DIVERSE

Arjun, the Warrior Prince (2012) – o cãlãtorie magicã în lumea descrisã de Mahabharata

Publicat: vineri 13 iulie 2012

Anul viitor (2013), Bollywood-ul implineste un secol de existenta. De la primul film mut realizat pe taramurile strabatute de Gange, in 1913, trecand apoi momentul de rascruce din 1931 cand s-a lansat in India primul film vorbit si ajungandu-se pana in prezeent, filmul indian a avut un drum lung de strabatut, marcat de transformari si totodata de pastratea unei note traditionale si specifice ce constituie si astazi farmecul Bollywoodului. De filme indiene probabil a auzit toata lumea, de la Raj Kapoor la Shahrukh Khan, insa animatiile indiene par a fi ceva inedit chiar si pentru cunoscatorii infocati ai filmului indian. Desi India are o lunga tradutie si istorie in materie de film, in privinta animatiilor e o nou venita pe scena internationala. Prima animatie Indiana s-a facut in anii ’30, iar in anii ’50 s-a creat un departament ce urma a se ocupa de producerea de desene animate. In 1974 s-a realizat un scurt metraj animat educativ, traditional, al carui succes a determinat noi astfel de comenzi venite din partea televiziunii publice. Primul serial animat realizat in India a fost difuzat abia in 1986, iar apoi a urmat prima animatie 3D, “Roadside Romeo”, in 2008, o coproductie indiano-americana, prima colaborare intre o companie de productie indiana si celebra Walt Disney Company in materie de animatie. In acest an, UTV Motion Pictures in colaborare cu aceeasi Walt Disney Company, a lansat pe piata o animatie epica bine primita in India, “Arjun, the warrior prince”. Aceasta catapulteaza creativitatea realizatorilor direct intr-o epoca a mitului, indepartata si fascinanta, in care personajul Arjun, desprins din epopeea Mahabharata, isi arata talentul precoce mai intai in razboaie imaginare purtate in curtile pe unde se antrena, ca mai apoi sa anihileze numeroasa armata a maleficului Duryodhan intr-o maniera mai degraba contemporana.

In niste vremuri imemorabile, undeva intre anul 6.000 i.e.n si 500 i.e.n, Mahabharata ne spune ca traia un baiat pe nume Arjun, care de mic stapanea la perfectie trasul cu arcul. Inca de la 9 ani acesta deprindea artele martiale si isi cultiva trasaturile de razboinic in compania maestrului sau, guru Dronacharya. Pe atunci, regatul Hastinapur era condus de clanul din care facea parte si Arjun, Pandav (sau Pandava). Insa de mic Arjun si fratii lui au simtit nedreptatile la care erau supusi de verii lor, ce faceau parte din clanul rival Kaurav (sau Kaurava). Ca era vorba de o simpla intrecere cu caruri sau de o vanatoare, mereu cei din clanul Kaurav incercau sa triseze sis a provoace suferinta verilor din clanul Pandav. Insa timpul trece, iar Arjun devine un barbat in toata firea. Ceea ce ii lipseste, in ciuda numeroaselor antrenamente din copilarie, este curajul de a-l infrunta pe varul sau malefic Duryodhana. Profitand de un anumit context, Duryodhana reuseste sa-l detroneze printr-un siretlic pe tanarul print Arjun devenit intre timp rege si sa-l deposedeze de regat, de bogatii, sa-i umileasca familia si sa-l trimita intr-un exil lung de 13 ani. Pentru Arjun incepe un lung drum de descoperire a propriului razboinic din el, iar cand momentul in sfarsit va sosi, va incerca sa se razbune.

Povestea este spusa intr-o maniera inteligenta, dand impresia unui prezent indepartat de trecut in care personajului Yuvraj, un tanar increzator in sine, asemeni lui Arjun, insa lipsit de experienta razboinicilor adevarati, i se spune o poveste din timpuri apuse despre un erou pe nume Arjun. Tanarul ajunge sa-l admire pe acesta, dar sis a-l condamne pentru slabiciunile sale. Fara sa realizeze, aventura in care se implica cu ajutorul imaginatiei si a povestirii are valoare moralizatoare, maturizandu-l si invatandu-l sa fie un erou cumpatat. Ca realizare, animatia e deosebita. Efectele sonore sunt atent exploatate, iar suprapunerea lor peste imagini da senzatia unei realizari de exceptie. Doar scena cursei cu carurile sau cea a vanarii pestisorului de aur sunt cateva exemple elocvente a atentiei la cele mai mici detalii in vederea realizarii unei scene perfecte. Ca sa nu mai vorbim de maniera in care regizorul cu ajutorul echipei de la imagine reuseste sa redea atmosfera sumbra de la jocul cu zaruri, in care atentia spectatorului e concentrata pe intentiile malefice ale personajului negativ. De multe ori ai impresia, urmarind aceasta animatie, ca de fapt urmaresti un film de epoca spectaculos, cu imagini la scara larga de senzatie, ce-ti taie rasuflarea.

Pentru India, Mahabharata e una din cele mai importante epopei ale perioadei antice (alaturi de Ramayana) si cartea de capatai a hinduismului. Conform acesteia, Arjun a fost un erou al clanului Pandav, un talentat arcas si razboinic, ce a avut rolul crucial in invingerea rivalilor Kaurav in batalia de la Kurukshetra. In animatie, Arjun primeste tratamentul unui erou al filmelor de actiune, luptand neinfricat cu o intreaga ostire adevrsa si fiind prezentat sub forma unui baiat ce se transforma intr-un barbat adevarat capabil sa-si depaseasca frica, fustrarea, prin curaj. Exploatarea laturii eroice a personajului te face sa uiti ca urmaresti o animatie, trasaturile personajelor – atat cele pozitive cat mai ales cele negative – fiind scoase genial in evidenta de echipa de desenatori, fapt ce aminteste mai degraba de personajele din manga japoneze. Exista si o anumita doza de arte martiale inclusa in film, pe langa numeroasele scene de lupta spectaculoase si uneori destul de violente, aceste imagini stilizate facand deliciul spectatorilor. In schimb, unele personaje sunt prea caricaturizate, imaginea lor e dusa la extrem, lucru care probabil nu era necesar intr-o animatie recomandata persoanelor adulte.

O animatie foarte bine realizata, ce ne arata ca India nu e chiar atat de departe fata de realizarile numarului unu in domeniu din lume, Hollywoodul, cand vine vorba de calitate si stapanirea tehnologiei din domeniu. In mod evident “Arjun, the warrior prince” nu e o animatie pentru copii, insa poate fi urmarita de orice membru al familiei, avand o povste captivanta si fascinanta in acelasi timp. Daca va e dor de animatiile ce se faceau acum 20 de ani, in format 2D, nu ca cele de azi realizate toate pe calculator in format 3D, “Arjun…” e alegerea perfecta pentru o minunata calatorie in timp si un laudabil efort al realizatorilor indieni de a reda dintr-o perspectiva inedita un fragment din una din cele mai iubite povestiri mitologice indiene din toate timpurile.

Multumiri pentru traducere lui Redscorprion.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

Wedding Dress (2009) – Song Yoon-ah la primul rol dupã ce a îmbrãcat… rochia de mireasã în viaţa realã !

Publicat: duminică 8 iulie 2012

De la Yoo Yeong-ah, scenarista ce a adaptat recentul succes “Always” (cu So Ji-sub) si care a scris scenariul serialului “Birdie Buddy” (2010) vine o melodrama plina de sensibilitate si emotie, “Wedding Dress”. Chiar daca dupa 2006 melodramele au devenit un gen aproape consumat in Coreea, acesta nu a disparut de tot, iar pe fondul crizei economice mondiale asistam la o reinventare a genului in conditiile in care se simte nevoia ca deziluzia sociala sa fie reflectata in drame personale cutremuratoare. “Wedding Dress” are toate ingredientele unei melodrame tipice, insa povestea ei este una simpla, liniara si previzibila. Punctul forte al filmului este interpretarea celor doua actrite protagoniste, anume Song Yoon-ah, o mai veche cunostinta a asiacinefililor, dupa aparitia in rolul principal feminin din serialul “Hotelier” (2003) a devenit o vedeta a Hallyu, si actrita copil Kim Hang-ki, o adorabila fetita de 10 ani care la aceasta varsta poate fi numita déjà o vedeta dupa aparitii in peste 10 filme si seriale, cele mai notabile fiind in serialul “Bad Love” sau “Hero”. Filmul este cu atat mai emotionant cu cat la data filmarilor, se stia ca Song Yoon-ah urma a deveni mamica, dupa ce ea insasi imbracase rochia de mireasa in mai 2009, in urma casatoriei cu actorul de top Sol Kyung-gu. Regia filmului e semnata de Kwon Hyong-jin (The Truck).

Go-woon (Song Yoon-ah) e o mama singura ce se ocupa cu designul rochiilor de mireasa, a carei singura fericire este fiica ei de doar 8 ani, So-ra (Kim Hyang-ki). Ramasa vaduva, aceasta se imparte intre cele doua ocupatii, cea de la slujba si cea de mama. Din pacate pentru ea, slujba ii ocupa tot mai mult timp, lucru ce duce la o racier a relatiei cu fiica ei. So-ra la randu-i resimte absenta mamei, si, in ciuda activitatilor extra-scolare cum ar fi cursul de balet, se regaseste singura, fara prieteni. In urma unui conflict cu cea mai buna prietena a ei de la balet, Gi-na, So-ra evita sa mai mearga la cursurile de balet si intamplator intra intr-o sala alaturata, unde cunoaste un tanar instructor ce tocmai fusese parasit de prietena lui. Desi relatia dintre cei doi nu incepe tocmai cu dreptul, So-ra si instructorul se imprietenesc. Dar mama ei afla de izolarea fiicei sale si incearca sa o scoata din aceasta stare. Vpare, insa, pare a da peste cap toate planurile acesteia, si timpul nu mai are rabdare cu fericirea lor. Amandoua trebuie sa ia decizii radicale.

“Wedding Dress” aminteste oarecum de emotionantul “The Letter” (1996) al lui Choi Jin-shil, insa de aceasta data povestea se axeaza pe relatia dintre o mama singura si fiica ei de doar 8 ani. Fetita se simte mereu neglijata de mama ei, care niciodata nu ajunge la timp sa o ia de la scoala sau la evenimentele importante pentru micuta eleva de scoala primara. La randul ei, mama realizeaza ca uneori fiica ei trece pe planul secund, insa incearca sa repare ce e de reparat pe parcurs. Relatia celor doua actrite in rolul din film pare sa-si fi lasat amprenta si in viata lor personala, la conferinta de presa de la lansarea filmului, micuta Kim Hyang-ki adresandu-se actritei Song Yoon-ah cu apelativul “Yoon-ah umma” (adica mama Yoon-ah). “M-a tratat bine,ca o mama adevarata”, a spus adorabila Hyang-ki. Intrebata de ziaristi daca a gasit ca e dificil sa joace in filme, aceasta a raspuns: “Nu chiar. Pe platoul de filmare au fost momente triste si momente in care am ras, dar Yoon-ah umma a fost ca o adevarata mama pentru mine, asa ca nu am avut momente dificile”. Si Song Yoon-ah a avut cuvinte d elauda la adresa micutei sale colege de platou: “In mod normal, cand joci alaturi de actori copii, actorii adulti trebuie sa-si imparta energia in doua sau trei parti. Inainte de a fi inceput filmarile m-am pregatit sufleteste pentru asta, dar Kim Hyang-ki a fost atat de buna incat am ramas de-a dreptul uluita. S-a adaptat repede atmosferei de la filmari si insusi stafful a fost surprins legat de cat de bine s-a descurcat”. Adevarul este ca pe ecran, relatia dintre cele doua actrite a fost una perfecta, de aici si placerea de a viziona acest film dragut dar trist prin deznodamantul sau. Fanii melodramelor nu vor avea motive sa regrete vizionand acest film, povestea este usoara, simpla, de familie, fara surprize iesite din comun in afara de aceasta micuta Kim Hyang-ki, pe care o veti adora.

Multumiri Claudiei pentru traducere !

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

Howling (2012) – un thriller poliţist apetisant de la regizorul lui „A Frozen Flower”, Yoo Ha

Publicat: miercuri 4 iulie 2012

“Howling” este un thriller coreean politist original ce se incadreaza in noua moda a ecranizarilor dupa… romane scrise de autori japonezi. Romanul “The Hunter” a lui Asa Nonami scris in 1996 a stat la baza scenariului acestei productii ce a avut un buget de 4 milioane de dolari. Totodata e o experienta interesanta sa vezi cum realizatorii coreeni transforma o poveste scrisa de un japonez intr-un thriller pasionant, facut cu suflet, spre deosebire de thriller-urile japoneze, reci si distante, in care nici macar distributia nu conteaza. Filmul s-a aflat pentru o saptamana in fruntea box-office-ului coreean, intr-o luna de zile reusind sa stranga peste 10 milioane de dolari incasari, plasandu-l pe pozitia a 10-a din topul primelor 10 filme coreene lansate in acest an. “Howling” este regizat de celebrul Yoo Ha, omul din spatele unor filme de success precum “Once Upon a Time in a Highschool”, “A Dirty Carnival” si mai ales “A Frozen Flower”. Pentru necunoscatori, Yoo Ha pe langa cariera din lumea filmului, unde s-a distins ca regizor si scenarist, este si un apreciat poet contemporan. Revenirea la genul thriller (dupa genialul “A Dirty Carnival” din 2005) e facuta in stil mare, din distributia lui “Howling” (ale carui filmari au durat peste 4 luni) facand parte doua nume cunoscute iubitorilor filmului coreean. Avem parte de o reintalnire mult asteptata cu Song Kang-ho (ale carui roluri din Secret Sunshine, Thirst si Secret Reunion sunt inca vii in amintirea fanilor lui), dar si o distribuire surpriza in rolul partenerei lui in investigarea unui caz a actritei Lee Na-young, cunoscuta din Please Teach me English si Dream, sau din cunoscutul serial “The Fugitive: Plan B”.

Seulul zilele noastre este un oras care noaptea nu doarme. Viata de noapte isi are placerile ei, dar si o latura intunecata. In momentul in care un barbat moare incendiat in propria sa masina in toiul noptii, politia din districtul Mapo se pune in miscare si incepe o ancheta. Moartea barbatului este una suspecta, in special ca acesta pare a se fi aprins… din senin. Detectivul Jo (Song Kang-ho) este desemnat sa se ocupe de acest caz, desi il refuza din start. Ambitia lui este sa fie promovat, seful sau direct fiind un fost coleg de scoala. Mai mult, Detectivul Jo se pricopseste si cu o boboaca, detectiva Cha (Lee Na-young), care tocmai fusese transferata de la divizia de patrulare la Omucideri. Putin misogin si ursuz cand vine vorba de o colaborare ca partenera cu detective Cha la noul caz, Jo n-are de ales decat sa accepte situatia. Intamplarea face ca amandoi sa fie divortati, iar in scurt timp devin tinta ironiilor colegilor din echipa, politisti cu state vechi. Pe masura ce cazul avanseaza, cei doi ajung sa descopere lucruri ciudate, cum ar fi faptul ca victima avea muscaturi stranii de caine pe coapsa. Vazand in acest caz biletul sau spre promovare, detectivul Jo incearca sat raga de timp in speranta rezolvarii rapide a cazului, tocmai pentru ca acesta sa nu-i fie luat iar meritele lui a fie asumate de altii. Dar niciodata lucrurile nu stau asa cum te astepti. Cazul se complica in momentul in care o noua crima are loc la scurt timp, iar victima are ceva in comun cu prima victima: muscaturile de caine. Intreaga sectie se mobilizeaza la acest caz, inainte ca informatiile sa ajunga la presa, iar populatia sa se alarmeze. Un criminal in serie se afla in libertate, si continua sa ucida. Vor reusi cei doi detectivi s ail opreasca, inainte sa fie prea tarziu ?

“Howling” nu se ridica la nivelul precedentelor filme ale lui Yoo Ha, insa si acest film e de alta factura decat precdentele. Nu s-a investit intr-un thriller politist cat s-a investit in blockbuster-uri precum “A Dirty Carnival” sau “A Frozen Flower”, deci nici asteptarile nu trebuie sa fie prea mari de la el. Totusi, pentru un gen care s-a saturat peste ocean, unde decenii la rand serialele si filmele politiste au facut legea, faptul ca “Howling” are la baza o poveste originala care pana la un punct aduce ceva din misterele unor episoade din Dosarele X, e un atu. Interpretarea actorilor nu este una rea. Song Kang-ho nu e la fel de expresiv precum in “Thirst”, insa nu are un rol principal in care de la inceput pana la sfarsit sa fie totul un recital centrat pe el. Sunt multe momente in care colegii detectivului Jo intra in scena si-l marginalizeaza, ca sa nu mai vorbim de scenele in care la timona se afla neobisnuit de tacuta Lee Na-young, in rolul unei detective ce inghite pana la un punct ironiile colegilor de echipa. La fel de interesanta e absenta unor sentimente romantice care sa se infiripe intre cei doi protagonisti, ce ajung parteneri in investigarea unui lant de crime din intamplare. Ea ii vorbeste lui cu “dumneavoastra” de la inceput pana inainte de scena finala, iar un gest din finalul filmului ne aminteste de absenta unei povesti de iubire din acest film. Nu avem in fata un film realizat dupa cliseele clasice, cu un detectiv super grozav care castiga admiratia si sufletul colegei sale; nici povestea nu e una clasica decat pana la un anumit punct. Toate acestea fac filmul interesant de urmarit, pentru ca nu stii incotro te duce.

Nu in ultimul rand, “Howling” face o surpriza si iubitorilor de animale, mai exact de caini, aducand in centrul sau povestea unui caine-lup rezultat din incrucisarea unui caine cu un lup. Aceasta rasa (mai degraba un hibrid) are aproximativ 300.000 de exemplare in Statele Unite, insa niciunul in Coreea, unde existenta lor poate fi cel mult ilegala, acestia caini fiind adusi de peste ocean si introdusi ilegal in tara pentru a participa in special la luptele ilegale intre caini. Aceasta asa-zisa rasa e una extrem de controversata datorita pericolului reprezentat de acesti caini, in Statele Unite fiind insa protejati de lege. Totusi, controversa e legata de faptul ca sunt pe jumatate lupi, deci animale salbatice nepotrivite pentru a fi crescute ca animale de companie, iar in SUA, Comisia pentru Supravietuirea Speciilor sustine interzicerea la nivel international a posesiei private, a imperecherii acestei rase cu altele si vanzarea lor. Inclusiv importarea unor astfel de caini este interzisa de legislatia Americana. Dupa cum se spune si in film, aceste animale sunt aproape imposibil de dresat, avand insa si unele calitati, precum o memorie extraodinara si un simt al mirosului dezvoltat incat un astfel de caine-lup poate simti o persoana de la o distanta de kilometri ! S-s demonstrat, de exemplu, ca un caine-lup poate depista o tinta in 15-20 de secunde, in timp ce aceeasi misiune e indeplinita de cainii de politie in 3-4 minute ! Comportamentul acestor caini e imprevizibil, in prezenta omului sunt timizi, dar totodata sunt foarte agresivi. Socializarea acestor caini depinde mult de metodele de dresaj si de care din gene (cea de lup sau cea de caine) e mai dezvoltata. Studiile arata ca agresivitatea lor nu e mai mare decat a altui caine de talie mare, gen Rothweiller.

Asadar, si din perspectiva cunoasterii unei rase de caini extrem de agresive, dar si a unei povesti originale si pline de surprize, “Howling” nu poate decat sa ofere 100 de minute antrenante si sa merite vizionarea. Atat iubitorii thriller-urilor politiste cat si a cainilor vor fi multumiti, retata dupa care ne este servita povestea – una tipic coreeana – garantand calitatea productiei.

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

Scabbard Samurai (2011) – samuraiul fãrã sabie în cãutarea onoarei

Publicat: duminică 1 iulie 2012

Filmele cu samurai sunt, poate, cel mai reprezentativ element al cinematografiei japoneze din toate timpurile. Samuraiul a facut parte – impreuna cu codul bushido – din istoria tarii Soarelui Rasare si nu putea fi ocolit nici de a saptea arta. Pana in anii ’90, genul comercial (Gosha) sau cel artistic (Kurosawa) au coexistat in materie de filme cu samurai, fiecare avandu-si fanii proprii. Insa incepand cu anii 2000, filmele de epoca japoneze pareau a fi epuizat paleta de subiecte ce puteau fi abordate. De fapt, nu era vorba de o epuizare a tematicii, ci mai degraba de o nevoie de ceva nou, care sa dea un impuls genului. Iar solutia a venit de la imbinarea ganeului artistic cu cel comercial, rezultand filme profunde, ce analizeaza samuraiul si din perspectiva acestuia ca om, nu ca erou. In scurt timp au aparut productii ce au scris istorie, cum e Trilogia Samuraiului a lui Yoji Yamada. In ultimii ani, acest gen de filme a prins foarte bine la public poate si pentru ca au in ele ceva din farmecul si lentoarea artistica a filmelor lui Akira Kurosawa. Pana si Takashi Miike, un cunoscut al genului horror si al filmelor de actiune, a revenit la genul istoric, adaptandu-se si el curentului si dezamagindu-ipe cei ce se asteptau la filme antrenante, cu subiect simplist.

“Scabbard Samurai” continua aceasta linie, lucru confirmat si de prezenta sa la numeroase festivaluri internationale de film (11), avand premiera internationala la Locarno, anul trecut. Nu este un film de box-office, ci mai degraba de festival, iar genul abordat pe fundalul istoric este unul destul de atipic si bizar: comedie neagra/drama. Regia este semnata de Hitoshi Matsumoto, realizatorul ciudatului “Symbol”, iar asteptarile tuturor de la acest film ar trebui sa porneasca de la stilul abordat de Matsumoto in filmul sau anterior. Daca pana acum am avut ocazia sa vedem un remake al clasicului “Hara-kiri” cu un samurai dispus sa se sacrifice pentru onoare intr-o societate in care samuraiul devine un element de decor, dupa ce am asistat la povestea construirii celui mai grandiose castel din perioada Edo (Castle Under Fiery Skies) sau dupa ce am asistat la drama unui samurai prins in jocurile politice de la castel si nevoit sa-si scrie singur destinul (ati ghicit, tot onorabil, cu sabia, in “Sword of Damnation”, de aceasta data asistam la o poveste cum nu s-a mai vazut. Imaginatia realizatorilor japonezi e foarte bogata cand vine vorba de abordarea novativa a acestui gen, iar in “Scabbard Samurai” asistam la o poveste impresionanta nascuta practic din nimic, care pana la jumatatea sa ai impresia ca e o comedie stranie, chiar stupida pe alocuri, nerealista, dar care se transforma pe parcurs si transmite o idee – aceeasi a onoarei amurailor – intr-o forma inedita si surprinzatoare. Cea mai buna caracterizare a unui film cu samurai e ca niciodata nu stii la ce sa te astepti de la el, dar intotdeauna duce undeva (in acelasi loc unde duc toate) si-ti intra la suflet, impresionandu-te prin profunzimea exprimarii ideii sale.

Un barbat trecut de 40 de ani alearga cu disperare urmarit de umbrele trecutului si de o fetita de 9 ani, intalnind pe drum 3 personaje caudate care are senzatia ca doresc sa-l omoare pe la spate. Mai apoi aflam ca fugarul este Nomi Kanjuro, iar ca care se tine dupa el este fetita lui, Tae, ramasa orfana de mama. Nomi isi vazuse chipul pe un afis din orasul din care gonea si era dat in urmarire de stapanul tinutului pentru faptul ca in urma cu 2 ani si 3 luni isi parasise postul si s-a facut nevazut. Dezertarea era o crima grava, iar capturarea fugarului nu-i putea adduce decat sfaristul prin comiterea de seppuku. Fetita isi condamna aspru tatal pentru faptul ca a renuntat la sabie odata cu moartea mamei sale, dar si faptul ca mereu fuge, in loc sa isi accepte cu barbatie pedeapsa, ca un adevarat samurai care fusese pe vremuri. Dar intamplarea face ca Nomi sa fie capturat de autoritati si e dus legat in fata stapanului provinciei. Pedeapsa nu e, in mod suprinzator, executarea imediata a seppuku-ului, ci e aceeasi care a mai fost dictata altor condamnati, din pacate pentru ei de mult plecati din aceasta lume. Mai exact, Nomi are 30 de zile la dispozitie pentru a-l face pe tanarul stapan sa rada. La capatul acestora il asteapta lama ascutita a sabiei, in caz de nereusita. Ca urmare, in fiecare din cele 30 de zile, acesta tine o reprezentatie cu un numar comic, in fata tanarului stapan imobilizat la pat, care de la moartea mamei sale nu a mai putut sa rada. Va reusi Nomi imposibilul si, totodata, sa se impace cu fiica lui, singur alui familie, demonstrandu-i ca tatal ei este un adevarat samurai capabil ?

“Scabbard Samurai” spune o poveste despre “samuraii fara sabie”, oameni cu calitati extraordinare dar care, la un moment dat, au renuntat fie din lipsa unor calitati fizice, fie datorita unui moment de rascruce in viata la sabia simbol a samuraiului. Se spune ca cel care nu are o sabie, nu este un samurai adevarat. Dar personajul din “Scabbard Samurai” demonstreaza ca teaca goala nu inseamna si sfarsitul lui ca samurai, ci o responsabilitate si mai mare pe care si-o asuma. Nomi Kanjuro e un samurai total atipic; fuge intotdeauna din calea strainilor, insa mereu are mana pe teaca, de teama sa nu o piarda. Are anumite calitati fizice, dar a trecut de o anumita varsta, iar ochelarii de vedere ii tradeaza situatia. Si el a devenit un samurai inutil pentru o societate lipsita de razboaiele de altadata si poarta cu el greselile trecutului, care il urmaresc pretutindeni. Singura care ii reaminteste de sensul cuvantului “samurai” e fiica ei de nici 10 ani, care mereu il mustra pentru faptul ca fuge asemeni unui las, in loc sa infrunte realitatea. De altfel, Sea Kumada, actrita copil ce o interpreteaza pe fiica samuraiului fara sabie, a putut fi vazuta in filmul ei de debut, in 2009, “I Give my first love to you”, la varsta de numai 8 ani, iar in aceasta pelicula eclipseaza pe toata lumea prin interpretarea sa. E un lucru ciudat sa spui ca un copil de 10 ani poate eclipsa actori cu experienta, insa rolurile au fost de asa natura incat personajul principal, samuraiul fara sabie (aflat si el la primul rol din cariera !), sa interpreteze mai mult fara cuvinte. Sigur e un lucru, pe micuta Sea Kumada o asteapta o frumoasa cariera de actrita.

Un film cu o poveste interesanta, care pe partea de comedie ne aminteste de gagurile lui Takeshi Kitano din “Kikujiro”, care au ca rol apropierea dintre copil si persoana adulta (in acest caz tata si fiica). Pe masura ce povestea inainteaza, iese in evidenta tragismul ei, odata ce personajele se ataseaza unele de celelalte iar spectatorul ajunge sa simpatizeze cu ele. Ceea ce e fascinant la acest film e modul in care regizorul reuseste sa inchege subiectul care la un moment dat parea a nu se indrepta niciunde, si sa-l conduca stralucit spre ideea clasica a indisolubilitatii samuraiului de principiile sale morale. O surpriza placuta de la cineastii japonezi din noul val, “Scabbard Samurai” reprezinta o noua provocare pentru fanii acestui gen si o noua dimensiune data filmelor cu samurai, aflate intr-o continua transformare si adaptare.

Multumiri pentru traducere lui ZEPPELLIN.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

Helpless (2012) – uneori, iubirea e o aventurã în necunoscutul firii umane

Publicat: vineri 29 iunie 2012

“Helpless” este, cel putin pana la momentul scrierii prezentului articol, cel mai bun thriller coreean aparut pe piata in 2012. Acest lucru este confirmat si de incasarile de la box-office, de peste 16 milioane de dolari, in saptamana lansarii fiind lider al box-office-ului coreean. Pana in prezent este al 6-lea film coreean al acestui an conform incasarilor. “Helpless” este o adaptare pe marele ecran al unui bestseller (“All She Was Worth”) scris de o romanciera japoneza, Miyuki Miyabe, publicat in 1999 si premiat cu premiul Yamamoto Shugoro. Romanul a fost adaptat in scenariu de film de cea care a si regizat productia, Byun Young-joo, o documentarista aparatoare a drepturilor femeilor, recompensata cu pemiul pentru Cel mai bun regizor in acest an la Beaksang Arts Awards. Un thriller regizat de o femeie ? Da, se poate si asa ceva, iar rezultatul a fost un remarcabil succes de casa. Filmul a fost vandut pe continental nord-american, in Canada si Statele Unite, iar romanul scriitoarei japoneze a inceput deja sa fie tradus in engleza, la 10 ani dupa lansare. Asta spune totul de impactul pe care l-a avut antrenanta poveste, in care protagonisti sunt 3 actori cunoscuti iubitorilor filmului coreean: Lee Seon-gyun (il mai tineti minte din “Coffee Prince”, pe inaltul Choi cu vocea lui inconfundabila cu timbru grav ?), Kim Min-hee (recent vazuta in thrillerul Moby Dick alaturi de Hwang Jung-min) si Jo Sung-ha (care 18 episoade ne-a incantat cu interpretarea lui in “Korean Peninsula” in rolul secretarului Park).

Mun-ho este un medic veterinar ce are o clinica privata in Seul. Intr-una din zile, zareste o tanara – Kang Seon-yeong – cam de varsta lui in afara clinicii si se indragosteste la prima vedere de aceasta. Cei doi incep o frumoasa povste de iubire, iar dupa un an, se gandesc la casatorie. Pe o vreme ploioasa, cei doi se indreapta spre resedinta tatalui lui Mun-ho, intr-un orasel rural, cu scopul de a cere binecuvantarea acestuia si, desigur, de a-l invita la nunta. Pe drum, cei doi opresc intr-o parcare, iar Mun-ho se duce pana la magazin sa cumpere o cafea. Cand se intoarce, insa, ramane socat: logodnica lui a disparut din masina. Desi afara ploaua cu galeata, aceasta lasase umbrella in masina. Disperat, viitorul sot o cauta peste tot, pana cand gaseste in toaleta magazinul din parcare agrafa de par ce o purta logodnica lui. Impacientat, acesta se adreseaza politiei, reclamand disparitia lui Kang Seon-yeong. La politie constata ca sesizarea lui e tratata cu o oarecare indiferenta si realizeaza ca pe aceasta cale nu va rezolva nimic. Drept urmare apeleaza la Jong-geun, un prieten politist ce a fost dat afara din politie pentru luare de mita, impreuna cu care va incepe cautarea logodnicei, in speranta ca aceasta va mai fi gasita in viata. Dar lucrurile vor lua in scurt timp o turnura cu totul neasteptata, bulversand total viata veterinarului.

“Helpless” e genul de thriller situat la frontiera dintre psihologie si criminalistica. Personajele sunt jucaria imaginatiei scriitoarei japoneze si, implicit, a regizorului, care fac in asa fel incat acestea sa fie mereu puse intr-o situatie limita. Viata celor 3 personaje principale ajunge intr-un moment de rascruce, si trebuie sa ia decizii. Regizorul nu-ti da ocazia sa te atasezi de nici un personaj decat iluzia ca ai putea simpatiza cu unul sau altul sau, mai degraba, a fi solidar cu drama fiecaruia. La sfarsitul filmului, vei avea senzatia ca si singurul personaj pe care ai fi putut sa-l admiri pentru calitatile sale umane a cazut in cealalta extrema, nefiind cu nimic mai presus decat personajul negativ. Toate acestea fac povestea pasionanta, in special ca interpretarea unor actori de prima mana ca cei din distributie este de foarte buna calitate. Limitele umane sunt duse la extrem si analizate cu profunzime si precizie, iar fiecare pas nou facut spre deznodamant nu e decat o complicare a povestii, ceea ce face totul si mai captivant.

Ceea ce poate fi reprosat regizorului/scenarist (ce doar adapteaza un roman de succes) e faptul ca toate piesele puzzle-ului sunt reconstituite cronologic, in ordinea in care se presupune ca s-au intamplat, ceea ce, desigur, in orice ancheta de o asemenea amploare e imposibil sa se intample. Azi afli o informatie, maine alta, dar puse in jocul de puzzle, acestea nu se leaga una dupa alta; in schimb, in “Helpless”, informatiile aflate curg una dupa cealalta, iar firul narativ reconstituie povestea asa cum se crede ca s-a petrecut, de la inceput pana la momentul final al ei. Desigur, exista doua pareri divergente ale “detectivilor privati”, dar acestea pornesc de la aceleasi fapte, vazute de fiecare diferit. Liniaritatea scenariului face previzibil deznodamantul, chiar daca fiecare piesa din puzzle aduce o surpriza si complica si mai mult povestea. Si totusi, aceasta liniaritate face ca toate detaliile si multitudinea informatiilor stranse de “detectivi” si puse cap la cap cronologic sa faca filmul captivant. Au existat in cinematografia asiatica, nu neaparat coreeana, multe filme cu o tema similara, in care piesele puzzle-ului erau descoperite aleator, iar deznodamantul venea la final, insa spectatorul nu intelegea aproape nimic din evolutia evenimentelor, caci cheia, ultima piesa din puzzle, era pusa in ultima secventa. Astfel, ceea ce poate fi un repros la adresa scenariului ca text scris, pe ecran este un lucru laudabil, caci nu scade nici o clipa interesul celui ce vizioneaza filmul. Daca citesti un roman politist si expui totul cronologic, exista riscul sa te pierzi in detalii si pana sa ajungi la ultima scena sa abandonezi demult cartea. In schimb, cand vine vorba de un film, aceasta metoda se dovedeste benefica, caci fiecare scena acumuleaza tensiune, deci tine spectatorul aproape.

Una peste alta, “Helpless” ramane un film aparte, un thriller foarte bine scris, regizat si interpretat, in care accentul se muta dinspre actiune spre o analiza detaliata specifica filmelor cu detectivi, fara a neglija latura psihologica. Aproape doua ore electrizante ne reamintesc de faptul ca genul thriller e unul in care coreenii au ajuns la desavarsire, dupa thrillerele care se pierdeau spre final facute pana prin anii 2006-2007. Suspansul e intretinut pana la ultima secventa, intriga e solida si nu poti anticipa sfarsotul, cam aceste lucruri trebuie sa te astepti sa ti le ofere un thriller bun. Iar “Helpless” nu da gres si ne invata ca uneori, iubirea si in general viata e o aventura in necunoscutul firii umane.

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

Love Fiction (2012) – când muza inspiraţiei aduce iubirea…

Publicat: miercuri 27 iunie 2012

“Love Fiction” este departe de marile succese de box-office ale acestui an, neavand nici jumatate din incasarile lui “Architectur 101”, “Dancing Queen” sau “Nameless Gangster”, primele cele mai vizionate filme coreene ale anului 2012. Cu 11,3 milioane de dolari incasari, filmul se claseaza pe pozitia a 13-a in box-ofiice-ul coreean, si este cel de-al 9-lea film autohton dupa incasari din 2012. Timp de o saptamana a fost lider de box-office, insa in saptamanile viitoare nu a mai reusit sa strange cele 1 milion de bilete vandute in prima saptamana de la lansare. “Love Fiction” nu a pornit de pe pozitia de favorit dinainte de lansarea in cinematografe, avand un buget modest, specific unei comedii obisnuite. Cu atat mai mare e meritul realizatorilor, ce au reusit sa stranga o suma multumitoare din incasari cat sa mai poata produce, in viitor, cel putin inca un film similar. In rolul principal masculin il revedem pe Ha Jung-woo, din recentul “The Nameless Gangster” (Choi Hyung-bae e deja un personaj consacrat al lumii filmelor cu gangsteri datorita interpretarii fara cusur a lui Ha jung-woo, din filmografia caruia mai fac parte cateva titluri importante, precum The Yellow Sea, The Client sau The Chaser). Actrita din “Rolling Home with a Bull”, Kong Hyo-jin, intepreteaza rolul principal feminin intr-o maniera dezinvolta, asa cum ne-a obisnuit in filmele anterioare (poate o mai tineti minte din “Happiness”). O surpriza e prezenta in film, intr-un rol secundar, a lui Ji Jin-hee. “Love Fiction” este o comedie romantica atipica, imprevizibila, in care deliciul il constituie farad oar si poate interpretarea actorilor si scenariul surpriza, care cu siguranta va prinde la toti cei care s-au saturat de clasicele comedii romantice cu aceleasi subiecte deja consumate. Nu trebuie uitat nici faptul ca scenariul si regia sunt semnate de Jeon Kye-su, caruia “Love Fiction” i-a adus, in acest an, pe merit, premiul pentru Cel mai bun scenariu la Baeksang Arts Awards.

Koo Joo-wol (Ha Jung-woo) este un scriitor de duzina ajuns in pana de inspiratie, ce lucreaza part-time ca barman la “Submarinul Galben”. Viata lui se consuma mai mult in lumea personajelor pe care le creeaza cu ajutorul imaginatiei, in viata de zi cu zi fiind o persoana introvertita. Acesta locuieste impreuna cu fratele sau (Ji Jin-hee) intr-un mic apartament de cartier si pana de inspiratie intervine intr-un moment in care prietena lui tocmai il parasise datorita convingerilor sale vegetariene, Koo Joo-wol nesuportand carnea. In trecut lucrase pentru o editura a prietenului sau, dar facandu-i acestuia o vizita constata ca acesta a renuntat la idealurile marete ale promovarii culturii, reprofilandu-se pe un tabloid de scandal. Era clar, Koo Joo-wol avea nevoie de o muza pentru a iesi din starea jalnica in care a ajuns. Salvarea pare a veni de la seful sau de la editura, care ii ofera sansa de a pleca tocmai la Berlin pentru a semna cateva contracte de exclusivitate pentru niste carti. Iar aici apare muza, intr-o seara, pe o terasa, la o petrecere din lumea filmului: o cunoaste pe Heejin, o coreeanca stilata de care se indragosteste la prima vedere. Pentru ea e dispus sa faca orice, dar momentul primei intalniri se consuma mult prea repede, iar cand se trezeste din visare, Koo Joo-wol se regaseste in Coreea. Imaginea femeii intalnite in toiul noptii la Berlin il urmareste, iar intr-un final decide sa-i scrie o scrisoare. Si asa incepe o poveste de iubire cu nabadai, imprevizibila si captivanta, in care treptat isi va face loc si fictiunea.

Filmul este interesant nu doar sub aspectul laturii sale comice, in care, desigur, interpretarea celor doi protagonisti are un rol important, ci si sub aspectul profunzimii analizei relatiilor interumane, mai specific a relatiilor dintre un barbat si o femeie in interiorul si in afara unui cuplu. Fiecare din cei doi isi are propriile ambitii personale – el sa scrie romanul, ea sa devina un nume in fotografie -, insa comunicarea e cheia intelegerii in cadrul cuplului. Iar comunicarea exista, insa la un nivel superficial. Lipseste intimitatea gandurilor exprimate, profunzimea lor, dialogurile limitandu-se la satisfacerea curiozitatilor personale legate de persoana celuilalt. Superficialitatea acestui dialog da frau liber imaginatiei, si fiecare isi creeaza o imagine eronata despre celalalt, sau cel putin incompleta. Suficient cat asta sa lase loc de interpretari, indoieli si barfe. Cuplul din “Love Fiction” se comporta mai degraba ca unul format din doi prieteni oarecare curiosi sa afle raspunsul la intrebarea “Ce inseamna iubirea ?”, decat ca doi indragostiti. Se analizeaza mult prea mult la rece unul pe celalalt, si cu toate ca urmeaza toti pasii specifici unei relatii normale, mereu ai impresia ca el si ea isi urmeaza propriul drum fara ca celalalt sa conteze sau sa fie luat in calcul. Nu exista “noi”, dar exista “acum”, doua perspective interesante de abordare a unei relatii din doua unghiuri de vedere total diferite, iar asta face deliciul filmului. Privitorul mai intai simpatizeaza cu personajul masculin, scriitorul intrat in pana de idei, si e ghidat dupa gandurile acestuia. Pana la un punct exista riscul sa te atasezi de acest personaj, poate chiar din mila, pana apare in scena ea. Pe ea nu o poti simpatiza, atat datorita firii ei – simti ca tot timpul te sufoca prin rapiditatea cu care vorbeste si cu care doreste raspunsuri – cat si aspectului fizi, care e departe de a fi perfectiunea intruchipata cautata de scriitor. Ea se dovedeste – in sens negativ – muza care urmeaza sa-i aduca iesirea din blocaj scriitorului, si, in plus, nici macar nu realizeaza acest lucru. Mai apoi povestea continua din unghiul de vedere al scriitorului, dar pe masura ce povestea aavanseaza ca spectator ai ocazia de a constata imperfectiunea fiecarui personaj ce formeaza cuplul. Nu doar ca dispare atasamentul – daca a existat asa ceva – fata de vreunul din ei, dar apare chiar un sentiment de detestare a lor. Rar un film reuseste aceasta performanta, anume sad ea posibilitatea spectatorului sa-si creeze o parere obiectiva legat de personaje, si asta pentru ca de obicei personajele din filme sunt fie positive, fie negative, fie in cumpana, trebuind pana la final sa incline balanta intr-o parte. De aceasta data personajele nu intra in nici o astfel de categorie, sunt pur si simplu fiinte obisnuite cu defecte si calitati, mai mult sau mai putin accentuate, puse in fata unor situatii banale. Modul in care reactioneaza fac deliciul acestui film, o realizare cu totul deosebita sub acest aspect. Mai mult de un sfert din film il constituie monologurile lui Koo Joo-wol, de-a dreptul apetisante, filmul dovedind pentru ce a fost rasplatit pentru scenariu.

Daca doriti sa vedeti altceva in materie de comedie romantica decat ati vazut pana acum in cinematografia coreeana, “Love Fiction” e alegerea ideala. Amestecul de romantism, mister, comedie si intr-o foarte mica masura drama, totul pe fondul imaginatiei debordante a scenaristului regizor, fac din acest film una din productiile solide ale acestui an in Coreea. Nu este o comedie usoara, se vorbeste mult, amintind de stilul filmelor lui Woody Allen, dar filmul emana un farmec aparte. O placuta surpriza care ne demonstreaza ca se mai pot face comedii romantice originale, dupa sute de astfel de filme care in ultimii ani au inundate piata coreeana de film.

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

Dancing Queen (2012) – Uhm Jung-hwa şi Hwang Jung-min ne învaţã ca visele sunt fãcute pentru a se împlini !

Publicat: duminică 24 iunie 2012

“Dancing Queen” este productia coreeana a anului 2012 care ne ofera o minunata incursiune in luma dansului dar si in culisele mai putin placute ale politicii, intr-o poveste romantica cu accente comice. Intr-o oarecare masura filmul aminteste de povestea din megasuccesul “200 pounds beauty”, dar si de recent incheiatul serial “Korean Peninsula”. Combinarea celor doua povesti a dus la un succes de casa remarcabil, incasarile de 26,4 milioane de dolari situand “Dancing Queen” pe pozitia a treia in topul incasarilor la filme domectice in 2012, dupa “Nameless Gangster” si “Architecture 101” (de care a despartit-o doar 217.000 de dolari !). Filmul ii readuce impreuna pe ecrane, pentru a treia oara, pe doi actori de top din Coreea: Hwang Jung-min, ce a putut fi vazut in numeroase filme si seriale traduse de Asia Team (serialul Korean peninsula, sau filme precum Moby Dick, The Unjust, Private Eye, Blades of Blood etc) si Uhm Jung-hwa, o cunoscuta actrita si interpreta de muzica pop, nimeni alta decat sora mai mare a superstarului Uhm Tae-woong, ce a putut fi vazuta in thrillerul “Bestseller”. De altfel, actrita a fost recompensata, in acet an, pentru interpretarea din acest film, cu premiul pentru Cea mai buna actrita la Baeksang Arts Awards. In primele 4 luni ale acestui an, conform statisticilor KOFIC (Korean Film Council), “Dancing Queen” a fost cel de-al doilea cel mai vizionat film in Coreea.

In 1982, proaspat venit cu familia din Busan, Jung-min este un elev nou la o scoala primara din Seul. Aici cunoaste, odata cu sensul profund al democratiei, o fata irascibila, Jung-hwa, care se dovedeste a fi fiica proprietarului care a inchiriat casa unde locuieste si Jung-min. Asa a inceput relatia de prietenie dintre cei doi, mai mult cu intepaturi si cearta. Anii trec, iar drumurile lor se despart, pana intr-o zi cand, peste 10 ani, in 1992, cei doi se reintalnesc ca studenti la universitati rivale: el student la Drept, ea la Sport. Iar destinul i-a adus impreuna nu pentru ca s-ar fi recunoscut unul pe celalalt, ci tot in urma unui incident soldat cu cearta si sfarsit la sectia de politie. Printr-o serie de intamplari cei doi ajung celebri in intreaga Coree, si ajung sa-si intemeieze o familie, casatorindu-se. Din nou trec anii, iar la 35 de ani, Jung-min reuseste sa fie admis in barou, dupa 7 ani de incercari nereusite. Visul lui s-a implinit: s-a casatorit, are o fetita si are tot viitorul in fata, acum isi poate vedea de cariera. In schimb, Jung-hwa inca aspira sa isi implineasca visul de a deveni dansatoare-cantareata, dupa ce in adolescenta era cunoscuta cu porecla de Madonna Sinchon-ului, si dupa ce odata cu casatoria a trebuit a renunte la dans. Dar destinul nu si-a spus ultimul cuvant. In urma unei intamplari, Jung-min devine un erou, urmand a intra in politica. Acest lucru o ambitioneaza pe Jung-hwa, care s-a decis: cu orice pret, si fara stirea sotului, isi va implini visul. De aici vor rezulta o multime de situatii hilare, caci drumurile lor nu sunt atat de paralele si inocente pe cat par…

Pentru personajul principal feminin, povestea pare desprinsa din “200 pound beauty”; pentru a reusi in implinirea visului de o viata – cel de a ajunge o dansatoare si totodata o interpreta de muzica pop, Jung-hwa trebuie sa treaca prin calvarul oricarei aspirante din acest domeniu. Are gena care ii asigura deschiderea portilor succesului, dar nu are nici greutatea acceptabila pentru aceasta, nici varsta, demult trecuta de prima tinerete. In plus, se ciocneste si de prejudecatile societatii, deoarece fiind deja mama si avand o familie, in mod normal statutul de dansatoare-interpreta imbracata sexy e destul de greu de acceptat. Sotul ei e oarecum in situatia opusa: si-a implinit visul din tinerete, anume intemeierea unei familii, si, dupa indelungi incercari, admiterea in barou. Are o familie fericita, dar problemele cu banii il imping spre o noua provocare. Povestea lui pare desprinsa din povestea personajului central din recenta k-drama “Korean Peninsula”. Asemeni acestuia (si acel personaj, ca si acesta e interpretat de acelasi Hwang Jung-min, oare e o simpla coincidenta ?) Jung-min ajunge sa intre in politica din intamplare sis a cunoasca acelasi traseu de la statutul de novice de care toti isi bat joc pana la cel de posibil invingator. Un alt fapt interesant e ca numele personajelor principale din film sunt, de fapt, aceleasi cu numele actorilor din viata reala. Rolul fetitei celor doi e interpretat de micuta Park Sa-rang, ce a putut fi vazuta si in Bestseller si in Parallel Life alaturi de Ji Jin-hee. Coloana sonora prinde foarte bine (melodiile nu are nici un fel de legatura cu celebra melodie a formatiei ABBA), cuprinzand nu mai putin de 22 de melodii, din care 2 sunt interpretate chiar de Uhm Jung-hwa, in timp ce WAX interpreteaza tema muzica “Shinning Light”.

“Dancing Queen”, desi un film comercial, a fost foarte bien primit de critici datorita abordarii unei tematici sociale de actualitate. Ambele personaje se zbat cu probleme financiare, ca familie, dar asta nu ii impiedica sa-si urmeze visele. Depasirea propriei conditii la care societatea ii condamna la un moment dat e cheia. In timpul campaniei electorale, Jung-min critica si incearca sa justifice scaderea natalitatii, problema dezvoltarii neunitare a capitalei care da nastere la discrepante sociale (raul Han fiind cel ce desparte oamenii de rand de cei instariti), faptul ca tineretul din zilele noastre nu stie sa aprecieze efortul adultilor pentru ca ei sa se bucure de binefacerile prezentului. Korea Times caracteriza perfect acest film: “Ceea ce face interesant ‘Dancing Queen’ e faptul ca opteaza pe examinarea psihologiei din spatele situatiei precare, cand interesul individual al unui cuplu” ajunge in conflict cu cel general al cuplului. Fiecare personaj isi urmeaza drumul, dar ceea ce ii tine in cele din urma uniti e familia, care a astfel redefinita ca uniunea dintre un barbat si o femeie in care fiecare are libertate de miscare si exprimare pana la un anumit punct. Iar acel punct se numeste “iubire”.

Un film mai mult decat agreabil, cu scene comice reusite, interpretare de exceptie, muzica antrenanta, cateva deja-vu-uri si cu un mesaj social evident. “Dancing Queen” poate fi caracterizat, fara teama de a gresi, ca fiind genul de film pe care l-ai vedea cu placere in fiecare zi, dar care se face atat de rar si e atat de greu de gasit… Un lucru este cert: de la “200 Pounds Beauty” nu s-a mai realizat o comedie romantica atat de reusita in Coreea.

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

The Letter (1997) – blockbusterul anului 1997 care a dat naştere genului melodramatic coreean !

Publicat: sâmbătă 23 iunie 2012

“The Letter” (1997) a fost, la vremea lansarii lui in cinematografe, cea mai de succes productie coreeana din toate timpurile, avand peste 724.000 de bilete vandute, fiind cel mai vizionat film coreean al anului 1997. In 2004, succesul sau a dus la realizarea unui remake de catre producatorii thailandezi. In regia lui Lee Jung-gook, filmul ii are in distributie pe marele Park Shin-yang (ce a putut fi vazut in cunoscutul serial “Painter pf the Wind” sau “Lovers in Paris”), aflat la al doilea rol intr-un film pentru marele ecran, la 29 de ani, si pe regretata actrita Choi Jil-Sil, una din cele mai bune si mai frumoase actrite pe care Coreea le-a avut, care s-a sinucis in 2008. “The Letter” este important pentru istoria filmului coreean deoarece succesul sau la box-office a dat nastere unui adevarat curent al filmelor si serialelor melodramatice, care timp de 5-10 ani au inflorit si au stors o multime de lacrimi fanilor genului. Anumite teme din acest film se vor regasi in melodramele viitoare, devenind clisee, cum ar fi celebra cutiuta postala ce reprezinta puntea de legatura cu o alta lume, cu trecutul sau cu viitorul (Il Mare, Postman to Heaven). De la “Ghost”-ul hollywoodian (1990), s-a lansat o adevarata moda a introducerii unei melodii definitorii pentru filmul respectiv, iar daca pentru povestea lui Swayze si Demi Moore , melodia orchestrate in 1965 de The Righteous Brothers a devenit caracteristica, pentru “The Letter” amintirile frumoase vor fi pastrate pe ritmul cunoscutei “Stand By Me” a lui Ben E. King

Hwan-yoo lucreaza la Centrul de Cercetare si Dezvoltare din cadrul unui parc dendrologic dintr-un mic orasel coreean. Grabindu-se sa paraseasca gara dupa ce tocmai a coborat din tren, intamplator se ciocneste de o tanara grabita sa prinda trenul- Jeong-in. Fara sa observe, aceasta isi pierde portmoneul si biletul de tren, care sunt recuperate de Hwan-yoo. Acesta porneste intr-o cursa nebuneasca cu un taxi pentru a prinde trenul din urma si a-i inmana tinerei lucrurile pierdute. Astfel cei doi devin prieteni, iar de la o cafea drept multumire pe care i-o ofera Jeong-in, Hwan-yoo ajunge sa-i arate parcul dendrologic unde lucreaza. Cu acest prilej se cunosc mai bine, iar dupa o scurta ploaie de vara cazuta din senin, Hwan-yoo ii marturiseste ca orfan fiind de mic, intotdeauna cand trebuia sa ia o decizie importanta pentru viitorul sau nu avea cu cine discuta. Curand urma sa plece la studii in strainatate, dar ii trece prin cap o idee nebuneasca: sa provoace destinul. Pentru asta apeleaza la o moneda: daca va iesi pajura, va pleca la studii, dar daca va iesi cap, se va insura cu Jeong-in. Frumoasa poveste de dragoste care se naste intre cei doi duce intr-un final la marele pas, casatoria. Cand insa toate lucrurile pareau a merge cum nu se putea mai bine, ceva ingrozitor avea sa puna iubirea celor doi la incercare. Destinul, care fusese provocat, a ripostat !

“The Letter” fascineaza prin atmosfera sa. De altfel, cam toate filmele coreene din anii ’90 au o atmosfera aparte. Scenariile lor intotdeauna sunt simpliste, previzibile, dar mereu cu o doza de originalitate integrata perfect in decor. Natura e unul din elementele definitorii ale acestor productii, iar de aceasta data avem de-a face cu peisajul mirific al unui parc dendrologic care iti da senzatia prezentei in acel loc alaturi de personaje. Scenele lungi, tacute, filmate in miscare, ne amintesc de atmosfera filmelor anilor ’60 (clasicul “The Housemaid” e o dovada a acestui stil de filmare). Povstea de iubire e prezentata rapid, fara prea multe detalii, din unghiul de vedere cu precadere al personajului masculin. Faptul ca personajele sunt orfane de parinti ne sugereaza independenta in luarea deciziilor privind propriile lor vieti, insa nu exista nici o explicatie a motivului pentru care Jeong-in alege sa fie alaturi de Hwan-yoo. In special ca acesta nu este tocmai un barbat chipes, poarta ochelari si la o prima vedere e mult mai extrovertit ca ea. Dilema e rezolvata de realizatori, care pun in gura personajelor replica: “avem atatea lucruri in comun…” , astfel ca nu trebuie sa ne mai dam silinta sa ne punem intrebari, trebuie doar sa acceptam ca “cine ne e dat, acela va veni, intr-o zi, in viata noastra”. Durata filmului (doar 90 de minute) este mult prea scurta pentru a spune in detaliu povestea celor doua personaje, iar evolutia de la comedie romantica la melodrama este rapida, echilibrat raportata la durata totala a filmului. Dupa o ora de vizionare ai impresia ca filmul a spus tot, dar ultimele 30 de minute sunt devastatoare, schimba tot sensul scenariului si transforma “The Letter” in filmul e capatai al genului melodramatic in Coreea. Interpretarea protagonistilor si coloana sonora sunt alte puncte forte ale acestui film, care nu are cum sa nu mearga direct la sufletul spectatorului.

O poveste impresionanta de viata spusa cu mijloace reduse, undeva spre sfarsitul secolului trecut, intr-o vreme in care filmul coreean nu spunea mai nimic in afara unui Im Kwon-taek. Greutatile prin care trecea societatea coreeana in acei dificili ani (criza economica, somaj, depresii) au dat nastere unui gen – melodrama – a carui prezenta era parca ceruta de public. Dupa “The Letter”, timp de aproape 5 ani s-au realizat nonstop melodrame, atat pe marele cat si pe micul ecran, si automat au aparut si cliseele. E greu sa judeci “The Letter”, realizat in 1997, dupa ce ai vazut zeci sau sute de melodrame cu aceeasi poveste devenita clasica, mereu marsand pe aceeasi reteta de succes din anii de inceput ai genului in Coreea. Cu toate acestea, gandindu-te ca totul a pornit de la un astfel de film cu un buget redus, filmat dupa metode demodate, intfotdeauna ce este original nu poate decat sa impresioneze. Daca nu urmaresti “The Letter” nu poti realiza amploarea fenomenului numit “melodrama” care pana in zilele noastre continua sa fie explorat, ca si cum nu ar fi spus inca tot.

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

Madeleine (2003) – o iubire cu aromã de madlenã pentru Jo In-sung şi Shin Min-ah

Publicat: marți 19 iunie 2012

“Madeleine” este o productie sud-coreeana romantica aparuta in 2003, pe fondul unei suprasaturari a pietei coreene de film cu melodrame. Acestea isi incep, incet, declinul, Hallyu aducand cu sine cresterea in popularitate al altor genuri (in special actiune si diverse sub-genuri ale comediei: filme romantice, cu gangsteri sau chiar erotice). Depasirea crizei economice din ultimul deceniu al secolului trecut si-a pus amprenta si asupra cinematografiei, in Coreea, iar declinul melodramelor e compensat de renasterea optimismului in randul iubitorilor si consumatorilor de film. Se experimenteaza noi genuri sau combinatii de genuri, pornindu-se de la melodrama, si apar filme cu anumite inovatii artistice, precum “Il Mare sau “Ditto”, dar, in paralel, rezista si alte productii melodramatice pe tema “iubirii ce invinge timpul”. Pe acest fond al unui suflu nou in industria coreeana de film a aparut si “Madeleine”, un film previzibil si “de duzina” (nu in sens peiorativ) cum ar spune americanul de rand. La carma peliculei se afla Park Kwang-choon, care ia cate putin din diversele clisee vazute in alte filme romantic-melodramatice si le pune laolalta, fara a aduce nimic nou. Am putea spune ca “Madeleine” este un amestec intre “My Sassy Girl” si “Sex is Zero”, doua din cele mai de succes filme ale inceputului primului deceniu al noului mileniu. Distrubutia e una cu nume devenite astazi mari, dar care la acea vreme erau niste actori tineri ce promiteau: Jo In-sung aparuse in cateva seriale, dar inca nu sosise vremea lui “What Happened in Bali”, astfel ca desi a castigat cateva premii de popularitate in 2001-2002, pe marele ecran era un cvasi-debutant. Shin Min-ah, partenera lui din film, era o tanara promitatoare, aflata la al doilea rol din cariera pe marele ecran, iar pana la succesul din “My Girlfriend is a Gumiho” sau “The Naked Kitchen” aveau sa mai treaca cativa ani.

Lee Hee-jin (Shin Min-ah) e o tanara ce lucreaza ca hair-stylist intr-un coafor de cartier. Este meseria pe care a indragit-o inca din primii ani de liceu, si printre putinele persoane din clasa ei care a reusit sa-si implineasca visul prin perseverenta intr-o perioada atat de scurta. Monotonia activitatii din coafor este intrerupta, intr-o seara, de aparitia unui tanar chipes, inalt, putin timid, Ji-suk. Fata il recunoaste, si desi coaforul se inchisese accepta sa-i faca o tunsoare cu conditia ca la capatul ei Ji-suk sa isi aminteasca cine este ea. De la acest simplu joc copilaresc porneste o frumoasa poveste, deoarece aflam ca cei doi tineri au fost colegi de clasa in liceu: el era seful clasei, ravnit de toate fetele, iar ea era o eleva noncomformista, mereu in conflict cu profesoara sa in materie de gusturi vestimentare sau de coafura.Si inca ceva: il placea in taina pe Ji-suk. Amintirile incep sa iasa la suprafata, iar cei doi fosti colegi de clasa se intalnesc mai mult sau mai putin accidental, reatasandu-se unul de celalalt. Hee-jin e ferm hotarata sa nu mai rateze sansa care destinul i-a scos-o in fata, in timp ce Ji-suk, cu timiditate, pare a o lasa pe Hee-jin sa-i intre in suflet. Urmeaza un pariu venit de la indrazneata Hee-jin: o luna de zile impreuna intr-o idila romantica de neuitat, plina de onestitate intre parteneri, luna care daca nu s-ar fi sfarsit cu cei doi indragostiti unul de celalalt, totul s-ar fi sfarsit. Vor reusi cei doi sa-si implineasca relatia renascuta acum, ca oameni trecuti de varsta adolescentei, responsabili ? Vor rezista o luna sa se intalneasca si, mai ales, vor amana sfarsitul… la nesfarsit ?

Filmul prezinta evolutia relatiei celor doi tineri aflati pe propriul drum in viata intr-o maniera romantica desavarsita. Nu sunt cei mai norocosi tineri in privinta slujbelor gasite, iar povestea poate a prins tocmai datorita faptului ca are in centrul ei doi tineri obisnuiti, independenti, ce-si castiga existena prin propriile forte. Cei doi pot fi priviti ca un model pentru tanara generatie si pentru coreenii de rand, ea lucrand la un coafor, in timp ce el distribuie in zori ziare. Titlul filmului se refera la madlenele lui Proust, care au ca rol crearea unor amintiri, a unei punti de legatura cu viitorul. Momentul in care personajele consuma pentru prima data in viata lor madlene pare desprins din celebrul roman al lui Marcel Proust, “In cautarea timpului pierdut”. Doar ca, de data asta, spre deosebire de personajul din roman care gustand o madlena isi aminteste de copilarie, si, pornind de aici, alte si alte amintiri il napadesc, pe eroii nostri timpul pare sa-u faca sa constientizeze clipa. Ji-suk ii spune prietenei sale: “Poate peste 10 ani voi manca o madlena si-mi voi aminti de acest moment”, inceputul. Magia clipei sta in faptul ca spectatorului parca i se transmite, dincolo de ecran, trairea clipei alaturi de personajele din film. In fata acestui moment unic, parca romanul lui Proust pare inexpresiv. Mai apoi, dupa o zi petrecuta de cei doi impreuna, apare celalalt element in masura a declansa amintirile, si care obligatoriu se asorteaza numai cu madlenele: ceaiul, tocmai bun dupa o ploaie racoroasa care i-a udat pana la piele.

Dar toata magia acestui film se incheie in prima lui jumatate. Pe masura ce povestea se complica, romantismul isi face cu greu loc in scena, iar potrivirea dintre cei doi protagonisti lipseste cu desavarsire. Acesta a si fost scopul scenariului, deoarece la un moment dat ea ii spune lui: “suntem atat de diferiti… si totusi suntem impreuna si ne dam intalniri”. Interpretarea actritei Shin Min-ah e plina de vitalitate, naturalete, hotarare, iar personajul ei nu sta sa se gandeasca de doua ori inainte sa spuna ceva. In schimb, Jo In-sung (arata oribil blond !) are o interpretare aproape inexpresiva, Ji-suk nu e un personaj romantic, asta e clar, si nu e nici un personaj hotarat, care sa stie sa-si asume o relatie cu responabilitate. El descopera romantismul citind si invatand-o si pe Hee-jin sa citeasca o carte, gustand din madlene si, paradoxal, prin tacere.
Surprinzator e faptul ca, la un moment dat, apare in scena un al doilea personaj feminin, care e exact tipul expansiv al lui Hee-jin, total opusul lui Ji-suk. Poate daca triunghiul ar fi fost completat de un personaj feminin mai apropiat de felul de a fi al lui Ji-suk, in masura a-l fi determinat pe acesta sa iasa din universul lui si sa se transforme, cu siguranta povestea ar fi fost mult mai interesanta. “Madeleine” ramane, totusi, un film agreabil, placut de urmarit, cu cateva mesaje interesante in special pentru publicul tanar, primul apel fiind spre responsabilitate. Melodiile de pe coloana sonora sunt placute (chiar daca unori mai “zgomotoase”, asa cum e sufletul tinerilor in cautarea implinirii viselor inainte de intrarea in a al doilea sfert al vietii. Scenariului ii lipseste profunzimea care sa faca din “Madeleine” un film memorabil, dar uneori astfel de filme sunt necesare pentru cariera unor actori tineri, pentru a-si imbunatati performantele in viitoarele aparitii spre drumul catre consacrare.

Multumiri pentru traducere colegei noastre kaleidoscop_monica, aflata la debut.

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

Gabi (2012) (Russian Cofee) – povestea asasinatului care trebuia sã schimbe istoria Coreei !

Publicat: duminică 17 iunie 2012

“Gabi”, una din productiile coreene importante ale acestui an, ne introduce din nou in atmosfera tensionata a sfarsitului de secol XIX din peninsula coreeana. Filmul porneste de la evenimente istorice reale, dar imbina fictiunea cu realitatea intr-o poveste antrenanta si plina de neprevazut, cum sunt, de altfel, toate filmele de spionaj. Productia are la baza romanul lui Kim Tak Hwan, “Russian Coffee”, scris in 2009, si a avut un buget initial de 9 milioane de dolari, redus ulterior la jumatate, fara insa ca aceasta sa afecteze valoarea si calitatea rezultatului final. Filmarile au durat aproape 5 luni, si au fost efectuate atat in locatiile pitoresti din Seul cat si in Moscova si Sankt Petersburg. De altfel, filmul este vorbit in 3 limbi (coreeana, rusa si japoneza), existand si cateva replici in engleza abia inteligibile datorita accentului. Titlul filmului, “Gabi”, se refera la denumirea data cafelei de coreeni in momentul in care au introdus cafeaua in societatea coreeana, tocmai in timpul regelui Gojong (un mare iubitor al gustului cafelei), la sfarsit de secol XIX ! Regia e semnata de Chang Yoon-Hyun, cel care revine dupa 5 ani de absenta, ultimul film regizat fiind tot unul de epoca, “Hwang Jin-yi” (2007). Distributia este una cu nume mari, iar interpretarea e pe masura. Idolul femeilor, Joo Jin-mo, revine intr-un film pentru marele ecran din 2 in 2 ani (2008 – A Frozen Flower, 2010 – A Better Tomorrow), si nici de aceasta data nu dezamageste, chiar daca rolul lui este unul in mare parte antipatic. Rolul regelui Gojong ii devine lui Park Hee-soon (The Client, The Showdown), un star de prima mana, iar rolul principal feminin… Ei bine, aici s-a vorbit initial de distribuirea actritei Lee Da-hae (pe care sigur v-o amintiti din Chuno), dar intarzierea cu 3 luni a debutului filmarilor a determinat-o pe aceasta sa renunte. Rolul vacant i-a fost distribuit lui Kim So-yeon, nimeni alta decat agenta nord-coreeana din serialul de succes IRIS, care si-a indeplinit cu bine misiunea, realizand un rol perfect.

Illichi (Joo Jin-mo), cunoscut si ca Vulpea de Gheata, si Danya (Kim So-yeon), cunoscuta si ca Vulpea Argintie, se iubesc din copilarie. Tatal Danyei a fost ucis in mod brutal de oamenii Regelui Gojong, iar inainte de a-si da ultima suflare, Illichi primeste de la moribundul tata misiunea de a avea grija de fiica lui. Anii au trecut, iar cei doi au devenit niste temuri banditi, jefuind trenurile ce transportau arme, lingouri de aur sau… cafea. Inevitabil, acestia au ajuns si spaima armatei ruse de la granita cu Joseonul, iar pe capul lor a fost pus un premiu, mai important decat acesta fiind salvarea onoareai armatei use. Intr-un final cei doi sunt capturati si urmeaza a fi executati sumar. Dar un lucru neasteptat intervine, urmand a le schimba definitiv destinele. O oarecare Sadako ii salveaza de la moarte in schimbul unei cantitati mari de lingouri de aur platite de serviciul de spionaj japonez rusilor. Abilitatea lor in stapanirea la perfectie a limbii ruse si japoneze ii transforma in pionii unui plan diabolic pus la cale de Miura, un ofiter japonez de informatii: Illichi urmeaza sa actioneze in Joseon pentru a slabi forta militara a regatului, in timp ce Danya va fi infiltrata in anturajul regelui Gojong, avand misiunea finala de asasinare prin otravire a acestuia.

Figura regelui Gojong a inceput sa fie portretizata in mai multe filme si seriale recente, insa “Gabi” e primul care se apleaca asupra personalitatii acestuia dintr-un unghi de vedere diferit. Acesta este zugravit atat ca un patriot pe care istoria l-a adus intr-o situatie delicata, prins intre tendintele expansioniste ale Japoniei si dorinta Rusiei tariste de dobandire de influenta in Extremul Orient, dar si ca un rafinat consumator de cafea, in timpul lui fiind deschise si primele cafenele din Joseon, cafeaua devenind unul din elementele lumii occidentale care reuseste sa schimbe inclusive mentalitatea unei societati conservatoare, ca si modul de viata cel putin in inalta societate. Fundalul istoric al filmului il constituie fuga regelui Gojong din Palatul regal la ambasada rusa din Seul, dupa asasinarea Reginei Myeongseong de agenti secreti japonezi. Timp de un an de zile, Gojong a guvernat asupra Joseonului fara a parasi ambasada rusa. Fuga regelui s-a facut in secret in februarie 1896 intr-o lectica folosita de doamnele insotitoare, deci intr-un mod umilitor pentru un monarh, a carui viata era amenintata dupa asasinarea Reginei Joseonului, si s-a realizat cu ajutorul consulului rus Karl Weber si a unui oficial pro-rus. Momentul a marcat o schimbare a orientarii politicii Joseonului dinspre pro-Japonia spre Rusia si Statele Unite. Comertul si exploatarea resurselor Joseonului au fost concesionate Rusiei si intr-o mai mica masura Statelor Unite si tarilor occidentale. Dar cu sustinerea acestora, Gojong a revenit, dupa un an, la Palatul Deoksugung si a reusit sa proclame Joseon Imperiu, in 1897. Perioada exilarii sale in cladirea ambasadei Rusiei din Seul marcheaza si sfarsitul reformelor Gabo (incepute in 1894), echivalente ca importanta pentru Coreea cu Restauratia Meiji pentru Japonia. Toate aceste lucruri apar reflectate in “Gabi”, care ni-l infatiseaza pe regele Gojong ca pe o persoana constienta de situatia delicata in care se afla tara (cu Japonia ocupand Formosa si stationand trupe pe teritoriul Joseonului), incercand sa sustina crearea unei armate in masura a rezista presiunii japoneze, in ciuda prezentei spionilor japonezi la tot pasul si a jocului politic din regiune facut de Rusia si Japonia, care peste nici un deceniu aveau sa se infrunte intr-un sangeros razboi.

Un film excelent realizat, care cuprinde de toate, de la actiune si istorie la romantism si suspans, cu o poveste de-a dreptul fascinanta. Costumele de epoca si imbinarea traditiilor coreene cu influentele si modele occidentale ne arata ce a insemnat domnia regelui Gojong pentru modernizarea pro-occidentala a Coreei, care, din pacate, in 1911 a fost deturnata de cotropitorul japonez pentru aproape o jumatate de secol. “Gabi” ne ofera toate motivele sa iubim Coreea, si ne demonstreaza ca de la un eveniment banal – introducerea cafelei in Coreea – se poate naste o productie complexa, completa si captivanta, care te tine in tensiune din primul pana in ultimul sau moment. “Gabi” reprezinta o adevarata delectare ce ne permite o calatorie de neuitat in timp, si ne ofera o pagina de istorie unica. Un film ce nu trebuie ratat, tradus in premiera in Romania de Asia Team.

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

Hanoi Bride (2005) – Lee Dong-wook (ne) învaţã lecţia iubirii… în vietnamezã !

Publicat: sâmbătă 16 iunie 2012

Postul coreean de televiziune SBS, un obisnuit al serialelor de succes, a difuzat in toamna lui 2005 o mini-serie de doua episoade intitulata “Hanoi Bride”. Regizata de Park Kyeong-ryeol (“While You Were Sleeping”), mini-seria a avut un rating de 9%, depasind multe din comediile romantice ale ultimilor ani, care in 16 episoade nu au reusit sa spuna ceea ce alte seriale au putut spune in doar 2 episoade. Succesul s-a datorat, probabil, si distributiei, tanarul Lee Dong-wook fiind, pe atunci un star in ascensiune, ce nu aparuse inca in nici un film pentru marele ecran, dar care a cucerit inimile multor doamne si domnisoare in seriale romantice precum “Land of Wine” sau “What Happened on Island ?”. Asiacinefilii si-l amintesc cu siguranta din filmele traduse in premiera de Asia Team, “The Perfect Couple” si “The Recipe”, dar si din recentul “Wild Romance”, unde a interpretat rolul unui jucator de baseball ce se indragosteste de propria garda de corp. In rolul principal feminin, al iubitei vietnameze, avem ocazia sa o vedem pe Kim Ok-bin, aflata, la 19 ani, la primul rol din cariera. Un an mai tarziu a reaparat alaturi de acelasi Lee Dong-wook in pelicula “Arang”, dar consacrarea avea sa i-o aduca interpretarea din “Thirst” (2009), pentru care a fost recompensata cu premiul pentru Cea mai buna actrita la festivalul de film fantastic de la Sitges din Catalonia. In rolurile secundare apar multe figuri cunoscute, pe langa actorii veterani obisnuiti ai fiecarui serial in roluri de parinti, aparand si actorul Lee Won-Jong in rolul fratelui personajului lui Lee Dong-wook. Prestatia lui este reusita si oarecum atipica, find un actor croit, parca, pentru rolurile negative din dramele istorice (a se vedea “Warrior Baek Dong Soo). Cu toate acestea, in acest an am avut ocazia sa-l vedem si in “Wild Romance”, un serial cu actiunea in zilele noastre, si care ne-a demonstrate ca poate sa se adapteze inclusiv rolurilor comice.

Park Eun-woo este un medic coreean care a lucrat in Hanoi si s-a indragostit de Ly Thi Vu, o fata vietnameza care-l ajuta ca translator. Moartea subita a tatalui sau il determina sa se intoarca in graba in Coreea. Inainte sa plece lasa un mesaj lui Thi Vu, urmand a se intalni cu aceasta la aeroport, pentru a-si lua ramas bun. Dar, din motive stranii, intalnirea lor nu mai are niciodata loc. Viata merge mai departe, iar peste un an il intalnim pe Eun-woo in Seul, practicand medicina intr-un spital renumit. Fratele lui, Soh-go, e un burlac ajuns la 40 de ani, fermier, ce si-a petrecut cea mai mare parte a vietii alaturi de mama lui, pe celebra plantatie de ceai de la Bosung. Are o prietena din copilarie, pe Il-lan, dar viata a facut ca aceasta sa fie implicate intr-o relatie cu un barbat, o relatie care in cele din urma nu a functionat. Aceasta aventura l-a intristat pe modestul Suh-go, si chiar daca sentimentele sale fata de Il-lan erau sincere, rana provocata de aceasta l-a facut sa dea inapoi, cei doi ramanand simpli prieteni. Dar poate cea mai ingrijorata de lipsa de perspetive a fiului ei cel mare e chiar mama acestuia, care ii propune sa mearga in Vietnam sa-si gaseasca o sotie. De Eun-woo nu-si face griji, e inca tanar si cu scoala, aratos si dorit de orice fata. Neputand sa calce in afara cuvintelor mamei, ascultatorul Suh-go vrand-nevrand, se duce in Vietnam, unde cunoaste o simpatica vietnameza ce accepta sa-i fie sotie. Inainte de a face, conform traditiei, nunta in tara viitoarei mirese, sotul o aduce pe aceasta in Coreea pentru a o prezenta mamei si familiei. Abia atunci apar complicatiile, deoarece un lucru cu totul neasteptat avea sa se produca.

“Hanoi Bride” aduce in discutie un subiect ce porneste de la o realitate a zilelor noastre, asa-numitele “neveste vietnameze”. Intocmai cum in intreaga lume se vorbeste despre “bone filipineze” aproape intr-un sens peiorativ datorita in primul rand faptului ca reprezinta o mana de lucru ieftina, si abia apoi pentru ca isi indeplinesc cu seriozitate si sarguinta meseria, sau cum sunt bine cunoscute asa-numitele “neveste ruse”, si in Asia Rasariteana exista acest concept de “nevasta vietnameza”. Dupa cum se stie, Vietnamul este o tara cu o economie slab dezvoltata, a carei principala sursa de venit e turismul. Mana de lucru este foarte ieftina, iar saracia e mostenirea fireasca a unui razboi care in deceniile 6-7 ale secolului trecut au dus celebritatea fostei provincii franceze Indochina pe intregul mapamond. Pentru a scapa de saracie, multe din fetele tinere vietnameze din mediul rural iau drumul capitalei Hanoi, practicand prostitutia sau devenind pur si simplu neveste de ocazie pentru est-asiatici instariti. Astfel au aparut agentii matromoniale ce “exportau” neveste in cautarea unui trai mai bun spre Coreea in special. Moda gasirii unei “neveste vietnameze” e raspandita si azi in societatea coreeana, in special in conservatorul mediu rural, unde acestea sunt acceptate in ciuda mentalitatii si a obiceiurilor locului, primand ideea necesitatii gasirii unui partener de viata, deci scopul practic. In societatea urbanizata coreeana aceasta problema a gasirii unei sotii e gandita oarecum diferit; dupa cum s-a vazut in atatea si atatea seriale, se practica mult in societatea coreeana casatoriile aranjate, din interes, iar pana una alta, viata la oras prmite mai usor accesul la cultura, educatie, deci si la socializare. In schimb, in mediul rural, in conditiile in care barbatii sunt implicate mai tot timpul in muncile campului menite a asigura existenta familiei, si posibilitatile de socializare sunt mai mici. Astfel se ajunge ca multi barbate coreeni sa treaca de varsta insuratului sis a nu fi iesit din hotarele propriului sat sau orasel. Ati ghicit, salvarea sunt agentiile matrimoniale, ce asigura intalniri aranjate cu posibile “neveste vietnameze”.

Lasand la o parte aceasta realitate destul de trista a societatii coreene in care parintii ajung la un moment dat sa aranjeze intalniri fiilor sau fiicelor lor, “Hanoi Bride” ne invita din nou la o incursine in mirificul taram al ceaiului, Bosung, care ne-a incantat sufletele in “Summer Scent” timp de 20 de episoade. Chiar daca reflectarea frumusetii acelor locuri nu este principalul scop al realizatorilor, nu putem sa nu observam fundalul mirific de un verde puternic al unor scene filmate chiar pe plantatia de ceai. Povestea este simpla si la un moment dat previzibila, dar suprizele vor aparea la final, cand nu te mai astepti la nimic nou. Coloana sonora, formata din 2 melodii superbe, ne introduce agreabil in atmosfera serialului cu care ajungi sa te acomodezi extrem de repede. Interpretarea actorilor e buna, chiar daca Lee Dong-wook ramane acelasi etern rebel pe care l-am regasit 7 ani mai tarziu in “Wild Romance”. Un serial romantic dragut, in compania caruia nu te plictisesti, dar cum tot ce e frumos tine intotdeauna prea putin…

Multumiri pentru traducerea (in premiera in Romania) impecabila a serialului colegei noastre uruma44.

Articol realizat de cris999 in colaborare cu uruma44 – asiacinefil.com

Nameless Gangster (War on Crime) (2012) – un „gangster movie” coreean ce ar stârni invidia lui Scorsese

Publicat: duminică 10 iunie 2012

“Nameless Gangster” (cunoscut si ca “War on Crime: The Golden Age of Bad Guys”) este filmul anului 2012 in Coreea, cel putin pana la jumatatea sa (iunie 2012). Filmul a ocupat 3 saptamani prima pozitie la box-office, din care 2 saptamani consecutive, dupa care, dupa o pauza d eo saptamana, a avut puterea de a reveni pe locul 1 in top. Putine filme reusesc o asemenea performanta, in general dupa o saptamana sau cateva consecutive, trendul acestora la box-office fiind de cadere. Dupa doar 26 de zile, filmul a atras in cinematografe peste 4 milioane de spectatori, iar incasarile totale obtinute pana in prezent se ridica la suma de 32.471.226 dolari. Acest succes i-a asigurat filmului pozitia intai in box-office-ul anual coreean, fiind recent detronat de productia hollywoodiana The Avengers, ce a castigat peste 52 de milioane de dolari. Cu toate acestea, “Nameless Gangster” ramane productia coreeana numarul 1 a acestui an, fiind urmata de “Architecture 101”, cu 26,6 milioane de dolari incasari. Cu o durata de 133 de minute, suficiente cat sa cuprinda o poveste desfasurata pe durata unui deceniu, “Nameless Gangster” a dat lovitura nu neaparat datorita povestii si genului filmului, cat mai ales din cauza distributiei. Choi Min-sik revine pe ecran dupa rolul memorabil din “I Saw the Devil” (2010), unde interpreta un criminal sadic vanat de personajul lui Lee Byung-hoon. In mod sigur Choi Min-sik a fost principalul motiv al prezentei unui numar atat de mare de spectatori in salile de cinematograf din Coreea, lucru care demonstreaza imensa popularitate de care se bucura astazi interpretul lui Oh Dae-su din succesul mondial “Oldboy”. Celalalt protagonist, o vedeta in plina ascensiune, e nimeni altul decat Ha Jung-won, ce s-a distins in productia “The Chaser” (un mare succes in Coreea, desi la vremea realizarii lui a avut un buget infim), dupa care a facut pasi importanti spre statutul de mare vedeta prin interpretarile din “The Yellow Sea”, “Parellel Life” si mai ales “The Client”. Un rol important in film il are si actorul Jo Jin-ung (gangsterul Kim Pan-ho), care e efectiv de nerecunoscut, dupa aparitia in serialul “Deep Rooted Tree” in rolul Mu-hyul. In timp ce acesta a slabit cateva kilograme pentru acest rol, Choi Min-sik a trebuit sa se ingrase cam 10 kg. Tatuajul care poate fi zarit intr-o scena de nici un minut, pe spatele actorului Ha Jung-woo, a fost facut pe parcursul a 8 ore si, desigur, nu este real. Filmul a castigat 2 premii (intre care unul a fost Marele Premiu) la Baeksang Ars Awards (aprilie 2012).

In 1990, Choi Ik-hyeon (Choi Min-sik), considerat creierul lumii interlope din Coreea, este retinut in urma unei actiuni de amploare a politiei coreene, ordonata direct de Presedintele Roh al Coreei de Sud. Cu zece ani in urma, il descoperim pe Choi Ik-hyeon ca fiind un simplu ofiter vamal de inspectie din cadrul Pazei de Coastra sud-coreene. Slujba nu era chiar una de lepadat, mita luata pentru a inchide ochii la unele transporturi cu marfa ilegala fiind impartita in mod egal intre membrii echipei de inspectie. Dar intr-una din zile, o reclamatie venita din partea unei femei pune departamentul intr-o lumina foarte proasta, iar ca lucrurile sa se linisteasca, unul din membrii echipei de inspectie trebuie sa-si dea demisia. Choi Ik-hyeon accepta sa fie el cel sacrificat, insa inainte de asta pune mana pe un transport ilegal de droguri dinspre Japonia spre Coreea. Pentru a avea viitorul asigurat, acesta sustrage drogurile cu ajutorul colegilor, dupa care demisioneaza, fiind gasit tap ispasitor pentru problemele semnalate organelor superioare. Acesta nu e un capat de lume pentru fostul angajat vamal, care se decide sa vanda drogurile unui periculos gangster, Hyeong-bae, cu care doreste ca pe viitor sa se asocieze. Mai mult decat atat, curand constata ca e chiar o ruda indepartata cu acesta, si profita de situatie pentru a se integra in lumea interlopa sub aripa protectoare a lui Hyeong-bae. Cei doi cladesc un adevarat imperiu din bani negri proveniti din traficul cu droguri, cluburi de noapte, cazinouri, dar la inceputul anilor ’90, anii de glorie ai lor si in general ai gangsterismului par a fi apus. Autoritatile incep un razboi dur impotriva crimei organizate si lumii interlope, iar capii Mafiei incep sa cada unul dupa altul.

Filmele cu gangsteri au inceput sa vorbeasca despre o realitate mult timp ascunsa a Coreei in special dupa anul 2000, cand cinematografia coreeana cunoaste un boom odata cu Hallyu. Unele din ele au devenit definotorii pentru acest gen, cunoscand afirmarea si dincolo de granitele tarii: “A Bittersweet Life”, “Friend”, “A Dirty Carnival”. Insa niciunul dintre ele nu este atat de definitoriu pentru fenomenul gangsterismului in general in Coreea precum “Nameless Gangster”. Asta pentru ca filmul din 2012 trateaza fenomenul in ansamblul sau, pe durata a mai mult de un deceniu, prezentand o evolutie in perioade si sub regimuri politice diferite. Povestea personajelor principale nu este decat un detaliu, o exemplificare a ce inseamna viata de gangster. Nu poti sa nu sesizezi interpretarea magistrala a lui Ha Jung-woo (poate cel mai “cool” gangster all time din cinematografia coreeana, nici Jo In-sung din “A Dirty Carnival” nu se ridica la nivelul interpretarii lui); practic daca vrei sa vezi cum arata un veritabil gangster coreean, neaparat trebuie sa-l vezi pe Ha Jung-woo in acest film. Despre interpretarea lui Choi Min-sik efectiv nu ai ce spune, e perfecta. Insusi titlul filmului se refera la personajul interpretat de el (Choi Ik-hyeon), un gangster care nu e un gangster in adevaratul sens al cuvantului. Cea mai potrivita traducere a lui este fara indoiala “Gangster nelegitim”, deoarece Choi Ik-hyeon nu este un gangster legitimat de faptele sale. Un gangster nu este un las care sa se ascunda in spatele unor cuvinte, el se legitimeaza prin violenta faptelor sale; esenta gangsterismului sta in dobandirea succesului prin fapte savarsite cu sange rece, incalcandu-se orice norme stabilite de lege.

Choi Ik-hyeon lucreaza ca inspector la Paza de Coasta, in slujba statului, dar sistemul si practicile vremii il imping spre lumea interlopa. Odata ce simte gustul banilor si mai ales al puterii, comportamentului lui se schimba radical. Apar momente de megaolomanie, in care acesta isi acorda o prea mare importanta, in contextual in care pentru toti cei din jurul sau e un nimeni aparut de niciunde, despre care brusc toti afla ca e un unchi indepartat al sefului Mafiei locale. Choi Ik-hyeon mimeaza gangsterismul, e o rusine pentru acesta: desi se imbraca la 4 ace asemeni unui gangster adevarat, desi se comporta asemeni unui gangster si isi ascunde slabiciunile prin arta lingusirii si chiar printr-o violenta verbal ape care niciodata nu are curajul de a o pune in practica, desi ameninta cu pistorul in oglinda, dar niciodata acesta nu are gloante in el, Choi Ik-hyeon e doar o caricature de gangster. Cu mintea se considera gangster, dar cu sufletul… Momentul in care se ia la bataie cu o femeie il caracterizeaza perfect. Total opus lui e adevaratul gangster, Hyeon-bae, care nu se lasa nici o clipa condus de sentimentalisme, e mereu rece, calculat si impredictibil in ceea ce urmeaza sa faca.

Pe langa interpretarea actorilor, scenariul este destul de lent si ne da ocazia sa analizam in tihna modul de viata al unui gangster. Gesturile, mimica, modul in care se imbraca, comportamentul, violenta fizica si a limbajului, toate sunt definitorii pentru viata de gangster si aduse la rangul de arta de cei doi actori. Coloana sonora ne introduce perfect in atmosfera anilor ’80, in discoteca se canta reinterpretari ale melodiilor disco de succes ale vremii. Fiecare scena e gandita in detaliu, fiecare decor ne duce cu gandul spre alte timpuri. Un film de exceptie, violent si comic pe alocuri, cu un umor negru placut ochiului, o adevarata saga a gangsterismului in doua epoci diferite, traite de doua personaje total opuse, dar carora destinul le aduc le intersecteaza traseele in viata. Un adevarat spectacol cinematografic, interpretativ si vizual, care nu va dezamagi iubitorii filmelor de gen.

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

Bewitching Attraction (2006) – tentaţia seducţie între un joc nevinovat şi chemarea sufletului

Publicat: vineri 8 iunie 2012

“Bewitching Attraction” este filmul de debut al regizorului Lee Ha, care 4 ani mai tarziu regiza si “Runaway from Home”. Cu un buget de 2 milioane de dolari, care, intre paranteze fie spus, nu prea se justifica, probabil onorariul celor doua vedete din rolurile principale reprezentand principala cheltuiala a productiei, filmul a reusit sa castige cu ceva mai mult decat bugetul sau, la box-office, aproximativ 2,5 milioane de dolari. Si asta datorita actorilor protagonisti – Ji Jin-hee si Moon So-ri (Kiha din serialul “The Great King, sau protagonista impresionantului “Oasis”). Titlul original in coreeana al filmului ar putea fi tradus ca “Farmecul discret al unei profesoare”, aluzie la celebrul film clasic al lui Bunuel, “Farmecul discret al burgheziei”. Trailerul de prezentare al filmului induce ideea unei comedii spumoase, dar “Bewitching Attraction” e departe de aceasta falsa imagine. Mai degraba e o comedie neagra romantica, ce se transforma, cum deja am vazut si in “Runaway from Home”, intr-o drama, de aceasta data mai putin impresionanta. Inca un lucru interesant, pe langa acest amalgam de genuri, e prezenta in acest film a unor scene de nuditate destul de rar intalnite in filmul coreean. Din acest motiv filmul a primit in Coreea ratingul “Interzis sub 18 ani”, insa daca raportam cele cateva scene “fierbinti” scurte la orice productie Hollywoodiana sau europeana, in mod lejer pe alte continente filmul nu ar fi primit un asemenea rating. Putem intelege inserarea acelor fragmente ca rezultatul dorintei unui regizor debutant de afirmare, dovada fiind absenta cu desavarsire a lor din viitorul sau film, “Runaway from Home”.

Cho Eun Sook este o profesoara atragatoare la o scoala de design, care ii joaca pe barbati pe degete. Colegii de catedra ii fac ochi dulci si roiesc in preajma ei, incercand s-o cucereasca prin orice metode. Cel care are impresia ca apetisanta profesoara i se cuvine este profesorul Yoo, care se complace in a crede ca el va fi alesul inimii acesteia. Dar, ce nu stie el e ca Eun Sook are o relatie secreta cu un producator casatorit si pe deasupra si cu un copil. In momentul in care la scoala de design e tranferat un scriitor/desenator celebru de manga, Suk Gyu, atmosfera pare a se anima. Eun Suk incearca sa-l seduca pe chipesul nou-venit in cancelaria profesorala, insa acesta rezista tentatiei. Totusi, aparitia in scena a lui Suk Gyu e privita cu gelozie de profesorul Yoo, care observa atractia profesoarei inimii lui pentru noul venit. Dar lucrurile nu sunt atat de simple pe cat par. Ceva din trecut ii leaga pe Eun Sook si Suk Gyu, un secret teribil ascuns de ochii lumii timp de 20 de ani.

Filmul are parte de un comic… aparte. Te pune in fata unor scene in care situatia evident e paradoxala si te face sa zambesti doar admirand tacerea personajelor, privirea lor, gesturile, mimica. E un alt gen de umor cel pe care ni-l propune regizorul, unul interiorizat, negru, sarcastic si bine dozat. Schiopatatul profesoarei Cho (oare cat de real e ?) iti da senzatia ca e ceva indus, fortat, in masura a atrage privirile barbatilor, un “slow-motion” constient al carui principal scop este seductia dar si un sentiment de supraevaluare de sine a personajului. Aceasta incearca sa-si puna in valoare atuurile cu care fermeca barbatii inca din anii de liceu, iar experienta dobandida de-a lungul anilor in arta mimatului par a o ajuta, toata lumea fiind innebunita dupa aceasta. Dar dincolo de imagine, in mediul ei, profesoara Cho nu e decat un simplu muritor plin de defecte: e sasaita, isi schimba imaginea in functie de cucerirea la care tinteste si, lucru mai grav, pe masura trecerii anilor incepe sa realizeze ca acest joc nesfarsit al seductiei nu poate continua la infinit. Incearca sa puna mana pe un producator cu o anumita stare, care pana la un moment dat pare a fi reflectia ei in oglinda – marele lui defect e ca e casatorit si are o sotie cu o personalitate puternica, o “nemiloasa”, mai are si un copil si se gandeste doar la aventura vietii lui pe banii patronului, undeva in Japonia, alaturi de apetisanta profesoara. Aceasta incepe sa-si refuze rolul de simpla jucarie pentru satisfactia celui la care ravneste, si se afla intr-o situatie in care trebuie sa aleaga: lupta pentru ceva ce deja apartine altei femei sau revine la vechiul mod de viata, la jocul de-a seductia, in asteptarea unei partide mai bune (cazute din cer, probabil).

Filmul nu este unul extraordinar de captivant si ofertant; scenariul este destul de lipsit de consistenta, simplist si putin fantezist. Umorul este unul autoindus de jocul personajelor si de anumite situatii mai degraba penibile decat nostime in care ajung acestea, un umor negru, cu bataie lunga. Cu siguranta cine se asteapta sa izbucneasca in hohote de ras la acest film nu are de ce sa spere la asa ceva. Chiar daca pe fundal e o comedie neagra stranie, “Bewitching Attraction” ramane un film romantic-dramatic, pe alocuri mai greu de inteles datorita mesajelor ascunse bine in spatele unor personaje destul de slab schitate de regizorul scenarist. Ceva lipseste acestui film, poate scanteia din scenariu care sa sustina intriga cu mai multa vioiciune. Interpretarea lui Ji Jin-hee este destul de stearsa, in schimb Moon So-Ri da un veritabil recital actoricesc. Coloana sonora este mult prea dinamica pentru actiunea lenta a filmului, dar aduce ceva din pasiunea mediteraneana a aventurilor extraconjugale, pe meleagurile peninsulare. Un film cu un puternic parfum artistic, ce aminteste de stilul lui Hong Sang-soo, si pentru a carui traducere in romana ii multumim colegei noastre Vic.

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

Runaway from Home (Looking for my Wife) (2010) – radiografia unei cãsnicii într-un road-movie de atmosferã

Publicat: luni 4 iunie 2012

Combinatia dintre doua genuri diametral opuse intotdeauna da rezultate surprinzatoare. Iar atunci cand combini comedia cu drama, exista riscul sa dezamagesti cel putin o categorie a fanilor unuia dintre cele doua genuri. “Runaway from home” (cunoscut cu acest titlu dinainte de lansarea pe piata, devenit mai apoi “Looking for my wife”) e un astfel de film, despre care dincolo de partile comice, s-ar putea spune ca e o veritabila drama. Personajul principal trece printr-o drama personala in momentul in care constata ca sotia i-a plecat de acasa, lasandu-l balta fara un motiv aparent. Pornind de la aceasta premisa, calatoria care urmeaza – transformand filmul intr-un “kimchi road-movie” -, desi plina de peripetii comice, duce inevitabil in acelasi loc din care aceasta porneste. Atmosfera apasatoare nu dispare aproape nici o clipa, iar momentele comice te fac sa zambesti, insa ceva iti spune ca nu se va termina cu zambetul pe buze. Regizorul Lee Ha exploateaza perfect aceasta drama “de atmosfera”, la cel de-al doilea film din cariera regizorala, abordand din nou tema diferentelor intre sexe intr-o maniera neobisnuita. In prima linie a distributiei acestui film, 3 nume cunoscute s-au alaturat proiectului, ce a fost filmat pe durata a 3 luni: popularul Ji Jin-hee (“The Old Garden”, “Parallel Life”, “Paradise”), “printul” filmelor independente – mai ales dupa succesul cu “Breathless” – Yang Ik-joon si comicul Lee Moon-sik (“Romantic Island”, “Fly, Daddy, Fly”, “Battlefield Heroes”). Intr-un rol “misterios”, al sotiei fugite de acasa, in ultimele minute ale filmului apare actrita Kim Gyu-ri, recent vazuta in “Poongsan”, vedeta lui “Portrait of a Beauty”).

Seung-hee (Ji Jin-hee) e un critic de muzica popular in Coreea, care, invitat la un post de radio, isi anunta in direct intentia de a divorta imediat ce ajunge acasa. Surpriza mare o are in momentul in care afla ca sotia lui l-a parasit inainte sa-i poata spune intentia sa. Debusolat si frustrate, macinat de motivul pentru care sotia l-a parasit, acesta decide sa porneasca in cautarea ei. Pentru aceasta apeleaza la bunul sau prieten, Dong-min (Yang Ik-joon), cu care porneste in tara dupa sotia fugara. Singurul indiciu care il are este o scrisoare de ramas bun lasat de sotia lui si… un telefon vechi pe care sotia il avea in tinerete, cand inca nu era casatorita. Iar ca totul sa porneasca de undeva, nefericitul sot apeleaza la “divinitate”, mergand la o clarvazatoare ramolita. Aceasta ii da un indiciu, iar cei doi prieteni pornesc pe urmele lui. Pe masura ce calatoria lor avanseaza, cei doi ajung sa intre in contact cu prietenii din tinerete ai sotiei fugare (care mai de care mai bizar), pierzandu-se si mai mult in detalii odata ce afla mai multe adevaruri despre fugara. Lucrurile se complica si mai tare in momentul in care apare in scena Yoo Kwak (Lee Moon-sik), ce se pretinde fratele sotiei lui Seong-hee, si care se alatura cautarii celor doi.

Ce este interesant la “Runaway from Home” e perspectiva din care ai fi tentat sa privesti filmul. Daca il privesti ca o comedie, risti sa fii dezamagit, chiar daca Lee Moon-sik isi face bine treaba si interpreteaza ce stie cel mai bine, rolurile comice. Dar pentru o comedie desavarsita, e necesar ca si celelalte doua personaje sa intre in atmosfera; Interpretul lui Dong-min incearca si uneori reuseste sa fie comic, insa Ji Jin-hee e total sarit din schema. Personajul lui, pentru o comedie, e mult prea incordat, prea rational si fortat. Nu poti sa pui un actor de roluri romantic-dramatice, cum e Ji Jin-hee langa un maestru al comediei precum Lee Moon-sik. Discrepanta e prea mare. In schimb, daca privim filmul ca o drama – cel putin a personajului principal ce-si cauta sotia -, din nou, locul lui Lee Moon-sik nu este in ea, si din nou apare o discrepanta frapanta. Diferenta dintre cele doua unghiuri de vedere a acestui film e ca daca il privsti ca o comedie, nu vei fi pe deplin multumit (uneori scenele comice sunt fortate, iar cele naturale sunt… prea scurte), insa daca il privesti ca o drama, iar scenele comice ca pe un adaos ce “indulceste” pana si situatiile cele mai tragice, poti spune ca “Runaway from Home” e un film reusit.

Marele mister ce planeaza asupra scenariului este de ce Seung-hee porneste in cautarea unei sotii care i-a lasat o scrisoare de adio si pe care doreste cu disperare sa o gaseasca. Mai mult, pe masura trecerii timpului, devine evident ca acesta pare a nu-si cunoaste aproape deloc sotia, fiinta cu care a ales sa-si petreaca o intreaga viata. Desi din aceasta situatie rezulta destule momente comice, acesta ajunge sa realizeze cat de departe era de sotia lui, de realitatea vietii acesteia. Desi aparent e lipsit de sensibilitate, Seung-hee are o relatie de prietenie speciala cu prietenul sau Dong-min. Cei doi sunt de nedespartit, desi mai tot timpul se injura si se agaseaza unul pe celalalt. Regizorul reuseste sa se eschiveze de cliseele obisnuite ale filmelor cu prieteni in favoarea unei dinamici mai credibile, desi nostime. Iar cand intre cei doi intervine si fratele nestiut de nimeni al fugarei, se declanseaza haosul. Finalul este unul emotionant, amintindu-ne ca vizionam de fapt o drama, si ca viata e formata atat din momente fericite cat si din momente triste.

“Runaway from home” ramane un film moderat, calculat, cu o interpretare buna a actorilor, cu un scenariu interesant dar pigmentat pe alocuri cu momente comice fortate, un road movie cu un final surprinzator (in orice caz, greu de anticipat) si cu o lectie de viata care ne lasa cu o intrebare interesanta, mai mult retorica: cine este mai responsabil intr-o relatie de lunga durata, barbatul sau femeia ? Un film agreabil, ce merita vazut.

Multumiri pentru traducere colegei noastre Vic.

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

Architecture 101 (Introduction of Architecture) (2012) – prima iubire face casã bunã cu… arhitectura

Publicat: duminică 3 iunie 2012

“Architecture 101” (cunoscut si ca “Introduction of Architecture”) este poate cea mai placuta surpriza de la box-office-ul coreean din acest an. Cu doi actori foarte populari in rolurile principale, filmul a reusit la o luna de la lansare sa stranga aproape 4 milioane de bilete vandute in cinematografele coreene. Timp de 3 saptamani consecutiv s-a aflat pe primul loc in box-office-ul coreean, iar pana in prezent a reusit sa obtina incasari de peste 26,6 milioane de dolari, care fac, la jumatatea anului 2012, ca “Architecture 101” sa fie cel de-al treilea cel mai bine vandut film coreean din 2012. Scenariul si regia acestui film de succes au fost semnate de Lee Yong-ju, cel care in 2009 debuta cu horror-ul “Possessed”. Saltul spre un cu totul alt gen marcheaza si primul sau succes de anvergura, iar “Architecture 101” este cu atat mai demn de lauda cu cat rar un film romantic reuseste sa dea o asemenea lovitura la box-office. Pe Lee Yong-ju l-a ajutat mult in scrierea scenariului faptul ca a absolvit el insuri facultatea de arhitectura si are experienta activitatii de architect, iar acest lucru se vede intr-un film cu o astfel de tematica. Filmarile, ce au avut loc in Seul si pe insula Jeju,au durat 11 saptamani, si au debutat imediat dupa Anul Nou. In rolurile principale au fost distribuiti Uhm Tae-Woong (Neverending Story, Handphone, Sunny) si Han Ga-In (mai vechea noastra cunostinta din “Bad Guy” si din recentul serial “The Moon Embracing the Sun”). Alti doi protagonisti sunt tanarul cuplu Lee Je-Hoon (selectat pentru asemanarea cu Uhm Tae-woong, ce a fost distribuit in recentul serial “Fashion King”) si Bae Suzy (o vedeta a tinerei generatii coreene, membra a formatiei de fete “Miss A”, aflata la debutul pe marele ecran dupa aparitia in serialele “Dream High 1 si 2”, si care, trebuie rcunoscut, are o interpretare foarte reusita).

Seung-mi, un student naiv proaspat intrat la Arhitectura o intalneste pe Seo-yeon .Ea, desi studenta la Conservator, se hotareste sa participe la cursul „Introducere in Arhitectura”. Prima tema pe care o primesc cei doi colegi de curs, Seung-mi si Seo-yeon, e sa faca o excursie prin imprejurimile locului in care traiesc. Sunt indemnati sa studieze in amanunt formele de relief, aleile si cladirile pe langa care trec zi de zi, si toate detaliile si impresiile sa le cuprinda intr-o tema de casa. Seo-yeon e nou venita in Seul, asa ca ii cere sprijinul colegului sau Seung-mi. Ii spune ca nu e familiarizata cu cartierul si doreste sa faca tema de casa impreuna. Cu aceasta ocazie, cei doi incep sa-si petreaca timpul liber impreuna, iar relaţia dintre ei devine tot mai apropiata.
Timpul trece si drumurile celor doi se despart. Dupa 15 ani, destinul ii aduce din nou fata in fata. La cei 35 de ani, Seung-mi e deja un arhitect apreciat, desi lucreaza angajat la o firma de proiectare unde calitatile sale nu sunt appreciate la adevarata lor valoare. Intr-o zi acesta primeste la birou vizita unei femei. Pentru cateva clipe acesta nu o recunoaste, pentru ca mai apoi sa realizeze ca frumoasa femeie e chiar Seo-yeon. Aceasta are si o cerere: vrea sa-l angajeze pe Seung-mi pentru a reconstrui casa ei natala de pe insula Jeju. Acesta ezita, asa ca Seo-yeon se vede nevoita sa discute cu seful acestuia, care e incantat de propunerea ei. Acum, Seung-mi nu mai are alta solutie decat sa se ocupe de proiectul casei lui Seo-yeon. Amintiri frumoase si tulburatoare vor reinvia, iar cei doi se vor gasi intr-un moment de rascruce al vietii lor.

“Architecture 101” este un film romantic prin excelenta, care aduce o nota de prospetime genului. In ultimii ani, genul romantic s-a imbinat cel mai mult cu genul melodramatic, genul pur romantic fiind neglijat. De aceasta data, avem sansa de a retrai frumoasele amintiri ale anilor facultatii si reminiscente ale primei iubiri, cu tot ce presupune aceasta: emotii, batai de inima accelerate, intrebari nascute dintr-o fireasca curiozitate a varstei etc). Spre deosebire de alte filme de gen, povestea se centreaza pe personajul masculin, din unghiul caruia de vedere e prezentata povestea de iubire. Exista, de asemenea, doua planuri temporale pe care se desfasoara aceasta: prezentul, cand personajele sunt aparent realizate material, ajunse la maturitatea deplina, si trecutul, momentul primului an de facultate, cand cei doi tineri se intalnesc si traiesc ascunsa lor poveste de iubire. Interesant e faptul ca pentru cuplul din prezent, regizorul a preferat sa foloseasca cele doua mari vedete (Uhm Tae-woong si Han Ga-In), in timp ce pentru acelasi cuplu, surprins cu 15 ani in urma, au fost folositi doi actori mai tineri, in plina ascensiune. Daca in cazul baiatului din cuplu, si asemanarea fizica a celor doi actori, si interpretarea a dus la o simbioza perfecta regasita in continuitatea din comportament a personajului, in cazul fetei, personajul din anii facultatii (interpretat de Bae Suzy) este mult mai dezinvolt decat acelasi personaj mai matur cu 15 ani interpretat de Han Ga-In parca cu o blandete ce marcheaza o schimbare radicala in felul de a fi al personajului. Probabil nu acest lucru s-a urmarit de catre regizor, insa e un detaliu insignifiant fata de rezultatul final.

Filmul este o adevarata delectare, interpretarea actorilor e incantatoare (toate acele emotii ale primei iubiri sunt atat de bine redate incat ai impresia, ca spectator, ca retraiesti niste vremuri demult uitate), iar coloana sonora de-a dreptul superba. Povestea atrage si incanta sufletele, imaginile sunt pe masura, iar finalul este chiar inedit pentru un film coreean ce nu poarta titulatura de “melodrama”. “Architecture 101” poate fi considerat, acestea fiind spuse, unul din cele mai frumoase filme romantice coreene “all time”.

Articol realizat de cris999, inc olaborare cu Alinabv – asiacinefil.com

The Old Garden (2006) – o tulburãtoare poveste de iubire nãscutã în negura anilor ’80 din Coreea

Publicat: sâmbătă 2 iunie 2012

“The Old Garden” este doar una din tragicele marturii ale celei mai intunecate perioade a Coreei contemporane, anii ’80, ce debuteaza cu masacrul din Gwangju si este urmata de 8 ani de dicatatura militara grea a lui Chun Doo-hwan. Filmul este un amestec neobisnuit de politica cu melodrama a carui poveste se desfasoara de la debutul anilor ’80 pana in zilele noastre, si marcheaza o colaborare intre 2 generatii de artisti anti-autoritaristi. Este vorba de reputatul regizor Im Sang-soo, cunoscut pentru talentul sau cinematografic si apetitul pentru controversat, si romancierul Hwang Seok-young, un scriitor laureat cu premii pentru literatura, ce si-a petrecut anii ’80 in exil si care 5 ani a fost inchis in inchisoare in anii ’90 pentru o vizita neautorizata in Coreea de Nord. Adaptarea cinematografica a lui Im Sang-soo a romanului omonim al lui Hwang Seok-young (un best-seller renumit in Coreea) a beneficiat de o distributie puternica, cu doua nume importante in prim plan: Ji Jin-hee (Paradise, Parallel Life, Dong Yi, Jewel in the Palace) si Yeom Jeong-ah (Lovely Rivals, Thaoist Wizzard). Impresionante sunt si rolurile secundare, care ne prilejuiesc revederea unui numar mare de actori obisnuiti ai serialelor. Filmul, ca intreg, a fost primit cu caldura de criticii coreeni de film, dar a generat si unele reactii negative in special peste hotare.

Spre sfarsitul anilor ’90, Hyun-woo (Ji Jin-hee) e un detinut care tocmai a fost eliberat dupa 16 ani si 8 luni de detentie. Motivul retinerii sale nu ne este dezvaluit imediat, insa odata regasindu-se in libertate, incepe sa retraiasca prin intermediul amintirilor toate momentele dinaintea retinerii sale. Familia (formata din frate si sotia acestuia si mama vaduva) il primeste cu bratele deschise, insa revederea acestora se petrece pe fondul unei atmosfere glaciale si aproape indiferente pentru Hyun-woo. Suferind de insomnie, claustrofobie si rezistenta la socializare, acesta reactioneaza doar in momentul in care mama lui ii aminteste de d-soara Han Yoon-hee (Yeom Jeong-ah). Acela e momentul care declanseaza declicul. Hyun-woo, cu parul incaruntit, porneste la drum spre locurile tineretii sale framantate, unde ca activist socialist oponent inversunat al regimului militar a trait o frumoasa poveste de dragoste cu d-soara Han, ce i-a oferit o ascunzatoare in momentul in care era vanat de autoritati. Pas cu pas, cu fiecare coltisor redescoperit, amintirile comune impartasite cu d-soara Han si colegii activisti ies la iveala, iar tabloul puzzle-ului este completat in mod dramatic.

Filmul are doua perspective distincte din care este relatata povestea. Pana in momentul retinerii sale in detentie, totul este vazut prin amintirile lui Hyun-woo, dupa care parca se instaleaza uitarea. Vidul este umplut de relatarea amintirilor d-soarei Han, personaj care murise cu ani in urma dupa o grea suferinta, dar al carei spirit ramane viu pana la finalul filmului, atat prin intermediul amintirilor cat si al personajelor secundare care isi amintesc franturi din viata acesteia. Din acest punct de vedere al relatarii povestii, cu aceste doua planuri, regizorul este pur si simplu genial. Firul narativ – care trebuie urmarit atent datorita alternantei prezent-trecut – este condimentat cu momente brusti de escaladare a violentei, care nu pot fi uitate prea usor. Regimul dictaturii militare si masacrul de la Gwangju nu pot fi definite decat prin ororile la care au dat nastere, iar realismul unor scene este de-a dreptul socant. In mod sigur una din scene va fi greu de uitat pentru spectatori, fiind definitorie pentru disperarea populatiei civile in fata abuzurilor puterii politice. Dincolo de toate acestea, filmul are un farmec aparte, poate imperceptibil publicului non-coreean si pe care poate nici o traducere din lume nu il poate transmite in cuvinte. Fiecare personaj din film practic vorbeste cu propriul sau eu, intr-un fel absolut unic, iar interactiunea dintre personaje e dincolo de cuvinte. Coloana sonora in mod intentionat nu potenteaza anumite trairi, momentele culminante petrecandu-se in tacere, lasand spectatorului receptionarea loviturii in plin, alaturi de personaj. In general amintirile umane despre trecut sunt confuze pe masura trecerii anilor. Confuze si scurte. Arta cinematografica are avantajul de a permite reconstituirea lineara a trecutului, crampeiele numite amintiri fiind intinse in timp si spatiu, lucru care in viata reala nu este posibil. De aici farmecul jocului regizorului Im cu amintirile personajelor sale, care fac mereu saltul din trecut in prezent si invers.

Dupa urmarirea acestui film, fara indoiala singurul sentiment care poate sa te cuprinda fata de soarta personajelor este mila. In special fata de personajul interpretat foarte bine (poate cel mai bun rol de pe marele ecran) de Ji Jin-hee. In Hyun-woo veti regasi un personaj tacut, aproape timid, ale carui alegeri sunt inexplicabile. La un moment dat are sansa de a trai o viata fericita alaturi de persoana iubita, insa face alegerea gresita, probabil dintr-un elan specific varstei. Mai apoi, cand este prea tarziu, regreta amarnic deoarece dupa gratii constata ca nu mai stie cum sa-si omoare timpul, intr-o detentie pe viata in care amintirile il macina si ii induc frica de uitare a celor dragi. Viata trece pe langa el asemeni unei ploi de primavara dintr-una din poeziile scurte pe care le scrisese in adolescenta in cercul de poezie si pe care avusese indrazneala sa o recite in fata celei la care tinea. Inclusiv iubirea lui este una interioara, rar exteriorizata. Uneori ai tendinta de a spune: “isi merita aceasta soarta”, dar cand vezi personajul incaruntit cautand disperat orice urma a ceea ce a pierdut in cei 17 ani de detentie si incercand sa isi reia viata de undeva dar regasind decat amintiri goale reconstituite multimuta unor scrisori pe care niciodata nu le-a mai primit in inchisoare, din nou te cuprinde compasiunea fata de soarta lui. Finalul este pur si simplu ravasitor: amintirile parca prind viata intr-o scena finala genial gandita, in care trecutul, prezentul si un ipotetic, odata, viitor, se reintalnesc intr-un anume punct temporal si spatial. Un moment de o rara sensibilitate, pe care putine filme coreene au reusit vreodata sa-l surprinda.

“The Old Garden” iti da impresia uneori ca se opreste in loc, ca face un pas in urma pentru a se autoadmira pe sine. Armonia din prima sa parte se evapora pur si simplu in a doua jumatate, cand se instaleaza pentru o scurta perioada de timp confuzia, dar mai apoi filmul se redreseaza pentru a ajunge la un final impresionant. In ciuda controverselor, cu siguranta “The Old Garden” ramane unul din filmele artistice de prima mana ale cinematografiei coreene, care nu va fi uitat usor, o realizare stralucita ce nu trebuie ratata de iubitorii Coreei, chiar daca timpurile expuse sunt dintre cele mai intunecate, iar drama personajelor este impresionanta. Un film ce aminteste de cinematografia coreeana a constiintei sociale a anilor ’80 si inceputului anilor ’90, cu un puternic criticism social-politic, ce nu pierde din vedere povestile personale profunde. Mai degraba melancolic decat melodramatic, “The Old Garden” reprezinta mai mult decat o invitatie la meditatie. Sensurile lui ascunse ramane sa le descoperiti singuri.

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

My Beautiful Girl, Mari (2002) – o minunatã aventurã în lumea copilãriei

Publicat: vineri 1 iunie 2012

Industria coreeana de animatie poate fi considerata una dinamica, in sensul ca in Coreea au existat de-a lungul timpului 120 de studiouri de profil. Cu toate acestea, animatii vorbite in coreeana care sa cunoasca celebritatea au fost extrem de putine, datorita faptului ca specialistii coreeni isi exportau munca, in special catre Statele Unite (stiati ca intreaga serie Familia Simpson sau Family Guy a fost realizata in intregime in studiourile coreene din Seul ?) sau Coreea de Nord. In special dupa 1990, cand Coreea a inregistrat un boom economic, industria a obtinut importante profituri in special de pe piata amereicana. Anul 2011 a fost unul de rascruce pentru industria de animatie din Coreea, suucesul la box-office a filmului animat “Leafie, a Hen into the Wild” determinand o orientare a domeniului spre acest nou target, succesul la box-office. Iar provocarea pare tentanta, intr-o tara in care majoritatea studiourilor lucreaza pentru americani sau pentru industria jocurilor video din Coreea. In anul 2002, una din putinele animatii autohtone pentru marele ecran a reusit sa obtina un succes remarcabil si, in plus, sa castige si aprecierea criticilor de film.. Este vorba de “My Beautiful Girl, Mari”, premiata cu Marele Premiu la Festivalul International de Animatie Annecy din Franta (unul din cele 4 festivaluri internationale sustinute de Asociatia Internationala de Film de Animatie). Vocile personajelor apartin unor actori mari: Lee Byung-hoon (personajul Kim Nam-woo), Kong Hyung-jin (personajul Jun-ho) sau Ahn Sung-ki, cel mai mare actor veteran al Coreei (personajul Kyeong-min).

Nam-woo este un elev de gimnaziu dintr-un mic orasel izolat de coasta. Mama lui, vaduva, pare a nu avea ochi pentru problemele specifice varstei lui, aceasta fiind mai atenta la Kyeong-min, noul ei prieten care face reparatii ocazionale in casa familiei, unde Nam-woo locuieste impreuna cu mama si bunica lui. Singurul lui prieten este colegul de clasa Jun-ho, care afla, insa, ca in curand va trebui sa plece la studii in Seul. Apropiindu-se vacanta de vara, cei doi prieteni incearca sa se bucure la maxim de ultimele clipe petrecute aproape. Intr-o zi, Nam-woo intra in farul oraselului, si in urma unui fenomen supranatural ajunge sa evadeze din aceasta lume intr-o lume de vis, unde cunoaste o fata de varsta lui pe nume Mari. Filmul urmareste incursiunea lui Nam-woo in aceasta noua lume pe care o descopera, nerealizand ca de fapt acesta ajunge sa se descopere pe sine, facand primii pasi spre maturitate.

In urma cu 2 ani, studiourile Ghibli lansau o animatie care in Japonia a facut furori: “Ponyo”. Odata vazuta aceasta animatie, parca am fi tentati sa spunem ca realizatorii japonezi s-au inspirat din “My Beautiful Girl, Mari” in ce priveste subiectul. Totusi, parca “Ponyo” este o animatie mai simpla si mai bine realizata (lucru de inteles, intre cele 2 realizari existand diferenta de aproape un deceniu), deschisa tuturor copiilor, pe cand “My Beautiful Girl, Mari” e o realizare mai plina de semnificatii ascunse si putin mai intortochiata. Scenariul merge pe ideea unui flashback, o calatorie inapoi in timpul copilariei, iar mai apoi, intr-o lume imaginara ce simbolizeaza nevoia personajului Nam-woo de evadare din realitatea vietii dezolante pe care o traieste, mereu fiind parasit de cei dragi. Pe alocuri aventura in lumea in care patrunde impreuna cu Yo, motanul sau, e putin bizara si iti da senzatia de ambiguitate, insa ce ramane este ideea ascunsa a filmului, care de altfel nu este o animatie pentru copiii sub o anumita varsta, ci mai mult pentru adulti. Copilaria e acel lucru din trecut de care ne amintim cu drag, ina nu de fiecare data imaginile acelei varste mai sunt la fel de proaspete cum au fost traite odata. Uneori memoria ne mai joaca feste, si anumite lucruri – poate vise si dorinte ascunse neimplinite – se amesteca cu faptele reale, asimilandu-se acestora si fiind asumate ca realitate. Astfel poate lua nastere o imagine idilica despre copilarie in mintea fiecaruia, iar aceasta animatie incearca sa raspunda la o intrebare simpla: “Cum ar fi fost lumea copilariei noastre daca tot ce ne-am fi imaginat ar fi prins viata ?” Bucuria traita de personajul Nam-woo, ce trece dincolo de timp si reconstituie o lume ideala a copilariei, ce contrasteaza cu acea lume pe care si-o aminteste oarecum cu parere de rau ne da si raspunsul.

O animatie reusita, stralucita ca idee, putin ambigua pe alocuri, care ne poarta cu gandul spre frumosii si inocentii ani ai copilariei, o pledoarie artistica spre regasirea timpului pierdut, cu ajutorul imaginatiei si culorilor. Vocea calda a lui Lee Byung-hoon si coloana sonora romantica nu reprezinta decat o agreabila invitatie la reverie in compania amintirilor trecutului. Cum ar fi sa fim din nou copii doar pentru o zi, fie aceasta si 1 iunie ?

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

Wild 7 (2011) – justiţie japonezã în stil hollywoodian într-un film de acţiune exploziv !

Publicat: sâmbătă 26 mai 2012

“Wild 7” este un live-action ecranizat dupa o manga omonima celebra in anii ’70 in Japonia. Creata de Mikiya Mochizuki, manga a fost publicata de-a lungul unui deceniu, intre 1969 si 1979 in saptamanalul Shonen King. Contextul in care aceasta a fost publicata au fost protestele studentesti din anii ’70 si cazurile demascate de coruptie ale politicienilor, pe fondul perioadei de revenire economica dupa 2 decenii cumplite ce au urmat celui de-al doilea razboi mondial. Manga a fost adaptata intr-un serial de televiziune (intre 1972-1973, dar care s-a oprit la 25 de episoade datorita violentei sale), intr-o animatie, dar si pe marele ecran intr-un live-action exploziv lansat in Japonia pe 21 decembrie 2011. Filmul a avut incasari de peste 7 milioane de dolari, destul de modeste raportat la bugetul investit si la asteptarile producatorilor, in special ca e vorba de un film realizat in purul stil al filmelor hollywoodiene. Nu are mai nimic din stilul obisnuit al productiilor japoneze, prima impresie fiind ca asisti, vizionandu-l, la o spectaculoasa productie marca Michael Bay. Regia a fost semnata de Eiichiro Hasumi (cunoscut mai ales pentru serialul de televiziune Umizaru), iar distributia are cateva nume sonore: Eita (recent vazut in Hara-Kiri: Death of a Samurai), Tsuyoshi Abe (The Incite Mill, Boys over Flowers) sau actorul veteran Kiichi Nakai, o legenda vie a cinematografiei japoneze,

Undeva intr-o Japoniei a viitorului apropiat, criminalitatea atinge cote alarmante. Politia este incapabila sa faca fata jafurilor comise cu violenta de temuta Yakuza, reorganizata intr-o organizatie criminala a viitorului numita M-108. Legaturile acesteia cu viata politica a crescut gradul de coruptie al oficialilor, iar haosul pare a domni in tara. Pe acest fond ia nastere o echipa secreta formata din 7 fosti detinuti condamnati la moarte, care fara a avea o identitate, sunt antrenati si dotati cu arme de ultima generatie pentru a riposta amenintarilor la adresa sigurantei nationale. Despre existenta acestui grup, numit Wild 7, stiu doar cateva persoane cheie din cadrul Procuraturii (procurosul general al Japoniei, ce ofera acoperire politica in caz de nevoie), seful PSU (o agentie de informatii ce dispune de control la nivel national asupra a tot ce inseamna informatii secrete) si omul de legatura intre PSU si Wild 7. In momentul in care nici politia, nici fortele SAT de interventie rapida nu fac fata situatiei, Wild 7 apar la fata locului pe zgomotoasele lor motociclete si rezolva cu sange rece situatia. In momentul in care are loc un jaf la o banca din centrul Tokyo-ului, la actiunile violente ale infractorilor nici politia, nici fortele SAT nu reusesc sa gestioneze criza, soldata cu zeci de morti. Wild 7 intervin si rezolva cazul, insa ultimul dintre spargatori este lichidat cu o fractiune de secunda inainte de un motociclist necunoscut aflat la distanta. Mai mult decat atat, doi ziaristi reusesc sa faca chiar fotografii la locul incidentului, care a doua zi e calificat de autoritati ca un accident banal rezultat in urma unui schimb de focuri intre infractori. Lucrurile se complica, insa, cand cei doi ziaristi isi baga nasul unde nu trebuie si, mai ales, cand un atac cu un virus necunoscut are loc pe o peninsula indepartata din Japonia.

“Wild 7” este un film de actiune prin excelenta, in care scenariul parca l-am mai vazut in atatea si atatea filme hollywoodiene (sa se fi inspirat ele din manga anilor ’70 ? Greu de crezut, mai degraba teoria conspiratiei, care a imbolnavit natiunea americana a putut da nastere, independent, la idei similare de scenariu). Realizarea este complet in stil hollywoodian, amintindu-ne de tranedul deschis in cinematografia japoneza de filmul M.W. Muzica are accente americane, iar linia melodica instrumentala exploateaza la maxim atmosfera tensionata sau de detasare a personajelor, amintind de stilul de filmare al filmelor lui Michael Bay, cu imagini spectaculoase pana la saturatie. Nu lipseste nimic acestui film de actiune: povestea romantica exista in masura in care statutul personajelor permite acest lucru (cei 7 “salbatici” sunt, practic, niste masini de ucis la comanda, carora orice sentiment ce aminteste de trairea unui om obisnuit le este interzis), deci este slab potentata. Actiunea in schimb e la ea acasa, iar efectele speciale abunda. Nu lipseste nici mesajul pe care de obicei astfel de filme il transmit, si anume nevoie continua a societatii de dreptate. Din coruptia politicienilor se naste aceasta sete de justitie, iar daca in filmele americane setae este potolita de supereroi, de aceasta data avem in fata o echipa nu de supereroi, ci de oameni obisnuiti cu trecutul patat, pentru care dreptatea pe care o comit, fie si prin crima la comanda, reprezinta calea spre ispasire. Cum era de asteptat, finalul lasa loc pentru un sequel, care probabil va veni in anii urmatori, ca tot e o moda la Hollywood, la care tot mai multi incearca sa se alinieze.

“Wild 7” ramane unul din cele mai bune filme de actiune japoneze din toate timpurile, ce ne aminteste de anii de glorie ai genului, cand Sonny Chiba facea legea ca justitiar in anii ’60-’70. Orice cuvant in plus la adresa acestui film nu poate fi decat la superlativ, iar aprecierea ramane la latitudinea iubitorilor genului, care in mod sigur nu vor fi dezamagiti.

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

Hara-Kiri: Death of a Samurai (2011) – un remake de cinci stele dupã un clasic nemuritor, semnat de Takashi Miike

Publicat: miercuri 23 mai 2012

Dintotdeauna filmele japoneze despre samurai au fascinat prin aducerea ideii de onoare la rangul de principiu suprem ce sta la baza unei natiuni care mereu a glorificat curajul si sacrificiul. De aproape un secol se realizeaza filme despre viata samurailor, dar cateva productii au ramas in mintea cinefililor ca adevarate capodopere cinematografice, infruntand timpul. In 2010, cunoscutul si apreciatul Takashi Miike schimba stilul, regizand, dupa multi ani, un film de epoca, “13 Assassins”, un remake dupa un clasic obscur. Succesul acestui film i-a deschis apetitul catre… remake-uri, iar un an mai tarziu regiza un alt remake dupa un clasic memorabil: “Hara-Kiri: Death of a Samurai”, ce relua tema clasicului lui Masaki Kobayashi “Seppuku” din 1962. Filmul a fost prezentat in premiera mondiala la festivalul de la Cannes de anul trecut, iar surpriza vine de la producatori, care au reusit sa creeze si o varianta 3D. Probabil multi se asteptau la un film cu scene deosebit de violente (caci vorbim de Takashi Miike !), care in format 3D ar fi dat anumite senzatii spectatorilor, insa in mod cu totul si cu totul surprinzator, filmul este unul extrem de moderat in privinta redarii scenelor de violenta, mai mult prin efecte sonore decat vizuale. Distributia este o alta surpriza pregatita de Miike, in rolurile principale aparand Eita (un star al serialelor japoneze, ce a putut fi vazut si in “Kimi Wa Petto”, daca il mai tineti minte pe aratosul Junpei, sau protagonistul filmului de succes Dororo), Koji Yakusho (un monstru sacru al cinematografiei japoneze, preferatul lui Kiyoshi Kurosawa, apreciat pentru prestatia din “13 Assassins” al aceluiasi Miike, care i-a adus o nominalizare pentru interpretare la Asian Film Award, cu peste 60 de filme la activ – Tokyo Sonata, 13Assassins, Sil, Memoirs of a Geisha, Babel fiind doar cateva din aparitiile sale de succes) si, mai ales Ichikawa Ebizo.

Ichikawa Ebizo este nimeni altul decat interpretul personajului Miyamoto Musashi din cunoscutul serial de televiziune japonez de la inceputul anilor 2000, “Musashi”. In Japonia este un cunoscut actor de kabuki (teatru cu masti) si de televiziune, dar a aparut in foarte putine filme si seriale (3 filme si 3 seriale), desi are un talent extraordinar. Cu numele real Horikoshi Takatoshi, acesta este urmasul prestigiosului clan Ichikawa de actori de kabuki, facand parte dintr-a 11-a generatie. In 2010. actorul care in prezent are 34 de ani, a fost atacat intr-un bar unde se afla cu colegii actori de kabuki, iar la vremea respectiva se spunea chiar ca actorul s-ar putea retrage definitiv din cariera actoriceasca. Din fericire, acesta a revenit in prim plan distribuit de Miike in acest film deosebit, iar prestatia lui a fost una impresionanta. La fel si curajul de a accepta sa apara intr-un remake la un clasic cunoscut in intreaga lume, regizat de un regizor total atipic pentru acest gen de filme. “Hara-Kiri: Death of a Samurai” nu este un film comercial, iar acest lucru s-a vazut la box-office-ul din Japonia, unde a avut incasari de doar 5 milioane de dolari, insa prezenta la Cannes a fost suficienta pentru a-l readuce pe Miike in prim planul lumii bune a filmului japonez si de a reaminti lumii intregi valoarea cinematografiei japoneze a zilelor noastre.

In prima jumatate a secolului XVII, Japonia traversa o perioada pasnica, in care razboaiele erau o amintire. Intr-o societate feudala in care samuraii erau o o clasa aparte ce deservea manea nobilime in razboaiele dintre clanuri, insasi existenta acestora era amenintata. Razboaiele aduceau trofee si prosperitate invingatorului, iar multi nobili ajunsesera sa aiba in subordine sute de samurai hraniti cu orez cultivat pe teritoriile stapanilor. Dar in absenta razboaielor, tot mai multi nobili renunta la serviciile samurailor, care ajunga la periferia societatii in conditiile in care singurul lucru la care se pricepeau era sa lupte. In acest context, aparuse o veritabila moda ca samurai fara stapani, fara nici un orizont, sa solicite marilor nobili acordul de a-si face hara-kiri in curtile interioare ale resedintelor acestora. In felul acesta, cu cat rangul nobilului care accepta acest lucru era mai mare, cu atat moartea respctivului samurai prin hara-kiri era mai onorabila, iar faima nobilului mergea mai departe. In realitate insa, odata cu samuraii onesti ce priveau moartea in acest mod ca o iesire onorabila din existenta, a aparut o categorie de samurai care incerca sa profite de situatie, si sub falsul pretext de a-si face hara-kiri pe domeniul nobilului sperau sa-i puna pe acestia intr-o situatie delicata si sa obtina o suma de bani si milostenie pentru a-si continua viata. Incurajat de ideea hara-kiri-ului simulat, un tanar pe nume Chijiiwa Motome se prezinta cu aceasta cerinta de a-si lua viata la resedinta lordului Iyi. Intampinat de intendentul Lordului, Kageyu, acesta este sfatuit de unul din apropiati sa puna capat acestui fenomen si sa nu mai cedeze sentimentelor de compasiune. Drept urmare, Chijiiwa ar trebui sa fie lasat sa-si duca la bun sfarsit intentiile de hara-kiri, pentru a se da un exemplu altor sarlatani si a-i descuraja. Dar la scurt timp dupa acest episod, la resedinta aceluiasi Lord apare un anume Hanshiro, cu aceeasi cerinta. Ce urmarste, oare, misteriosul samurai fara stapan ? Sa fie starnirea compasiunii stapanului casei si obtinerea unei sume de bani sau dorinta sincera de a muri cu onoare, conform Codului Bushido ?

“Hara-Kiri: Death of a Samurai” are evolutia tipica a unui film epic japonez. Se intra repede in subiect, dar evolutia este lenta, povestea intinzandu-se pe durata a peste 2 ore. Actiunea lipseste aproape cu desavarsire, ea constituind doar explozia de la final care incheie de obicei dramatic povestea. Scenariul are consistenta de la inceput pana la sfarsit, astfel ca ai mereu impresia ca citesti un roman de aventuri care te tine cu sufltetul la gura cu fiecare pagina a lui. Nu lipsesc 2 elemente specifice realizarii japoneze de gen, anume flashback-urile (povestea in poveste) si imaginile intunecate (care pot fi considerate un defect tipic al genului). Coloana sonora e o alta supriza a realizatorilor filmului, fiind semnata de celebrul Ryuichi Sakamoto. Despre interpretarea actorilor nu pot exista decat cuvinte de lauda, ea fiind punctul forte cand vine vorba de a compara un clasic si remake-ul dupa acesta. Despre subiectul si ideea filmului s-ar putea spune multe, dar cum de la clasicul din ’62 pana in prezent s-au facut multe filme de gen, tema Codului Bushido a fost tratata pe toate fetele, astfel ca ramane la latitudinea fiecaruia unde se va situa aceasta realizare. Un lucru este cert, “Hara-Kiri: Death of a Samurai” are o profunzime aparte in abordarea acestei teme, iar onoarea samuraiului capata o definitie unica care face ca finalul si infruntarea de principii din final sa-ti ramana in minte multa vreme. Acolo e cheia intregului film: infruntarea verbala dintre personajele lui Ichikawa Ebizo si Koji Yakusho.

Lumea din “Hara-Kiri: Death of a Samurai” este una in care rolul samuraiului in societate decade. Tara este pacificata, iar in absenta razboaielor intre clanuri, samuraii angajati pe vremuri ca mercenari pentru marii lorzi devin inutili. In urma anihilarii unor clanuri, multi devin ronini (samurai fara stapani), si neavand o cale de a-si castiga altfel existenta decat prin manuirea sabiei ajung sa comita hara-kiri. Altii accepta umilinta de a face orice pentru a castiga banii necesari pentru a-si duce viata de pe o zi pe alta, insa acestia ajung sa cunoasca injosirea si mizeria unei lumi in care nimeni nu mai pretuieste onoarea la care au tinut toata viata lor. Intalnim 2 principii diferite despre ce inseamna onoarea, in acest film: pentru lorzii care ajung sa se inconjoare de samurai care in viata lor nu au luptat intr-o lupta sau nu au ucis un rival, onoarea se rezuma la simboluri si la pastrarea traditiilor clanului. O datorie sacra transmisa de la generatiile anterioare, dar care devine anacronica in contextul perioadei pasnice a primei jumatati a secolului XVII. Pentru acestia, care au uitat cum se manuieste sabia, onoarea este o simpla teorie sustinuta cu niste principii desuete. In schimb, pentru samuraiul de rand, onoarea inseamna totul. Iar pe langa onoarea, mai exista ceva: umanitatea, sentimentul, compasiunea. Onoarea fara compasiune ar insemna pentru acesti samurai fara stapan negarea propriilor realitati mizere pe care trebuie sa le traiasca. Ajunsi sa fie umiliti de catre marii lorzi, samuraii realizeaza ca fara compasiune nici ei nu au un loc sub soare. De aici cele doua viziuni diferite specifice a doua varste istorice diferite, extraordinar de bine surprinse de acest film.

Desi e un remake dupa un mare clasic, “Hara-Kiri: Death of a Samurai” ramane un film puternic, cu un mesaj impresionant, care are puterea de a te marca dupa vizionare. In mod cert va ramane in istoria filmului japonez ca unul din cele mai reusite remake-uri facute vreodata la un film clasic, si chiar daca se spune ca nu exista remake-rui care sa depaseasca originalul, exista de acum certitudinea ca unele remake-uri se pot ridica la nivelul asteptarilor, chiar daca cineastii fac parte din generatii diferite si au la dispozitie mijloace tehnice de transpunere diferite.

Traducere in prmeiera in Romania efectuata de Asia Team !

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com