in fiecare luna cate o “mama” acasa, si care doar faptul ca ii era parinte il impiedica sa profite si de fiica lui, lucru de altfel clamat cu nerusinare chiar in fata acesteia, Koike – de tatal ei care, supunand-o la batai groaznice pentru a o face sa-si marturiseasca pacatul de a avea un trup prea obscen, si pana la urma pentru a o convinge sa-i cedeze fizic, ceea ce o determina sa se razbune radical, si Yu, partea masculina a acestui triunghi partial amoros, al carui tata, preot, la un moment dat, ii cere fiului sa-si recunoasca pacatele inexistente, pana la convingerea acestuia ca trebuia sa-si inventeze pacate ca sa-l satisfaca, si care gaseste pana la urma calea de a-l scoate din pepeni: intrarea in lumea Hentai, a perversilor, si dobandirea unei tehnici, bazate pe artele martiale, de a… fotografia chilotii fetelor, fara ca acestea sa-si dea seama.
Koike are un dar, si anume pe acela de a descoperi fiinte impovarate de un „pacat originar”. Termenul e folosit gresit aici (putem accepta aceasta ca o licenta), nu este vorba de marul cules din pomul cunoasterii binelui si raului, ci de un pacat savarsit ca urmare a unui abuz: faptul ca Yoko uraste tot ce tine de sexul masculin, ca Yu a ajuns sa caute pacatul, si, in ce-o priveste pe ea insasi, Koike a cazut in pacatul razbunarii, emasculandu-si tatal. Ea foloseste darul de care vorbeam pentru a-i atrage pe ceilalti doi catre un cult controversat, Biserica Zero, al carei sef de filiala este. Filmul e plin de referinte religioase, religia fiind unul dintre liantii celor trei destine.

Orice subiect, oricat de vast ar fi, se poate rezuma in cateva fraze. Cititorul sa fie convins ca doar o mica parte din intamplari au fost redate in cele de mai sus, subiectul fiind unul plin de intamplari neprevazute. Filmul e o alternanta de relatari la persoana I a celor trei personaje, cu flashback-uri intercalate, cu un fundal muzical excelent, pentru a nu pomeni decat „Bolero”-ul lui Ravel si Simfonia a 7-a a lui Beethoven. “Love Exposure” e un film emotionant, care se urmareste la fel ca un roman bun pe care-l citesti din scoarta in scoarta. Criticii de film l-au apreciat si l-au rasplatit, publicul din intreaga lume l-a indragit si rasplatit cu multe stelute pe cele mai prestigioase site-uri deschise aprecierii publicului larg, ramane doar ca si publicul iubitor de film asiatic de calitate din Romania sa-si spuna parerea urmarindu-l.

Multumiri pentru traducerea impecabila si rabdarea de a duce la bun sfarsit traducerea

catorva mii de linii lui selaflaure.

Articol realizat de selaflaure si mialex55 pentru asiacinefil.com

A Muse (Eungyo) (2012) – „Lolita” în varianta coreeanã a celebrului scriitor Park Bum-shin

Publicat: joi 19 iulie 2012

“Eungyo” (cu titlul international “A Muse”) e unul din acele filme care apar an de an in Coreea dar care repede este etichetat drept “controversat” datorita anumitor scene si a ideii in sine a filmului. Insa tot ce e “controversat” nu inseamna ca nu este de calitate ci, din contra, este acceptat mai greu de o parte a societatii. Iar cum Coreea este inca o societate tributara ca mentalitate traditionalismului, un film cu un subiect indraznet nu poate fi catalogat altfel decat controversat. Intr-o oarecare masura nu am gresi daca am eticheta “A Muse” o “Lolita” in varianta coreeana, chiar daca nu vorbim de o ecranizare a celebrului roman al lui Nabokov. Filmul are la baza romanul cunoscutului scriitor coreean Park Bum-shin (66 de ani), iar la scurt timp dupa publicare popularitatea lui a crescut in mod neasteptat. In acest an, producatorii coreeni s-au gandit sa ecranizeze romanul acestuia, iar filmul a fost un adevarat succes de box-office. Intr-o luna de zile filmul a avut incasari de peste 8,7 milioane de dolari, transformandu-l in cel de-al 12-lea cel mai vizionat film coreean al anului, cu peste 1,7 milioane de bilete vandute. Romancierul a declarat, legat de “A Muse”: “Niciodata n-am fost atat de entuziasmat legat de o adaptare intr-un film a unui roman de-al meu. Sunt cuprins de emotie deoarece acest roman e bazat pe propriile mele ganduri pe masura ce ma maturizam. E o scriere foarte speciala de-a mea si am avut incredere in capacitatea regizorului de a explora psihologia umana si dorinta”. Park a vizitat echipa de productie de doua ori in timpul filmarilor, oferind autografe pe cartile ce au fost date protagonistilor pentru a le incuraja interpretarea.

Lee Jukyo e un professor universitar respectat dar si un foarte cunoscut scriitor, considerat de presa si de colegii de breasla un “poet national”. Ajuns la venerabila varsta de 70 de ani, acesta isi duce viata monotona intr-o vila undeva la marginea orasului, unde il are mereu in preajma pe Seo Jiwoo, un tanar scriitor de best-sellere comerciale, ce incearca sa-si faca un nume in umbra maestrului sau. Intr-o torida zi de vara, pe cand cei doi se intorceau acasa, descopera o tanara dormind pe scaunul din pridvor. Amandoi raman placut surprinsi de peisajul angelic din fata ochilor. La o miscare mai brusca, fata se trezeste si lucrurile se lamuresc: locuia undeva prin apropiere si vazuse o scara pe zid, iar curiozitatea de a se odihni intr-un scaun atat de comod i-a impins pasii spre acel loc. Numele ei era Eungyo si era eleva la liceu. Dupa aceasta intamplare, amintirea acestui incident persista in mod inexplicabil in mintea scriitorului septagenar. Intr-o zi, prin intermediul “discipolului” sau, o angajeaza pe Eungyo sa-i faca curatenie in casa. Si asa, vazand-o toata ziua pe tanara, in inima profesorului se aprinde o pasiune inexplicabila pentru tanara liceana. In mod bizar, fiind o fire extrovertita si plina de energie, comportamentul lui Eungyo ii stimuleaza imaginatia scriitorului, care incepe sa-si imagineze viitorul sau roman. Dar relatia care treptat se infiripa intre cei doi ajunge obiectul invidiei tanarului scriitor Seo Jiwoo, iar consecintele nu intarzie sa apara.

“A Muse” este regizat de Jung Ji-woo, regizorul lui “Modern Boy” si “Happy End”, dar si scenaristul a 8 seriale de televiziune, cele mai cunoscute fiind “Gloria” si “Stars Falling From the Sky”, plus al thriller-ului “The Moss”. Pentru rolul principal masculin al unui profesor de 70 de ani, Jung l-a ales pe actorul Park Hae-il, in mod cu totul si cu totul surprinzator (Park Hae-il are doar… 35 de ani !) Cunoscut asiacinefililor pentru rolul principal din ‘Modern Boy” si din “Heartbeat”, Hae-il a cunoscut consacrarea anul trecut prin rolul din “War of the Arrows”, ce i-a adus 2 premii de interpretare. Regizorul a declarat, in conferinta de presa de la lansarea filmului, ca l-a ales pe Hae-il in locul unui actor veteran dintr-un motiv anume: “Acest film are de-a face cu ceea ce inseamna sa imbatranesti, cu ceea ce inseamna sa-ti doresti ceva atunci cand ai pierdut anii tineretii. Am considerat ca tema ar putea fi abordata mai eficient daca un asemenea rol ar fi dat unui actor care este mult mai tanar”. Iar regizorul nu s-a inselat; Park Hae-il are o interpretare matura, reusind sa obtina laudele regizorului pentru interpretare si rabdarea cu care s-a pregatit pentru acest rol. Park a vizitat inaintea filmarilor un camin de batrani pentru a observa comportamentul acestora (doar urma sa interpreteze un professor universitar de 70 de ani), a discutat ore nesfarsite cu regizorul pentru a-si perfectiona personajul si a stat in fiecare zi de filmare 8 ore la machiaj, transformarea sa fizica fiind geniala (daca nu ai sti numele protagonistului, nu ti-ai da seama dupa aspectul fizic al personajului principal ca e vorba de Park Hae-il).

Personajul principal feminin, Han Eungyo (“Lolita”) e interpretat de o actrita de 21 de ani, cvasi-necunoscuta, Kim Go-eun, ce n-a mai aparut inainte intr-un film sau serial de televiziune, nici macar intr-un rol minor. A aparut doar in productii studentesti sau piese de teatru jucate la scoala, astfel ca distribuirea ei direct in rolul principal al unui film de o asemenea amploare a reprezentat un gest de curaj din partea regizorului Jung. Cei doi s-au intalnit intamplator in 2011 prin intermediul unui cerc d eprieteni, Kim a participat pe nepregatite la casting si a fost aleasa din peste 300 de actrite ce au aplicat sa interpreteze rolul inocentei si senzualei Eungyo. Cautand o actrita care sa fie obisnuita si plina de energie, regizorul a declarat, despre alegerea sa: “Ce mi-a placut la Go-eun a fost faptul ca nu a incercat sa ma impresioneze deloc. Nu a incercat sa faca pe plac nimanui. Nu a incercat sa para draguta in fata camerei de luat vederi.A fost pur si simplu ea insasi.” Pentru a o flata, acesta a declarat ca interpretarea lui Go-eun a fost similara celei a mult mai celebrei Jeon Do-yeon din “Happy End”, in timp ce romancierul Park Bum-shin a declarat, dupa ce a vazut filmul: “A fost perfecta in a intruchipa imaginea eternei fecioare pure si a eternei tinereti pe care Eun-gyo a simbolizat-o”. La randul ei, Kim Go-eun a spus, despre debutul ei in lumea filmului: “Am avut mult curaj sa joc acest rol. Nu cred ca frumusetea fizica singura poate dezlantui atata pasiune intr-un barbat ce a trait peste 70 de ani cu un suflet de piatra. Eungyo e foarte spontana si e prea inocenta sa se fi gandit la consecintele a ceea ce face, insa are si o latura matura. Ii lipseste grija parinteasca si dragostea, astfel ca tanjeste dupa acestea de la imaginea unui tata surogat, devenind obsedata de aceasta idee. Partenerul din film, Park Hae-il, o caracterizeaza cel mai bine pe partenera sa: “proaspata, visatoare si atractiva. Kim Go-eun e Eungyo”.

Un film superb, ce nu trebuie ratat de iubitorii filmului asiatic. Poate cea mai buna invitatie la vizionarea acestuia o face insusi regizorul: “ ‘A Muse’ este un film despre calatoria unei tinere care invata sa se cunoasca pe sine insasi si propria valoare, care ajunge sa realizeze cat de pretioasa ajunge sa fie pentru sine si pentru ceilalti”.

Traducerea si adaptarea filmului: Alinabv – Asia Team

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

The Second Woman (2012) – Shu Qi într-un thriller artistic despre iubirea tragicã şi consecinţele ei

Publicat: miercuri 18 iulie 2012

“The Second Woman” e cel mai nou film in care apare fostul model taiwanez Shu Qi, azi una din cele mai bine platite actrite din Hong Kong si produs de Gordon Chan (Painted Skin, The Return of Chen Zen). Performanta ei din acest thriller dramatic este una deosebita, interpretand un rol dublu alaturi de Shawn Yue, un alt model devenit star al filmului din Hong Kong. Regia este semnata din nou de o femeie, Carol Lai, ce s-a remarcat cu filmele “Floating Clouds” si doua thrillere, Naraka 19 si The Third Eye. Thriller-urilor chinezesti le lipseste profunzimea la care au ajuns thriller-urile coreene; ele par simpliste, previzibile, chiar daca scenariul este uneori bine scris. Ritmul de desfasurare al actiunii e unul alert, imprumutat parca din filmele de actiune, iar uneori ai impresia ca te pierzi in detalii. “The Second Woman” porneste de la aceste premise tipice genului in Hong Kong, dar adauga suspansului o nota artistica. Destul de rar ai ocazia sa vezi un film in care scenariul sa faca trimitere… la o piesa de teatru, care, la randu-i sa fie piesa de rezistenta a filmului. Shu Qi are pe langa un rol dublu in film, si un rol dublu in piesa de teatru, astfel ca fara teama de a gresi putem spune ca “The Second Woman” se confunda total cu Shu Qi si viceversa. Iar daca despre ea putem spune ca e “omul-orchstra”, despre Shawn Yue – care are un rol pe alocuri destul de sters – putem spune, facand o gluma, ca e inconjurat, asa cum ii sta bine, de femei frumoase, doar ca, din (ne) fericire pentru el, toate sunt… ati ghicit, tot Shu Qi.

Bao (Shu Qi) si Nan (Shwan Yue) sunt un cuplu de tineri care se indreapta cu pasi repezi spre unirea destinelor prin casatorie. Amandoi sunt actori de teatru, cu deosebirea ca el e o vedeta a scenei, avand o geana in familie pentru asa ceva, in timp de Bao e o actrita in devenire ce ajunge tinta ironiilor protagonistei spectacolului in care joaca si viitorul ei sot, “Legenda Prunului Inflorit”. Datorita interventiei acestuia, regizorul accepta sa o primeasca pe Bao in distributia piesei, si asta in ciuda opozitiei protagonistei, o actrita cu ifose ce nu o suporta pe Bao. Putini stiu insa ca Bao are o sora geamana, pe Huixiang (Shu Qi), ce locuieste cu mama ei oarba pe o insula din Noile Treitorii. In momentul in care Bao lesina pe scena din cauza emotiilor, continuarea turneului este periclitata in absenta actritei care trebuia s-o sustina pe protagonista. Huixiang, dorindu-si la randul ei sa fie actrita si urmarind spectacolele surorii sale din culise, ii cere permisiunea lui Nan sa o inlocuiasca fara stiinta cuiva pe Bao cu ea. Doar ca interpretarea lui Huixiang are succes, iar acest lucru straneste invidia surorii suferinde pe patul de spital. Ce nu stie ea, insa, e ca intre Huixiang si Nan, viitorul ei sot, pare a se infiripa ceva… Unde vor duce toate aceste lucruri, ramane sa descoperiti.

“The Second Woman” are in centrul sau un interesant triunghi amoros interpretat de… doar doi actori (cam atipic, cand vine vorba de un triunghi, nu ?) Povestea celor doua surori gemene se aseamana cu povstea biblica a lui Cain si Abel, iar ca totul sa fie desavarsit, acestea apar si intr-o piesa de teatru al carei subioect seamana flagrant, la un moment dat, cu ceea ce li se intampla in viata reala. Relatia dintre surori e redata prin raportare la “ispita” lor, Nan, care accepta, asemeni personajului din piesa, rolul dublu al iubitului si amantului, fara prea multe remuscari. De fapt, personajul Nan al lui Shawn Yue e cel care aduce o tensiune tacuta in acest film, pentru ca rolul dublu de amant si iubit reflecta si sentimentele ce le are fata de cele doua surori: pentru una o iubire poate mai mult sau mai putin sincera, si pentru cealalta o atractie bolnavicioasa ce mereu cauta o confirmare in plan sentimental, care intarzie mereu sa apara. Finalul piesei de teatru incearca sa lamureasca dilema personajului masculin, incapabil sa ia o decizie. Solutia la care ajunge scenaristul e surprinzatoare, chiar daca tot timpul se afla sub ochii nostri. Cine isi va asuma, in cele din urma, raspunderea, dintre cei trei, si, mai ales, va reusi cel ce va renunta la iubire sa-si accepte destinul si implicit infrangerea ? Impresionant mesajul ascuns al acestui film, mascat foarte bine in spatele cortinei de la teatru.

Un thriller de atmosfera, artistic, cu o interpretare superba a lui Shu Qi, ce merita savurat. In afara de tensiune si mister, la finalul lui vei ramane cu cateva intrebari si cu o dilema: cum ai putea rezolva tu, ca spectator, triunghiul prezentat in film ? Scenariul e bun, dar nu reuseste sa transforme “The Second Woman” intr-un thriller pur comercial puternic. Da, oarecum aminteste de hollywoodianul “Black Swan”, insa nu este un film care pentru genul thriller sa iasa din tipare cu ceva nou. Privit per ansamblu, merita vazut si apreciat pentru calitatile sale, in mod sigur nimeni nu se va plictisi in compania lui.

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

First Kiss (1998) – pentru Choi Ji-woo şi Ahn Jae-wook, iubirea prinde viaţã odatã cu… primul sãrut !

Publicat: duminică 15 iulie 2012

Urmarind atatea filme romantice facute in ultimul deceniu in Coreea, ai fi tentat sa spui ca acest gen si-a epuizat toate cuvintele. Asa au aparut combinatiile de filme romantice cu melodrama sau, din contra, cu comedie, si an de an realizatorii coreeni au incercat sa reinventeze genul. “First Kiss” – realizat in 1998 – e un film romantic mai simplu decat cineva si-l putea imagina. Prezentand povestea mai multor cupluri, in final atentia se axeaza pe povestea unui “el” si a unei “ea” mult mai banala decat s-ar putea petrece in viata reala. De aici simplitatea si realismul povestii, care poate face orice barbat sau femeie sa se identifice cel putin cu protagonistii, daca nu cu oricare dintre personajele secundare implicate la randul lor in relatii personale. Scenariul a fost scris de Park Jung-woo, cel care ne-a mai incantat cu povestea comica si banala din “Attack the Gas Station” dar si din emotionantul “Last Present”, in timp ce regia ii apartine cunoscutului Kim Tae-gyun (Temptation of Wolves, A Millionare’s First Love, Volcano High sau Crossing). In rolurile principale au fost distribuiti doi actori cu mare potential, dar aflati, in 1998, in anii de inceput ai carierei in lumea filmului: Choi Ji-woo aparuse in 3 filme si un serial si era inca o cvasi-necunoscuta, in timp de Ahn Jae-wook era si el un actor aproape debutant, care inca mai ezita in fata camerei de luat vederi. Jang Dong-gun si Lee Young-ae au si ei doua aparitii meteorice in acest film.

Song Yun Hwa (Choi Ji-woo) e o angajata silitoare si incapatanata de la revista de scandal “Lumea Diverstismentului”. Imbracata mereu simplu si purtand niste ochelari ce o transforma in “ratusca cea urata” a redactiei, Yun Hwa ia interviuri vedetelor cu ifose in devenire, fiind aproape scarbita de minunata slujba pe care o are. Nici in viata personala nu ii merge mai bine, in momentul in care prietenul ei ii spune ca vrea sa se desparta de ea. Si cand se intampla asta pentru biata Yun Hwa ? Cand inca nu experimentase, la cei 27 de ani ai ei, primul sarut. Dar destinul e intotdeauna imprevizibil, iar intr-una din zile se trezeste la redactie cu un nou coleg, Kyung Hyun (Ahn Jae-wook). Fotograf de meserie, acesta tocmai fusese angajat de director pentru a o ajuta pe Yun Hwa la partea ilustrtativa a interviurilor acesteia. Kyung Hyun e opusul lui Yun Hwa, fiind mai tot timpul o fire vesela, pusa pe poante si laudaroasa, acesta etalandu-si din vorbe cuceririle in materie de femei, spre deliciul colegilor burlaci ochelaristi din redactie. Desi initial cei doi nu se prea suporta, intr-un final ceva pare sa-i apropia, timid; e ceva ce are puterea de a-i face sa se schimbe si sa priveasca viata cu mai multa seriozitate. Sa fie cumva iubirea ?

Filmul urmareste un plan principal – al apropierii treptate a celor doi protagonisti -, insa subsidiar acestei povesti li se mai adauga inca cateva, secundare: relatia secreta dintre director si “parasuta” redactiei, Kyong Hee, dar si relatia directorului cu sotia si familia lui. In paralel, o pseudorelatie se naste pe parcurs intre o Kyeong Hee debusolata si un Kyung Hyun indiferent sedus de “parasuta”. Toate aceste povesti secundare au menirea de a sublinia pe de o parte diversitatea si complexitatea relatiilor umane, in general dintre un barbat si o femeie, bazate mai mult pe instinct si atractie decat pe ratiune, si pe de alta parte de a potenta si ridica peste aceste povesti o poveste diferita, sincera si traita profund a celor doi protagonisti. Totodata, ele ne ofera si o perspectiva a ceea ce poate deveni iubirea in absenta sau din contra, in prezenta responabilitatii celor implicati. Din acest punct de vedere, “First Kiss” e un film romantic cum nu se mai face astazi, ce are un farmec aparte, in special ca ne introduce intr-o atmosfera ce ni se pare familiara. Nicicand nu ai impresia ca acest film are deja o vechime de 14 ani, atat de banala si de actualitate este povestea lui. Choi Ji-woo impresioneaza ca de obicei, si daca in noul secol numele ei a devenit echivalentu cu simbolul melodramelor coreene, in acest film are o prestatie aparte, departe de rolurile lacrimongene din anii ce vor urma. Ahn Jae-wook lasa sa se intrevada ceva din sarmul care i-a adus consacrarea in timp, insa interpretarea lui este oscilanta, cand cu zambetul pe buze, cand fortat de serios. Povestea de iubire a celor doi nu este prea puternic schitata, ea nu iese prea mult in evidenta in raport cu celelalte relatii din film, dar in asta consta farmecul filmului, deoarece, cum o spune si titlul, asistam la o relatie dezvoltata pana la primul sarut, care reprezinta un moment de detasare si de intrare a unei relatii intr-o faza mult mai profunda.

“First Kiss” reprezinta unul din putinele filme coreene romantice 100% ale ultimului deceniu ale secolului trecut care a reusit si in ziua de astazi sa constituie o atractie a genului. Modul sau de realizare e diferit de filmele romantice de astazi, iar coloana sonora formata exclusiv din melodii cunoscute la nivel international, in engleza, trezeste nostalgii. Un film placut de vizionat, o noua delectare pentru fanii lui Choi Ji-woo si a filmelor romantice de calitate.

Multumiri lui Nanuc pentru traducere !

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com