DIVERSE

Publicat: duminică 3 noiembrie 2019

Ce te faci când tu, ditamai lider de organizaţie criminală, pentru care orgoliul şi reputaţia sunt totul pe lumea asta, te trezeşti lovit ca de locomotivă de un oarecare, ce nu ţine cont de pretenţiile tale, şi care intenţionează nici mai mult nici mai puţin decât să te omoare? Pur şi simplu să te omoare!
Ce faci tu, poliţist coreean, care depui toate eforturile pentru a-l reduce la tăcere pe acest boss veros şi nemilos, şi a-i distruge afacerile necurate cu automate de jocuri măsluite, în ciuda faptului că îi are la degetul mic pe mai-marii poliţiei, inclusiv pe şeful tău care face orice să-ţi pună beţe în roate?
Singurul care nu se-ntreabă ce să facă e diavolul, Kang Kyeong-ho, supranumit K, mânat de un singur gând: să ucidă. Nu contează pe cine, doar să ucidă. Are metoda lui personală: loveşte uşor maşina din faţă obligându-l pe şofer să coboare. Aparent se vor înţelege ce să facă pentru a beneficia de asigurări, dar agresorul, profitând de neatenţia şoferului, îl înjunghie de mai multe ori, lăsându-l într-o baltă de sânge. Nu există un profil al victimei: ucide pe oricine ajunge cu maşina într-o zonă mai retrasă.
Greşeala lui e că s-a legat de cine nu trebuia: de gangsterul Jang Dong-soo, interpretat de popularul actor Ma Dong-seok, un munte de om, pe care nu l-a putut răpune, ba chiar norocul l-a ferit de a o păţi mult mai rău. Iar ghinionul lui a fost că poliţistul, al cărui nume nu e dezvăluit deloc în film, interpretat de Kim Mu-yeol, îl bănuieşte ca ucigaş în serie datorită modului de operare şi a uciderii victimelor la întâmplare. Amândoi, deci, şi gangsterul, şi poliţistul, se găsesc de aceeaşi parte a baricadei, şi nu trece mult până formează o alianţă pentru prinderea diavolului, fiecare însă mânat de propriile obiective. Vi le-aş putea spune, dar n-ar mai avea atunci farmec vizionarea filmului. În orice caz, e interesant să vezi două categorii antagonice mergând împreună la vânătoare. Un film antrenant şi palpitant, care cu siguranta va fi gustat de amatorii genului de acţiune.

Prezentare realizata de lasedan – asiacinefil

Publicat: duminică 23 iunie 2019

Scris si regizat de debutantul Ko Kyung-min, “Deja Vu” (2018) se constituie intr-o incercare, cu mijloace financiare reduse, de construire a unui thriller de mister in pur stil coreean, care reuseste sa tina captiv spectatorul pana la final, in ciuda evidentelor stangacii in realizare. Genul a inflorit in ultimul deceniu si s-a reinventat continuu, in Coreea, pentru a supravietui in cele din urma prin ingeniozitatea scenariilor, astfel se explica cum un film de mana a doua are capacitatea de a atrage atentia publicului in conditiile absentei unor staruri de prima mana pe afis. Lee Chun-hee e, de departe, cel mai cunoscut nume din distributie, insa nu este si personajul central in jurul caruia pivoteaza povestea. Acesta interpreteaza un politist plictisit caruia ii cade din senin in mana in caz aparent banal, a carui invstigare scoate la lumina cateva secrete bine ascunse. Personajul principal al povestii e interpretat de fosta cantareata k-pop convertita in actrita Nam Gyu-ri, ce cocheteaza de 8 ani cu industria de film si de televiziune din Coreea, aflata la primul rol principal din cariera. Desigur, personajul ei atrage intreaga atentie, concentrand tot misterul povestii in jurul sau, insa in ciuda eforturilor depuse, actrita isi arata limitele in destule ipostaze, nereusind sa se ridice la inaltimea unui astfel de rol intr-un astfel de gen. Mult mai bine se descurca Lee Gyu-han, in rolul logodnicului tinerei, un actor de roluri secundare cu vasta experienta in seriale de weekend, de familie, al carui personaj are rolul de a incurca putin banuielile spectatorului. Scenariul este in aparenta destul de fluid, insa contine multe scapari, atentii acordate unor detalii inutile, fara relevanta pentru povestea finala. Cu toate acestea, reuseste sa te tina captiv pana la final, ceea ce este o realizare suficienta pentru o productie de acest nivel (ca fapt divers, filmul a obtinut incasari de doar 330.000 $ la box-office-ul coreean).

Intr-o seara ca oricare alta, Ji-min (Nam Gyu-ri) si logodnicul ei Woo-jin (Lee Gyu-han), mergand cu masina pe un drum necunoscut, fac un accident si fug de la locul faptei. Marcata de incident, Ji-min urmeaza un tratament psihiatric recomandat de logodnicul ei, in conditiile in care constiinta ii spune ca cineva si-a pierdut viata in urma accidentului la care a fost martora. Aceeasi constiinta o indeamna sa mearga de bunavoie la politie si sa declare ca a fost martora la un accident, fiind deschisa o ancheta. La scurt timp, politia gaseste cadavrul unei caprioare, care pare a fi fost victima acestui accident, si nicidecum o fiinta umana. Trauma lui Ji-min se adanceste, devenind un mister cand incepe sa aiba halucinatii, pierzandu-si abilitatea de a distinge realitatea de fictiune. Sustinuta de aproape de logodnicul ei, urmandu-si cu strictete tratamentul medicamentos, secrete din trecutul ei ies la suprafata, complicand si mai mult intreaga poveste. Pe acest fundal, ancheta politiei avanseaza, iar misterul incepe, treptat, sa fie deslusit de cineva din umbra…

Traducerea si adaptarea au fost realizate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 26 mai 2019

“The Wrath” (2018) este al doilea film de lungmetraj al regizorului Yoo Young-seon, regizorul serialului de succes “Vampire Detective”, un cineast pasionat de genul horror/mister care nu se dezminte nici de aceasta data, regizand practic un remake dupa un horror clasic coreean din 1986, “Cry of a Woman” (sau “Woman’s Wail”). In ciuda faptului ca vorbim de o productie realizata cu buget redus, ce a obtinut doar 470.000 de dolari la box-office, aceasta a fost vanduta in nu mai putin de 20 de tari inca dinainte de data premierei. Cea mai cunoscuta actrita din distributie e Seo Young-hee, ce are o prestatie ce aminteste de anteriorul rol dintr-un film horror, “Bedevilled”, in timp ce tanara Son Na-eun, membra a trupei “A-Pink”, cunoscuta din mai multe telenovele, e pentru prima oara protagonista pe marele ecran, o actrita destul de putin experimentata ce mai are multe de invatat in domeniu. Lee Tae-ri, un tanar actor al carui nume real aminteste de un star al tinerei generatii, Lee Min-ho, e principalul actor al productiei, interpretand un saman. Regizorul a incercat sa aduca stilul horror-ului din anii ’80 intr-o productie de secol XXI, fara a se obosi prea mult sa realizeze o adaptare pe masura, motiv pentru care scenariul lui Park Jae-bum nu reuseste sa aduca dinamismul specific productiilor moderne.

“The Wrath” are toate ingredientele necesare unui film horror, iar plasarea povestii in decorul dinastiei Joseon de secol XIX nu ar trebui decat sa faca si mai captivanta povestea. Insa filmul isi are limitele sale prin faptul ca regizorul a insistat – probabil din cauza constrangerilor bugetare – sa realizeze un film puternic ancorat in atmosfera filmelor de groaza din anii ’80, limitate in mijloacele de exprimare. Replicile aproape sablonate si previzibile, povestea ce curge intr-o singura directie, fara planuri secundare care sa o diversifice si sa o faca mai interesanta, efectele speciale de calitate foarte slaba, machiaje inspaimantatoare, momente de tensiune prea banale sau povesti mult prea familiare fac din “The Wrath” o productie ancorata in alte vremuri, nicidecum una dinamica, care sa aduca ceva inedit. Or, se stie, fara a aduce ceva nou, surprinzator, in special in genul horror, atat de exploatat in numeroase cinematografii, rezultatul final nu poate fi decat unul de duzina. Desi filmul nu-si depaseste conditia, prestatia actritei Seo Young-hee este peste nivelul productiei, iar povestea in sine este suficient de atragatoare pe alocuri pentru fanii genului pentru a captiva atentia, desi pe alocuri prea statica. Un film ce merita vazut o data, insa care cu siguranta va fi repede uitat… Il puteti incerca.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 12 mai 2019

Regizorul si scenaristul Kang Hyo-jin a debutat in 2007 cu drama “Punch Lady”, insa abia in 2010 a obtinut o oarecare notorietate cu comedia de actiune “Twilight Gangsters”, in care trei bunicute incearca sa-si implineasca visul de o viata – o calatorie in Hawaii – dand spargere la o banca. Abia in 2015 reuseste lovitura carierei de pana atunci cu “Wonderful Nightmare”, ce i-a adus 6,6 milioane de dolari incasari. “The Dude in Me”, lansat in acest an, vine dupa doua productii modeste ce l-au aruncat intr-un con de umbra, insa revenirea in prim plan e una reusita: filmul a fost un neasteptat succes de box-office, obtinand incasari de 14,6 milioane de dolari. Productia imbina comedia cu fantezia, o reteta ce prinde foarte bine in Coreea, adresandu-se tuturor categoriilor de varsta, si chiar daca nu are o distributie cu nume foarte mari in prim plan, filmul a reusit sa capteze atentia publicului coreean prin nota sa optimista. Jin Young, fost membru al trupei k-pop B1A4, are primul sau rol principal pe marele ecran, dupa ce a debutat in 2014 cu un rol secundar in mega-succesul “Miss Granny” si a aparut in roluri secundare in seriale de televiziune precum “Warm and Cozy”, “Love in the Moonlight” sau “Persevere, Goo Hae-ra”. Cunoscutul Park Sung Woong e partenerul sau de nazbatii, insa desi e creditat cu rol principal, mai degraba acesta sustine protagonistul dintr-un rol oarecum secundar ca intindere si numar de scene. Pe langa ei, in roluri secundare apar figuri cunoscute ale filmului coreean, precum Ra Mi-ran, Lee Joon-hyuk, Kim Kwang-kyu sau Kim Hong-fa.

Publicul coreean a primit cu bratele deschise aceasta comedie fantezista in conditiile in care de ani buni genul a avut de suferit in Coreea din cauza lipsei de originalitate a scenariilor. Nici “The Dude in Me” nu se poate spune ca are la baza o idee originala, insa parca reuseste sa aduca buna dispozitie fara prea mari eforturi, ceea ce inseamna ca scopul realizatorilor a fost atins. Schimbarea sufletelor intre doua corpuri ? Hm, o idee consumata de mult la Hollywood, abordata de cateva ori si in cinematografia coreeana, chiar cu actori mai importanti in distributie. E surprinzator cum un asemenea scenariu poate avea, inca, un succes atat de mare in Coreea, o tara cu un public cinefil extrem de pretentios cand vine vorba de originalitate (poti distribui cei mai mari actori ai momentului in rolurile principale, tot degeaba o faci daca filmul nu are acel vino-ncoa’ care sa-l recomande din vorba in vorba si sa umple salile de cinema). Si mai suprinzator e cum a reusit sa cucereasca peste 1,5 milioane de spectatori prestatia unui actor – Jin Young – cvasi-necunoscut in lumea filmului, cu o popularitate in crestere pe micul ecran, care a facut practic un rol dublu, jumatate din film aparand in ipostaza de tocilar supraponderal, total neatragator din punct de vedere fizic, care mai apoi se transforma intr-un Don Juan ce are toate fetele la picioare, mai putin pe cine trebuie. Daca faceti un joc al imaginatiei si vi-l inchipuiti pe actorul Park Sung Woong rostind replicile lui Jin Young din pielea lui Jin Young, veti avea o uriasa surpriza. E evident ca tanarul actor l-a studiat in amanunt pe seniorul sau in materie interpretativa, rezultatul fiind impresionant. Cu toate astea, daca ar mai fi adaugat ceva carisma personajului sau, Jin Young ar fi avut o prestatie perfecta, insa pentru primul rol principal al carierei nu dezamageste. Park Sung Woong da consistenta actiunii, insa are un numar mult redus de scene in care apare, prezenta lui mult mai activa in scenariu putand constitui un atu ce a fost ratat de realizatori. Remarcabila e ca de obicei prestatia lui Ra Mi-ran, o actrita foarte indragita in Coreea, care de fiecare data cand e distribuita intr-un rol secundar reuseste sa creeze o atmosfera pe placul spectatorilor. “The Dude in Me” nu e genul de comedie exploziva, cu gaguri sau parodieri care sa starneasca hohote continue de ras, insa are o doza decenta de umor si de buna dispozitie care face agreabila vizionarea lui. Asadar, daca sunteti cumva in cautarea unui film relaxant, acesta e o alternativa ce nu trebuie evitata.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: luni 29 aprilie 2019

“Twilight: Saya in Sasara” (2014) readuce in prim plan, cu o sensibilitate aparte, un subiect definitoriu pentru cinematografia japoneza, familia si valorile ei. Regizorul Yoshihiro Fukagawa reuseste o excelenta ecranizare a romanului “Sasara Saya” al lui Tomoko Kano, publicat in 2001, filmul dominand box-ofice-ul japonez in weekendul premierei. Yo Oizumi (pe care l-am vazut in “Kakekomi”, “Bread of Happiness” sau “Fullmetal Alchemist”) interpreteaza rolul principal masculin, in timp ce actrita Yui Aragaki, ce avea doar 26 de ani la data filmarilor, interpreteaza primul rol de mama din cariera (anterior a mai putut fi vazuta in “Wings of Kirin” si “Ballad”), fiind adevarata protagonita a productiei. Filmul spune povestea Sayei (Yui Aragaki), o tanara mama a unui splendid baietel de doar 4 luni, Yuusuke, care ramane orfan, capul familiei, Yuutaro (Yo Oizumi) pierzandu-si viata in urma unui tragic accident de circulatie. Yuutaro (sau Yuu-chan, cum ii spune Saya) era un comediant ratat, la ale carui reprezentatii sala era mereu goala si nu radea nimeni. Cel putin pana cand in viata lui a aparut Saya, singura persoana mereu prezenta la spectacole ce era cu zambetul pe buze. Dupa tragicul sfarsit, Yuutaro devine fantoma si asista neputincios la greutatile prin care trebuie sa treaca tanara lui sotie, pe care o considera nepregatita pentru a infrunta rautatea lumii. In plus, tatal lui, cu care avea o relatie foarte rece dupa ce nu a fost alaturi de sotia lui cand aceasta s-a stins, vine la funeralii si isi exprima intentia de a-si lua nepotul si de a-l creste de unul singur, fapt ce o ingrijoreaza nu doar pe Saya, care nu stia ca sotul ei ar avea un tata in viata, ci si pe Yuutaro. E momentul in care un fenomen supranatural se petrece, iar Yuutaro reuseste sa ia legatura cu Saya…

Filmul este o drama de familie cu accente de fantezie care cu siguranta va impresiona iubitorii genului prin simplitatea si sinceritatea trairilor redate de protagonisti. In centrul povestii e o tanara mama singura, Saya, care se vede in situatia de a trebui sa-si creasca de una singura copilul in urma disparitiei tragice a sotului ei. Saya e, de fapt, imaginea tipica a sotiei japoneze iubitoare, simpla si docila, care daca la inceput pare fragila, invata, in fata greutatilor, sa se descurce pe cont propriu si sa-si depaseasca fragilitatea. Isi iubeste mult sotul si fiul, tanjeste dupa o familie pe care niciodata n-a avut-o (toti cei dragi s-au stins unul dupa altul, viata ei find o continua peregrinare intre casele rudelor mai apropiate sau mai indepartate care au crescut-o) si din aceasta cauza isi dedica viata acestei familii dobandite in urma casatoriei cu Yuutaro, iubind-o fara regrete. Poate drama lui Yuutaro este la fel de profunda ca a ei, cu deosebirea ca Saya nu a stiut nici un moment ceea ce sotul ei a ales sa ascunda de ea. El considera ca tatal lui a murit de mult, si cum mama lui murise si ea, impartasea aceeasi soarta cu Saya, astfel ca apropierea lor a fost mult mai rapida. Cu aceste rani in suflet, tanarul cuplu si-a pierdut, asadar, increderea in familie si in valorile ei, dar cei doi nu au ezitat sa-si intemeieze ei insisi propria familie si, astfel, sa redescopere semnificatia ei. Dar poate familia supravietui grelei incercari a pierderii stalpului ei de sprijin ? Saya se zbate sa isi demonstreze ca poate fi o buna mama, in ciuda lipsei de experienta si, treptat, descopera acele valori interioare pe care le poseda dintotdeauna dar pe care nu le constientiza, care ii au puterea de a merge mai departe in ciuda tuturor piedicilor. Un film sensibil, cu multe lectii de viata emotionante, care cu siguranta nu va fi usor de uitat…

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 14 aprilie 2019

Nascut intr-o familie instarita, Oba Yozo (Toma Ikuta) e un copil ce aparent are o copilarie fericita. Locuieste intr-o resedinta somptuoasa, are o intreaga armata de servitori la dispozitie, e tratat regeste si, de ziua lui, marele vis i se implineste: tatal lui ii permite sa fie plimbat cu caleasca. Insa dincolo de luxul acestei vieti aparent fericite se ascund mari frustrari date de lipsa de afectiune a parintilor, care il fac la un moment dat pe micutul Oba sa exclame: “Imi pare rau… ca m-am nascut !”. In perioada adolescentei, un coleg de clasa, vazandu-i desenul iesit din comun, ascuns cu grija intr-un dulap, ii prevede un viitor stralucit ca desenator, spunandu-i ca femei frumoase vor roi in jurul sau, fascinate de talentul sau. Ulterior, Oba il cunoaste pe Horiki (Yusuke Iseya), un pictor ratat care mereu ii cere bani imprumut, si care vede talentul din el, sugerandu-i sa il urmeze pentru a i-l cizela. In acest mod cei doi devin prieteni apropiati, Oba ajungand in anturajul mai mult sau mai putin artistic al lui Horiki, inconjurat de femei frumoase si alcool. Curand insa depresia va pune stapanire pe Oba, viata lui incepand sa se afunde in patima alcoolului si a propriilor esecuri ca fiinta umana.

“Fallen Angel” (2010) (cunoscut cu titlul initial de “No Longer Human”) a fost ultimul film al regizorului japonez Genjiro Arato, care 6 ani mai tarziu se stingea din viata la varsta de 70 de ani. Acesta a adaptat scenariul filmului dupa un cunoscut roman, “Ningen Shikkaku” (“No Longer Human”), scris de unul din cei mai remarcabili scriitori japonezi ai secolului XX, Osamu Dazai. In fapt, “No Longer Human” este un roman autobiografic, considerat capodopera intregii creatii literare a lui Dazai, fiind cel de-al doilea cel mai bine vandut roman din Japonia din toate timpurile, dupa “Kokoro” al lui Natsume Soseki. In ziua de azi, scrierile lui Osamu Dazai sunt considerate clasice pentru literatura japoneza, stilul lui fiind unul semi-autobiografic, cu multe experiente traite in viata reala de scriitor si transpuse in scrierile lui. Influentat de scriitori precum Ryunosuke Akutagawa sau Fyodor Dostoievski, Osamu Dazai e un personaj celebrat in Japonia, dar aproape cvasi-necunoscut in lumea occidentala, foarte putine din scrierile lui fiind traduse in alte limbi (din fericire iubitorii de literatura japoneza din Romania au sansa sa lectureze unul din romanele sale celebre, “Amurg”, tradus in romana). In acelasi timp, Dazai a ramas in istoria literaturii japoneza si ca una din figurile literare cele mai infame, datorita vietii lui tumultoase, alimentate de anturajul femeilor cu moravuri usoare si de o constanta lupta cu alcoolul si depresia, aceste elemente regasindu-se in scrierile sale, cu precadere in “No Longer Human”. Toate acestea au dus, in cele din urma, la sinuciderea sa in 1948, cand se afla pe culmile succesului, la doar 38 de ani. “No Longer Human”, care s-ar putea traduce “Descalificat a fi o fiinta umana”, e considerat de multi un fel de testament literar al scriitorului, in conditiile in care acesta si-a luat viata la scurt timp dupa publicarea ultimei parti a romanului sau.

Filmul din 2010, un omagiu adus marelui scriitor, il are in rolul principal pe Toma Ikuta (Brainman, Grasshopper, Prophecy, The Top-secret: Murder in Mind), aflat la debutul pe marele ecran, secondat de mereu fascinantul Yusuke Iseya (Shinjuku Swan 1 si 2, JoJo’s Bizarre Adventure, Joker Game, Mozu: The Movie). Productia, ce are o lungime de peste 130 de minute, i-a adus premiul pentru Cel mai bun debutant lui Toma Ikuta, a carui prestatie e cu adevarat remarcabila. Insa ritmul lent in care ne este dezvaluita povestea, durata extrem de lunga a filmului si lipsa acelei puternice voci narative din romanele lui Dazai (majoritatea narate la persoana intai) sunt tot atatea puncte slabe ale acestei realizari artistice de amploare, plasata in prima jumatate a secolului XX, intr-o Japonie marcata de un militarism exacerbat ce duce in cele din urma la invadarea Manciuriei. Personajul central, Oba Yozo, isi traieste drama in tacere, fara ca regizorul sa fi reusit sa transmita emotia data de o minutioasa analiza psihologica a unui personaj cazut in depresie. Isi iroseste viata in baruri, in anturajul femeilor frumoase care il atrag prea putin, iar focul pasiunii pentru desen e unul parca artificial, mult timp spectatorul nereusind sa realizeze care e, de fapt, acel lucru care face din acest personaj unul exceptional, mistuit de suferinta de a fi ignorat de propria familie. Ce e demn de remarcat la acest film sunt decorurile, atmosfera de inceput de secol XX recreata pana in cele mai mici detalii, stilul boem de viata al scriitorilor acelei perioade, elementele victoriene de decor, anumite nuante subtile prin care se incearca patrunderea in mintea personajului principal si, desigur, interpretarea lui Toma Ikuta. Per ansamblu, un film autobiografic tipic japonez, in care plusurile si minusurile se contopesc si lasa loc imaginatiei spectatorului, singurul in masura sa judece daca ceea ce regizorul Genjiro Arato ofera chiar reuseste sa reconstituie cu fidelitate drama lui Oba Yozo din celebrul roman al lui Osamu Dazai.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 7 aprilie 2019

„Firebird” (1997) a fost ultimul film regizat de Kim Young-bin, un regizor coreean exponential al anilor 90 ce a regizat cu precadere filme de actiune din genul „hard-boiled”. In Extremul Orient, la sfarsitul anilor 80 si de-a lungul anilor 90, industria de film din Hong Kong a imbratisat genul „hard-boiled” prin intermediul unui regizor necunoscut pe atunci, dar care avea sa devina unul din cele mai mari nume ale filmului chinezesc din toate timpurile, un anume John Woo. Colaborand cu actori precum Chow Yun-fat, Tony Leung sau Andy Lau, filmele lui Woo au ajuns in scurt timp celebre si extrem de populare, lansand o moda in Extremul Orient, la care a incercat sa se alinieze si Coreea de Sud, prin mijloacele sale financiare mult mai reduse. Regizorul Kim Young-bin a fost unul exponential pentru acest gen de filme, „hard-boiled”, in Coreea, cu antieroi, femei fatale, spioni sau suspecti de serviciu prinsi in paienjenisul unor jocuri periculoase, filme de actiune nu de putine ori violente si presarate cu scene „fierbinti” in masura a reda cat mai realist decrepitudinea caracterului uman. Colaborand cu legenda filmului coreean Im Kwon-taek (la „The General’s Son”), cel mai exponential regizor din toate timpurile din Coreea, Kim Young-bin si-a imbunatatit calitatea productiilor de la un film la altul, cea mai cunoscuta realizare a sa fiind, de departe, „The Terrorist” (1995). Scenele de actiune au devenit mult mai fluide, iar in privinta scenariilor a incercat sa le dea o oarecare profunzime, analizand cat mai complex posibil pentru un film de actiune protagonistul, de obicei un barbat aratos dar lasat fara alte alternative decat violenta pentru a-si exprima furia impotriva discriminarii si nedreptatii la care il supune societatea. In rolul principal din „Firebird” il vedem pe tanarul Lee Jung-jae, ce avea in 1997 doar 24 de ani si se afla la abia al treilea rol intr-un film, remarcandu-se deja pe micul ecran in cateva seriale, cel mai notoriu fiind „Sandglass” in 1995. Rolul negativ ii revine actorului Son Chang-min, un cunoscut actor in anii 90, care s-a reprofilat ulterior spre lumea serialelor de televiziune (poate cea mai celebra interpretare a acestuia fiind rolul Shin Don din serialul omonim din 2005).

Titlul filmului, „Firebird” („Pasarea de Foc”) face referire, de fapt, la celebrul fenix, un simbol, in mitologie, al invierii, nemuririi si reinnoirii. In coreeana, „bulsajo” (titlul original al filmului) inseamna „pasare nemuritoare”, astfel ca el se transforma intr-o metafora a renasterii personajului principal, Peter, un anti-erou prin excelenta, din propria cenusa. Metafora se origineaza intr-un eveniment din trecutul personajului, cand acesta se spune ca a incendiat o biserica, renascand din cenusa fostei sale vieti pentru a dobandi tot ceea ce nu a avut vreodata: bunastare si chiar putina fericire. Din pacate, cladita pe cenusa altora. In ciuda faptului ca scenariul nu este neaparat unul iesit din comun, existand multe lipsuri in elaborarea lui (de exemplu nu aflam niciodata care era planul secret al lui Peter, un fir epic care e dezvoltat cu insistenta de regizor, pentru ca in final sa fim lasati fara vreo explicati a motivatiei sale) si avand evidente carente in realizare (se trece cu foarte mare usurinta si rapiditate peste unele momente din scenariu sau pur si simplu acestea sunt insirate intr-un ritm alert, fara a fi dezvaluite treptat, in tihna), „Firebird” ne propune un tanar actor – Lee Jung-jae – de o maturitate interpretativa ce avea sa anunte marele actor de mai tarziu. Lee Jung-jae e pur si simplu fascinant in rolul personajului sau, care dintre toate cele in preajma carora graviteaza e cel mai putin anti-erou cu putinta. E un pierde-vara care mereu asteapta o oportunitate de la viata, un fir de care sa se agate pentru viitorul sau. E orfan de mic si desi e crescut intr-un mediu – la o biserica romano-catolica – care ar fi trebuit sa-l indrepte spre o viata onesta, alege calea ratacirii si revoltei impotriva propriului destin, devenind un neadaptat. In astfel de filme, „hard-boiled”, ajungi sa te atasezi de anti-eroul din rolul principal, de care se indragostesc, desigur, si cele mai frumoase femei, dar acest anti-erou, conform regulilor genului, face ce face si mereu o sfarseste rau, nimerind din lac in put. Pentru ca de fapt renasterea lui Peter e mai degraba doar o iluzie de moment, o satisfactie efemera oferita de soartã unei persoane singuratice, prin fire croita spre o realizare pe cont propriu si prin mijloace proprii, aparent lipsita de sentimente dar care prin Lee Jung-jae ne demonstreaza ca poate avea si trairi mai profunde decat cele primare. Lee Jung-jae se transforma, treptat, din personajul total lipsit de sentimente si marcat de porniri animalice, ce degaja un aer de superioritate explicabil doar prin infatisarea sa angelica si printr-o siguranta de sine incontestabila, intr-un dandy agreabil, ce nu ezita sa-si arate latura sensibila femeilor fata de care incepe sa simta o oarecare simpatie data tocmai de fragilitatea lor in fata barbatilor din anturajul lor. Vazand drama acestora, transfomarea lor in obiecte de decor ale ambitiei nemasurate a lui Min-sub, brusc se naste in subconstientul sãu un sentiment de fraternizare ce depaseste granita formalului, transformandu-se prin filtrul sentimentelor in pasiune sincera si profunda. Iar de aici pana la un conflict deschis cu Min-sub nu mai e decat un pas. Un film de urmarit in mod expres pentru prestatia lui Lee Jung-jae, dar si pentru atmosfera specifica anilor 90 ce face aceasta productie inconfundabila ca stil de realizare. Astfel de filme nu se compara, calitativ, cu cele realizate in cinematografia coreeana din zilele noastre, dar vor ramane in istoria filmului pentru aceste mici subtilitati, ce le fac atat de speciale, desi obscure.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: joi 4 aprilie 2019

“My New Sassy Girl” (2016) este mult-asteptatul sequel dupa filmul din 2001, productie care la vremea respectiva a adus o mare contributie la renasterea filmului coreean, odata cu explozia Valului Coreean (Hallyu). “My Sassy Girl” a fost un succes urias de box-office (peste 32 de milioane de dolari incasari la nivelul anului 2001 insemna un adevarat hit), transformandu-i pe cei doi protagonisti, Cha Tae-hyun si Jun Ji-hyun, in vedete peste noapte. De-a lungul anilor s-a mai incercat aceeasi reteta, in filme precum “Windstruck” (tot cu Jun Ji-hyun in rolul principal feminin) sau “Cyborg She”, s-a incercat reluarea temei in seriale de televiziune din Japonia si recent Coreea (in decor de epoca !), si chiar s-a incercat un pseudo-sequel in China in urma cu mai multi ani, dar niciuna din aceste productii nu a reusit sa se ridice la nivelul celei originale. In 2016, producatorii coreeni si chinezi si-au unit fortele si au realizat un sequel autentic vorbit in coreeana, chineza si japoneza (iata ce inseamna un succes pan-asiatic, pentru ca filmul din 2001 a devenit celebru nu doar in Extremul Orient, ci si pe intreg continentul), ce incearca sa reia povestea de unde a fost ea lasata. Cha Tae-hyun isi reia rolul atat de drag, al personajului Gyun-woo, dupa 15 ani, in timp ce partenera lui este de aceasta data Victoria Song, membra de origine chineza a trupei de fete f(x), aflata la debut pe marel ecran. In rolurile secundare ii vedem pe cunoscutul Bae Sung-woo, responsabil cu intretinerea bunei dispozitii alaturi de Cha Tae-hyun, pe japoneza Fuji Mina, dar si pe cunoscutul Choi Jin-ho, o figura cunoscuta a filmelor si serialelor coreene, in rolul necrutatorului director Kim. “My New Sassy Girl” a obtinut aproximativ 20,6 milioane de dolari incasari in intreaga lume, si desi nu a fost apreciat de publicul coreean, ce nu este un adept al sequel-urilor peste ani, a reusit sa capteze atentia in tari precum Filipine, Vietnam sau China. Regia e semnata de regizorul lui “Once in a Summer” (2006), Jo Geun-sik.

Fiind vorba de un sequel, cea mai buna premisa de la care trebuie sa pornesti in momentul in care incepi vizionarea este ca doar intr-un procent foarte mic, un sequel reuseste sa se ridice la nivelul sau sa depaseasca productia originala pe care o continua. Fara a avea vreo asteptare si considerand filmul unul de sine statator, fara comparatii inutile, exista sansa ca privind “My New Sassy Girl” sa ramai cu o impresie placuta, asa cum de obicei o comedie romantica reuseste sa ti-o lase. Nu-l mai avem pe acel Cha Tae-hyun de acum 15 ani, dornic de afirmare si in lumea filmului (dupa ce devenise pe atunci cunoscut pe micul ecran si in lumea muzicala – a nu se uita celebrul lui hit “I Love You” de la inceputul anilor 2000), nici Cha Tae-hyun nu mai e la fel de tanar si plin de vigoare ca atunci, insa ramane acelasi comediant iubit de public care reuseste sa ne faca sa zambim prin spiritul sau mereu optimist si vesel. Victoria, in rolul fetei obraznice, preia multe din ceea ce personajul lui Jun Ji-hyun a lasat in urma, astfel ca brutalitatea ei fizica nu face decat sa completeze personajul nou aparut in viata lui Gyun-woo, de fapt reaparut, caci vorbim e prima lui iubire. Fiind vorba de o coproductie coreeano-chineza, prezenta mai multor elemente ce amintesc de China si traditiile chinezesti nu e deloc intamplatoare. “My Sassy Girl” in mod evident nu avea nevoie de un sequel, insa asocierea celor doua companii de productie a avut un public tinta: cel chinezesc. De aceea fata de care Gyun-woo se reindragosteste peste ani e o chinezoaica, nunta se realizeaza pe meleaguri chinezesti, intr-o comunitate traditionala, si nu e putine ori dialogurile sunt chiar in chineza. Telul producatorilor a fist doar partial atins, caci pe piata chinezeasca filmul nu a obtinut mai mult de 5 milioane de dolari incasari. Insa spre deosebire de alte coproductii coreeano-chineze anterioare, “My New Sassy Girl” e una chiar reusita, realizata din perspectiva coreeana. Si un lucru demn de remarcat e faptul ca lipsesc accentele melodramatice, o caracteristica a productiilor coreene de gen. Filmul e amuzant, usor de urmarit, cu prestatii bune ale protagionistilor si actorilor din rolurile secundare, atmosfera lui generala fiind una optimista, de buna dispozitie. Productia contine si unele ironii inteligent plasate ce speculeaza naivitatea turistilor ce vin sa viziteze Coreea, ce au o impresie idilica despre aceasta si pe care ghizii turistici nu ezita sa o alimenteze dand o senzatie de magnitudine unor lucruri minore precum un camp de orez sau un munte, care peste tot in lume arata la fel, dar care, daca sunt coreene, sunt ceva special, nu ? Umorul e dus la cote maxime prin parodierea unor filme celebre, cum e cazul lui “2046” a lui Wong Kar-wai, si prin imaginatia regizorului, ce reuseste cateva momente memorabile, peste valoarea de ansamblu a filmului. Una peste alta, privit de sine statator, nu ca un sequel propriu-zis care automat te impinge spre tentatia unei comparatii, “My New Sassy Girl” e un film relaxant, amuzant si cu un scenariu ofertant, ce ofera o experienta placuta amatorilor genului comedie-romantica si ocazia reintalnirii cu unul din cei mai buni comedianti ai Coreei, Cha Tae-hyun.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) epntru asiacinefil.

Publicat: duminică 31 martie 2019

Lee Chang-dong, unul din cei mai apreciati si premiati regizori coreeni din toate timpurile, revine dupa o pauza de 8 ani, prezentandu-ne o poveste despre invidie si triunghiuri amoroase cu final tragic. Noul sau film, “Burning” (2018), a depasit ca numar de premii si nominalizari orice alta productie anterioara a sa. Daca pana la “Burning”, “Poetry” (2010) si “Oasis” (2002) au reprezentat cele mai premiate filme ale lui Chang-dong (premiat, de altfel, pentru fiecare din cele 6 productii ale sale de pana in prezent), “Burning” vine ca o incununare a stralucitei sale cariere regizorale, aducandu-i nu mai putin de 34 de premii si 103 nominalizari ! E o performanta pe care rar un regizor coreean – poate doar Park Chan-wook – o poate atinge, in momentul de fata. Filmul a fost un succes la festivalurile nationale si internationale (Cel mai bun film si regizor la Premiile Filmului Asiatic 2019, castigator la Cannes al Premiului FIPRESCI, Cel mai bun film la Grand Bell Awards), iar la box-office a reusit sa stranga 6,8 milioane dolari, un lucru laudabil tinand cont ca vorbim de o drama artistica non-comerciala. Productia are la baza un scenariu scris de Lee Chang-dong si Oh Jung-mi, fiind o adaptare dupa o nuvela a celebrului scriitor japonez Haruki Murakami, “Incendiul din hambar”. Interesant este ca postul tv japonez NHK, ce detine drepturile pentru opera lui Murakami, l-a contactat pe celebrul regizor coreean si i-a cerut sa aleaga si sa adapteze nuvela scriitorului japonez intr-un film, si asa s-a nascut “Burning”. Nu doar nuvela lui Murakami l-a inspirat pe Lee Chang-dong, ci si povestirea clasica din 1939 a celebrului scriitor William Faulkner, “Hambarul in flacari” (pe parcursul filmului nu intamplator e amintit scriitorul american ca fiind preferatul protagonistului). Regizorul a declarat, la o conferinta de presa, ca filmul sau este, de fapt, “povestea unui Faulkner tanar traind in lumea lui Murakami”. Renumele regizorului a facut ca filmul sau sa fie un succes la Cannes, atat in competitia oficiala cat si la Targul de Filme tinut in paralel cu festivalul, “Burning” fiind vandut in nu mai putin de 100 de tari. A fost, de asemenea, propunerea din acest an a Coreei de Sud pentru categoria “Cel mai bun film strain” a premiilor Oscar. Filmarile au durat 4 luni si jumatate, din septembrie 2017 pana la sfarsitul lui ianuarie 2018, si chiar daca vorbim de un film de aproape 2 ore si jumatate, lungirea perioadei filmarilor se datoreaza unor probleme ce au tinut de specificul zonei in care s-a filmat. Astfel, zona Paju, situata undeva in apropierea granitei cu Coreea de Nord, e celebra pentru ceata sa. Conform regizorului de imagine, au fost filmate multe cadre incetosate in zori, insa acestea au fost sterse la montajul final deoarece… au iesit mult prea frumoase in raport cu atmosfera cenusie a filmului, iar o scena de cateva minute, in care personajele stau si discuta pe veranda unei case de tara, a fost filmata timp de o luna, doar cateva minute in fiecare zi, pentru a se putea surprinde asfintitul pe camera. In rolul principal il revedem pe excelentul Yoo Ah-in (Veteran, The Throne, Like for Likes), care face din nou un rol la inaltime, avand-o partenera pe debutanta Jun Jong-seo, “vinovata” de principalele scene care au clasificat filmul ca fiind unul nerecomandat minorilor. Triunghiul trebuia completat de Gang Dong-won, insa acesta a refuzat rolul (cum poti refuza un monstru sacru precum Lee Chang-dong ?), fiind inlocuit de Steven Yeun, un actor cvasi-necunoscut in industria coreeana de film, ce a aparut in recentul “Okja”, dar care in Statele Unite e destul de cunoscut in special pentru aparitia in serialul “The Walking Dead”.

Revenirea lui Lee Chang-dong, dupa o pauza de 8 ani, e una care se ridica din plin la nivelul asteptarilor fanilor sai. Personajul principal interpretat de Yoo Ah-in, Jong-su, e unul prins intre visul de a deveni scriitor si limitele lumii in care traieste. Fara prea multe asteptari de la o viata dezolanta (nu intamplator auzim, pe fundal, la televizor, despre problema gravitatii fenomenului somajului in randul tineretului), acesta isi accepta rolul de victima tacuta a societatii, dobandind orice noua experienta ii poate fi de folos pentru a scrie o poveste. In momentul in care o revede pe prietena lui din copilarie, Hae-mi, complet schimbata, e usor tulburat: nu-si aminteste de ea decat vag, pare putin stanjenit, dar nu ii displace compania ei. E singur, nu are o partenera, iar firea ei extrovertita si marturisirile facute lui ca in trecut era iubirea ei secreta o fac pe tanara dintr-odata un element cheie in prezentul lui Jong-su. O scurta partida de amor si imaginea unui turn ce poate fi vazut pe geamul apartamentului de la mansarda al lui Hae-mi il fac pe Jong-su sa realizeze, brusc, imensitatea unei lumi noi ce se intindea in fata sa, despre existenta careia habar nu avea. In fapt, soarta adusese fata in fata doi visatori: ea, care visa cu ochii deschisi sa ajunga in Africa, fascinata de traditiile bosimanilor, si, de ce nu, sa fie iubita de un Fat-Frumos care sa-i faciliteze calatoriile prin lume; el, care in ciuda greutatilor din familie si singuratatii, spera sa devina scriitor si sa isi extinda universul de cunoastere prin trairi mai putin empirice. O extrovertita si un introvertit care, la prima vedere, se puteau completa armonios, ar fi trebuit sa formeze temelia acestei povesti misterioase. Dar scenaristii au rescris iluziile tanarului Jong-su, cand, la intoarcerea din Africa, Hae-mi vine insotita de un “dandy”, Ben, deloc intamplator numit ulterior de Jong-su “Gatsby”, pe care l-a cunoscut in Africa si care i-a tinut companie fetei pe toata durata sederii acolo. Vizibil deranjat de compania lui Ben, devenit instant in subcontientul sau un rival la inima fetei, Jong-su se simte tradat, realizand brusc ca universul sau se ingusteaza prin perspectivele sumbre pe care dintr-odata i le ofera. Nu poate concura cu un tanar de bani gata ce are un Porsche si un apartament in Gangnam, o sursa misterioasa de venituri, timp berechet si o pasiune pentru lectura si calatorii care il transforma in partida perfecta pentru orice fetiscana visatoare ca Hae-mi. Desi jenat, Jong-su accepta sa se insereze, prin complicitatea lui Hae-mi, in cercul de prieteni al lui Ben, observand si analizand lumea elitelor. Cand Ben ii marturiseste acestuia, intr-un moment de sinceritate excentrica, un secret, Jong-su incepe sa fie macinat de curiozitate. Stilul de viata al lui Ben il fascineaza, iar generozitatea acestuia, ce ajunge sa-i marturiseasca pana si cele mai intime secrete, il pune pe ganduri. E clar, Jong-su trebuie sa porneasca in cautarea unor raspunsuri…

“Burning” aduce aminte putin de 3 din succesele anterioare ale lui Lee Chang-dong. Intr-o scena memorabila, Hae-mi danseaza la bustul gol in fata celor doi barbati, la asfintitul soarelui, sub efectul marijuanei, plutind cu privirea spre zarile intunecate indepartate. Scena aminteste flagrant de cea a dansului metaforic din “Oasis”, in care cei doi protagonisti danseaza in trafic, intr-o descatusare a imaginatiei sub impulsul irealului. Co-scenarista Oh Jung-mi nu face deloc intamplator trimitere la aceasta scena a dansului, considerand filmul “un dans care cauta sensurile vietii”. Mai apoi, cautarile lui Lee Jong-su cu masina, pe strazile inguste din oras, amintesc de sosirea in oraselul de provincie Milyang a lui Jeon Do-yeon in “Secret Sunshine”, cu aceeasi camera de filmare plasata pe bordul masinii, ce ne reda perspectiva protagonistului, iar scena scurta cu predica din biserica tot la “Secret Sunshine” face trimitere. In sfarsit, cautarea insistenta a raspunsurilor de catre Jong-su, numeroasele lui drumuri in oras si in afara lui, amintesc de cautarile neincetate ale batranicii interpretate de Yun Jun-hee din “Poetry” a inspiratiei, intr-un context deloc optimist. “Burning” reuseste sa pastreze o nota misterioasa evidenta pana la final, fiind genul de film care in mod intentionat eludeaza anumite raspunsuri clare, pentru a ne lasa imaginatia sa ni le furnizeze. Gaurile din lantul de evenimente, piesele lipsa ale puzzle-ului fara de care niciodata nu vom putea sti adevarul fac aluzie la lumea misterioasa in care traim, o lume in care, dupa cum spunea insusi regizorul, “simtim ca ceva nu e in regula, dar nu putem arata cu degetul pentru a indica adevarata problema”. Jocul de-a soarecele si pisica, extrem de inteligent redat sporeste suspansul, iar rezultatul e un film elaborat, ce reuseste sa abordeze cateva teme ofertante, precum cea a familiei, invidiei, diferentelor de clasa sau dreptatii sociale. “Burning”, extrem de apreciat de critici, e un film eveniment, cum tot mai rar vedem in cinematografia coreeana, in care jocul celor 3 actori din rolurile principale e fara de cusur, in care imaginile si coloana sonora reusesc sa mentina tensiunea la cele mai inalte cote, creand o atmosfera in ton cu starea sufleteasca a personajelor. Un film care te hipnotizeaza pur si simplu si te bantuie, ce sapa adanc in profunzimea conditiei umane, al carui deznodamant nevazut depinde de unghiul de vedere al fiecarui spectator si de cat de bogata e imaginatia acestuia… Prin “Burning”, Lee Chang-dong e din nou la inaltime, confirmandu-si renumele.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de selaflaure (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 17 martie 2019

Tradusa in peste 300 de limbi si dialecte, vanduta in peste 140 de milioane de exemplare si votata “Cea mai buna carte a secolului XX” in Franta, “Micul Print”, cea mai cunoscuta povestire a scriitorului Antoine de Saint-Exupery continua sa fascineze si sa inspire, de la publicarea sa in 1943 pana in zilele noastre. Cu ceva timp in urma – iata ca deja s-au implinit 11 ani de la premiera – , realizatorii coreeni au lansat un film cu un titlu omonim, al carui subiect face trimitere la povestirea lui Saint-Exupery. “The Little Prince” din 2008 e o emotionanta poveste de viata in care, asa cum ne asteptam, familia ocupa pozitia primordiala. S-au realizat de-a lungul timpului multe ecranizari dupa celebra povestire, s-au scris piese de teatru, s-au realizat animatii, carti pentru copii viu colorate, tema fiind una mereu pasionanta pentru generatii intregi. Cu ajutorul scenariului scris de Lim Jin-pyung, regizorul debutant Choi Jong-hyeon apeleaza la tema Micului Print ca pretext pentru o tulburatoare poveste de familie in care protagonist e nimeni altul decat actorul Tak Jae-hoon, un cunoscut al rolurilor comice (The Worst Guy Ever, The Three Kim’s, What Happened Last Night ?). De aceasta data interpreteaza un rol dramatic, insa in ciuda aparentelor, personajul sau incearca sa infrunte greutatile cu zambetul pe buze. In rolul “Micului Print” il vedem la debutul pe marele ecran pe actorul-copil Kang Soo-han, care desi din 2008 nu a mai aparut in vreun film, nu a trecut neremarcat de producatorii de seriale, aparand intr-o multime de seriale de televiziune in rolul copilariei unor personaje (el a fost interpretul personajului lui Kim Nam-gil din copilarie in serialul “Bad Guy” sau a lui Hodong din copilarie in serialul “Princess Ja-myung). Filmul a fost realizat cu un buget modest, restul distributiei continand nume mai putin cunoscute ale filmului coreean, insa acest lucru nu afecteaza in vreun fel calitatea productiei, ce ramane una ridicata.

Cuvantul cheie al productiei “The Little Prince” e regretul. Tehnicianul de sunet Jong-cheol e dedicat prea mult meseriei sale, unde e un profesionist desavarsit, in ciuda nerecunoasterii meritelor de catre seful sau. In schimb, cea care are de suferit e familia sa, cu care isi petrece mult prea putin timp. E marea greseala a acestuia, ce se va transforma intr-o profunda si constanta sursa de regrete, in momentul in care familia lui dispare intr-o clipa. Urmeaza un firesc moment de cadere, de autoinvinovatire, de ratacire in patima alcoolului, insa intalnirea cu micutul Young-woong, un suflet pur ca cel al Micutului Print al lui Saint-Exupery va marca momentul inceperii procesului de vindecare al lui Jong-cheol. Desigur, paralelismul intre poveste si realitatea din film are o limita ce tine de imaginatia scenaristului, insa per ansamblu faptul ca un adult primeste o adevarata lectie de viata de la un suflet greu incercat de copil e deja un element simbolic suficient de ofertant. Putem numi aceasta productie o “fabula urbana”, in care personajul central trebuie sa se “autoimblanzeasca” pentru a iesi din abisul emotional in care a cazut si, indirect, prin asta sa-l ajute pe micutul Young-woong cel respins de propriii sai parinti. Tak Jae-hoon a incercat sa se ridice la inaltimea rolului, insa fiind un actor de comedie, fost cantaret, nu a reusit sa interpreteze prea convingator un personaj complex care sufera o profunda tranformare emotionala. In schimb, Kang Soo-han, micutul Young-woong, pe atunci un baiat de 8 ani promitator, e extrem de cuceritor si induiosator in rolul sau, dand clasa partenerului sau de film. In definitiv, copiii au darul e a vedea invizibilul cu sufletele lor, in timp ce adultii se bazeaza doar pe ochii lor… sau urechile lor, in cazul tehnicianului de sunet Jong-cheol. Una peste alta, un film foarte reusit, discret si ofertant, chiar daca pare o melodrama pe care am mai vazut-o undeva. “The Little Prince” ramane o productie despre alegeri dificile si sensurile ascunse ale vietii, despre ceea ce e dincolo de sentimentele egoiste si defectele umane, despre speranta si (auto)iertare. Nu trebuie ratat de iubitorii filmului coreean !

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 10 martie 2019

Lee Seok-yoon (Lee Sung-jae) si Kang Jin-won (Ko So-young) formeaza un cuplu realizat: au un serviciu motivant, pecuniar si social, activitatea pe care o desfasoara ii face sa se simta impliniti in plan exterior si par a fi impliniti. Numai ca, in plan afectiv, favorurile pe care si le-au impartit unul catre celalalt le-ar dori indreptate catre o alta persoana, pentru a alunga frustrarea sotiei ce inca nu poate sa-si indeplineasca rolul matern. Cand constata ca toate eforturile lor intarzie sa le materializeze dorinta de a avea un copil, apeleaza la stiinta. Cu ajutorul noncomformistului doctor Jo, acestia incearca fara succes aducerea pe lume a unui copil prin fertilizare in vitro. Nici de aceasta data marea lor dorinta nu se realizeaza, iar frustrarea de a vedea familiile prietenilor implinite si fericite apasa greu asupra psihicului celor doi. In plus, Jin-won nici macar nu vrea sa auda de varianta infierii unui copil, propusa de blandul ei sot. Asa ca se decid sa faca o ultima incercare, iar minunea se produce ! Intr-o zi soseste si vestea cea mare: vor fi parinti. Urmeaza o cavalcada de pregatiri, fiecare aducandu-si aportul in amenajarea camerei celui care va sosi pe lume peste cateva luni, fiecare dupa viziunea sa, cat mai luxurianta. Dar cand totul parea a duce spre implinirea visului lor, soarta isi schimba planurile…

Fara a avea o cariera stralucita ca regizor – a carui cea mai sonora realizare a fost k-drama “Alone in Love” din 2006 – , Han Ji-seung a debutat in anii ’90 in industria coreeana de film, regizand doua comedii romantice cu staruri ale acelor vremuri in prim plan, precum Choi Jin-shil, Kim Seung-woo, Ahn Jae-wook sau Kim Hye-soo. In 2001 insa, acesta a schimbat macazul, regizand “A Day”, o melodrama romantica ce avea sa devina una din cele mai emotionante povesti spusa vreodata in cinematografia coreeana. Filmul acestuia abordeaza cu realism si sensibilitate una din temele de actualitate ale societatii zilelor noastre, cea a fertilitatii in cuplu. Dupa cum se stie, rata scazuta a natalitatii e una din problemele universale a societatii de astazi, consecintele sale avand efecte catastrofale in plan economic. Daca multi se intreaba cine le vor plati pensiile peste 20 de ani, in conditiile unui evident declin demografic intalnit in majoritatea societatilor acestei lumi, aceasta e doar una din consecintele vizibile si directe ale unei natalitati scazute. Regizorul Han Ji-seung incearca sa insiste asupra unei laturi mult mai personale a acestui subiect, anume a consecintelor psihologice ale problemelor de fertilitate dintr-un cuplu asupra celor doi parteneri. Si, atentie, vorbim de un film de acum aproape 20 de ani, cand actuala problema a societatii zilelor noastre nu avea perspective atat de sumbre. Unde am ajuns dupa aproape 20 de ani ? Anul trecut, rata de fertilitate in Coreea de Sud a atins minimul istoric, numarul mediu de copii nascuti de o femeie fertila scanzad la 0,96, pentru prima oara ajungand la valoarea de sub 1 copil. Specialistii din domeniu au remarcat ca o asemenea rata de natalitate e specifica doar in vreme de razboi, si ca aceasta va provoca un soc psihologic in societatea coreeana, schimband gandirea despre ceea ce coreeanul de rand considera ca fiind numarul ideal de copii al unui cuplu. Consecintele imediate ale scaderii natalitatii ar putea avea efecte catastrofale, daca privim Coreea in context politic, social si economic: scoli si gradinite pustii, incapacitatea de a asigura un numar suficient de recruti pentru armata (a nu se uita conflictul nestins cu Coreea de Nord), asa ca pana la plata pensiilor se poate pune in discutie insasi existenta fizica a natiunii sud-coreene ca stat suveran, tinand cont de amenintarea din Nord. Desi regizorul Han Ji-seung nu o spune in mod direct, acesta identifica una din cauzele problemelor de fertilitate in cuplu: cariera. Iar studiile realizate de-a lungul timpului confirma realitatea de azi, anume faptul ca varsta medie la care o femeie din Coreea da nastere unui copil a ajuns la 31,6 ani. De aici si perspectiva scazuta a unui al doilea copil. Cum ramane insa cu acele cupluri care nu pot avea nici macar primul lor copil ? “A Day” incearca sa raspunda acestei intrebari delicate cu o sensibilitate tipic coreeana, rezultatul fiind unul de-a dreptul coplesitor. Lee Sung-jae (pe atunci la doar al 5-lea rol din cariera, debutand doar peste 5 ani si in seriale tv) si Ko So-young (una din vedetele feminine ale filmului coreean a anilor ’90, nimeni alta decat actuala sotie a starului Jang Dong-gun) ne incanta cu prestatia lor, reamintindu-ne de ce filmele coreene de la inceputul anilor 2000 erau atat de speciale. Filmul a castigat 4 premii la Premiile Grand Bell din 2001.

Poate ca in nici o alta cinematografie nu ne este dat sa intalnim mai mult motivul zapezii ca in intreaga cinematografie coreeana (aceasta incluzand si serialele de televiziune). Zapada izbavitoare, zapada ca regeneratoare a noi forte sufletesti, in fine, zapada purificatoare, curatatoare, prin albul sau imaculat si frumusetea inegalabila a fulgilor de nea care se astern cu puritate peste tot ce a fost inchis, patat, infam sau datator de suferinta. Este punctul de pornire aproape insesizabil al filmului „A Day”, un film cu o poveste aparent banala. Numai ca, acesti cineasti coreeni, de unde, de neunde, stiu sa scoata sensuri si semnificatii care duc la ganduri profunde, meditative, pentru care nu ti-ai oferi nici un moment de zabava in viata cotidiana: destine, problematica unui cuplu aparent realizat profesional, pecuniar, sentimental, din pacate nu si in plan afectiv, strict personal, in cazul acesta marcat de absenta copiilor. Si esti tentat sa zici, poate si cu pacat, vorba aceea romaneasca, cum ca „cine-i are, sa si-i creasca, ci nu, sa nu-i doreasca”. Kang Jin-won (interpretata de Ko So-young) este sigura de afectiunea sotului ei si de aceea nimic nu o poate opri sa-si doreasca acea fiinta miraculoasa, minunea ce se intampla sa apara in viata unei femei pentru a o implini, si care, pentru ea, intarzie. Numai ca eroina noastra nu doreste Copilul numai pentru ca este normal ca viata de cuplu sa fie formata, la un moment dat, din mama, tata si un ingeras venit sa o intregeasca. Nu. Ea isi doreste Copilul pentru ca acesta sa rezolve toate frustrarile copilului sau interior, intim crescut in lipsa afectiunii parintesti, sa spele si sa acopere toata suferinta sa din absenta unei familii, suferinta in urma careia si-a dezvoltat un caracter rebel, posesiv, gelos si greu de suportat pentru cei din jur. Asa cum casnicia a facut-o sa fie mai buna, ea spera ca si acest Copil sa o ajute sa-si incheie propriile neimpliniri si sa-i daruiasca lui toata dragostea parinteasca de care nu a avut parte. Si cand si stiinta intervine, visul pentru care a luptat zi de zi se materializeaza. Iata, ca un dar de Craciun, vine sa se implineasca cea mai intensa si mai coplesitoare dorinta.

In iconomia de cuplu, exista femei care pur si simplu o iau razna daca nu pot sa-si indeplineasca rolul matern si nu devin ele insele mame. Ele au o lume interioara din care nu pot iesi decat prin cel de-al treilea, Copilul, ca rod al iubirii. Nu-si pot ajunge siesi, nimic pentru sine nu mai satisface esenta din cuplu, nimic nu poate aduce reparatie afara de cel unic, cel dorit, cel prea mult asteptat – Copilul absent prea multa vreme. Iar a forta si a interveni nedivin, ei bine, aceasta este o tema de meditatie adanca pentru fiecare dintre noi. Probabil nu insa si pentru coreeni, o natiune mai putin marcata de constrangerile religioase, daca stam sa ne gandim ca jumatate din ei sunt atei. In schimb, Seok-yoon (Lee Saung-jae), sotul, e putin mai realist. Asa sa fie barbatii in general ? El e adeptul adoptarii unui copil, fiind dispus sa-si imparta dragostea interioara cu un al treilea care sa nu fie “sange din sangele lui”. Si vine cu aceasta propunere in momentul in care vede suferinta interioara a sotiei sale, autoinvinovatirea sa continua si deziluziile ce o macina. Si pentru el aceasta problema devine apasatoare, vizitele nesfarsite la medicul curant parandu-i epuizante, chiar jenante la un moment dat, si fara o finalitate. Insa sotia lui nici nu vrea sa auda de aceasta varianta. Filmul prezinta suferinta acestui cuplu obisnuit, bucuria de a fi reusit in cele din urma sa razbeasca dar si neasteptatele consecinte ale unei decizii dificile, care daca ar fi sa o judecam, cu siguranta ar atrage cate capete, atatea pareri. “A Day” e ca un ragaz pe care ni-l ofera realizatorii, de a trage adanc aer in piept si de a privi inauntrul nostru. Si nu in ultimul rand de a ne aminti ca perioada Craciunului, a Anului Nou, e ceva mai mult decat o simpla reducere strict la prezenta unor cadouri, sacose cu produse, care, chipurile ne implinesc noua dorintele, e ceva mai mult decat bifarea in calendare a noi etape de realizari, de bilanturi sau de planuri pentru noul an. Filmul nu face rabat de la toate simbolurile Craciunului – preluate desigur de la americani, dar care nu au probabil nici o relevanta religioasa pentru ei, insa marea lui calitate e ca toate aceste clisee sunt dublate de ceea ce ar trebui sa insemne spiritul Craciunului, anume latura sufleteasca a sarbatorii. Si nu, daca priviti trailerul acestui film, puteti cadea usor in capcana intinsa de realizatori: “A Day” este o melodrama diferita de cele realizate pana atunci sau care au urmat dupa. Cu siguranta va va surprinde intr-un mod placut sa vedeti ca filmul nu urmeaza o directie mult prea uzitata incat tema sa devina perimata. “A Day” e ca un cadou placut de Craciun ce ne ofera o clipa de ragaz pentru a privi in adancul sufletelor noastre si a intreba copilul din noi daca e multumit de darul primit (vorba asiatica: “ai grija ce iti doresti, ca s-ar putea sa primesti”). Si mai ales a ne intreba daca a meritat ceea ce am primit, asa cum face si Kang Jin-won, evaluandu-si greselile si incercand „sa le repare”. O zgarietura pe un vas de alama nu se sterge niciodata. Poate fi cuantificata vinovatia propriului nostru suflet ? Vizionati acest film superb si veti afla raspunsul…

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 3 martie 2019

In ultimii ani, cinematografia coreeana a calcat serios pe urmele celei Hollywoodiene in multe domenii, pierzandu-si din originalitate. Una din temele inedite in peisajul cinematografic coreean e cea a monstrilor, ce a prins contur odata cu megasuccesul productiei lui Bong Joon-ho, “The Host” (2006). In ultimii ani, s-a inmultit numarul filmelor si serialelor cu astfel de tematici exotice, printre cele mai rasunatoare succese numarandu-se “The Wailing” al lui Na Hong-jin. Multe asemenea productii insa nu au reusit sa-si depaseasca conditia, precum recentul “Rampant”, iar in acest an am avut parte si de primul serial coreean ce avea in centrul ei o molima in plina epoca Joseon, “Kingdom”. Cea mai recenta productie cu tematica similara este “Monstrum”, lansat cu o luna inaintea lui “Rampant”, in septembrie 2018. E clar ca aplicarea acestei teme pe fundal istoric nu prinde la publicul coreean, “Monstrum” obtinand doar 5,2 milioane de dolari la box office (iar “Rampant” doar 11,8 milioane) in conditiile unei distributii de zile mari. Filmul il are in rolul principal pe apreciatul Kim Myung-min, mai putin hilar ca in seria “Detective K” dar la fel de hotarat sa apere dreptatea in numele Regelui, acesta fiind secondat de o echipa bine sudata dar parca deja prea “standardizata”, precum Kim In-kwon, Hyeri (la debut pe marele ecran, membra trupei de k-pop Girl’s Day) si Choi Woo-sik, un actor tanar tot mai distribuit in filme si seriale. Roluri secundare dar stralucite au actori de top precum Lee Kyoung-young (inconfundabil si in rol de personaj negativ, pe care il puteti recunoaste si numai dupa vorba), Park Woong-sung (din nou un geniu al raului) si Park Hee-soon (in rolul Regelui Jungjong). Filmul este scris si regizat de Huh Jong-ho (The Advocate: A Missing Body), care a inlocuit-o pe Shin Jung-won (ce avea anterior experienta unei alte productii cu un monstru, “Chaw”), inlocuire care a adus si schimbarea genului filmului din comedie de actiune in fantezie istorica.

Desi este o fantezie istorica, “Monstrum” are la baza un sambure de adevar. Mai precis, o consemnare din 1527 din Analele Regelui Joseonului Jungjong, cand, spune cronica, Regele Jungjong s-a mutat din Palatul Gyeongbok in Palatul Changdeok pentru a evita un “monstru” ce si-a facut aparitia in Palat. Pornind de la aceasta simpla propozitie, regizorul Huh Jong-ho a creat o fictiune captivanta ce reuseste performanta de a se ridica peste nivelul altor filme de gen coreene tocmai prin seriozitatea sa. Subiectul e tratat in mod serios, si chiar daca exista cateva tentative palide de umor de situatie (ce amintesc de “Detective K”), reintram in atmosfera serioasa odata cu unele imagini sangeroase, ce au si stabilit ratingul filmului la +15 (nerecomandat minorilor sub 15 ani). Regizorul reuseste sa mestereasca un scenariu captivant, combinand fantezia cu intrigile politice, romantismul si actiunea. Bineinteles ca au aparut si vocile critice, ce sustineau ca povestea e prea putin atractiva si ca actiunea nu e atat de captivanta pe cat erau asteptarile, ba chiar e previzibila, dar probabil aceste voci sunt fanii productiilor hollywoodiene, in care accentul e pus 100% pe spectacolul vizual. Pentru actiune spectaculoasa nonstop e nevoie de un buget pe masura care sa sustina o munca asidua pe partea de efecte speciale, iar coreenii nu sunt inca la nivelul chinezilor, sa scoate pe banda rulanta astfel de productii. “Monstrum” e un film mai mult decat decent pentru bugetul cu care a fost realizat, si daca e sa-i gasim ceva pentru care sa-l criticam atunci trebuie sa ne referim la numarul mare de cadre interioare in locatii intunecoase, ce fac dificila distingerea personajelor, dar si monstrul – personajul in jurul caruia se construieste intreaga poveste – , ce nu are deloc o infatisare prea tipica (placuta in mod sigur nu e), in masura sa te sperie mai intai renumele si abia apoi fizicul sau. Interesant este ca acest monstru a fost imaginat de echipa de efecte speciale in asa fel incat sa semene cu legendara creatura “haetae” din mitologia chineza si coreeana, un fel de leu de dimensiuni uriase cu trup de urs, acoperit cu bube ce puroiaza. In rest, nu ai ce reprosa acestei productii, in care distributia si-a facut perfect treaba, in care actiunea e in ritm alert si pe intelesul tuturor, care a castigat chiar premiul audientei la Festivalul de film fantastic de la Sitges si care ramane una din cele mai reusite productii coreene cu monstru din ultimii ani, probabil a doua cea mai reusita din toate timpurile, dupa “The Host”.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 24 februarie 2019

“Mojin: The Worm Valley” continua seria de succes de filme de fantezie si aventuri inspirata din celebrul roman “Ghost Blows Out the Light” al lui Tian Xia Ba Chang (cunoscut sub pseudonimul Zhang Muye), deschisa in 2015 de “Chronicle of the Ghostly Tribe” si continuata in acelasi an cu “Mojin: The Lost Legend”. Diferenta dintre cele doua filme a fost data de sursa de inspiratie, aceasta fiind primele 4 volume pentru “Chronicle…” si ultimele 4 pentru “Mojin”. Filmul din 2019, lansat cu cateva zile inaintea incheierii anului, se deosebeste de anterioarele prin faptul ca atat actorii cat si povestea nu au nimic in comun, existand, cu toate acestea, doua personaje commune in toate aceste filme, Shirley Yang, interpretata de Yao Chen, apoi de celebra Shu Qi, iar acum Gu Xuan, si Hu Bayi. De altfel, intreaga distributie nu include nume cunoscute, insa producatorii au avut grija sa distribuie in rolurile principale actori care sa se asemene fizic cu protagonistii partilor anterioare, Gu Xuan semanand mult cu Shu Qi, iar protagonistul masculin, Cai Heng (Julian Cai), semanand, in rolul Hu Bayi, cu Mark Chao din “Chronicles…” si Chen Kun din anteriorul “Mojin”. In ciuda titlului spectaculos, “Valea Viermelui” nu are nici o legatura, paradoxal, cu viermii, ci mai degraba cu un sarpe tarator gigant, cu crabi uriasi, pesti carnivori sau soparle gigantice, adica orice creatura reconstituita pe calculator cu ajutorul efectelor grafice pentru a capta interesul iubitorilor de fantezie. Ecranizarea e departe de succesul anterioarelor productii, obtinand doar 22,2 milioane dolari incasari la box-office in conditiile in care s-au investit aproximativ 40 de milioane de dolari in crearea lui. In comparatie, primele doua ecranizari dupa roman au strans impreuna 384 milioane dolari ! In ciuda esecului usturator la box-office, producatorii au lasat loc de o continuare, care probabil se va realiza la un moment dat, subiectul fiind unul tentant, iar “Mojin” fiind deja o franciza profitabila.

“Mojin: The Worm Valley” s-a dorit o lovitura de box-office, dar a sfarsit printr-un esec memorabil, pe care producatorii cu siguranta il vor tine minte mult timp, pentru ca jumatate din investitie a fost practic pierduta. Esecul se datoreaza povestii simpliste, pline de clisee, in multe parti artificiala, cu personaje absolut deloc dezvoltate sau, in cel mai rau caz, conturate pe fuga. Chimia dintre protagonisti putea fi speculata, pentru ca exista, insa regizorul pare ca a fost depasit de situatie, mai mult ca sigur coplesit de presiunea bugetului urias de 40 de milioane de dolari. Nu intamplator acesta a preferat sa se axeze strict pe latura spectaculoasa, de entertainment a productiei, in care efectele speciale au avut un cuvant de spus. Desi filmul e o veritabila cursa contra cronometru pentru a ni se insira tot felul de lupte dinamice intre aventurierii nostri si diverse creaturi fioroase fantastice, pe alocuri efectele vizuale sunt mult prea exagerate si prost realizate, in sensul ca la munca de editare au ramas multe greseli necorectate. Daca urmariti cu atentie unele scene, veti avea impresia ca protagonistii alearga avand in spate de fapt un urias ecran de pe care un monstru se napusteste asupra lor, in momentul interactiunii dintre monstru si eroi aparand aceste erori grafice evidente. O atentie mai mare din partea echipei de editare grafica ar fi eliminat aceste fragmente penibile ce nu-si au locul intr-un film cu un asemenea buget. Povestea nu e deloc convingatoare; nu se speculeaza absolut deloc misterul, anumite lucruri paranormale se petrec ca si cum ar fi normal sa se petreaca, fara ca regizorul sa se oboseasca sa ofere prea multe explicatii (a se vedea cazul insulei plutitoare). Impresia generala e ca urmarind acest film pornesti intr-un safari de aceasta data pe si in interiorul unui munte, o calatorie in care trebuie sa faci un singur lucru: sa te asezi confortabil in fotoliu si sa-ti legi centura de siguranta, pentru ca totul se desfasoara intr-un ritm extrem de alert, uneori fara nici o explicatie suplimentara. Ca intr-un joc pe calculator, pe care il joci pentru a te deconecta. Totul e cu atat mai suprinzator cu cat vorbim de un regizor, Xing Fei, cu o oarecare experienta (a mai regizat thriller-urile “The Man Behind the Courtyard House” si “Silent Witness”), care ar fi trebuit sa aiba talentul de a impacheta aceasta a treia ecranizare dupa un roman de succes intr-o forma cat mai atractiva pentru public, si care ar fi trebuit sa mai aduca si ceva nou in comparatie cu celelalte doua filme ce au intrat in istorie cu succesul lor comercial. Coerenta narativa lipseste cu desavarsire, si in afara de aventuri dupa aventuri, ca in jocurile pe calculator in care se trece de la un nivel la altul dupa ce scapi de cate un monstru pe drum, productia nu ofera nimic consistent. Nici interpretarea protagonistilor nu face valuri (desi e una decenta), si putea fi exploatata mult mai bine, orice dramatism fiind sortit esecului din cauza faptului ca nu se construieste atmosfera specifica. Una peste alta, aventura, fantezia si actiunea spectaculoasa primeaza in aceasta poveste dinamica lipsita de consistenta si coeziune. Daca doriti doar distractie, cu siguranta o veti gasi, insa nu aveti nici o asteptare de la scenariu, acesta e doar un element de decor in aceasta productie.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: marți 5 februarie 2019

Unul din regizorii coreeni de perspectiva ai momentului, Park Hoon-jung, s-a mentinut constant in atentia publicului cu productiile sale extrem de apreciate, fie ca e vorba de realizari cu buget mai mic, precum filmul de debut “The Showdown”, sau filme cu buget ridicat, precum “New World”, fie ca e vorba de filme cu actori cunoscuti in distributie, ca “The Tiger” (Choi Min-sik) sau “V.I.P” (Jang Dong-gun, Kim Myung-min), sau cu nume mai putin cunoscute, ca cel mai nou film al sau, “The Witch: Part 1 – The Subversion”. Noua lui productie nu a beneficiat de nume mari ca si cap de afis, care sa traga filmul dupa ele, dar a avut un buget mai mult decat decent pentru un film coreean, de 5,5 milioane dolari. Lansat in plina vara a anului trecut, filmul s-a descurcat excelent la box-office, obtinand incasari de 23,4 milioane de dolari si devenind al 9-lea film coreean al anului 2018 dupa incasari. “The Witch” marcheaza debutul fulminant al tinerei actrite Kim Da-mi (a mai aparut anterior in 2 filme, insa in roluri minore, nici macar secundare), direct intr-un rol principal, avand o prestatie deosebita in rolul unei eleve al carei trecut ascunde multe secrete. Pentru aceasta interpretare, actrita a fost recompensata cu 3 premii plus 3 nominalizari, iar filmul a mai avut parte de inca 3 nominalizari separate. Park Hee-soon, unul din actorii preferati ai regizorului, ce a aparut in alte 2 filme ale acestuia, e cel mai cunoscut nume din distributie, insa are un rol secundar. Lee Jong-suk a fost ofertat pentru rolul principal masculin, dar a refuzat, fiind inlocuit cu Choi Woo-sik, un actor foarte talentat, prezent de cativa ani in peisajul k-dramelor si filmelor coreene in roluri secundare. Veterana Jo Min-soo, cunoscuta in special din rolul din filmul lui Kim Ki-duk “Pieta” (ce i-a adus 2 premii de interpretare), are un rol negativ remarcabil, o buna ocazie pentru a reintra in atentia producatorilor, pana acum neavand o cariera prea reusita in luma filmului. Productia a avut in general critici pozitive, si la scurt timp de la lansare a devenit extrem de populara mai ales in randul tinerilor.

“The Witch: Part 1 – The Subversion” a fost conceput ca un proiect in doua parti, insa partea a doua nu a fost inca filmata, producatorii asteptand sa vada reactia publicului la prima parte. Cum filmul a fost un succes de box-office, in curand va urma si continuarea, care va relua povestea din locul unde a fost lasata si care, fara indoiala, va fi la fel de captivanta si plina de surprize ca aceasta prima parte. Filmul e unul clasic pe tema razbunarii – atat de indragita in cinematografia coreeana -, ce imbina cam toate genurile posibile, de la thriller, mister si fantezie la actiune si drama cu adolescenti in prim plan. Sau, ca sa fim mai exacti, e o combinatie intre “A Werewolf Boy” si “X Men”, daca tot vorbim de o productie finantata de coreeni dar distribuita de celebra Warner Bros. Povestea nu pare a iesi in evidenta in prima sa jumatate cu nimic, ba din contra pare o insiruire de clisee ce ofera senzatii de deja-vu (Coin Locker Girl, Monster, A Special Lady); partea a doua, in schimb, e mult mai dinamica, chiar cu ceva efecte speciale de nivel hollywoodian ce maresc spectaculozitatea productiei, si cu o schimbare a datelor problemei foarte interesanta, ce ridica mult valoarea filmului, ce la un moment dat parea unul anost. De fapt, una din problemele productiilor coreene cand vine vorba de realizarea de ansamblu a lor e modul in care bugetul se reflecta in modul in care e spusa povestea. In cazul de fata, cea mai mare parte a bugetului filmului a fost alocata postprocesarii scenelor de actiune, concentrate spre final, in conditiile in care in aproximativ 65-70% din film nu exista scene care sa necesite cheltuieli prea mari, ci doar scene banale de interior sau exterior, in care primeaza dialogul si firul epic. Aceasta inegala distributie a actiunii pe toata durata povestii afecteaza rabdarea spectatorului, cu mentiunea ca de aceasta data, povestea plictisitoare din prima parte (zici ca realizatorii coreeni abia au terminat de vizionat clasicul “Superman”) e compensata de prestatia exceptionala a debutantei Kim Da-mi, ce atrage toata atentia. Personajul ei, cu toate ipostazele sale – din copilarie pana la deznodamantul povestii – trece printr-o serie de transformari si evolutii, prin schimbari de stare si de atitudine, devenind dintr-o anonima o vedeta de televiziune cu talente speciale. Pe masura, insa, ce incepe sa-si aminteasca, treptat, lucruri din copilaria ei, personajul se transforma, iar Kim Da-mi dovedeste o capacitate extraordinara de adaptare la toate situatiile prin care personajul ei trece. E evident ca marele castig al acestui film e maleabilitatea acestei tinere actrite, triplu premiata pentru acest rol, ce are un viitor stralucit in fata daca va mai prinde cateva roluri care sa o puna in valoare. Park Hee-soon e singura vedeta din distributie, actor ce prin partitura sa (ce nu e extraordinar de intinsa) reuseste sa intareasca coeziunea fiecarei tabere, in timp ce tanarul actor Choi Woo-sik, aflat in fata celui mai important rol a carierei sale ce a inceput acum 5 ani, interpreteaza un personaj fascinant prin misterul pe care il emana, mister mentinut pana la final cu ajutorul comportamentului sau subtil, ce frizeaza si pe alocuri iti da fiori. Un film captivant si plin de surprize in a doua sa jumatate, atat in privinta scenariului cat si a realizarii (care uneori exceleaza), al carui punct forte sta in interpretarea actorilor mai putin cunoscuti dar extrem de talentati.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 3 februarie 2019

Felix Chong, unul dintre cei mai straluciti scenaristi din Hong Kong, da o noua lovitura cu cea mai noua productie a sa, pe care o si regizeaza, “Project Gutenberg”. Cunoscut in special pentru scenariul trilogiei de mare succes de la inceputul anilor 2000, “Infernal Affairs”, Chong a reusit sa ramana un scenarist de top in industria de film din Hong Kong-ul de dupa perioada revenirii la China, urmatoarele lui scenarii marcand alte premii si nominalizari (multe obtinute in urma colaborarii cu prietenul sau Alan Mak): “Initial D”, “Confession of Pain”, trilogia “Overheard”, “The Silent War”. Producatorii i-au incredintat pe mana un buget urias pentru “Project Gutenberg”, nu mai putin de 38 de milioane de dolari, insa increderea acestora nu a fost inselata, filmul fiind un succes de box-ofice in China in toamna lui 2018. A obtinut incasari de 183,3 milioane de dolari, devenind al 7-lea film chinezesc al anului 2018 dupa incasarile de la box-office, fiind depasit doar de productii precum “Operation Red Sea”, “Monster Hunt 2”, “Us and Them” sau surpriza “Dying to Survive”. Si cum ii sade bine unui film de top 10, distributia e una cu doi monstri sacri ai filmului din Hong Kong, care impreuna probabil au adus cel putin 10% din veniturile producatorilor de film din Hong Kong de-a lungul timpului: superstarul Chow Yun-fat si Aaron Kwok. Chow Yun-fat, ajuns la 63 de ani, ce activeaza in industria de film din anii ’70, se afla la unul din cele mai bune roluri ale ultimilor ani (din 2012, de la “The Last Tycoon”, nu a mai avut o prestatie atat de solida in vreun film), in timp ce Aaron Kwok, cu 10 ani mai tanar, se ridica la nivelul prestatiilor din “Cold War 1 si 2”, interpretand un personaj aparent complex ce oscileaza intre genialitate si spaima. Frumoasa actrita Zhang Jingchu, una din cele mai cunoscute figuri feminine ale filmului din Hong Kong, ajunsa la 39 de ani, interpreteaza principalul rol feminin. Filmarile au fost realizate in Hong Kong, dar si in Canada si Thailanda, alte doua locatii in care se desfasoara povestea, iar colaboratorul obisnuit al regizorului Felix Chong, Alan Mak, s-a ocupat de aceasta data de regia artistica. Mai trebuie spus ca pentru ca totul sa para cat mai realist, fiind vorba in scenariu despre falsificarea de bani, realizatorii au achizitionat o presa de tiparit de 7 tone, ce a trebuit raportata Autoritatii Monetare chineze, aceasta costand aproape 13.000 $ din bugetul total al productiei. “Project Gutenberg” a castigat pana in prezent 5 premii (unul pentru Felix Chong – regie si scenariu, cate unul pentru Aaron Kwok si Chow Yun-fat, unul pentru film in ansamlul sau si unul Joyce Feng “Cel mai bun rol secundar feminin”) si are alte 9 nominalizari.

“Project Gutenberg” nu ai spune, la prima vedere, ca este un film care sa urmeze tipicul productiilor de actiune din Hong Kong. De fapt, nici nu este un film de actiune, ci unul care incearca sa descrie, poate mult prea amanuntit, procesul de falsificare a banilor si toate consecintele acestuia. Daca in filmele clasice de actiune din Hong Kong regula spune ca in primele 10 minute ceva spectaculos obligatoriu se intampla pentru a capta atentia spectatorului, de aceasta data actiunea intarzie sa se declanseze pana ce filmul trece cu mult de jumatatea sa. Altfel spus avem mai mult de jumatate de film extrem de arid in actiune si tensiune, regizorul concentrandu-se pe detalii mai degraba de natura tehnica, pe alocuri chiar plictisitoare (prea putina lume e interesata despre procedurile ce le implica crearea si multiplicarea banilor), neglijand total condimentarea productiei cu ceea ce cu totii asteapta cu siguranta de la un astfel de film. Partea nefericita e ca si scenariul e lipsit de consistenta in prima parte, chimia intre personaje si conexiunile se stabilesc greu, iar pe la jumatatea filmului se mai deschide un fir epic nou care chiar te bulverseaza, odata cu intrarea in scena a unor personaje noi ce in aparenta nu au legatura cu protagonistii. Insa cei ce cunosc stilul scenariilor lui Felix Chong stiu ca asa a procedat acesta si la “Infernal Affairs”, pe principiul pieselor de puzzle imprastiate in cele mai indepartate colturi ale mesei, care, mai apoi, sunt puse cap la cap, reconstituind, incet, un tablou de ansamblu care pe masura ce ne apropim de final devine tot mai interesant si mai consistent. Apoi, brusc, de pe mare actiunea se muta in jungla thailandeza, unde Chow Yun-fat ne aminteste de eroul din “A Better Tomorrow”, un mare clasic al cinematografiei din Hong Kong. E momentul in care filmul se aprinde, iar actiunea incepe in sfarsit sa isi intre in rol. Iar de aici, pana la final nu te mai poti dezlipi de film, pentru ca toata povestea se limpezeste, fiecare personaj isi urmeaza traseul predestinat, iar rasturnarile de situatie nu intarzie sa se produca. Chow Yun-fat ne aminteste de perioada lui de glorie (chiar daca fizic nu mai face fata scenelor de actiune, lucru firesc la 63 de ani), oferindu-ne un veritabil recital actoricesc, in timp ce Aaron Kwok e atat de convingator incat reuseste sa atraga simpatia publicului, in ciuda faptului ca, in definitiv, tot personaj negativ e, in calitate de acolit al Pictorului si geniu in ale falsificarii. “Project Gutenberg” e un amestec de drama, crima, mister si actiune pe fondul unei afaceri de anvergura centrata pe falsificarea dolarilor americani, in care important e cum se ajunge la deznodamantul plin de surprize si nu ritmul in care se intampla asta. Iar daca dupa incheierea vizionarii va veti pune intrebari punctuale, cautand raspunsurile la o eventuala a doua vizionare in lucruri concrete, factuale, veti face un efort inutil, deoarece anumite situatii in mod intentionat au fost lasate interpretabile. Cheia scenariului e ca “vazutul in spatiu” din geometria in spatiu, o chestiune de perspectiva ce tine de istetimea fiecarui spectator in parte. Un film inteligent, in pur stil Felix Chong, care daca ar fi avut o prima parte mult mai dinamica ar fi cucerit cu siguranta mai multi spectatori. Ramane, totusi, o realizare remarcabila, cu doi actori de top care incanta, un film candidat serios la premii la festivalurile de film de pe continentul asiatic din acest an si o importanta provocare pentru imaginatia spectatorilor.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil. Timingul a fost relucrat manual integral, linie cu linie, pentru o afisare adecvata ca durata pe ecran a replicilor.

Publicat: sâmbătă 26 ianuarie 2019

“Glass Garden”, cel mai recent film al regizoarei si scenaristei independente Shin Su-won, e o adevarata bijuterie cinematografica intr-o cinematografie – cea coreeana – tot mai putin lipsita de originalitatea ce a consacrat-o. Desi e un film realizat cu un buget redus, filmat in doar 2 luni in vara lui 2016 (si pe care constrangerile bugetare l-au facut sa die lansat intr-un numar restrans de sali de cinema un an si ceva mai tarziu, in octombrie 2017), “Glass Garden” a surprins pe multa lume, criticii de film laudand efortul regizoarei ce nu se afla la prima “isprava” de acest gen (un alt low-budget anterior, “Madonna”, i-a adus premiul Asociatiei Coreene a Criticilor de Film). Cei 150.000 de dolari castigati la box-office aproape ca nici nu mai conteaza, daca tinem cont ca productia a avut o prezenta slaba in salile de cinema, plusand insa prin prezenta la festivalurile de film. Nu intamplator aceasta productie a deschis Festivalul de la Busan din toamna lui 2017, scenarista Shin Su-won fiind premiata pentru Cel mai bun scenariu la Festivalul portughez de film fantastic Fantasporto, iar in 2018 fiind nominalizata pentru Cel mai bun regizor de film independent la Premiile Director’s Cut. In rolul principal o revedem pe indragita actrita Moon Geun-young, o prezenta discreta in ultimii ani pe micul si marele ecran, care cucereste din nou audienta, de aceasta data cu un rol dramatic. Trebuie remarcata modestia acestei talentate actrite, care a acceptat rolul principal intr-o productie practic fara buget, un rol pe care multi il vedeau ca o fundatura pentru cariera ei pe marele ecran, si care in cele din urma a dat inca data o lectie tuturor starurilor cu nasul pe sus si cu cote impresionante ce nu misca un deget fara garantia unui onorariu cu multe zerouri la capat. Restul distributiei e de umplutura, cu actori de roluri secundare de la care nu poti avea mari asteptari, insa nu in jocul actorilor secundari sta reusita acestui film, ci in scenariul si regia de imagine, in atmosfera misterioasa creata de echipa din spatele camerelor de filmat.

Tinand cont de rezultatul final, “Glass Garden” ar fi meritat o atentie mult mai mare din partea publicului sud-coreean, care atunci cand a trebuit, a demonstrat ca poate sa sustina productiile autohtone cu buget redus (a se vedea documentarul “My Love, Don’t Cross That River” sau “Spirits’ Homecoming”, finantat practic printr-o cheta publica, ce a putut fi finalizat in urma donatiilor a peste 75.000 de coreeni). Si aceasta atentie ar fi trebuit acordata nu pentru ca in rolul protagonistei o vedem pe Moon Geun-young, ce are un mare numar de fani in Coreea si in intreaga Asie, ci pentru ca scenariul si realizarea sunt mai mult decat ofertante. Uneori suprarealist, alteori misterios, “Glass Garden” are o frumusete aparte datorita decorurilor naturale superbe in care se desfasoara in mare parte din timp actiunea. Iar acestea sunt doar niste nuante, pentru ca filmul este dureros de realist, o metafora ce imbraca uneori forma unui basm plin de magie, ce exprima desertaciunea omului in fata puritatii naturii. Moon Geun-young interpreteaza cu pasiune o biologa dedicata cercetarii, al carei complex de inferioritate dat de un handicap fizic dobandit in copilarie se incearca a fi depasit printr-o realizare imensa, o cercetare care ar fi trebuit sa substituie sangele uman, rosu, cu unul verde, obtinut prin modificare genetica din clorofila sevei copacilor. Ideea pare fantezista pana si pentru un film cu buget redus, insa modul in care e pusa in practica este unul care chiar te face sa crezi ca asemenea scenarii SF chiar sunt posibile. Regizoarea da libertatea spectatorului sa danseze in acest dans absurd al imaginatiei, pe o melodie superba (la propriu), pentru ca mai apoi sa ascunda in film o multime de idei interesante exprimate prin niste metafore vizuale dezarmante (omul metamorfozat in copac, intr-o lume a secolului XXI in care fiinta umana s-a indepartat de natura, ba chiar o distruge agresiv, e apogeul !). Mereu vedem un joc al metaforelor, cu personificari inteligente – Creator vs Creatie, mama vs copil, Autor vs Muza, in care lipseste poate un singur lucru firesc: apropierea intre oameni. Aceasta lipseste cu desavarsire. Oamenii sunt niste straini unii fata de altii, isi urmaresc doar interesele meschine, profitul, faima, efemeritatea trairilor primare, de unde si prapastia dintre cei doi fosti indragostiti, ce par a nu mai avea nici un sentiment unul fata de celalalt, dar care ajung sa interpreteze cu totul alte roluri: el de autor al unui roman fantastic inspirat din viata ei cotidiana, sfarsind prin a tortura un personaj pe care odata l-a iubit, iar ea de muza ce poate starni cel mult mila si inspiratie egoista, pastrandu-si sinceritatea trairilor interioare pe fondul respingerii de catre toti. Iar pe acest fundal, apropierea de natura pana la contopirea deplina, fizica, cu aceasta, apare ca o normalitate intr-o lume anormala, apare ca salvare a rasei umane prin imprumutarea sevei verzi a naturii. Cuceritor prin inocenta si simplitatea sa, cu unele exagerari vizuale superbe si rapitoare, “Glass Garden” imbina realismul cu imaginatia pentru a ne oferi un spectacol vizual artistic remarcabil. Cu un buget decent, acest film ar fi putut sa se ridice la nivelul altor productii coreene memorabile de gen (Vanishing Time, A Werewolf Boy, My Mother the Mermaid, A Boy Who Wetnt to Heaven etc), insa pentru ceea ce a iesit in cele din urma, regizoarea Shin Su-won merita toate aprecierile.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: vineri 25 ianuarie 2019

“The Spy Gone North” poate concura cu succes la titlul de “Cel mai bun film coreean al anului 2018” alaturi de filme precum “Believer”, “Along With the Gods: The Last 49 Days” sau “The Great Battle”. Totul tine insa de gusturi, pentru ca vorbim de genuri total diferite: actiune, fantezie, istoric. Un film de spionaj inspirat din fapte reale nu poate decat sa incite curiozitatea spectatorilor, iar acest lucru a fost confirmat in aceasta vara, cand productia a fost una din cele mai vizionate din salile de cinematograf coreene. Realizat cu un buget destul de mare pentru un film coreean – 14 milioane de dolari – “The Spy Gone North” a concurat cu “Along With the Gods 2” si “The Witness”, lansate in aceeasi perioada, iar in a treia saptamana a rezistat si in conditiile lansarii in cinematografe a comediei de succes “On Your Wedding Day”, clasandu-se pe pozitia a treia ca incasari. Aproape 5 milioane de coreeni au vazut filmul la cinema, aducandu-i incasari de 38,3 milioane de dolari, ceea ce il claseaza pe locul 5 in topul filmelor coreene de la box-office-ul anului 2018, fiind devansat cu doar cateva sute de mii de dolari de “Believer”. Productia este semnata de regizorul Yoon Jong-bin, cunoscut pentru un alte doua filme cu succes international, “Nameless Gangster” (2011) si “Kundo: Age of the Rampant” (2014), colaborand la scrierea scenariului cu Kwon Sung-whee (“Ghost Sweepers”). Distributia este una de zile mari, cu Hwang Jung-min in rolul principal, secondat de aproape de un alt mare actor vazut recent in primul sau rol principal din cariera in “The Witness”, Lee Sung-min. Alte nume cunoscute completeaza distributia, precum Ju Ji-hoon, Cho Jin-woong, Park Sung-woong sau veteranul Kim Eung-soo, Lee Hyo-ri aterizata din lumea k-pop-ului avand un rol de 2 minute la final. O jumatate de an au durat filmarile (de unde si bugetul ridicat, dar si durata de aproape 2 ore si 20 de minute a productiei), iar cadrele care in actiunea filmului se petrece in Beijing si in Coreea de Nord au fost filmate tocmai in Taiwan. In mai 2018 filmul a fost proiectat la Cannes in afara competitiei, iar pana in prezent a castigat 12 premii si a avut 25 de nominalizari, cam la toate categoriile posibile (lumini, imagine, muzica, scenografie, cel mai bun film, scenariu, regie si interpretare). Lee Sung-min a castigat 4 premii, Ju Ji-hoon 3, iar Hwang Jung-min unul, pentru interpretarile lor.

Perioada anilor ’90 a fost una tulbure pentru relatiile dintre Coreea de Nord si cea de Sud. Complexitatea vietii politice din Sud si aparenta intransigenta a dictatorului nord-coreean Kim Jong-il au dat tonul in evenimentele din ultimul deceniu al secolului trecut, aducand Peninsula in pragul unui razboi. “The Spy Gone North” e un thriller politic de spionaj ce incearca sa surprinda atmosfera cenusie a acestor vremuri, imbinand istoria cu fictiunea intr-o punere in scena excelent gandita de regizorul Yoon Jong-bin si de regizorul de imagine Choi Chan-min, nominalizat de mai multe ori pentru reusita sa. Daca chestiunea nucleara este una cunoscuta tuturor, mai putin stiuta e povestea ce a inspirat acest film, cea a unui spion adevarat care a reusit sa se infiltreze in anii ’90 pana in anturajul lui Kim Jong-il, stand fata in fata cu acesta. Este vorba de Park Chae-seo (foto), cunoscut sub pseudonimul “Venus Negru”. Toate intamplarile prin care a trecut au fost expuse intr-o carte publicata de acesta, iar actiunile lui ca spion au inspirat realizatorii acestui film, cu mentiunea ca in afara lui si, desigur, a dictatorului nord-coreean, restul personajelor din film sunt fictive. In varsta de 64 de ani, Park spunea despre activitatea lui ca spion: “A fost extrem de stresant sa traiesti ca spion. Puteam fi expus de cea mai mica greseala, precum o stupida eroare in scris sau de vorbit.” Insa spre deosebire de agentii din Nord trimisi in Sud (a se vedea filmul “Secretly, Greatly”), lui nu i s-au incredintat pastile sinucigase pentru un sfarsit rapid in cazul in care era capturat. In schimb, “am fost antrenati sa ne luam viata cu propriile degete, folosind anumite puncte critice ale corpului”. Modul in care a reusit sa se infiltreze in randul oficialilor nord-coreeni e similar cu cel expus in film: a stabilit o retea de contacte cu nord-coreeni si alti informatori in Beijing, dar si a mituit, oferind ceasuri Rolex contrafacute inaltilor oficiali spioni nord-coreeni. Episodul din film – in care Park il salveaza de o datorie fata de frunizorii chinezi a unui anume Jang, nepotul unui inalt oficial de la Pyongyang e real, acest Jang fiind in realitate nimeni altul decat nepotul lui Jang Song Thaek, influentul unchi al actualului dictator nord-coreean Kim Jong-un, ce a fost executat ca tradator in 2013. Familia acestui unchi influent l-a invitat in Pyongyang in semn de recunostinta, oferindu-i privilegiul unui contract de 4 milioane de dolari. Pe atunci, Coreea de Nord cauta cu disperare fonduri, in conditiile in care economia ii era in cadere libera dupa prabusirea URSS (principalul finantator extern al tarii), iar milioane de oameni mureau de foame. Chiar ar fi ajutat la vanzarea de obiecte ceramice din Nord, in Sud, pentru a furniza fonduri familiei dictatorului nord-coreean ! In 1997 insa avea sa cunoasca cel mai important moment al vietii sale de spion. Putini spioni au reusit vreodata sa ajunga atat de aproape de liderul unui stat inamic – cu atat mai mult ca vorbim de izolata Coree de Nord – precum a reusit Venus Negru. In 1997, dupa mai multe calatorii in Nord, a fost dus la casa de oaspeti a dictatorului nord-coreean din capitala, unde Kim Jong-il lucra de obicei noaptea. Aici avea sa-l intalneasca timp de 30 de minute pe acesta, primind instructiuni stricte de la Securitate sa faca dus si sa se imbrace adecvat, iar pentru a putea inregistra convorbirea, si-a ascuns un mini-microfon… in uretra (pe atunci tehnologia nu era atat de miniaturizata ca in zilele noastre, iar in film veti vedea clasicul reportofon ascund in sosete si filaje audio facute cu magnetofoane).

Aceste relatari sunt doar aspectele savuroase din “The Spy Gone North”, can-canul, ce dau o nota ironica si de comedie neagra productiei. Nu este un film in care actiunea sa primeze, subiectul are o evolutie lenta, iar cei ce cauta entertainmentul ar fi bine sa se orienteze spre alta alegere. Ca thriller politic, regizorul insista mai intai cu introducerea spectatorului in atmosfera acelor timpuri, in lumea spionilor si a serviciilor secrete, a riscurilor si beneficiilor acestei activitati, iar odata ce te-a prins atmosfera, nu te mai poti dezlipi de film. Realismul sau e dezarmant atunci cand vine vorba despre Coreea de Nord a anilor ’90 (cine nu-si mai aminteste imaginile cutremuratoare cu saracia crunta din lagarul nord-coreean, in care oamenii de rand se hraneau cu radacini pentru a supravietui – nu neaparat ca astazi lucrurile s-ar fi schimbat mai mult), descrisa in imagini cenusii invaluite in ceata, pe un fundal sonor grav. Nici dezvaluirile despre viata politica sud-coreeana si culisele ei nu sunt mai prejos, astfel ca vizionand acest film, cu siguranta imaginea pe care ti-ai facut-o despre politicieni, indiferent cat de buna sau proasta este, nu are cum sa nu fie afectata. Si mai exista o similitudine in film, un caz relatat de spionul Park, ce s-a dovedit real, ce face trimitere indirecta, in mod evident, la recentul caz privind suspiciunile de implicare a Rusiei in alegerile prezidentiale din SUA, un caz pe care Coreea de Sud l-a trait cu 2 decenii in urma. Dar mai presus de orice, “The Spy Gone North” este un film al actorilor de top coreeni, acestia dand un veritabil recital actoricesc. Daca de Hwang Jung-min, unul din cei mai buni actori coreeni din toate timpurile, nu mai trebuie sa amintim – e atat de familiara interpretarea lui incat ai impresia ca-l cunosti de o viata -, nu poate trece neremarcata prestatia lui Lee Sung-min in rolul placidului director raspunzator de tranzactiile comerciale externe ale Nordului. Tacut, simplu si enigmatic, e de-a dreptul cuceritor. Ju Ji-hoon creste tot mai mult de la un rol la altul, iar de data asta reuseste sa-ti dea fiori intruchipand un securist nord-coreean get-beget, arogant si indiferent, ce pare de neclintit in loialitatea sa fata de Partid. Cho Jin-woong interpreteaza rolul sefului direct al lui Venus Negru, un director operativ din NIS ce isi sprijina spionul neconditionat, un om al regimului care, poate de multe ori nu e cu nimic mai presus decat corespondentul sau din tabara inamica interpretat de Ju Ji-hoon.

Una peste alta, un film deosebit, cu un final emotionant si fara cuvinte, ce lasa spectatorului timp de meditatie si analiza. Daca vreti sa vedeti altceva decat productii comerciale sau fantezii istorice coreene care, desigur, isi au atuurile, frumusetea si, desigur, publicul lor, si optati pentru o drama inteligenta, stilata, realista si uneori sarcastica, ancorata in istoria recenta, “The Spy Gone North” e alegerea ideala. Tinand cont de castigurile de la box-office, premiile obtinute si criticile laudative de la adresa sa, negresit nu trebuie ignorat.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 20 ianuarie 2019

“The Witness” e un thriller coreean tipic regizat de Jo Kyu-jang, cel care anterior a cochetat cu comedia romantica, regizand “Mood of the Day”. De aceasta data regizorul schimba genul, descurcandu-se destul de bine si respectand in linii mari trasaturile genului. Lansat in luna august in cinematografele coreene, filmul a fost un succes de box-office, obtinand incasari de 19,2 milioane de dolari, o performanta excelenta pentru un thriller in care s-a investit 6 milioane de dolari. Aceasta performanta e cu atat mai mare cu cat productia s-a lansat concomitent cu alte doua filme coreene importante ale anului trecut, hitul “Along With the Gods: The Last 49 Days” si “The Spy Gone North”, iar dupa 4 zile a depasit un million de spectatori. Distributia e una solida, chiar daca pentru publicul tanar e neatractiva, in rolurile principale fiind doi veterani ai filmului coreean, Lee Sung-min (What a Man Wants, Real, Sori) si Kim Sang-ho (The Negotiation, Ordinary Person), acesta din urma devenind o figura tot mai proeminenta a cinematografiei coreene, cunoscut pentru numeroasele roluri secundare interpretate in cariera sa. De altfel, interpretarea din acest film i-a si adus o nominalizare la Cel mai bun rol secundar la a doua editie a Premiilor Seul. Intr-un rol secundar il vedem si pe Kim Sung-kyun, in timp ce restul personajelor nu sunt niste nume sau figuri neaparat cunoscute publicului larg, dar care isi intra foarte bine in rol. Scenariul este scris de regizorul Jo Kyu-jang in colaborare cu un scenarist expert in genul thriller, Lee Young-jong, ce are in portofoliu filme precum “The Chase”, “Flu”, “The Gifted Hands” sau “Parallel Life”.

Filmul e inspirat dintr-un incident real petrecut in New York intr-un complex de apartamente, insa nu isi propune sa reconstituie un fapt real. Genul thriller e unul prin definitie comercial, in Coreea, astfel ca “The Witness” nu face decat sa ne ofere un spectacol captivant al suspansului construit in jurul unei locatii – un complex de apartamente situat intr-o zona periferica la poalele muntelui – parca special croita pentru aceasta poveste. Putin, productia aminteste de o alta realizare de succes pe o tema similara, “The Neighbors”, din 2012, al carui subiect era construit tot in jurul unui complex de apartamente in care se petrec lucruri stranii. Personajul principal din “The Witness” e un avocat preocupat doar de bunastarea familiei sale, dispus sa faca orice compromis pentru siguranta ei. Cand accidental devine martorul unei crime, prefera sa devina complice indirect al criminalului si sa pastreze tacerea. Dar Han Sang-hoon, excelent interpretat de Lee Sung-min, e doar un exponent al societatii din care face parte. Nehotararea lui, lasitatea fatisa si lipsa sentimentului civic sunt mai presus de orice o dovada de egoism social, o imagine in miniatura a egoismului societatii moderne si a egocentrismului ei. Faptul ca un asemenea scenariu a prins atat de bine la public, dat fiind succesul productiei in Coreea, il face pe acesta sa para autentic si credibil, chiar daca vorbim doar de un film vag inspirat dintr-un caz real petrecut tocmai in Statele Unite. Deci dincolo de tensiunea sa, “The Witness” e o critica ascutita la adresa societatii zilelor noastre, in care solidaritatea umana pare a fi disparut in fata unor fapte antisociale grave, iar lumea in care traim e una plina de psihopati, dupa spusele detectivului de caz, un adevar cat se poate de amar. Han Sang-hoon se afla undeva la hotarul dintre lasitate si absenta constiintei sociale, iar pe masura ce povestea avanseaza si tensiunea sporeste, ca spectator simti indignare la nepasarea acestuia. Nici macar explicatiile sale egoiste sau argumentele aduse pentru a se implica si a demonstra spirit civic nu conving pe nimeni, Lee Sung-min reusind performanta de a intruchipa unul din cele mai detestabile personaje pozitive din intreaga istorie a filmelor coreene. Personajul negativ e destul de sters conturat, prezenta lui pe ecran e solicitata doar atunci cand aceasta e justificata de evolutia evenimentelor, ceea ce poate fi considerat punctul slab al filmului. De la inceput stim cine este criminalul, cum arata, dar in loc sa ralizeze un portret in masura a intari spiritul sau malefic, regizorul ni-l prezinta in ipostaze greu de conceput in viata reala, plimbandu-se cu un ciocan in mana in plina zi printr-un complex rezidential locuit de sute de oameni, fara sa se teama ca ar putea fi recunoscut, surprins de camerele de supraveghere sau, de ce nu, contracarat. Poate tocmai indiferenta oamenilor a dorit regizorul s-o sublinieze prin aceasta libertate deplina de miscare a personajului sau, care cu tot efortul sau nu reuseste sa se ridice la nivelul asteptarilor de la un personaj negativ. Lee Sung-min, in schimb, e evident omul-orchestra, cel ce acapareaza toate privirile. Poate va vine greu sa credeti, dar acesta e primul sau rol principal din cariera ! Una peste alta, “The Witness” e un thriller mai mult decat captivant, un amestec fin de critica sociala si thriller cu un scenariu bine construit, ancorat in interpretarea deosebita a lui Lee Sung-min si a actorului Kim Sang-ho, ce se incheie cu o metafora plina de semnificatii pentru lumea in care traim.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: marți 8 ianuarie 2019

“Unstoppable” (2018) marcheaza debutul in regie al cineastului Kim Min-ho, care a cochetat un timp cu actoria, aparand in 2 seriale de televiziune in roluri minore (e vorba de “Seven Day Queen” si “My Love Eun Dong”). Calea aleasa – cea a regiei – pare a-i aduce mai mult succes, cel putin cand are la dispozitie un “material bun” pentru a-l dobandi. Adica un “one man show” care sa traga filmul dupa el. Iar acesta, din fericire pentru el, a fost Ma Dong-seok, actorul care de cativa ani si-a luat pseudonimul international Don Lee pentru a intra in istoria filmului coreean prin rolurile sale mereu spectaculoase. Daca mai adaugam o Song Ji-hyo in distributie, dar si cateva nume suficient de ofertante pentru a aduce si putin umor, ca Kim Min-jae sau Park Ji-hwan, realizam ca reteta nu mai are nevoie decat de un “negativ” care sa se joace cu nervii lui Don Lee, regizorul oprindu-se la Kim Sung-oh. Ideal in roluri negative, ce-i vin ca o manusa (criminal feroce in “Missing You” – 2016 – si gangster in k-drama “When a Man Loves”), Kim Sung-oh isi intra perfect in piele in “Unstoppable”, cu mustata lui sic si hainele de firma, si va veti intreba cum un actor atat de firav poate intruchipa un rival pe masura lui Don Lee. Ei bine, poate, si inca foarte bine ! Cu o gama variata de personaje, de la hilare la fioroase, filmul nu avea cum sa nu cucereasca publicul, dupa nici o saptamana productia fiind vizionata de peste 1 milion de coreeni. Filmul, realizat in clasicul interval de 3 luni, nu a fost un succes nici macar mediu de box-office, insa cu peste 11 milioane dolari incasari se poate spune ca s-a descurcat mai mult decat satisfacator, situandu-se undeva la nivelul incasarilor unui “Rampant”, “Golden Slumber”, “The Negotiation” sau “The Vanished”. Cel putin pentru Don Lee e un progres fata de anteriorul sau film, “Champion”, ce a obtinut cu 3 milioane $ mai putin.

Povestea din “Unstoppable” – ce poate fi incadrat in genul thriller-actiune presarat cu umor – nu e complicata, insa rabdarea spectatorului e pusa la incercare (si aici se vede lipsa de experienta a regizorului) pentru ca intriga se consuma relativ tarziu, dupa 30 de minute de la prima secventa, ceea ce raportat la cele nici 2 ore ale filmului pare un interval de timp mult prea intarziat. Regizorul Kim Min-ho a scris si scenariul, insa la o prima vedere acesta pare inspirat, sau mai bine zis preia premisa dintr-un film american celebru din 2008, “Taken”: un barbat cu un trecut ce ascunde un comportament violent si care are o aplecare spre folosirea unor mijloace neortodoxe pentru rezolvarea problemelor e fortat de un personaj negativ sa revina la vechile metode pentru a recupera o persoana draga rapita. Pe cat de simpla e povestea, pe atat de spectaculoasa si eficienta e rezolvarea pe care o gaseste Don Lee, in conditiile in care Politia se dovedeste depasita de situatie. Luand problema in propriile maini, Kang Dong-chul redevine cel ce “era odata” in tinerete, aratandu-ne si de ce a fost poreclit, pe atunci, “Taurul”. Realizatorii coreeni l-au distribuit pe Don Lee intr-un rol tipic acestuia, mergand din nou pe scenariul clasic al unui singuratic ce sta bine la capitolul forta fizica, care isi face dreptate de unul singur. Desigur, am mai vazut aceasta poveste de multe ori, si de acum este indubitabil faptul ca se incearca crearea in industria coreeana de film a unui personaj-stereotip dupa modelul international al regretatului Bud Spencer, un personaj caruia doar unul cu infatisarea impunatoare a lui Don Lee ii poate da viata. Nu a mai existat un astfel de “erou” in filmul coreean, insa daca ne uitam la toate filmele in care a aparut in ultima vreme Don Lee putem intelege intentia producatorilor. Ma Dong-seok/Don Lee nu e un actor cu cine stie ce calitati artistice, insa in astfel de roluri ca cel din “Unstoppable” se descurca de minune, iar faptul ca aparitiile lui aduc bani producatorilor e suficient. Aparent industria coreeana de film are de castigat din aceasta “americanizare” a ei, filmele aduc profit si cata vreme exista profit, exista si alte si alte filme care la randul lor pot aduce profit. Insa se pierde mult la capitolul originalitate, elementul esential ce diferentia industria coreeana de film de celelalte din zona sau din lume pana nu de mult. Asadar, e evident ca filmul se adreseaza iubitorilor acestui gen de filme cu un “om spectacol” la volan, cu un erou pozitiv mereu in prim plan si cu unul negativ ca sac de incasat pumni (dar care, dupa tipicul coreean, mai intai reuseste sa enerveze si sa indigneze la maxim audienta). Si tot dupa tipicul coreean, pentru detensionarea situatiei sunt introduse in scena cateva personaje ce aduc umor si buna dispozitie, rezultatul fiind un cocktail exploziv la finalul caruia ramai cu aproape 2 ore placute in minte. E drept ca pe termen lung sunt slabe sanse sa tii minte acest film din cauza numeroaselor sale clisee, insa cate din filmele de la Hollywood din zilele noastre sunt retinute macar dupa numele lor, dupa o vizionare ? Un lucru este cert: “Unstoppable” nu rescrie regulile filmului de actiune, nici macar nu poate candida la titlul de cel mai bun film de actiune al anului (“Believer” e de departe liderul acestui gen in Coreea in 2018), insa ofera adrenalina, suspans si umor cat cuprinde, asadar vizionarea lui nu este tocmai pierdere de vreme, ci mai degraba un mod placut de a petrece 2 ore in compania unui film coreean.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: marți 1 ianuarie 2019

“Dying to Survive”, filmul de debut al regizorului chinez Wen Muye, a fost, fara nici o urma de indoiala, marea surpriza de la box-office-ul chinezesc al anului 2018. Daca de la “Operation Red Sea” (numarul 1 in China in 2018, cu 575 milioane de dolari incasari) existau mari asteptari, iar sequel-ul la “Detective Chinatown” se astepta sa fie un succes de casa prin genul comic abordat si tinand cont de precedentul filmului din 2015, care cu doar 15 milioane dolari investiti a obtinut 126 milioane dolari la box-office, “Dying to Survive” nu anunta nimic, fiind o drama sociala realista, o reteta nicidecum potrivita pentru un hit de box-office. Insa in prima saptamana de la lansare, filmul, ce a avut un buget de aproximativ 11 milioane dolari, a dat lovitura, obtinand aproape 200 de milioane de dolari ! Tavalugul a continuat, iar de la data premierei, la inceputul lui iulie 2018, pana in 15 septembrie 2018, productia a obtinut incasari totale de nu mai putin de 453 de milioane de dolari, devenind al treilea film al anului 2018 de la box-office-ul chinezesc. Unii critici nu s-au aventurat in zadar, afirmand ca “Dying to Survive” ar putea fi “cel mai bun film chinezesc al anului”, opinia lor fiind ulterior confirmata de numeroasele premii castigate: 12 premii si 12 nominalizari doar pana in prezent, intre care Premiul “Cel mai bun film Asiatic” acordat de Academia Australiana de Cinema si Televiziune, Premiul pentru Cel mai bun scenariu original, Cel mai bun regizor debutant si Cel mai bun protagonist la Festivalul Golden Horse, Premiul pentru Cel mai bun scenariu la Festivalul de la Montreal, etc. Daca nu ar fi fost excelentul “Shadow” al lui Zhang Yimou, probabil “Dying to Survive” ar fi fost propunerea Chinei la Oscarurile din acest an pentru Cel mai bun film strain, insa probabil notorietatea lui Yimou la Hollywood (unde a regizat cu cativa ani in urma “The Great Wall”) si cariera stralucita care il recomanda vor cantari mult in decizia finala.

Care a fost secretul din spatele extraordinarului succes al lui “Dying to Survive” ? Cum a putut un film cu actori mai putin cunoscuti si cu un regizor debutant sa dea o asemenea lovitura ? In mod evident raspunsul sta in scenariul filmului, inspirat 100% din fapte reale. Filmul abordeaza un subiect extrem de sensibil, industria medicamentelor pentru tratarea cancerului, si, in mod surprinzator, comisia de cenzura a permis difuzarea filmului fara a impune echipei de productie decuparea anumitor fragmente. Acest lucru e suprinzator deoarece productia aduce in centrul atentiei o problema ascunsa a societatii chineze, despre care stie intreaga lume, dar pe care autoritatile chineze mereu au incercat sa o nege, anume chestiunea contrafacerii din domeniul industriei farmaceutice. E cunoscut faptul ca Republica China e un urias laborator in care totul se imita, la un pret derizoriu si la o calitate pe masura, insa cum este ca un produs farmaceutic agreat de autoritati sa fie contrafacut de vecinii mai saraci indieni si sa invadeze piata medicamentelor din China ? Desigur, un subiect de ancheta si de interventie in forta al autoritatilor. In centrul filmului se afla un personaj – Cheng Yong, interpretat de actorul Zheng Xu din “The Great Hypnotist” – care are un echivalent in viata reala. Este vorba de un anume Lu Yong (foto), un comerciant de textile care in momentul in care a fost diagnosticat cu leucemie, a cheltuit mai mult de 80.000 $ pentru a achizitiona medicamentul aprobat de autoritati care ii prelungea viata. Falit si disperat, acesta a inceput o afacere de contrabanda cu un produs similar din India, mai ieftin dar ilegal in China, care i-a adus in 2014 o condamnare. Subiectul filmului a starnit multe controverse in China la data petrecerii evenimentelor reale, iar anumite lucruri nu au fost spuse in film. De exemplu, in prezent Lu Yong promoveaza un alt produs indian similar cu unul existent deja pe piata chineza, fiind acuzat de unii ca nu face decat sa exploateze pacientii pentru profit, deci departe imaginea lui reala de cea prezentata in film. Subiectul a dezvaluit si lucruri mai generale, precum dificultatea autoritatilor chineze de a reforma regulamentul in vigoare cu privire la medicamente, datorita conflictului cu interesele industriei farmaceutice. Alti ziaristi au dezvaluit povestea cutremuratoare a unui grup de pacienti chinezi cu cancer care calatoresc regulat in India pentru a-si achizitiona medicamente contrafacute dar mai ieftine, in timp ce un blogger chinez sustine public ca piata medicamentelor generice din China e inca una serios subdezvoltata si prost aprovizionata. Toate aceste luari de pozitie nu au ramas fara ecou, nascand o adevarata dezbatere publica legata de costurile medicale in China. Insusi premierul chinez Li Keqiang a citat acest film intr-un apel public catre elementele de reglementare la “accelerarea scaderii preturilor pentru medicamentele de cancer” si “reducerea poverilor familiilor pacientilor”. Un alt semnal de alarma a fost tras intr-un articol ce sintetizeaza perfect mesajul lui “Dying to Survive”, intitulat “China trebuie sa se trezeasca in fata nedreptatii preturilor ridicate la medicamente”, in care se spune: “Unele legi ce ce controleaza industria farmaceutica sunt contrare telului salvarii de vieti, si e timpul ca aceste reguli sa fie regandite”. Subiectul este insa unul extrem de sensibil si universal valabil, de aici si motivul pentru care productia prinde nu doar la publicul chinez, fiind o problema globala.

“Dying to survive” e extrem de ofertant prin tematica pe care o abordeaza, incitand spre multe dezbateri, deja irosindu-se si mai multa cerneala in efortul de a semnala, de a avertiza, chiar de a pune capat unui abuz asupra celor aflati in mare si grea suferinta. Caci, tocmai de la cineastii chinezi – chinezii fiind renumiti prin produsele lor contrafacute, primim astazi, evident cu mare surprindere, o abordare a unui subiect aproape temut, cel al interesului industriei farmaceutice versus bolnavul de rand, amarat, speriat, nevoit sa-si lichideze toata avutia pentru inca o zi de supravietuire. Fara a polemiza in privinta a cat de agresiva este politica companiilor farmaceutice mamut, in goana lor catre profit, o goana ce poate calca in picioare orice principii ce tin de moralitate sau de respectarea fiintei umane ca organism viu, pentru ca dupa colt pandeste capcana teoriei conspiratiei, realizatorii filmului nu ezita sa prezinte cinismul producatorilor de medicamente de o importanta vitala pentru persoanele grav bolnave, dar si lacomia escrocilor care pentru a se imbogati, calca in picioare orice farama de umanitate si demnitate umana pe care ar trebui sa o posede. In aceasta ecuatie cu atatea necunoscute, bolnavul e singura victima, iar autoritatile sunt partial prezentate ca partase la aceasta crima, victime si ele ale unei legislatii paguboase ce imperios necesita o schimbare de structura. Desigur, fiind un film chinezesc, intr-un final Statul apare ca cel ce repara lucrurile, insa in realitate problemele semnalate de acest film au ramas valabile pentru multe alte medicamente, de unde si nevoia unei reformari profunde a legislatei medicale din domeniu. Intr-un final, ramane o idee esentiala asupra careia suntem invitati sa meditam, de catre realizatorii acestui film de exceptie: anume daca este gresit civic sau contravine moralei religioase a face ceva ilegal… de dragul vietii. Fiecare personaj va avea propriul raspuns la aceasta dilema, in functie functia din societate, statutul social si, mai ales de constiinta umana.

Traducerea, adaptarea si timingul manual au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

The Gangster, the Cop and the Devil (2019)

Deja Vu (2018) – un thriller coreean plasat la graniţa dintre ficţiune şi realitate

The Wrath (2018) – despre blesteme şi spirite în epoca Joseon

The Dude in Me (2019) – Jin Young şi Park Sung Woong fac schimb de suflete într-o comedie relaxantã

Twilight: Saya in Sasara (2014) – despre familie şi redescoperirea sensurilor vieţii

The Fallen Angel (2010) – Toma Ikuta, geniu în depresie într-o ecranizare dupã Osamu Dazai

Firebird (1997) – Lee Jung-jae într-unul din primele sale roluri pe marele ecran

My New Sassy Girl (2018) – Cha Tae-hyun dupã 15 ani în sequelul la „My Sassy Girl” !

Burning (2018) – o explorare profundã a condiţiei umane din perspectiva apreciatului Lee Chang-dong

The Little Prince (2008) -Tak Jae-hoon într-o fabulã urbanã cu semnificaţii profunde

A Day (2001) – Ko So-young şi Lee Sung-jae, despre vinovãţia sufletului şi efemeritatea fericirii

Monstrum (2018) – Kim Myung-min şi straniul episod al monstrului din Joseon

Mojin: The Worm Valley (2018) – aventurã şi fantezie într-un sequel inspirat de un roman celebru

The Witch: Part 1 – The Subversion (2018) – Kim Da-mi, cel mai fulminant debut într-un film coreean din ultimii ani !

Project Gutenberg (2018) – Chow Yun-fat şi Aaron Kwok, parteneri perfecţi în afacerea perfectã…

Glass Garden (2017) – Moon Geun-young într-o poveste neconvenţionalã despre nemurire şi alienare

The Spy Gone North (2018) – Hwang Jung-min într-un thriller politic de spionaj inspirat din fapte reale

The Witness (2018) – la hotarul dintre laşitate şi absenţa conştiinţei sociale

Unstoppable (2018) – Ma Dong-seok (Don Lee) devine de neoprit într-un thriller ce aminteşte de „Taken” !

Dying to Survive (2018) – o dramã socialã realistã, consideratã filmul anului 2018 în China !