Anul 2002 in cinematografia coreeana poate fi descries drept “cel mai bun din toate timpurile sic el mai prost din toate timpurile”. Pe de o parte, filmul coreean si-a continuat ascensiunea fulminanta in popularitate, reusind sa cucereasca peste 42% din piata autohtona de film, dominate de productiile hollywoodiene. A fost anul unor mari succese de box-office precum “Sex is Zero” sau “Marrying the Mafia”, dar si al unor placute surprize – “Chihwaseon” (al lui Im Kwon-taek) si “Oasis” (al lui Lee Chang-dong). Pe de alta parte, anul 2002 a fost unul in care multi investitori si-au pierdut increderea in industria coreeana de film, multe filme cu buget urias suferind esecuri usturatoare (“R.U.Ready ?“, “Yesterday”, “Resurrection of the Little Match Girl”). Multe companii care in 2000 si 2001 s-au avantat in domeniu au fost nevoite sa renunte ca urmare a pierderilor suferite de esecul filmelor in care au investit, si multe proiecte au fost anulate. Din punct de vedere artistic, filmul coreean era in forma maxima.Filme precum “Chihwaseon”, “Oasis”, “My Beautiful Girl, Mari” erau premiate la nivel international, in timp ce “Sympathy for Mr. Vengeance” sau “Turning Gate” desi nepremiate au obtinut aprecierea criticilor de film. Pe acest fundal a fost realizat si filmul de epoca “Saulabi”, o co-productie coreeano-japoneza (in acelasi an se mai realiza o astfel de co-productie, “2009 Lost Memories”) ce venea dupa blockbuster-ul “Musa”. “Saulabi” nu poate fi comparat cu “Musa”, un film cu un buget ridicat si cu actori de prima mana in distributie, insa ca film de epoca este captivant, avand o frumusete aparte. Scenariul e unul care prinde, fiind scris de Lee Hwan-kyung (scenaristul lui “Champ” si a lui “He Was Cool”), in timp ce in rolurile principale apar Lee Sang Hyun (un actor talentat dar prea putin distribuit in filme – Windstruck, Mutt Boy), Takaaki Enoki (in rolul negativ, un actor japonez cunoscut pentru numeroasele roluri din filme si seriale istorice) si actrita Uememia Masako. Filmul este partial vorbit in japoneza, partial in coreeana, lucru firesc cata vreme actiunea se petrece pe teritoriul japonez.
In urma unificarii celor 3 regate vechi coreene prin alipirea la Silla a Goguryeo si Baekje, peninsula coreeana ajunge sa fie controlata de un singur regat puternic, Silla. Baekje isi inceteaza existenta, iar multi dintre luptatorii fostului regat fug cu familiile lor in Japonia. Aici se stabilesc pe domenii intinse apartinand seniorilor japonezi si formeaza comunitati cu traditii si mod de viata diferit de al localnicilor. Considerati pasnici, acestia sunt lasati sa traiasca in voie, insa timp de secole, in randul lor renaste ideea recuceririi Baekje. La aproape 500 de ani de la sinuciderea rituala a razboinicilor Baekje, simbol al loialitatii fata de ultimul rege al Baekje capturat de inamic, Woo-do, un iscusit in manuirea sabiei si in fierarit e trimis de maestrul sau cu misiunea clara de a gasi un anume individ Kanemaru, care urmeaza sa-l ajute la crearea Sabiei Celeste. Aceasta, in ciuda numelui pompos si a miturilor despre puterile ei, trebuia sa fie o sabie facuta dintr-un metal care sa reziste sabiilor inamicului din Silla, iar tehnica de realizare a ei presupunea ani buni de munca asidua in vederea gasirii elementelor potrivite pentru realizarea ei. Odata realizata, Sabia Celesta ar fi trebuit sa pastreze viu spiritul razboinic al Baekje sis a ofere speranta recuceririi patriei pierdute. Woo-do ii salveaza viata lui Kanemaru, ce se dovedeste a fi un batran betiv, dar care detine unele cunostinte cruciale pentru realizarea sabiei. Salvarea vine in urma unei lupte cu unul din samurai seniorului Ando, stapanul unei mari parti a Japoniei ce tocmai venea in vizita la cetatea Otto pentru a-si cunoaste viitoarea sotie, pe Osame. Lordul e fascinat de stilul de lupta si de curajul luptatorului din Baekje si nu doar ca-i cruta viata, dar ii si propune sa intre in anturajul sau, lucru pe care Woo-do il refuza. Insa cel pe care l-a crutat azi Lordul Ando urmeaza a se dovedi dusmanul de maine… caci destinul face ce face si ii va aduce curand pe cei doi din nou fata. Insa de aceasta data lucrurile vor sta altfel.
Termenul “Saulabi” (“ssaurabi”), poate parea suprinzator, nu e un termen care sa apara in vechile texte coreene. Pentru prima oara a fost folosit de un professor de istorie a matematicii in 1983, acesta “inventand” cuvantul prin alaturarea a alte doua cuvinte: “Saul” (care in coreeana inseamna “a lupta”) si “Abi” (care inseamna barbat, tata, parinte). Asadar, “Saulabi” ar putea fi tradus prin “un barbat (parinte, tata) care lupta”. In anii ’90, cuvantul a inceput sa fie recunoscut ca un cuvant din vocabularul sud-coreenilor in special dupa ce editia coreeana a seriei de jocuri video japoneze “Samurai Showdown” a aparut in Coreea sub numele “Ssaurabi Tuhon” (“Spiritul de lupta al Ssaurabi”). Unele organizatii de arte martiale din Coreea chiar sustin ca ssaurabi ar fi fost razboinici din Baekje (cunoscutul regat din sud-vestul peninsulei coreene) si ca de fapt samuraii japonezi s-ar trage din ssaurabi. Cu toate aceste speculatii, nu exista nici o dovada, nici lingvistica, nici istorica care sa sustina astfel de afirmatii, totul fiind o teorie pur fantezista. Filmul lui Moon Jong-geum din 2002 are in centrul sau aceasta teorie ciudata. Sub aspect istoric, nu exista nici o dovada a existentei unei caste similare samurailor in Coreea, si nici vreo dovada literara a existentei ssaurabi in Baekje. Mai exista un argument lingvistic ce desfinteaza aceasta teorie, anuem acela ca la origine, “samurai”-ul nu avea nimic de-a face cu luptele sau calitatea de razboinic. Initial, “samurai” ii desemnau pe “cei ce slujeau de aproape pe nobili”, pronuntandu-se “saburau”. Asadar, e imposibil ca “samurai” (o categorie de slujitori pasnici) sa se traga din “saulabi” (“barbati care lupta”). In consecinta, si filmul “Saulabi” e o pura fictiune, fara corespondenta in realitate.
“Saulabi”, chiar daca unii ar putea spune ca nu e tocmai pe placul lor – caci cand spui “filme istoric” automat te gandesti la multa actiune spectaculoasa, una din bolile filmului zilelor noastre -, ramane un film ce poate fi caracterizat printr-un cuvant simplu, “frumos”. Intr-o lume a vitezei, un ritm alert e obligatoriu pana si in filme, insa “Saulabi” e un cu totul alt gen de film, pare desprins din alta perioada a istoriei filmului coreean. Povestea e spusa cu suflet, pe indelete, iar scenele de lupta nu sunt gratuite sau de dragul spectacolului. Insusi stilul de realizare al filmului si pelicula pe care a fost inregistrat ne amintesc de filmele istorice de la noi din anii ’80, si nici o clipa nu ai crede ca vorbim de o productie din 2002, anul exploziei Hallyu. Desi scenaristul e unul coreean, se pot distinge doua caracteristici clare specifice fiecarei tari co-producatoare: in prima jumatate actiunea e lenta, dupa specificul filmelor istorice japoneze, pe cand in a doua, actiunea se dezlantuie intr-o avalansa de evenimente spuse cu suflet in purul stil coreean. E un lucru ce trebuie remarcat, deoarece rar ti-e dat sa vezi combinatia specificului celor doua cinematografii est-asiatice atat de diferite intr-un mod atat de cursiv si placut ochiului cum a reusit regizorul coreean. Coregrafia scenelor de lupta e una destul de reusita, in special ca aceasta e pusa in scena de Takakura Eizi, ce a colaborat mult timp cu Akira Kurosawa. Luptele sunt realiste, simple si unele scene destul de des taiate cand vine vorba de redarea unor salturi periculoase. Scenariul incearca sa puna fata in fata 2 mentalitati diferite – cea japoneza cu mitul samuraiului neinfricat (instrumentul koto e simbolul traditionalei Japonii), si cea coreeana cu mitul Sabiei Celeste a Saulabilor si a instrumentului muzical traditional guomungo.
O fictiune captivanta si sensibila, un film orice s-ar spune bun, ce merita vazut de pasionatii de filme de epoca.
Traducere in premiera in Romania efectuata de gligac2002 – Asia Team Rmania.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com
Running Turtle (2009) – în cãutarea succesului, pe urmele lui „The Chaser”
Uneori stai sa te intrebi daca ceva atragator precum succesul e raspunsul la efortul unor realizatori de film ce distribuie cativa actori de carton ce-si joaca rolul 15 minute din durata filmului si devin peste noapte vedete. Intr-o lume in care totul se desfasoara la viteza luminii, chiar ajungi sa te intrebi daca faptul ca un actor devine vedeta peste noapte e o dovada a talentului sau actoricesc sau doar rampa de lansare spre o cariera esuata. Exista si un exemplu evident, cel al actritei Kim Sun Ah, devenita vedeta peste noapte pentru rolul din serialul de comedie “My Lovely Kim Sam Soon”, dar care din 2005 pana in 2008 nu a mai aparut in nici un serial. Sa insemne asta ca popularitatea i-a scazut ? Sau ca a avut nevoie de o schimbare radicala de imagine fata de cea cu care a atins culmile consacrarii intr-un singur rol ? Actorul Song Kang ho a reusit sa se mentina in topul actorilor coreeni de mai bine de un deceniu, alegand filme echilibrate, roluri cu merite artistice, cu accente puse pe calitatea interpretarii. Poate de aceea succesul lui Kim Yun-seok, prietenul sau de o viata, e mult mai frapant. Acesta a inceput cu roluri marunte in filme de genul “My Girl and I” sau in seriale de mana a treia, atingand culmile succesului abia odata cu “The Chaser” (2008). Un an mai tarziu, isi repeta prestatia in “Running Turtle”, care avea sa ramana unul din filmele de top ale anului 2009 in Coreea. Cu peste 3 milioane de bilete vandute in cinematografe, filmul ce a facut senzatie in vara lui 2009 si despre care s-a spus ca ar calca pe urmele lui “The Chaser” a fost, la sfarsitul anului, cel de-al 10-lea cel mai bine vandut film coreean din 2009. Scenariul si regia au fost semnate de Lee Yeon-woo, care debutase in 2002 cu o comedie cvasi-necunoscuta, “2424”, acesta aflandu-se la debutul ca scenarist. Pornind de la aceasta premise – un actor pe val dupa “The Chaser”, un scenariu de incepator si niste actori secundari mai mult necunoscuti, Lee Yeon-woo a reusit sad ea lovitura cu “Running Turtle”, exploatand imaginea detectivilor locali ce a aparut in filmul coreean incepand cu 1993, dar care au atins culmile odata cu “Memories of Murder” si “The Chaser”.
Sectia de politie din Yesan, Coreea de Sud. Zarva, multa lume care aparent lucreaza, interogheaza, completeaza depozitii. Si totusi, unii au timp sa razuiasca lozuri sau sa discute despre luptele de tauri, insusi seful sectiei fiind mare fan al taurului Taifun care, spre nefericirea lui, nu participa la urmatoarea reprezentatie la care ar pariat pe el. In urma unei actiuni de rutina impotriva unei retele de prostitutie, detectivul Jo Pil-seong – familist convins, cu doua fete de scoala primara si cu o sotie ce e cocosul din casa, dramuind la sange fiecare banut in ziua de salariu a sotului sau – neglijeaza starea de sanatate a “pestelui” retinut si dupa ce acesta ajunge la spital, el e suspendat pe o perioada de 3 luni. Initial incearca sa ascunda suspendarea de sotia lui, incercand sa se imprumute de la colegi, insa planul esueaza. Intr-un gest disperat, ia fara incuviintarea sotiei carnetul de cec cu economiile acesteia de 6.000 de dolari si ii pariaza la luptele de tauri. Impotriva puternicului Taifun, care desi racit e lasat sa participe. Intamplarea face ca taurul pe care a pariat Pil-seong sa castige, aducandu-i de 3 ori suma pariata in buzunar. Doar ca a doua zi cand sa mearga sa-si ridice castigul de la intermediarul la care a apelat, constata ca acesta a fost atacat, iar banii i-au fost furati. El insusi da peste hot, care ii aplica o corectie serioasa si-l lasa incatusat. A doua zi cand un caine il trezeste, abandonat langa o strada principala, realizeaza ca cel care l-a atacat era un periculos evadat dat in urmarire nationala, expert in arte martiale si deosebit de periculos. Cum nimeni din sectie nu-l crede, in special ca e suspendat si luma il stie impatimit al alccolului, Pil-seong se decide sa porneasca de unul singur in cautarea evadatului si a banilor ce i-au fost sustrasi.
“Running Turtle” e un film politist cum nu s-au mai facut multe dupa 2005, cand acest gen a cunoscut un regres in Coreea. Regasim lumea mediului rural coreean, cu o mica sectie de politie si cu prea multi politisti sustinuti de la buget, in mare masura incapabili, ce au de rezolvat cazul capturarii unui periculos evadat. Regasim NIS, Serviciul Secret trimis sa rezolve de la centru cazul si eternul conflict de jurisdictii intre centru si politia locala, exponent al unui stereotip lansat la Hollywood cum ca tipii in costum de la centru sunt cei mai tari “din parcare”, in timp ce politistii locali sunt niste taranoi cu mentalitate retrograda. Poate ca acesta e si unul din motivele pentru care acest gen de filme cu intriga politista s-au rarit in ultimii ani, tocmai pentru ca se exploatau niste sabloane mult prea cunoscute in intreaga lume datorita filmelor de gen americane. Atmosfera e una de mic orasel de provincie in care toata lumea stie ce face toata lumea, iar pitorescul peisajului e completat de luptele de tauri si pariurile facute cu acest prilej, amintindu-ne de atmosfera road-movie-ului “Rolling Home with a Bull”. Pe acest fundal se impletesc destinele personajelor, in centrul atentiei, ca vioara numarul unu fiind detectivul Pil-seong, tatal a doua fete de elementara ce lucreaza ca detectiv la politia Yesan, traind dinr-un salariu mizer si cicalit toata ziua de nevasta lui. Drama acestui personaj e bine ascunsa in spatele infatisarii dezordonate si usor supraponderale a detectivului, care la o prima vedere numai politist nu pare. Dar cum in spatele unui om ce-si ineaca amarul in bautura intotdeauna se ascunde o poveste, vom avea ocazia sa asistam la o transformare lenta a acestui personaj, de la detectivul tacut si oarecum satul de munca pe care o face la un personaj aduns in pragul disperarii, care nu mai poate tine in el umilinta de a i se spune politist, fara a se comporta ca atare. Titlul filmului (“Testoasa care alearga”) este o metafora ce se refera la acest detectiv, comparabil cu o testoasa ca reactii, dar pentru care fuga inseamna disperarea de a ajunge undeva mai repede “grabindu-te incet”. Pentru neputinta de a fi testoasa, a alerga inseamna sa-ti depasesti limitele cu orice pret, or exact acesta este mesajul acestui film. Iar in momentul in care salvarea propriei familii de la destramare devine un tel in sine, povestea capata accente dramatice. . Farmecul filmului sta in faptul ca regizorul reuseste sa-ti induca starea de somnolenta, indiferenta si lentoare a testoasei, si sa-l anime doar atat cat personajul sa poata iesi din carapacea sa si sa ne arate ceea ce trebuie. Exista note de ironie fina, iar coloana sonora contribuie din plin la aceasta, dand impresia unei comedii negre despre viata pur si simplu. Melodiile instrumentale ritmate dau senzatia unei comedii, insa in realitate drama vietii de zi cu zi e comedia inssasi a acestui film. Din acest punct de vedere, regizorul a fost la inaltime.
Un film surprinzator de reusit, chiar daca mijloacele de redare ale povestii sunt foarte simple. In distributie nu apar actori cu nume (Poate doar Kim Yun-seok e mai cunoscut) iar povestea la o prima vedere nu e una extraordinar de atragatoare. “Running Turtle” are ceva din realismul unui “The Yellow Sea” sau “Poongsan”, nimic nu este cosmetizat sau redesenat prin efecte speciale comerciale costisitoare, si desi porneste de la premisa unui film politist pur comercial, e situat undeva la granita dintre comercial si real. Personajul central si, subsidiar, celelalte personaje – care parca se aliniaza in functie de evolutia evenimentelor din unghiul protagonistului – au o interpretare naturala, lipsita de teatralism si par credibile datorita apropierii de realitate. Nu e genul de film in care totul e lapte si miere si dupa care sa spui “aceasta e tara unde as dori sa traiesc” deoarece arata acea latura mai putin placuta a Coreei – lumea din mediul rural pe cale de modernizare, cu toate tarele ei. Insa poate tocmai datorita acestei combinatii filmul e unul reusit, avand capacitatea de a ne scoata din monotonia productiilor comerciale in care accentul e pus pe spectaculos. Cu siguranta “Running Turtle” nu e o capodopera, nici nu aspira sa atinga culmile atinse de “The Chaser”, cum multi au fost tentati sa afirme (la vremea lui, “The Chaser” a avut un buget foarte mic iar din distributie faceau parte actori aproape necunoscuti, insa filmul a fost cea mai mare lovitura din istoria filmului coreean). Este insa original de amuzant cand trebuie sa fie astfel, fara a intrece nota. Cand aspectele dramatice ies la iveala, regizorul ofera realism, lucru cu siguranta bine primit in special intr-o perioada in care prea multe filme pun accentual mai intai pe ostentatie. Intr-adevar, filmul e in principiu o poveste creionata in jurul unui “om-orchestra” – actorul Kim Yun-seok, ce-l interpreteaza pe detectivul Pil-seong, insa acesta reuseste atat de bine sa isi traiasca rolul incat reuseste sa se ascunda pe sine inauntrul capcanelor filmului, transformandu-l intr-o experienta mult mai satisfacatoare. “Running Turtle” e un film semi-comercial ce a reusit sa faca bani frumosi la box-office, sa nu insulte inteligenta audientei si, poate lucrul cel mai important, sa ramana un film viu in niste ape tot mai mult controlate de “rechini” descurajatori (filme comerciale straine si autohtone spectaculoase). Si ca sa incheiem tot ca o metafora, “Running Turtle” e ca o testoasa ce ce alearga in propriul ei ritm, dar care intr-un final ajunge la destinatie. Dupa acest obiectiv insdustria coreeana de film trebuie sa alerge, pentru a ramane una atractiva si mai ales originala.
Multumim pentru traducere colegei Daniela Capalna – Asia Team Romania.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com
Fantasy Couple (Couple of Trouble) (2006) – lecţia clasicã a îmblânzirii scorpiei în varianta coreeanã
In 1987, la Hollywood, Garry Marshall regiza “Overboard”, o comedie romantica inspirata partial dintr-un film italian din 1974 (Swept Away). Cu Goldie Hawn si Kurt Russell in rolurile principale, “Overboard” spunea povestea Joannei Stayton, o mostenitoare bogata rasfatata a destinului, care refuzand sa ii plateasca tamplarului Dean reparatia facuta la cabina de dus a iahtului, reuseste sa starneasca furia acestuia; mai apoi, cand in timpul unei croaziere in larg Joanna cade peste bord, e salvata tot de tamplar, care constata ca femeia si-a pierdut memoria. Si, desigur, incearca sa profite de pe urma acestei situatii. In 2006, producatorii coreeni realizeaza un serial bazat pe acest film amuzant american, intitulat initial “Fantasy Couple” (cunoscut mai apoi si ca “Couple of Trouble”). Fireste, povestea din “Overboard” a fost adaptata realitatilor si specificului Coreei: protagonistul, desi creste trei copii, nu e totusi tatal acestora si dupa ce Joanna isi pierde memoria, acesta pretinde ca ar fi iubita (nu sotia, ca in filmul american), ocupandu-se cu menajul in casa. Serialul a fost difuzat in perioada octombrie-decembrie a anului 2006 la postul coreean de televiziune MBC si s-a bucurat de un succes reala, avand o medie a ratingului de 15 %. Ultimele 2 episoade au atins si varful de rating, ajungand la un nesperat 21,1 % respectiv 22,7 % la nivel national ! Cu alte cuvinte, cu 15%, “Fantasy Couple” a reusit sa se situeze peste seriale foarte populare ale ultimilor ani, cel mai recent exemplu fiind “Faith” (The Great Doctor”) (va vine sa credeti ?)
Care au fost elementele care au contribuit la succesul neasteptat al acestui serial de televiziune ? Un rol important in adaptarea ideii de baza (povestea scrisa de Leslie Dixon si adaptata in scenariul lui “Overboard”) intr-un scenariu uniform l-au avut scenaristii; de fapt e vorba de 2 scenariste care in ultimul deceniu au scris istorie in industria serialelor de televiziune din Coreea si al caror nume e echivalent cu succesul: surorile Hong. Hong Mi-ran si Hong Jung-eun au debutat in 2005 cu scenariul unui serial de care s-a indragostit o generatie, “Delightful Girl Chun Hyang”. A urmat succesul cu “My Girl”, iar in 2006 cele doua au scris scenariul lui Fantasy Couple. Daca amintim faptul ca dupa aceste 3 seriale a urmat o avalansa de succese pentru cele doua surori, putem realiza valoarea lor: “Hong Gil Dong” (2008), You Are Beautiful (2009), “My Girlfriend is a Gumiho” (2010), “The Greatest Love” (2010 – care le-a adus titlul de scenaristul anului la MBC Drama Awards) si mai recent, “Big” (2012). Cu o asemenea carte de vizita, era de neconceput ca “Fantasy Couple” sa fie un esec. Protagonistii serialului, insa, se aflau in fata provocarii vietii lor. Multi s-au temuta ca lipsa lor de experienta vat rage in jos serialul, dar din fericire s-au inselat. Oh Ji Ho, protagonistul masculin, aparuse din 2002 cand a debutat doar in roluri secundare in diverse seriale si filme fara mare nume (Second Proposal, Autumn Shower, La Belle). Protagonista feminina, Han Ye-seul, era cunoscuta mai degraba in lumea modei decat a filmului. Nascuta in Los Angeles, aceasta a venit in Coreea unde a castigat in 2001 un concurs de supermodele, fapt ce i-a deschis drumul spre showbiz, aparand in diverse reclame si chiar intr-un clip musical de-al lui Rain. A debutat timid in cateva roluri secundare in k-drame, dar “Fantasy Couple” avea sa-i schimbe si ei viata. Pentru Oh Ji Ho si Han Ye-seul, serialul a adus oportunitatea primului rol principal din cariera intr-un serial de televiziune. Din fericire pentru ei, “Fantasy Couple” s-a dovedit a fi un succes, obtinand nu doar ratinguri ridicate ci si o multime de premii. Fiecare din cei doi a castigat separat Premiul pentru Popularitate la MBC Drama Awards, si impreuna premiul pentru Cel mai bun cuplu dintr-un serial produs de MBC in 2006. Han Ye Seul a castigat, in plus, premiul de excelenta pentru interpretare, in timp ce “Fantasy Couple” a fost desemnat serialul anului in aceeasi gala festiva. Dar cel mai important efect al acestui success a fost faptul ca cei doi au devenit niste vedete in industria de gen, “Fantasy Couple” deschizandu-le portile spre roluri si mai importante in anii ce au urmat:Oh Ji Ho a aparut intr-un rol principal in “Chuno” si “Queen of Housewifes”, iar in 2011 a aparut alaturi de Ha Ji Won in “Sector 7”, in timp ce Han Ye-seul a prins rolurile principale in “Will It Snow on Christmas ?” si “Spy Myung-wol”. Regia serialului ii apartine lui Kim Sang-ho, aflat la debut, cel care avea sa continue cu o cariera stralucita in domeniu, regizand “Legend of Hyang Dan”, “Can You Hear My Heart” si, in acest an, recentul “Arang and the Magistrate”.
Anna Jo (Han Ye Seul) este o femeie bogata, cu o fire ingrozitoare si fara pic de respect pentru ceilalti. Se comporta arogant cu toata lumea, e cicalitoare si are toanele ei din care cu greu o poate scoate cineva. Dupa un accident, isi pierde memoria si este nevoita sa traiasca in conditii diametral opuse celor cu care era obisnuita. Astfel, din high-life ajunge sa traiasca ca un om de rand intr-un mic orasel rural din Coreea. Sotul ei, Billy (Kim Sung Min), care se saturase de accesele sotiei mostenitoare, vrea sa divorteze si gaseste astfel cel mai bun moment, abandonand-o. Chul Soo (Oh Ji Ho) este un om bun la toate, care face tot felul de munci pentru a-si intretine nepotii ramasi cu el dupa decesul parintilor acestora intr-un accident. Intr-una din seri, pe o vreme furtunoasa, da peste masina de lux a Annei Jo poticnita pe un drum de tara, iar in schimbul unei sume de bani se ofera sa o salveze. Doar ca in timp ce o trimite sa stea in masina lui pana indeparteaza pietroiul in care i s-a poticnit bolidul, Anna intelege gresit pe baza unor indicii faptul ca cel ce s-a oferit sa o ajute ar fi, de fapt, un criminal in serie, si ii aplica o corectie memorabila. Iar de aici a inceput sirul de atacuri reciproce si sicanari, fiecare vanandu-l pe celalalt. Pentru a razbuna umilintele la care l-a supus Anna Jo, Chul Soo o aduce pe aceasta – care isi pierduse memoria in urma unui accident – in casa sa pentru a face menajul. Ce decurge din acest aranjament are accente de hilar, mergand pana la parodie.
“Fantasy Couple” e un serial amuzant, care reuseste sa-ti induca o stare de buna dispozitie, insa nu e un serial memorabil. Odata ce se incheie ramai doar cu amuzamentul si cu amintirea orelor agreabile petrecute in compania lui, insa per ansamblu nu lipsesc cliseele invelite de aceasta data sub haina discreta a parodiei. Daca v-a placut “Full House”, cu siguranta va va placea si “Fantasy Couple”, insa comparatia intre cele doua seriale nu poate fi facuta decat sub aspectul monotoniei date de numarul redus de personaje care trec prin tot felul de intamplari amuzante si prin anumite situatii identice. Ce e de remarcat e prestatia protagonistei Han Ye-seul, care interpreteaza cu atitudine personajul Anna, careia ii da o nota evidenta de mandrie mergand pana la o aroganta bine dozata, suficienta sa ofere sansa personajului pentru o transformare (nu doar de mentalitate, ci si de alta natura – la un moment dat, isi schimba stilul vestimentar, si datorita amneziei, uitand de apartenenta ei la inalta societate, poarta haine de “ahjumma” intr-un orasel uitat de lume). Rolul de imblanzitor al scorpiei nu-l prinde prea bine pe Oh Ji Ho, un actor al carui fizic se potriveste mai degraba altui gen de serial decat cel romantic, nu intamplator fiind distribuit in anii urmatori in “Chuno”. Coloana Sonora a serialului e interesanta si dinamica, continand si multe influente occidentale (melodii celebre apar cu diverse ocazii pe fundal, mai degraba pentru a parodia si a starni zambete decat pentru a fi simple elemente de decor sau hit-uri ale vremii, cum sunt melodiile din k-dramele ultimilor 2-3 ani). Iar faptul ca partea muzicala e folosita in redarea mesajului artistic e un lucru de laudat la acest serial. Chiar daca faptul ca se parodiaza si se merge pe ideea din filmul american reprezinta un minus la capitolul originalitate si realism, “Fantasy Couple” ramane un serial simplu si deconectant, de vizionat cand vrei sa te relaxezi, si cel putin o data merita vazut si savurat pentru umorul sau dus uneori pana la extrem.
Multumiri pentru traducerea in premiera in Romania a serialului – colegei noastre uruma44 (cea tradus la fel de curat si “Wild Romance”), si colegei noastre Adina pentru partea de revizuire a textului. Rezumatele episoadelor au fost realizate de corina1002001.
Articol realizat de cris999 in colaborare cu uruma44 – asiacinefil.com
Producatorii coreeni de seriale de televiziune isi aleg domenii tot mai diferite pentru a da un suflu nou industriei de gen, obosita dupa un deceniu de clisee si povesti parca trase la indigo, care au dus la un adevarat impas tocmai acum cand k-dramele au devenit o industrie infloritoare ce se export ape bani grei in intreaga lume. Si lumea s-a schimbat, iar acest lucru apare reflectat tot mai des in serialele coreene recente, in care eroii tind sa se asemene ca mentalitate tot mai mult cu cea occidentala. Si stilul de realizare al serialelor s-a schimbat, urmare a puternicei influente de peste ocean dar si a sumelor tot mai mari investite in industria de gen. “May Queen” este un exemplu de serial ce aduce un suflu proaspat prin tema abordata, apeland insa la aceleasi elemente traditionale k-dramelor, invelite intr-un ambalaj atragator. Povestea este spusa pe placul atat a generatiilor actuale (producatorii nu puteau rata valul “Gangnam Style”, reflectandu-l in modul de viata al unui personaj din serial) cat si a generatiilor cu o mentalitate ce nu este in acord cu ritmul fulminant al vietii secolului XXI. Domeniul in care se desfasoara actiunea este unul inedit pentru serialele coreene: industria navala si a santierelor navale. Chiar daca la o prima vedere pare un domeniu ciudat, stiut fiind faptul ca principalul target de public al k-dramelor sunt persoanele de sex feminin, povestea este atat de bine inchegata si spusa intr-un ritm atat de alert incat micile incursiuni in lumea santierelor navale nu sunt decat un pretext al desfasurarii actiunii si urmaririi acesteia cu sufletul la gura, indifferent de varsta spectatorului. Altfel spus, realizatorii nu se pierd in detalii nesemnificative, reusind sa dea consistenta subiectului prin cu totul alte mijloace.
“May Queen” a inceput sa fie difuzat in Coreea de postul MBC in ultima luna a acestei veri, avand preconizate un total de 32 de episoade. Inca de la primele episoade difuzate, serialul s-a anuntat unul promitator, devenind in scurt timp unul din cele mai de succes seriale coreene ale anului 2012. Daca a inceput de la un rating de 11% si a crescut constant pana la episodul 8 (16,2%), cand actorii-copii ies din scena, de la episodul 9 pana la final s-a mentinut constant la un rating in medie de 18%, atingand aproape 21% la episodul 15 ! Audienta ridicata a serialului la nivel national in Coreea e o dovada a aprecierii acestui serial, care cu siguranta va placea si asiacinefililor. Regia serialului e semnata de Baek Ho-min (Flams of Desire), iar scenariul ii apartine lui Son Young-Mok, scenaristul lui The Iron Empress (2009) si The President (2010). Trebuie mentionata calitatea deosebita a scenariului, care urmareste destinul a 4 familii pe parcursul a trei decenii, incepand de la sfarsitul anilor ’80 si ajungand pana in zilele noastre. Povestea este spusa intr-un ritm alert si, totodata, pe intelesul tuturor, fara a da impresia o clipa ca s-ar grabi in vreun fel firul narativ. Totul este la locul sau, fiecare piesa a puzzle-ului isi are rolul si timpul sau, astfel ca intreaga constructie este una solida si captivanta. Desi ca gen principal serialul poate fi catalogat drept melodrama, acesta nu e lipsit deloc de romantism, suspans, dramatism sau umor. Nota de melodrama se simte in fiecare episod, insa in general ea e combinata, asemeni vietii de zi cu zi, cu momente romantice, chiar comice, dar si dramatice, pline de o incarcatura emotionala puternica. Dintr-un anume punct de vedere, “May Queen” se aseamana cu “Stairway to Heaven”, in sensul ca cel putin in partea de inceput, unele scene sunt duse la extrem, dramatismul fiind exacerbate, aparand teatralismul regasit usor in comportamentul uneori prea exagerat al unor personaje (Park Gi Cheol e exponentul perfect al acestui teatralism). Scenele de violenta socheaza prin realismul lor, chiar daca anumite situatii in care ajung protagonistii sunt in mod intentionat duse la extreme pentru a sublinia greutatile vietii acstora si a determina spectatorul sa se ataseze de unii sau de altii.
Serialul prezinta destinul a 4 familii urmarit de la sfarsitul anilor ’70 – inceputul anilor ’80 pana in prezent. Jang Do Hyeon e seful unei divizii a NSS la inceputul anilor ’80, responsabil de actiuni de spionaj. E bun prieten cu doctorul Yoon Hak Soo si cu familia acestuia. Dar doctorul Yoon e vanat de serviciul secret japonez, iar in urma unei operatiuni vaste isi pierde viata, iar familia lui (sotia Geum Hee si fiica acesteia, Yoo Jin) ajung in grija lui Jang Do Hyeon. La fel se intampla si cu Park Gi Cheol si fiul acestuia, Chang Hee, ce erau apropiati de-ai doctorului Yoon. Anii trec, si ii regasim peste 11 ani pe protagonisti in ipostaze noi: Geum Hee s-a maritat cu Jang Do Hyeon, devenind mama vitrega a doi copii pe care ii creste ca pe propriii ei copii, in special ca micuta Yoo Jin nu supravietuise. Park Gi Cheol e servitor in casa Presedintelui Jang, indurand umilinte doar pentru ca fiul sau Chang Hee sa poata avea un viitor si sa nu sufere ca el. Ce nu stie Geum Hee e ca fiica ei pe care o credea moarta, Yoo Jin, a supravietuit datorita lui Park Gi Cheol, care a dat-o spre crestere sergentului Chun, fost camarad din armata. Luand numele de Hae Joo, aceasta creste ca fiica sergentului intr-o familie numeroasa si lovita de saracie, fata avand de indurat si rautatile mamei adoptive, sotia sergentului. Cea de-a patra familie e cea a Presedintelui Kang, proprietarul celui mai important santier naval din Ulsan, al carui nepot Kang San incearca sa-i calce pe urme. Presedintele Kang intra in conflict cu Jang Do Hyeon, care ii doreste afacerea cu orice pret. Peste inca 15 ani, destinul face ca vietile acestor personaje sa se intrepatrunda, fiecare cautandu-si drumul in viata: Hae Joo sa asigure familiei sale o viata mai buna, sacrificandu-si educatia, Kang San sa il ajute pe bunicul sau sa redevina cel ce a fost odata, invingandu-l pe rivalul de moarte Jang Do Hyeon; Jang Do Hyeon incearca sa-si mentina imperiul naval pe care l-a cladit in decenii prin ilegalitati, in tmp ce Chang Hee incearca sa isi salveze tatal din sclavia Presedintelui Jang, cautand si el razbunare. Prietenia din copilarie dintre Hae Joo si Chang Hee se transforma in iubire, dar lucrurile se complica cand in scena reapare Kang San, indragostit si el din copilarie de Hae Joo. O poveste superba, plina de rasturnari de situatie ce ne arata ca destinul e uneori mai fragil decat omul insusi.
Din distributia serialului fac parte o multime de vedete, prezenta lor asigurand garantia succesului. De la bun inceput trebuie spus sa exista doua grupe de actori, aferente celor doua parti ale serialului, cu cativa actori comuni. Primele 8 episoade au in centrul lor actori-copii. Kim You-jung (Hae Joo) e, de departe, cea mai cunoscuta dintre acestia, fanii k-dramelor de la noi recunoscand-o din interpretarea mai multor personaje in copilaria lor din diverse seriale, precum: Dong Yi, The Moon Embracing the Sun, Cain and Abel, Road No 1, Iljimae etc Park Ji-bin (Kang San) e cunoscut in special pentru rolurile din Queen Seon-duk (unde l-a interpretat pe Bi-dam in copilarie) si Yi San (unde l-a interpretat chiar pe regele Jeong Ju). Trioul prietenilor din copilarie e completat de Park Geon-tae (Park Chang Hee), interpretul lui Yeo Woon din copilarie in “Warrior Baek Dong Soo”. In momentul in care se face trecerea de la echipa de actori copii la cea cu actorii vedeta ai serialului, veti simti un usor sentiment de regret. E poate pentru prima oara intr-un serial coreean cand dupa o introducere atat de lunga, de 8 episoade, veti simti regrete ca povestea nu continua cu aceeasi actori copii. Realizatorii si-au atins, prin asta si principalul obiectiv, anume transmiterea catre spectator a nostalgiei copilariei. Pana acum, nici un serial coreean de la declansarea Hallyu in prezent nu a reusit aceasta performanta, episoadele dedicate copilariei personajelor fiind prea putine incat sa permita atasarea de persoanje si de povestea fiecaruia. De aceasta data, insa, trecerea spre personajele mature se va face atat de lin incat nici nu se va observa schimbarea. Nu actorii-copii au invatat sa intre in roluri dupa felul de a fi al actorilor vedeta, ci invers, vedetele au invatat jocul actoricesc si comportamentul actorilor copii. In plus, asemanarea fizica a copiilor cu cea a actorilor maturi e una foarte bine pusa in evidenta de cei care s-au gandit la alegerea distributiei serialului. Acestia vor continua povestea inceputa in copilaria personajelor alaturi de actorii veterani din rolul parintilor. Aceasta metoda noua de a spune o poveste cu o introducere cat un sfert de serial cu o alta distributie e o premiera pentru genul k-drama moderna. Am intalnit aceeasi tentativa intr-un alt serial produs de MBC, “The Duo”, unde pana pe la episodul 8 avem in distributie actori copii, insa acolo era vorba de un serial de epoca, unde eventuala neasemanare a actorilor copii cu cei maturi putea fi mascata cu un accesoriu vestimentar, cu o barba sau o mustata, in raport cu moda timpului. Insa ca serial modern, “May Queen” aduce aceasta curajoasa inovatie ce va da curaj scenaristilor sa foloseasca acest model pentru alte seriale viitoare, asemeni unei matrite aducatoare de succes Daca una din problemele k-dramelor era ca raportat la lungimea lor, perioada copilariei personajelor era prea putin redata, nepermitand spectatorului sa se apropie prea mult de eroii serialului, aceasta s-a rezolvat, acum, iar succesul experimentului “May Queen” cu siguranta va da un suflu nou dramelor de gen. Coreea are o multime de actori copii talentati, si cu siguranta in anii ce vor urma vom mai vedea actori copii deveniti vedete peste noapte datorita rolurilor din diverse seriale.
In privinta interpretarii actorilor s-ar putea spune multe. Toti sunt extraordinari in rolurile lor, atat actorii copii cat si actorii maturi. Nimeni nu e distribuit gresit in acest serial, de la cele mai neimportante personaje pana la cele cruciale. Jae Hee, interpretul personajului Park Chang-hee, are un rol total diferit de cel in care l-am vazut in Delightful Girl Choon-hyang. Puteti uita de simpaticul si prostutul Mong-ryong, de aceasta data veti vedea un Jae Hee intr-un rol serios, dramatic, lucru care, ar spune unii, nu i se potriveste. E un actor a carui charisma e data de zambetul sau, astfel ca interpretand un rol dramatic, aproape mereu serios, pare un personaj chinuit si un actor ce se forteaza sa se ridice la nivelul dramatismului personajului sau.
Han Ji-hye, cea care debuta intr-un serial cu rolul antipaticei si baietoasei Park Jin-ah din superbul “Summer Scent”, si care o interpreta pe Dongnyeo in istoricul “The Duo”, revine intr-un serial de televiziune in rolul principal, interpretand personajul Hae Joo ajuns la maturitate. Vocea ei inconfundabila e poate singurul lucru ce ne aminteste de rautatea si dezinvoltura ei din “Summer Scent”; in rest, e o actrita total schimbata, care dubleaza la perfectie interpretarea si felul de a fi al personajului Hae Joo din copilarie. Trebuie neaparat subliniata aceasta capacitate de adaptare in special a ei la imaginea creata de micuta Hae Joo in primele 8 episoade, pentru ca rar ti-e dat sa vezi cum trasaturile personajului din copilarie se regasesc atat de bine in fizionomia si felul de a fi al personajului ajuns la maturitate.
Kim Jae Won, starul din “Can you hear my heart”, e playboyul serialului. Isi interpreteaza personajul cu dezinvoltura si aroganta in sensul pozitiv al cuvantului, completand galeria personajelor cu acea doza de noncomformism si nesupunere ce mai nou o regasim in mai toate serialele coreene pe subiect modern. Daca in “Feast of Gods”, “salbaticul playboy” a fost Lee Sang-woo (Do Yoon), de aceasta data Kim Jae Won isi duce aroganta pana la extrem, si desi e un personaj deschis, e greu de anticipat ce sanse va avea in cucerirea inimii lui Hae Joo, in rolul Kang San. Interpretarea lui este excelenta, personajul sau evoluand si transformandu-se pe durata serialului, odata cu descoperirea adevaratelor sale sentimente fata de Hae joo.
Celor 3 vedete ale serialului li se adauga actorii veterani, figure cunoscute din atatea seriale coreene ce au putut fi vazute si la noi. Ahn Nae-sang, in rolul tatalui lui Hae Joo, are o interpretare convingatoare, insa uneori parca prea teatrala si naiva. Lee Deok-hwa, pe care il stim din “All In”, unde interpreta un mafiot interesat de a pune stapanire pe cazionouri, joaca si de aceasta data rolul negativ al magnatului Jang Do Hyeon, care isi cladeste un imperiu in industria navala prin lucruri murdare, crima, spalare de bani. Interpretarea lui e de 10 plus, alternarea momentelor de furie necontrolata cu cele de calm impasibil reusind sad ea impresia spectatorului ca e un personaj cu doua fete, pe care, culmea, putini le cunosc. Pe de o parte e capul familiei, un om despre care ai spune ca e painea lui Dumnezeu, iar pe de alta parte e Presedintele Jang al companiei Cheonji, un individ fara scrupule, dispus sa faca orice pentru putere si pentru a si-o mentine. Kim Kyu-Cheol, o figura cunoscuta dintr-o multime de seriale (in Kingdom of the Wind a jucat un personaj negativ antipatic multora), e poate cea mai interesanta figura din serial. Mimica si gestica acestuia, oscilatiile de la personaj pozitiv spre cele de personaj negativ, omul aflat mereu in cumpana si chinurile acestei lumi numite Purgatoriu, il interpreteaza pe tatal lui Chang Hee, Park Gi Cheol. Cu siguranta interpretarea lui nu va trece neobservata spectatorilor, ce nu vor putea sa nu fie impresionati de uriasul talent actoricesc de care acesta dispune. Fata de personajul sau veti simti o gama larga de sentimente, pornind de la simpatie la antipatie, de la ura la mila. In sfarsit, din gama larga de personaje pe care “May Queen” ne-o ofera, mai trebuie mentionat un actor care cu siguranta va atrage privirile doamnelor, Lee Hun, ce interpreteaza rolul Yoon Jeong Woo (unchiul adoptiv al lui Hae Joo), un playboy trecut de prima tinerete, care la cei 39 de ani ai sai devine in “May Quuen” unul din stalpii serialului, cu o prezenta placuta ochiului.
“May Queen” este intai de toate o poveste despre sacrificiu. Despre sacrificiul facut pentru familie, pentru fericirea celor apropiati si despre intelegerea lui. Apoi este o poveste despre razbunare, despre regasirea linistii sufletesti si indreptarea nedreptatilor trecutului. Si nu in ultimul rand este o poveste despre gasirea fericirii intr-o lume care, chiar daca difera de cea din trecut, e calauzita dupa aceleasi reguli nescrise. O lume in care studiul inseamna o sansa de afirmare, de gasire a unui drum in viata, de gasire a oportunitatilor ce mai apoi pot duce spre fericire. Desigur, e valabila si viceversa, decadenta si prabusirea unor adevarate imperii facand si ele parte din roata destinului. Ce e interesant e faptul ca “May Queen” apeleaza la vechile sabloane si clisee intalnite an de an in serialele coreene, adaptate la realitatea zilelor noastre. Regasim clasicul triunghi – o fata si 2 baieti total diferiti ca fel de a fi, din care ea trebuie sa aleaga (sau mai degraba alege scenaristul dupa propriile-i preferinte), mai exact intre tipul introvertit, ce-i intelege durerea cu sufletul si ii e mereu aproape, si tipul extrovertit, mereu pus pe sotii si mereu surprinzator pentru sufletul unei femei pentru care necunoscutul mereu reprezinta o provocare . Mai apoi regasim scena caratului in spate, aproape nedespartita de nici un serial coreean, scena limita in care personajul principal e la un pas de moarte intr-o apa adanca si sfaturile unui apropiat drag ii dau puterea de a iesi la suprafata si a nu renunta la viata, iar exemplele ar putea continua. Si, cu toate acestea, nu e un serial nici plictisitor, nici dedicat exclusiv femeilor (poate un serial pe tema constructiei de nave sa fie astfel ?) si, din contra, e o adevarata saga de familie in care aceste elemente sunt doar cateva din ingredientele ce i-au asigurat succesul. Orice s-ar spune, k-dramele se reinventeaza mereu prin aceleasi lucruri banale pe care fiecare astfel de serial le spune, bucurand sufletul a milioane de fani ai genului de pe intreg mapamondul.
Multumiri pentru traducerea impecabila si in premiera in limba romana colegei noastre aura62 (aflat la al doilea proiect indraznet dupa “Feast of Gods”), in conditiile in care traducerea unui astfel de serial nu a fost deloc usoara, existand episod de episod termeni tehnici specifici lumii constructiei de nave si un numar ridicat de replici nu intotdeauna traductibili cu primele sensuri ale cuvintelor. Rezumatele episoadelor, revizuirea textului si retusarea timingului au fost realizate de gligac2002.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com
Usagi Drop (Bunny Drop) (2011) – o dramã de familie despre o relaţie mai… specialã, inspiratã dintr-o manga de succes
“Usagi Drop” (“Bunny Drop”) este o drama japoneza inspirata din seria manga omonima a autoarei Yumi Unita. Fiind o “josei manga”, aceasta era destinata cu precadere publicului feminin, abirdand relatia ce se stabileste intre Daikichi, un barbat in jur de 30 de ani, care devine tutorele lui Rin, fiica ilegitima a bunicului sau, in varsta de doar 6 ani. Manga a fost publicata din 2005 pana in 2011, fiind urmata de un anime si de un live-action, actualul film, care in Japonia s-a bucurat de un interes special. Filmul, care a avut premiera internationala in cadrul Festivalului de Film de la Shanghai (2011), e regizat de Sabu (pseudonimul regizorului si actorului japoneza Hiroyuki Tanaka), autorul unor filme precum “Monday” sau “Postman Blues”, un regizor in special de festival, cu filme apreciate peste hotarele Japoniei, de critici din intreaga lume. In rolul principal a fost distribuit superstarul filmului japonez Kenichi Matsuyama (One Liter of Tears, Gantz, Memoirs of a Teenage Amnesiac, Kamui Gaiden, Death Note), la primul rol de tata din cariera. Insa o performanta deosebita vine din partea actritei copil Mana Ashida. In varsta de doar 8 ani, aceasta a intrat deja in istoria filmului japonez, fiind, la vasrta de 6 ani, prima actrita-copil protagonista a unui serial de televiziune din istoria Japoniei, “Marumo no Okite”. Aceasta de altfel a interpretat si melodia principala de pe coloana sonora a acestui serial, aparand, inainte de “Usagi Drop” si in filmul – foarte apreciat peste hotare – “Confessions”. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca a dublat si vocea unor personaje copii in productii straine, in limba japoneza (Despicable Me, Aftershock). In prezent, la cei 8 ani ai sai, are 15 aparitii in seriale de televiziune japoneze, din 2009 pana in 2012, si 12 aparitii (sau dublare de voci) in filme pentru marele ecran. Regizorul filmului a dezvaluit faptul ca intreaga filmare s-a facut fara a exista un scenariu pregatit dinainte, astfel ca actorii au primit scenariul inaintea inceperii filmarilor, scopul urmarit de regizor (care e totodata si co-scenarist) fiind sa obtina o reactie naturala din partea actorilor. O inregistrare din timpul filmarilor ne arata ca scopul a fost atins de regizor, existand o scena in care Matsuyama arata ca un “parinte natural” pentru Mana Ashida. Datorita valorilor promovate si mesajului sau educativ, producatorii lui “Usagi Drop” au intrat intr-un parteneriat cu institutii ale statului japonez, cum ar fi Politia sau scolile, filmul fiind promovat prin afise expuse in sectii de politie sau institutii educationale. Melodia principala de pe coloana sonora, “Sweet Drops”, e interpretata de duo-ul “Puffy”, fiind aceeasi din seria anime. In primele 2 zile de la lansare in Japonia, filmul a devenit cel de-al 9-lea cel mai bine vandut film japonez al anului in primul sau weekend de difuzare, aducand venituri de 100 milioane yeni la nivel national. In total, filmul a obtinut peste 6,5 milioane dolari incasari, dar si elogiile criticilor, chiar daca filmul nu e lipsit de clisee tipice melodramelor.
La 27 de ani, Daikichi Kawachi (Kenichi Matsuyama) este un burlac care nici macar nu are prietena. Ca majoritatea japonezilor, este complet dedicat muncii pe care o face, fiind un om de baza in colectivul in care lucreaza. In plus, in departamentul lui, orele de munca peste program sunt un fapt obisnuit, iar a deveni parinte e unul din principalele motive de demisie. Cand Daikichi participa la funerariile bunicului sau, afla odata cu toti membri familiei ca in urma acestuia ramas o fica nelegitima, in varsta de sase ani, a carei mama le este necunoscuta. Marcat de discutiile celorlalti, care evita pe rand sa-si asume responsabilitatea cresterii orfanei si chiar avanseaza posibilitatea plasarii aceteia intr-un orfelinat, Daikichi hotaraste intr-o pornire de moment sa o creasca chiar el pe micuta Rin (Mana Ashida). Si astfel incepe o relatie intre tanarul neexperimentat in ale paternitatii si copila tacuta si introvertita.Sa fii partinte singur intr-o societate care pune un acccent deosebit pe locul de munca presupune un efort fizic si emotional caruia cu greu i se poate face fata. Daikichi simte pe propria-i piele cat de greu e sa te imparti intre cele doua obligatii. Desi incearca drept solutie salvatoare inscrierea lui Rin la o gradinita cu program prelungitt, la scurt timp ajunge sa solicite transferul din pozitia de top intr-un loc de munca mai putin solicitant. In acest fel ajunge la sectia de ambalare. Surpriza care-l asteapta e faptul ca aici gaseste o multime de tati asemeni lui, care au renuntat la a face o munca competitiva in favoarea vietii de familie.
Filmul urmareste viata cotidiana a recent intemeiatei familii si surprinde transformarile care se produc atat in existenta sociala a celor doi, cat si la nivel emotional. Nu avem parte de o intriga complicata sau de intamplari spectaculoase. Ceea ce ni se ofera e un film de familie in care sunt aduse sub reflectoare toate sacrificiile si renuntarile care un adult le face pentru a putea creste copii. In aceeasi masura ne prezinta compensatiile acestei situatii, surprinzand un caleidoscop de momente de tandrete si fericire la care suntem martori datorita prestatiei actorului Kenichi Matsuyama. Personajul acestuia are rolul de a ne prezenta procesul rapid de maturizare sufleteasca a tanatului ajuns pe neasteptate in postura de parinte. La inceput e cuprins de regrete si uluit de implicatiile propriului gest. Mai apoi ajunge sa se blocheze in situatii banale, care din perspectiva burlacului nu si le-ar fi imaginat niciodata. Felul in care-si cauta refugiu uneori in fantezii cu manechine din reviste de moda poate fi amuzant pentru privitor. Dar tenacitatea cu care zi de zi interactioneza cu Rin si cauta sa-i cultive increderea e emotionanta, la fel cum sensibilizeaza perspectiva pe care ajunge sa o aiba asupra lumii la finalul filmului: ”Dupa cate vad eu, lumea-i toata doar din tati si mame. Nu-s parca precum mari valuri de iubire?”
Interpretarea copilei Mana Ashida impresioneaza prin naturaletea cu care trece prin toate etapele rolului. Vedem la inceput un copil trist si insingurat, incapabil sa-si comunice emotiile prin cuvinte. Dar pe masura ce relatia lui Rin cu Daikichi capata consistenta, aceasta se deschide si se transforma intr-o fetita constienta de iubirea si afectiunea primita, care la randu-i ofera iubire cu increderea completa de care doar copiii sunt capabili. Chimia intre cei doi protagonisiti este foarte puternica. Da senzatia ca sunt cu adevart o familie.
Succesul ce l-a avut in Japonia, imediat dupa premiera, recomanda acest film specatorului de toate varstele care doreste sa vizioneze o productie nu neaparat melodramatica, ci una plina de realism, cu insertii subtile de umor, centrata pe relatiile interumane. O productie reusita, relaxanta, cu un puternic mesaj educativ si uman.
Multumiri pentru traducerea in premiera in Romania lui lasedan – Asia Team Romania.
Articol realizat de corina1002001 – asiacinefil.com
The Scent (2012) – parfumul succesului unui film în trend-ului anului 2012 în cinematografia coreeanã
Industria coreeana de film s-a bucurat in acest an 2012 de un adevarat “boom”, la mijlocul sau inregistrand peste 41,9 milioane de spectatori in salile de cinematograf, cu 10 milioane mai multi decat in anul precedent. Iar filmele coreene au atras spectatorii mai mult decat productiile hollywoodiene de succes sau alte filme straine, detinand peste 53% din cota de piata a filmelor difuzate in Coreea. Unul din motivele popularitatii bruste a productiilor autohtone e faptul ca acestea sunt destinate cu precadere publicului adult, 13 din filmele coreene au atras peste 1 milion de spectatori fiecare, din care 5 aveau rating R (adica nerecomandat minorilor). Intre acestea se inscriu “Nameless Gangster”, nerecomandat minorilor pentru violenta sa, sau “The Concubine”, “A Muse” sau “The Scent”. Cei ce activeaza in industria coreeana de film au declarat ca acest trend e neobisnuit din moment ce exclude un intreg segment de fani ai filmului care nu au implinit inca 19 ani. Statisticile au aratat insa ca acest trend pune accentul pe atragerea in salile de cinematograf a persoanelor in special ce au impkinit 30 de ani, dupa ce in anii anteriori targetul producatorilor era audienta de pana in 20 de ani. “The Scent”, recenta productie a regizorului Kim Hyung-Jun (care a regizat si thrilerul de succes “No mercy” din 2010) face parte din noul trend ce a cuprins in acest an filmul coreean, fiind o comedie cu accente de thriller si cateva scene nerecomandate minorilor, dar care la Hollywood sunt ceva mai mult decat obisnuite.
Filmul a fost lansat in aprilie 2012 si desi a avut parte de o primire oarecum negativa din partea criticilor de film, in box-office la nivel national a avut succes, realizand vanzari de peste opt milioane de dolari. Produs pe baza scenariului lui Hwang Sung-Goo, ii are in rolurile principale pe Park Hee-soon si Park Si-Yeon . Actorul Park Hee-soon , in varsta de 42 de ani, este cunoscut asiacinefililor din productiile recente in care a jucat: filmele “Gabi” (2012) avand rolul Imparatului Gojong, “The Client” (2011) – in rolul Procurorului Ahn Min-Ho, “The Showdown” (2010) – in rolul lui Heon-Myung. El a jucat in alte cincisprezece filme in ultimii zece ani si are o experienta bogata ca actor de teatru. Actrita Park Si-Yeon la cei 33 de ani ai ei, are in palmares mai putine filme dacat partenerul de platou, pana la “The scent” jucand in “Marine Boy” (2009) si inca cateva file inainte de acesta, dar compenseaza prin prezenta in drame de succes, cele mai recente fiind: “The Inocent Man” (2012), “The Greatest Love” (2011), “Coffee House” (2010). Demn de amintit este premiul pentru cea mai buna actrita debutanta care l-a primit din partea Korean Film Critics Society in anul 2007 pentru interpretarea din filmul “A Love”. In ce priveste frumusetea actritei, aceasta i-a fost recunoscuta prin titlul de Miss Seul castigat in anul 2000, pozitia de pe podiumul din acelasi an al concursului Miss Korea si numeroasele aparitii in videoclipuri muzicale si reclame comerciale. Acesti doi actori maturi, ofera pe durata celor 117 minute ale filmului un spectacol atractiv, captivant si dezinhibat, destinat adultilor. Distributia e completata de figuri cunoscute precum trioul ce aduce buna dispozitie Lee Han-wi-Kim Jung-Tae- Lee Kwang-soo, dar mai ales Joo Sang-wook, interpretul personajului Choi Jae-ha din recentul serial “Feast of Gods”, un actor in plina ascensiune, caruia serialul amintit i-a adus o cota de popularitate foarte ridicata.
Kang Sun-Woo e specializat in organizarea de flagrante pentru prinderea vinovatilor de adulter. La baza e un detectiv al politiei din Seul, dar pentru ca ispaseste o pedeapsa cu suspendarea din functia oficiala, culmea – in urma unei acuzatii de adultery – isi umple timpul si buzunarele furnizand contra cost servicii de supraveghere complete in astfel de situatii. Cu doar trei zile inainte de revenirea in politie, detectivul Kang primeste vizita lui Kim Soo-Jin, o tanara si superba sotie, care-si suspecteaza partenerul de infidelitate si, desi presentimentele legate de acest caz nu sunt tocmai pozitive, nu o refuza. Concursul de imprejurari e de asa natura ca in seara urmatoare, sotul iese la o intalnire clandestina, iar detectivul si sotia urmeaza a se intalni la motel pentru a colecta probele adulterului. Pana aici totul pare banal, asa cum Kang era atat de obisnuit s-o spuna. Prima surpriza din toate evenimentele ce nu se vor incadra in tipare e faptul ca Soo-Jin vine la motel singura, desi fusese sfatuita sa vina cu prietenii si familia, pentru a avea suport si martori. In camera de motel in care detectivul astepta, devine ezitanta si pentru incurajare, desface o doza de bere. Ca sa se complice situatia, ii ofera si detectivului o bere, si desi principiul dupa care el se ghideaza e sa nu amestece munca cu placerea, nu rezista persuasiunii instabilei si seducatoarei cliente. Doar ca de la bere ajung la sarutari si imbratisari… Cand isi revine, realizeaza ca in loc sa aiba doi vinovati de adulter, are doua cadavre, iar cel mai plauzibil suspect… este chiar el. De aici lucrurile ies din cursul normal si ceea ce urmeaza e un torent de intamplari hilare expuse intr-un ritm trepidant, care urmarite confirma inca o data ca intr-un thriller fie el si cu accente comice nimic nu e ceea ce pare.
Kim Soo-Jin e sotia unui barbat bogat – proprietar de cazinou, ceva mai in vasrsta si afemeiat. Fiind “o floare achizitionata legal” lipsita de suportul extern casatoriei, e folosita si abuzata de sot dupa bunul plac, caruia doar limitele imaginatiei ii ingradesc actiunile. Frumoasa, inocenta, inofensiva, victima certa, sunt toate etichete care la prima privire pot fi aplicate fara retineri acesteia. Desi protagonistul acapareaza ecranul in majoritatea timpului, personajul principal feminin nu ramane in plan secundar. Avand toate caracteristicile femeii fatale (frumusete, acea aparenta de fragilitate irezistibila, sex-appeal, inteligenta), se insinueaza in atentia privitorului asemeni parfumului care-l poarta, fiind imposibil de ignorat sau uitat. Pana la final, acest personaj sufera o metamorfoza completa. Pe masura ce evenimentele se succed ca piesele unui complex domino, eroina se transforma dintr-o victima ingenuna in genialul papusar care cu sange rece a tesut toate intrigile si a tras toate sforile. Totusi, are grija ca la final sa atenueze daunele colaterale produse celui manipulat, mod in care reuseste sa pastreze simpatia publicului.
Intreaga poveste e un mix electrizant de actiune, suspans, erotism si umor, amestec care diminueaza oarecum puterea impactului pe care un thriller o are in mod obisnuit asupra privitorului. Insertia de clisee hollywoodiene, chiar daca starneste amuzamentul, diminueaza originalitate productiei. Scenele senzuale pana la erotice asortate cu acorduri de tango condimenteaza inedit povestea, iar finalul relaxat si pozitiv induce o nota de buna dispozitie specifica comediilor, care recomanda filmul mai degraba amatorilor de distractie decat celor de adrenalina.
Multumiri pentru traducere lui lasedan – Asia Team Romania !
Articol realizat de corina1002001 – asiacinefil.com
Don’t Click ! (2012) – tehnologia de ultimã orã şi supranaturalul se-ntâlnesc din nou la 9 ani dupã „One Missed Call”
A trecut mai bine de un deceniu de cand filme japoneze precum “Ringu” (1998) sau “Kairo” (2001) explorau notiunea de supranatural interactionand cu lumea celor vii prin intermediul tehnologiei. Iar aceste filme nu s-au descurcat deloc rau, lansand o adevarata moda a filmelor horror datorita carora filmul japonez a ajuns in topul genului la nivel international. Insusi Takashi Miike, pe care l-am putea numi parintele genului horror si al filmelor cu subiecte bizare in Japonia, s-a delectat cu un subiect similar in 2003, regizand primul film din ceea ce urma a fi mai apoi o trilogie, “One Missed Call”. Acest film aducea un mic “update” acestui subgen al filmului horror, tehnologia de ultima ora – marcata de telefoanele mobile si de internet – avand un rol important in interactiunea cu supranaturalul. In acest an, desi genul horror e in cadere libera de ani buni in Extremul Orient, realizatorii coreeni s-au gandit ca e bine sa realizeze si ei un film pe o tema destul de asemanatoare cu cea a acestor filme japoneze de succes la vremea lor. “Don’t Click” ne deapana firul unei povesti despre razbunare si remuscari, despre cum lipsa de compasiune a societatii face victime, despre cum barfa poate fi o arma letala. Si totul este adaptat vremurilor prezente, decorurile si recuzita fiind alcatuite din cea mai moderna tehnologie si cele mai actuale facilitati. Actorii care tin capul de afis sunt Park Bo-Young, Joo Won si Kang Byul, toti trei tineri frumosi si talentati, care prin prestatia lor dau un plus de valoare productiei. In regia lui Kim Tae-Kyeong, care a mai fost regizor si scenarist pentru filmele “Muoi: The Legend of a Portrait” (2007) si “Dead Friennd” (2004), “Don’t Click” desi a fost finalizat in primavara lui 2011, a avut premiera abia in luna mai a acestui an. In Iulie 2012 filmul a fost prezentat la “Puchon International Fantastic Film Festival” in sectiunea non-competitie, impreuna cu alte filme de gen intr-o seara a “povestilor de groaza”. Filmul nu a fost intampinat de critici favorabile, neaducand nimic nou sau spectaculos pe ecrane. Cu toate acestea, pentru amatorii genului ramane un film antrenant, cu toate ingredientele necesare unui film de gen.
Se-Hee (Park Bo-Young) e o tanara care lucreaza intr-un mare magazin pentru a se intretine atat pe ea, cat si pe sora ei mai mica, cu care locuieste. Se-He tocmai ce trece printr-un moment dificil, simtindu-se urmarita de un hartuitor invizibil, la locul de munca. Acesta ii trimite mesaje agresive si indecente pe telefon, care dau de inteles ca el o supravegheaza cu ajutorul sistemului video de securitate. Datorita faptului ca directorul nu ia in serios reclamatia fetei cu privire la incalcarea intimitatii, aceasta renunta la slujba. Doar ca senzatia de hartuire prin intermediul dispozitivelor de filmat persista, atat pe stada cat si in alte locuri publice. Pana si acasa se simte invadata si cauta sa se protejeze tragand bine daraperiile groase de la geamuri.
Jung-Mi (Kang Byul) e o adolescenta rebela care locuieste impreuna cu sora ei mai mare, dupa ce parintii au emigrat in S.U.A. Inca merge la scoala de nevoie, dar viseaza se se realizeze si metoda aleasa sa faca bani rapid e aceea de a posta filme provocatoare pe internet, de unde primeste o bonificatie pentru fiecare accesare. Jung-Mi e pasionata de filmari si retele de socializare si are obiceiul de a posta filme realizate chiar de ea. Si pentru ca ajunge la ea un zvon despre un “video blestemat” despre care se spune ca provoaca moartea tuturor celor care-l vizioneaza, in neastamparul curiozitatii apeleaza la prietenul surorii ei mai mari, Joon-Hyuk (Joo Won) care fiind un tanar student informatician foarte talentat a fost cooptat sa lucreze in echipa speciala de combatere a crimelor cibernetice. Jung-Mi se foloseste de faptul ca relatia dinte sora ei si Joon-Hyuk se afla in impas si cu promisiunea de a ajuta la reconcilierea celor doi, il convinge pe Joon-Hyuk sa-i procure filme dintre cele blocate pe internet. Joon-Hyuk desi ezita, accepta propunerea lui Jung-Mi, cu intentia de a-i da acesteia cateva filme pe care el le considera inofensive. Totusi cand incearca sa copieze filmele clandestin de pe serverul unde politia stocase datele interzise, anume Centrul de Riposta Antiterorista, pare ca ceva nu functioneaza si, in cele cateva momente in care antentia ii e distrasa de la monitor, o entitate invizibila actioneaza comenzile transferand pe memory-stick un cu totul alt fisier. Cand Jung-Mi ajunge sa vizioneze filmul, e usor dezamagita ca acesta contine doar incantatia unei eleve de liceu, care cu ajutorul unei papusi indeplineste un ritual necromantic, lansand on-line un blestem. Dupa vizionarea filmului, Jung-Mi il trimite unei alte prietene, si nimic nu pare in neregula. Dar daca ar fi asa nu ar mai fi vorba de un film horror! O serie de incidente ciudate si mai apoi infricosatoare ajung sa se produca in existenta lui Jung-Mi, care realizand cat de real este blestemul din filmul interzis, incearca cu disperare sa-l desfaca, iar Se-He si Joon-Hyuk isi unesc fortele si fac tot ce le sta in putinta sa o salveze pe Jung-Mi, ducand stradania pana la extrem.
Dintre cei trei protagonisti, Kang Byul are rolul predominant si il joaca cu maiestrie. Scenariul ii ofera posibilitatea sa treaca printr-o gama foarte diversificata de trairi si tanara actrita reuseste prin intermediul personajului Jung-Mi sa induca privitorilor toate acele sentimente. Adolescenta exuberanta, fericita si rebela care are ca singura grija distractia, se transforma treptat intr-o persoana napadita de spaime si mai apoi innebunita de groaza si de certitudinea mortii iminente. In atacurile de panica ne arata o mimica foarte expresiva, iar prim-planurile oferite de camera pun in valoare interpretarea plina de talent. Accesele de psihoza par atat de reale! Si la fel de credibile sunt toate: spaima extrema ce duce la dedublarea personalitatii, iesirile violente si derapajele in nebunie. Ca personaj, Jung-Mi starneste admiratia prin tenacitatea cu care infrunta situatia neasteptata. Desi aproape se pierde in marea de groaza in care se scufunda, dovedeste ca poseda un instinct de supravietuire foarte puternic. In stadiul in care alte persoane ar fi cedat, cand mintea-i pare posedata deja de entitatea razbunatoare si pare ca abia-si mai controleaza corpul, drept solutie salvatoare alege sa starpeasca raul de la radacina, si merge la casa parasita unde a fost facuta incantatia, hotarata sa distruga legaturile. Personajul lui Park Bo-Young, Se-Hee, contrabalanseaza impactul lui Jung-Mi asupra spectatorilor, oferind un alt registru de emotii la fel de variate si puternice, iar efectul consta in dublarea fluxului de senzatii. Joo Won, desi apare pe afis, face un rol care cu ingaduinta ar putea fi categorisit ca secundar. Interpretarea lui e buna, dar sensul personajului Joon-Hyuk, desi are propria portie de calvar, e sa puna in valoare drama surorilor.
Pentru un film din categoria horror, “Don’t click” nu ofera surprize, folosind acele clisee devenite clasice: fantome razbunatoare, blesteme, usi care se deschid singure si obiecte care desi ar trebui sa fie neinsufletite – de fapt sunt, iar la final – ideea de rau perpetuu care in ciuda incercarilor de eradicare, doar se transforma si se adapteaza. In de pe acum stiuta traditie asiatica, finalul filmului nici macar nu da iluzia ca lucrurile ar avea o rezolvare. Nu ofera acel respiro cum ca “totusi raul a fost eliminat” sau ferecat in lampa. Deci invitatia e la un film de groaza clasic, adaptat vremurilor moderne, in care acea abundenta de tehnologie ce ar trebui sa ofere confortul iese complet de sub cotrolul uman si ajunge sa fie instrumentul terorii.
Multumiri pentru traducerea in exclusivitate lui lasedan – Asia Team Romania.
Prezentare realizata de corina1002001 – asiacinefil.com
The Silent War (2012) – la 50 de ani, Tony Leung impresioneazã (din nou) într-un thriller de spionaj
De-a lungul timpului, oamenii au comunicat prin tot felul de metode, inventivitatea lui ducand la inventarea alfabetelor, a regulilor de scriere etc. Una din cele mai importante inventii umane ce a revolutionat comunicarea informatiilor la distanta a fost telegraful electric, si subsidiar acestuia, codul Morse. Odata cu perioada de inceput a comunicatiilor radio (sfarsit de secol XIX/inceput de secol XX0, alfabetul Morse a ajuns sa fie folosit pe scara larga. In timpul razboaielor mondiale, prin aceasta modalitate s-au transmis o multime de informatii confidentiale, ce trebuiau sa ajunga in siguranta, informatii care uneori au schimbat chiar soarta unor batalii. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, comunicarea prin intermediul alfabetului Morse a atins apogeul, si asa a aparut si nevoia protejarii acestor transmisii prin cifrarea lor. Au luat nastere intregi unitati ce activau in cadrul serviciilor de siguranta ale tarilor implicate in razboi, ce incercau prin intermediul undelor radio sa intercepteze mesajele codate ale inamicului. Un astfel de serviciu e protagonistul celui mai nou film al Felix Chong si Alan Mak, “The Silent War”. Cei doi au facut echipa la numeroase filme de succes ale ultimului deceniu din Hong Kong, ca scenaristi si regizori – trilogia inegalabila Infernal Affairs, Overheard sau The Lost Bladesman – astfel ca asteptarile de la noua lor realizare au fost mari. In mare oartea acestea nu au fost dezamagit, filmul obtinand incasari la box-office de peste 40 de milioane de dolari, in China. Povestea fascinanta de spionaj, dublata de una de iubire intre protagonisti a convins publicul chinez, care a apreciat prestatia celor doi protagonisti, Zhou Xun si Tony Leung. Marele Tony Leung revine intr-un film de spionaj la 5 ani de la succesul din “Lust, Caution”, tocmai cand a implinit 50 de ani (va vine sa credeti ?), in timp ce partenera sa, Zhou Xun, tocmai a cules elogiile criticilor de film din intreaga lume pentru prestatia din “Painted Skin 2”. Cu o asemenea distributie si cu un subiect atat de fascinant, “The Silent War” nu poate fi decat o placuta invitatie la aventura in lumea spionilor, a undelor radio si a atmosferei primilor ani de dupa al doilea razboi mondial, intr-un effort de remarcat al celor doi cunoscuti si apreciati regizori.
Capitularea Japoniei in cel de-al doilea razboi mondial lasa China chinezilor, insa in scurt timp reizbucneste razboiul civil dintre Kuomintang-ul lui Chiang Kai-shek si Partidul Comunist al lui Mao Zedong. In 1949, China continentala era impanzita de spioni nationalisti, ale caror actiuni erau menite a destabiliza tara. Pentru a invinge in acest razboi de pra putini stiut, au fost create unitati secrete de contraspionaj. Zhang Xue-ning era agenta nr 220 din unitatea 771, o veritabila “Mata Hari” ce participa la misiuni secrete de contraspionaj, dejucand planurile spionilor lui Chiang Kai-shek. De curand, insa, serviciul de interceptari radio a surprins un moment straniu petrecut pe durata a 30 de ore: frecventele radio folosite de catre spionii lui Chiang Kai-shek au disparut, reaparand 30 de ore mai tarziu. Codurile nu au fost schimbate, mesajele transmise de inamic continuau sa curga, doar ca nici o informatie vitala nu mai ajungea sa fie interceptata. Acest lucru a dus la concluzia ca inamicul a creat frecvente noi greu de depistat prin care transmiteau informatiile direct sefului serviciului de spionaj inamic infiltrat clandestin in China. Ca urmare a acestui fapt, Xue-ning primeste misiunea de a-l gasi si aduce in locatiile secrete pe un anume Luo, care in viata de zi cu zi se ocupa cu acordarea pianelor, avand un auz fin. Agenta isi face treaba si nimereste peste Luo in momentul in care playboy-ul acorda pianul unui teatru in prezentei unei doamne casatorite care ii facea ochi dulci. Asistentul lui Luo era Bing, un barbat orb, care in scurt timp se dovedeste a fi adevarata ureche muzicala a lui Luo. Urmariti de sotul doamnei dormice de o aventura, cei doi reusesc sa scape de furia sotului inselat doar datorita agentei Xue-ning, care astfel il convinge pe Bing sa participle la misiunea secreta de depistare a frecventelor radio ascunse de comunicare ale inamicului. Si astfel, fara sa vrea, Bing se trezeste in mijlocului unui… razboi tacut.
Istoria Chinei primei jumatati a secolului XX e una extrem de zbuciumata. Rezistenta la reforme a dinastiei Qing, intr-o lume intr-o schimbare evidenta, a dat nastere unei nemultumiri interne. Tineri oficiali, ofiteri si studenti au inceput sa sustina alungarea dinastiei Qing si crearea unei republici chineze, animate si de ideile revolutionare ale lui Sun Yat-sen. Revolta Wuchang din 1911 a dus la sfarsitul dinastiei Qing. Guvernul provizoriu al Republicii chineze l-a declarat in 1912 pe Sun Yat-sen presedintele Chinei, dar acesta a fost nevoit sa cedeze puterea comandantului Noii Armatei, Yuan Shikai, ce mai intai s-a proclamat prim ministru, iar in 1915 s-a proclamat Imparat al Chinei, dupa ce l-a facut pe ultimul Imparat Qing sa plece in exil. Subordonatii apropiati l-au amenintat cu o rebeliune, iar in fata acestei situatii Yuan a abdicat. A urmat o perioada de vid de putere in China, de care au profitat asa numitii “lorzi ai razboiului”, potentati locali care prin aliante au pus mana pe putere. Pe plan extern, China s-a implicat in Primul Razboi Mondial in 1917, de partea Antantei, cu conditia ca toate sferele germane de influenta din regiune (dupa ce Germania ar fi fost infranta), cum ar fi fost Shandong, sa revina Chinei. Insa in urma Tratatului de la Versaille (1919), Shandong a fost dat de puterile occidentale Japoniei, punctul de vedere al diplomatiei chineze fiind tratat superficial de Marile Puteri. Incidentul Shandong, cum a ramas in istorie acest fapt, a dat nastere in China la un val de nemultumire populara in fata reactiei slabe a diplomatiei chineze, urmarea fiind Miscarea din 4 Mai (4 mai 1919), o demonstratiei de amploare anti-imperialista, culturala si politica, ce a dus la escaladarea nationalismului chinez si la o puternica pozitie de respingere a influentelor occidentale, studentii vazand in incidental Shandong o tradare a Occidentului si totodata a fostilor aliati din razboi. Aceasta miscare a plantat semintele unui ireconciliabil conflict intre Dreapta si Stanga chineza, intre nationalisti si comunisti. In anii ’20, Sun Yat-sen a incercat o unificare a Chinei faramitate, cu ajutorul URSS, incheind o alianta cu Partidul Comunist Chinez. Dupa moartea lui in 1925, unul din protejatii sai, Chiang Kai-shek a preluat conducerea Kuomintang-ului (Partidul Nationalist). Prin Expediati Nordica (1926-1927) a reusit sa aduca sub controlul au militar cea mai mare parte a sudului si centrului Chinei, invingandu-i pe lorzii razboiului. In 1927, insa, s-a ridicat impotriva militarilor cu vederi comuniste din sudul si estul Chinei, ceea ce a dus la adancirea razboiului civil. Partidul Comunist a dus un lung razboi de gherila impotriva nationalistilor lui Chiang Kai-shek, reorganizandu-se sub conducerea unui nou lider: Mao Zedong. Conflictul dintre cele doua partide a continuat si in timpul ocupatiei japoneze (1937-1945), chiar daca pentru interesul national au incheiat un front comun impotriva ocupantului japonez. Dupa incheierea razboiului si capitularea Japoniei, lupta dintre Kuomintang si Partidul Comunist s-a reluat, dupa negocieri esuate. In 1949, comunistii si-au impus controlul asupra celei mai mari parti a Chinei, iar Chiang Kai-shek a fugit in Taiwan cu guvernul sau si cele mai disciplinate trupe. Aici a preluat controlul asupra insulei, de unde a incercat sa continue lupta, in timp ce in China continentala, la 1 octombrie 1949, era proclamata Republica chineza. Hong Kong a trecut sub protectorat britanic dupa razboi, iar victoria comunistilor in China a determinat un val mare de refugiati dinspre China continentala (in special din Shanghai) spre Hong Kong. Pe acest fundal se petrece actiunea din “The Silent War”. In 1949, China continentala era impanzita de spioni ai Kuomintang-ului, care incercau prin orice mijloace sa saboteze eforturile Partidului Comunist. In acest sens, pentru a preintampina actiunile desfasurate in mare taina de spionii nationalisti, comunistii au creat unitati intregi bine ascunse in zone retrase care au dus ceea ce metaforic poate fi numit un “razboi tacut”: sute de telegrafisti stateau zile si nopti langa aparatul de telegrafiat si aparatul radio pentru a intercepta transmisii secrete, in codul Morse, prin care comunicau spionii infiltrati in tara. Vedeta incontestabila a filmului este Tony Leung, ce interpreteaza memorabil un personaj – Bing – orb, care avea un auz de exceptie, si care fara voia lui este atras in acest razboi tacut, in care nici inamicul, nici campul de lupta nu era vizibil, dar de a carui decizie putea conta vietile a zeci sau sute de oameni. Zhou Xun, personajul principal feminin, e perfecta pentru rolul de “Mata Hari”, infatisarea ei dand o nota de neincredere spectatorului. Mimica actritei este punctul forte al interpretarii ei. Coloana sonora e una desprinsa parca din marile filme de gen americane, iar atmosfera anilor de dupa razboi e superb redata de regizor, cu discretie, fara prea mare fast si cu o nota de mister evidenta.Punctele slabe ale peliculei raman lentoarea cu care e spusa povestea si finalul, care aduce o ridicare in slavi a patriotismului comunist. Chiang Kai-shek este privit ca principalul inamic al tarii, desi sub aspect istoric vorbim strict de doua viziuni diferite de a intrevedea viitorul Chinei. Istoria, insa, a decis ca Chiang Kai-shek, la mai mult de o jumatate de secol, sa fie in continuare principala tinta a Partidului Comunist, astfel ca finalul acestui film de altfel bine realizat este unul partizan si neobiectiv. Sub acest aspect, este pacat faptul ca un actor atat de mare precum Tony Leung a acceptat sa apara in acest film. Filmul trebuie sa fie o arta, sa transmita altfel de valori, nu sa judece anumiti actori ai istoriei prin verdicte partinitoare, pe principiul “Vae victis !”.
Cu un Tony Leung ce se indreapta cu pasi repezi spre apusul carierei, dar mereu stralucitor, asemeni unei stele, si cu o Zhou Xun in plina forma si pe val, in special dupa aparitia de succes din “Painted Skin 2” , filmul cuplului regizor-scenarist Alex Mak si Felix Chong reprezinta unul din succesele anului in China. Daca nici aceste lucruri nu sunt suficient de convingatoare, probabil fascinatia povestilor de spionaj poate fi factorul decisiv in alegerea vizionarii lui “The Silent War”, un thriller dramatic de atmosfera ce merita savurat din plin.
Traducerea filmului a fost efectuata in premiera de gligac2002 – Asia Team Romania.
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
Deranged (Yeongasi) (2012) – un thriller de succes captivant ce marcheazã revenirea „detectivul K”, Kim Myung-min
“Deranged” (Yeongasi) este unul din succesele de box-office ale acestui an din Coreea, prima productie coreeana ce abordeaza tema unei epidemii, inscriindu-se in randul unor productii care au spus cam totul in domeniu la nivel international, precum “Pandemic” (Kansen Reto) sau “28 Days Later”. “The Host” a fost o prima incercare de realizare, de catre coreeni a unui film pe tema unui dezastru de proportii, iar succesul a fost pe masura. Apoi a urmat o coproductie coreeano-americana “D-War”, in care s-au investit 75 de milioane de dolari, cam cat s-a si obtinut la box-office de pe urma lui, ins ace a strans critici negative. Acest esec nu a descurajat industria coreeana de film, care a dat lovitura cu “Haeundae” (2009), un nou film inspirit de un dezastru natural (un tsunami ce loveste plaja Haeundae). De aceasta data. “Deranged” nu a avut nici bugetul lui “The Host”, nici cel al lui “Haeundae”, insa subiectul sau a captivat, devenind al 5-lea film autohton cel mai vizionat in cinematografe in Coreea din acest an, cu incasari de peste 28 de milioane de dolari. In rolul principal il putem revedea pe indragitul Kim Myung-min, ce revine in forta intr-un film de succes dupa anterioarele aparitii din “Open City”, “Closer to Heaven”, “Man of Vendetta” si mai ales “Detective K”. Punctul forte al filmului insa nu il reprezinta interopretarea actorilor, ci scenariul plin de tensiune si regia, semnata de Park Jung-woo, omul din spatele succesului “Dance with the Wind”.
Yim Jae-hyeok e un profesor de chimie a carui viata nu e tocmai una fericita. Pierzandu-si locul de munca, e angajat prin interventia unui prieten ca agent de vanzari la o companie faramceutica private. In urma cu 5 ani, compania a fost preluata de niste investitori necunoscuti ce au sistat munca de cercetare in vederea lansarii pe piata de medicamente noi, noii investitori nefiind interesati sa realizeze mari profituri. Pe langa aceasta situatie oarecum bizara, Jae-hyeok trebuie sa isi castige existenta convingand spitalele si doctorii influenti din acestea sa cumpere sau sa recomande pacientilor produsele farmaceutice ale companiei la care lucreaza. Pentru asta, Jae-hyeok accepta activitati umilitoare, cum ar fi sa insoteasca in parcul de distractii familia unui medic influent dintr-un spital, in speranta ca acest gest ii va creste vanzarile ca agent. Alteori participa la partidele de golf ale bogatasilor, carand crosele si mingile si tinand scorul. Din punct de vedere financiar, Jae-hyeok sta foarte prost. Cu ceva timp min urma il imprumutase pe fratele sau, detectiv in politie, cu o suma importanta de bani, pe care acesta i-a pierdut dintr-odata la bursa. Acest lucru a dus la deteriorarea relatiei cu acesta, creand un sentiment de vinovatie fratelui sau Jae-pil. Jae-hyeok avea o familie fericita, sotia casnica avand grija de cei doi copii de gradinita ai lor. In toata aceasta monotonie a vietii, un eveniment tragic urmeaza sa schimbe viata acestei familii simple. Intr-una din zile, un cadavru este descoperit purtat de curenti pe malul raului Han. Detectivul Jae-pil e trimis sa investigheze cazul, insa il trateaza superficial. O zi mai tarziu cazul se complica, in momentul in care doua noi cadavre sunt gasite in micuta statiune montana Gangwondo. Detectivul e trimis de urgenta la fata locului, in special ca in curand se dovedeste ca intre cele doua evenimente nefericite a existat o legatura: cu totii formau o familie. Rezolvarea acestui caz ii va implica in cel mai neasteptat mod cu putinta pe cei doi frati, si, odata cu ei, intreaga natiune coreeana, socata de evenimentele ce vor urma.
Filmele inspirate din dezastre de orice natura mereu au fascinat, mai mult sau mai putin in sensul pozitiv al cuvantului.De ce ? Pentru ca teoria conspiratiei e mereu seducatoare, pentru ca oamenii incearca intotdeauna sa vada dincolo de ce li se ofera sa vada de catre ceilalti semeni ai lor. In definitive, lumea in care traim e una in care singurele secrete ce mai exista sunt cele tainuite de oameni sau create de mintea oamenilor. In secolul XX, intreaga lume a fost complet cartografiata, iar in absenta unor tinuturi necunoscute de mintea omului s-au nascut, odata cu progresul tehnologiei si primul zbor al unui om pe Luna teorii ale conspiratiei. Mai apoi a aparut psihoza cu extraterestii, consecinta a unui caz musamalizat petrecut intr-un desert american, astfel ca am putea spune ca omul, ca fiinta a acestei planete marunte din univers, nu se plictiseste deloc de-a lungul scurtei sale existente. In secolul XXI, manipularea in masa a devenit principala posibila temere a umanitatii. Dar toate aceste frici si scenariile cladite pe fundamentul lor pornesc de la neincrederea oamenilor in semenii lor. Fiecare om are tendinta de a ascunde ceva de semenul sau, iar cand aceasta atitudine e “imprumutata” de diverse cercuri de interese ce vizeaza castiguri efemere gen putere, bani, control asupra celorlalti, lucrurile o iau razna. Din aceasta perspectiva a teoriei conspiratiei, “Deranged” a stiut foarte bine unde sa puncteze. Scenariul este unul bun, care reuseste sa retina atentia sis a starneasca curiozitatea, insa la final ai impresia de deja-vu, lucru firesc cata vreme in domeniul subiectului abordat de acest film s-a spus cam totul in ultimii 10 ani, in special la Hollywood. Cu toate acestea, realizatorii coreeni au reusit sa faca un film coerent, interesant de urmarit, de care nu te dezlipesti pana la ultima secventa. Stilul de a spune povestea e tipic hollywoodian si lipseste ceva din profunzimea cu care ne-au obisnuite filmele coreene, fie ele si comerciale, dar mereu trebuie sa te astepti la surprize in “Deranged”. Inclusiv momentul declansarii actiunii este unul ce vine totalmente prin surprindere, cand te astepti mai putin. In plus, subiectul este previzibil doar ca ideea de ansamblu, pentru ca altfel nu poti anticipa incotro te poarta scenaristii. Un film ce merita vazut, probabil cel mai bun thriller coreean al acestui an.
Traducerea a fost realizata in premiera in Romania de gligac2002.
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
Feast of Gods (2012) – un nou serial tradus în premierã în România de Asia Team !
Dupa ce asiacinefil a oferit iubitorilor de k-drame sansa unei incursiuni in lumea hotelierilor (Hotelier), apoi a jocurilor de noroc (All In), de aceasta data va invitam la o noua calatorie surpriza, in lumea aromelor, a gusturilor si a bucatariei traditionale coreene, care va va delecta simturile si va va stimula imaginatie in materie culinara. “Feast of Gods” (“Festinul Zeilor”) ne ofera o gama larga de subiecte abordate, imbinand gastronomia si secretele transmise de mai bine de un secol in materie de arta culinara cu povesti de viata tulburatoare si pasionante. Superba poveste a serialului a reusit sa cucereasca inimile coreenilor in scurt timp, iar acest lucru e dovedit de ratingurile ridicate atinse cu fiecare episod difuzat: pornind de la un rating national de 12,9 % la primul episod, serialul a crescut constant, pe la jumatatea sa ajungand la 17%, unde s-a mentinut in mod constant, ultimul episod avand 18,3%. La nivelul capitalei (Seul), “Feast of Gods a atins frecvent ratinguri de peste 20 % ! Nu doar povestea impresionanta a atras publicul coreean, ci si interpretarea actorilor, dfistributia fiind una de senzatie. De aceasta data, producatorii serialului au pus pariu cu tineretea actorilor, iar serialul s-a dovedit a fi un pariu castigat din start. Protagonistii tineri sunt frumosi si foarte talentati, adevarati idoli ai tinerei generatii, iar acest lucru a contat enorm la succesul inregistrat episod de episod. Pentru titlul de Cel mai frumos “Fat Frumos” care va cuceri inimile fanelor – indiferent de varsta – , serialul ne face doua propuneri ce vor pune doamnele si domnisoarele in dilema: Joo Sang-wook (in rolul lui Jae-Ha), cel de care ne amintim cu drag din serialul Queen Seon-duk, cand a aparut in ultimele episoade in rolul lui Wol-Ya, aparatorul natiunii Gaya, dar ce a putut fi vazut si in seriale mai modeste precum The Thorn Birds sau Paradise Ranch, si Lee Sang-woo (in rolul Do Yoon), cel care abia a parasit platourile de filmare de la “Forget me not” unde a interpretat rolul varului Jae-min. Cei doi vor fi protagonistii masculini ai serialului, doua personaje diametral opuse, ce se lupta pentru sufletul lui Jun Yeong. In privinta personajelor protagoniste feminine, lupta de la inceput este inegala, balanta inclinand clar in favoarea lui Sung Yu-ri (ce interpreteaza personajul Go Jun Yeong). Pe Sung Yu-ri am avut ocazia sa o indragim in serialul “Hong Gil Dong”, cu al ei “Fighting” de neuitat, si in recentele filme “Rabbit and Lizzard” si mai ales “Runway Cop”. Desi e mica de statura si nu are tocmai o silueta de fotomodel, Sung Yu-ri nu are cum sa nu cucereasca cu chipul ei mereu zambitor si inocent, si cu energia pozitiva pe care o degaja si o imparte tuturor. In fata zambetului ei, incruntarea si permanenta frustrare a personajului rival Ha In Ju, interpretat de Seo Hyeon-jin, palesc. Pe Seo Hyeon-jin am putut-o vedea anterior in serialul The Duo, unde a interpretat rolul Dal-Yi, insa adevarata valoare a talentului sau actoricesc e data de interpretarea din Feast of Gods, unde are un rol oscilant, ce ii da posibilitatea sa se manifeste atat ca personaj pozitiv cat si ca personaj negativ. Chiar daca e eclipsata de interpretarea lui Sung Yu-ri, fara Seo Hyeon-jin, serialul ar fi fost lipsit de consistenta, deseori personajul ei reusind sa te enerveze la culme, pentru ca mai apoi sa-i mai acorzi o sansa. Actorii veterani aduc un mare plus serialului, fiind figuri cunoscute din alte seriale coreene ce au putut fi vazute si la noi: Jeong Dong-hwan (in rolul tatalui lui In Ju), Eom Hyo-Seop (in rolul tatalui betiv al lui Jun Yeong), Jeong Hye-seon(foto) (in rolul Maestrei de la Arirang, o doamna a filmului coreean, cu zeci de roluri in filme si seriale, ajunsa la venerabila varsta de 70 de ani). Acestora li se adauga cele doua rivale de o viata, Presedinta Baek (interpretata de Kim Bo Yeon) si Seong Do Hee (interpretata de Jeon In-hwa, o actrita deosebita dar din pacate prea putin activa in domeniu, avand pana la Feast of Gods doar 5 seriale la activ la cei 47 de ani pe care ii va mplini in octombrie).
Intriga principala a serialului “Festinul Zeilor” consta in competitia dintre doua tinere pentru ocuparea postului de Mare Bucatar Sef al celebrului restaurant “Arirang”, renumit pentru bucataria traditionala regala coreeana. Personajele principale sunt Ha In Ju, un copil orfan crescut de Seong Do Hee, al 4-lea Mare Bucatar Sef de la “Arirang”, ca fiind propria sa fiica, disparuta in urma cu 22 de ani pe un vas de croaziera. Aceasta se considera succesoarea de drept a postului de Mare Bucatar sef la “Arirang” pana in momentul in care apare al doilea personaj principal, Go Jun Yeong, un copil adoptat care de fapt este adevarata fiica a Seong Do Hee-ei. In Ju e o tanara introvertita si ambitioasa care se straduieste din rasputeri sa semene intrutotul cu mama sa adoptiva, pe cand Go Jun Yeong are un farmec natural dat de o fire vesela, un suflet cald, plin de compasiune si un uimitor talent gastronomic innascut incat ii cucereste pe toti cei cu care intra in contact. Astfel competitia dintre cele doua tinere se extinde si catre afectiunea familiei Ha In Ju-ei si a iubitului acesteia, Choi Jae Ha, un tanar frumos si inteligent, prieten din copilarie cu In Ju. Tabloul este completat cu aparitia carismaticului Kim Do Yoon, fiul lui Baek Seol Hee, Presedinta restaurantului “Sanarae” si o veche rivala a Seong Doe Hee-ei la acelasi ravnit post de Mare Bucatar Sef la “Arirang”. Kim Do Yoon a rupt relatiile cu mama sa si plecat in strainatate la studii. Intors in Coreea, acesta se angajeaza incognito la “Arirang” ca simplu ajutor in bucatarie si se indragosteste de Go Jun-Yeong. Competitia dintre cele doua tinere se va transforma intr-o lupta cu accente dramatice, cu renuntari si reveniri pentru castigarea postului de Mare Bucatar Sef la “Arirang”, si nu numai…..
Restaurantul Arirang este mai mult decat un simplu restaurant, asa cum percepem noi, occidentalii, sensul notiunii de restaurant, limitat la spatiul unei Sali de mese si al unei bucatarii unde bucatarul isi desfasoara activitatea. Arirang este, intai de toate, un simbol pentru bucataria traditionala coreeana. Valoarea de simbol e data de denumirea in sine, ce imbina traditia cu istoria, spiritul coreean cu virtutile natiunii coreene. Dupa cum si Kim Ki-duk o explica in al sau recent documentar “Arirang”, termenul desemneaza de fapt un cantec popular coreean aproape echivalent cu un imn neoficial al Coreei. Desi melodia dateaza de undeva de la sfarsitul secolului XIX, termenul “Arirang” e mult mai vechi, transmitand acea gena a traditiei pastrate generatie de generatie. De aici semnificatia denumirii restaurantului din serial – Arirang. De altfel, in zilele noastre, termenul “Arirang” a ajuns sa fie ca o eticheta pentru tot ce inseamna produs traditional coreean. In intreaga lume, o multime de restaurante poarta acest nume, ce pentru coreeni e un motiv de mandrie nationala. Restaurantul “Arirang” din “Feast of Gods” e un loc aparte, in care istoria, misterul, traditia si talentul bucatarilor sunt principalele ingrediente care vrajesc spectatorii, odata trecandu-i pragul. Dupa cum o explica la un moment dat unul din personaje, ce participa la o filmare promotionala, restaurantul are o poveste ce i-a urmarit destinul de-a lungul timpului. Se spune ca a fost o vreme cand Coreea a trecut printr-o seceta cumplita. Langa Arirang era un deal unde mai curgea un parau, la care toata lumea a venit sa bea apa. Asemeni acelui parau, care potolea setea celor insetati, primul Bucatar Sef de la Arirang ar fi gatit mancaruri alese si le-ar fi impartit cu toata lumea, fara discriminare. De atunci, zona din jurul dealului si paraul au capatat denumirea de Arirang (“Ah” = coasta dealului, “Ri” = vino aici, “Rang” = parau). Odata cu trecerea timpului, Bucatarul Sef a devenit cea mai respectata si ravnita pozitie din Arirang, acesta avand o misiune dificila: sa transmita generatiilor viitoare invataturile in materie culinara, retetele pastrate cu sfintenie de secole sau inventate prin talent si daruire, dar si sa ofere contemporanilor o parte din savoarea preparatelor unice realizate cu atata truda. La un secol de la fondarea Arirang, acesta e condus de al patrulea Bucatar Sef din istoria sa, Seong Do Hee, considerata cea mai capabila bucatareasa din Coreea, pozitie dobandita in urma unei competitii cu marea sa rivala Baek Seol Hee, desfasurata in fata Maestrei Arirangului. Freamatul interior al batranului restaurant se simte si dupa un secol in rivalitatea dintre cele doua competitoare. Intr-un peisaj rustic, cu o arhitectura desprinsa din perioada dinastiei Joseon, regasim Arirangul neschimbat: cele doua competitoare sunt imbracate in traditionalul si mandrul hanbok colorat in culori vii ce-ti delecteaza sufletul prin frumusete. Pe cap poarta amandoua o tichie, un simbol al pozitiei ocupate in Arirang, ce denota respect. In fatal or se intinde o msa cu o multime de preparate. La o scurta privire, recunoastem tofu, o multime de condimente, nelipsitul sos de soia, legume proaspete (desi temperature de afara e la limita inghetului). In jur, toata lumea e cu sufletul la gura: bucatarii incepatori sunt asezati simetric unii in fata celorlalti, in stanga si in dreapta, in functie de ce tabara reprezinta, asistand curiosi poate la prima competitie culinara din viata lor vazuta pe viu, unii scotand expresii de uimire sau de admiratie, rod al unei firesti curiozitati. In fata celor doua competitoare se afla masa juriului, in fruntea careia se afla batrana Maestra Seon, ce are ultimul cuvant in desemnarea Bucatarului Sef al Arirang. In acest peisaj, singura legatura cu modernitatea o reprezinta blitzurile reporterilor si tinuta lor moderna, altfel ai fi crezut ca te afli undeva in Joseonul timpuriu, asteptand sa apara in scena nimeni alta decat fermecatoarea Jang-geum, parca sa ne destainuie inca una din magicele sale retete. Odata competitia inceputa, mainile dibace ale celor doua concurente cu pretentii isi incep truda. Cu un talent iesit din comun, in fata acestora orice aliment apare dezbracat de secrete. Ele devin pretioase componente ale unor veritabile capodopere gastronomice, care reprezinta o delectare nu doar pentru gust ci si pentru ochii privitorilor. Calitatile fiecarui fruct, ale fiecarei legume, aroma inconfundabila a acestora – toate sunt luate in considerare in cel mai mic detaliu, pentru a rezulta o mancare desavarsita. Stand si privind ce reusesc mainile celor doua competitoare, realizezi ca intre ele si ingredientele folosite exista mai mult decat o simpla legatura dintre un executant si obiectul muncii sale. Vazand cu cata maiestrie e taiata carnea de peste in felii subtiri sau atentia cu care fiecare preparat e mangaiat de mana unor maestre in ale bucatariei, realizezi ca ceea ce acestea realizeaza e arta, o arta ce valorizeaza fiecare element dintr-un aliment, fie ca e vorba de aroma, fie ca e vorba de calitatile nutritive ale produsului finit. Rezultatul este uimitor, ducand arta gastronimica la un nivel cum rar ti-e dat sa vezi. Ceea ce iese din mainile acestor bucatari priceputi parca e demn sa fie consumat doar de catre zei… Ce frumoasa metafora pentru a defini acest serial… Festinul zeilor… Dar cand si muritorilor de rand li se permite sa fie, chiar si pentru o clipa, zei… inseamna ca universul Arirang e o comoara nepretuita, o invitatie catre noi, muritorii de rand, amatori in ale gastronomiei, sa ne asezam cuminti daca nu la masa zeilor, cel putin in fata televizoarelor, si sa invatam poate ceva mai mult decat sa privim.
Toate acestea sunt doar pretextul producatorilor serialului pentru a ne invita la un adevarat festin, atat culinar cat si cinematografic. “Feast of Gods” are un scenariu captivant, bucataria fiind doar fundalul ce sustine firul principal al povestii. Vom avea parte de povesti de viata impresionante, ce pornesc din copilaria personajelor si merg pana la maturitatea lor, cu toate ingredientele aferente: tradari, umilinte, ura, razbunare, intriga, rautate, dar si iubire, romantism, dibacie, perseverenta, dorinta de a invinge greutatile vietii. Povestea oscileaza permanent intre teama de a nu pierde ceva dobandit cu greutate si bucuria de a castiga ceva greu de obtinut. Binele si Raul se ivesc din cele mai neasteptate ipostaze, iar tensiunea este intotdeauna exploatata la maxim. Coloana sonora a serialului are pe langa cateva melodii romantice superbe si cateva linii melodice intrumentale deosebit de antrenante, ce exprima perfect tensiunea scenelor respective si de care nu te mai saturi sa le asculti. “Feast of Gods” este peste orice alt serial de gen realizat pana in prezent in Coreea, in special datorita faptului ca pe langa partea de entertainment ne ofera si lectii gastronomice profesioniste de cel mai inalt nivel. Avem ocazia sa asistam la culisele competitiilor culinare la care participa mari maestri ai gastronomiei intrnationale, la diverse intreceri culinare intre restaurante rivale, la munca din spatele unor astfel de evenimente si a pregatirii meniurilor. Dar poate mai presus de toate acestea,vizionand “Feast of Gods” ajungem sa realizam amploarea fenomenului gastronomic in Coreea de astazi, care alaturi de turism, istorie si Hallyu reprezinta una din cartile de vizita ale acestei minunate tari. Iar atunci cand un serial pur comercial pune in valoare unul din lucrurile pretioase ale tarii respective, ce transmite traditia unei natiuni si secretele pastrate timp de secole de zeci de generatii in materie de gastronomie, nu putem decat sa apreciem talentul si inspiratia realizatorilor. Un serial deosebit, tradus impecabil si in premiera in Romania de colega nostra aura62 (aflata la debut in materie de traduceri), careia ii multumim pentru perseverenta si rabdarea de a finaliza intr-un timp relativ scurt 32 de episoade greoaie, cu multi termeni specifici bucatariei coreene, lucru ce nu putea fi realizat decat de cineva cu adevarat psionat de tema unui asemenea serial. Corectarea preliminara partiala a textului a fost realizata de uruma44, iar revizuirea fiecarui episod a fost realizata de gligac2002. Rezumatele serialului au fost realizate de mialex55. Intreaga echipa Asia Team implicata in acest proiect va ureaza vizionare placuta si va invita ca pe durata catorva saptamani sa luati parte la un adevarat festin al zeilor si muritorilor de rand, de a carui savoare cu siguranta va veti aminti peste ani.
Prezentare realizata de cris999, in colaborare cu mialex55 – asiacinefil.com
Maundy Thursday (Our Happy Time) (2006) – o poveste despre iertare şi credinţã cu Kang Dong-won şi Lee Na-young
“Maundy Thursday” (cunoscut si ca “Our Happy Time”) a fost una din realizarile de success ale cinematografiei coreene ale anului 2006. Cu un buget de 4,2 milioane de dolari (care in mare parte nu se justifica), filmul a strans peste 3 milioane de spectatori in salile de cinematograf coreene si a avut incasari de peste 14 milioane de dolari, situand filmul pe pozitia a 7-a in box-office-ul anului 2006 in Coreea. Filmul este regizat de cunoscutul Song Hae-seong, ce a debutat in 1999 cu “Calla”, mai apoi a cunoscut consacrarea cu “Failan” (2001), ce i-a adus primul Grand Bell Award. Dupa “Failan” a urmat o coproductie coreeano-japoneza despre vaiat unui luptator, “Rikidozan”, care desi nu a avut success la box-office i-a adus al doilea “Grand Bell Award” pentru regie. Dupa “Maundy Thursday” a urmat o pauza de 4 ani, iar revenirea pe scaunul regizorul cu un remake dupa o trilogie clasica chinezeasca – “A Better Tomorrow” – nu i-a mai adus succesul asteptat. Cu toate acestea, prin filmele sale memorabile, Song Hae-Seong ramane unul din regizorii coreeni importanti ai ultimului deceniu. Desi este si scenarist, de aceasta data la baza povestii din “Maundy Thursday” (care nu este inspirata din fapte reale, lucru ce trebuie precizat de la bun inceput) nu sta un scenariu propriu, ci un best-seller omonim al unei scriitoare din “noul val” al literaturii coreene (anii ’80-’90), Gong Ji-young. Cu 11 romane scrise in 16 ani, scriitoarea a castigat 4 premii, iar cel mai nou roman, “The Crucible” (2009), a fost ecranizat si a devenit unul din cele mai de succes filme ale anului 2011 in Coreea. In rolurile principale au fost distribuiti doi actori care la acea vreme nu spuneau prea multe, azi doua mari vedete in Coreea: Lee Na-young (Howlin, The Fugitive: Plan B, Dream, Please Teach me English) si Kang Dong-won (Secret Reunion, Haunters, Voice of a Murderer). “Maundy Thursday” a obtinut 3 niminalizari, una la Baeksang Arts Awards, pentru Cel mai bun actor in rol principal (Kang Dong-won) si alte doua la Blue Dragon Film Awards (Cea mai buna actrita intr-un rol principal, Lee Na-young si Cea mai buna coloana sonora)
Cu o populatie de aproape 50 milioane locuitori, o densitate relativ mare de 498 persoane/km patrat dar si cu o rata a educatie in care 97,9% din populatie stie sa citeasca, Coreea de sud este poreclita si „Tara diminetilor linistite”…. Pornind de la aceste cateva date statistice ai zice ca starea de optimism si speranta ar trebui sa predomine in aceasta tara, si totusi… Coreea de sud se afla pe locul 10 in lume cu o rata a sinuciderilor de 21,85 la 100.000 de locuitori iar in anul 2008 a inregistrat cea mai mare rata a sinuciderilor in randul femeilor, printre tarile membre OECD, fiind a treia cauza a mortalitatii feminine, dupa bolile cerebro-vasculare si cele de inima. Povestea uneia dintre aceste femei o regasim si in filmul “Joia Sfanta”, care prezinta viata a doi tineri proveniti
din medii sociale diferite dar care, traumatizati in copilarie, vor avea aceiasi teama: diminetile…o noua zi…
Moon Yun Jeung – o tanara profesoara cu trei tentative de sinucidere , provine dintr-o familie bogata de intelectuali, dar pentru care ea este doar un copil rasfatat care incearca prin aceste acte sa atraga atentia. Membrii familiei sale sunt orbi si surzi la strigatul ei de ajutor, iar mama sa ,desi cunoaste exact drama prin care fiica sa a trecut, este incapabila sa o inteleaga si mai ales sa o apere. Si totusi… lupta si zbuciumul sufletesc al fetei sunt intelese de sora Monica, care vede asemanarea izbitoare dintre nepoata sa si Jung Yun-soo, condamnatul la moarte dintr-un penitenciar. Abuzat de familie si abandonat de mama, crescut pe strada, Yun-soo, ajunge la cei mai frumosi ani ai vietii, sa fie condamnat la moarte. Fara sa stie de ce, sora Monica afla ca Yun-soo doreste sa o cunoasca pe Yun Jeung si astfel, cei doi tineri se intalnesc si incepe un minunat proces de vindecare… In timpul vizitelor saptamanale cei doi tineri devin prieteni si confidenti si acolo unde credeai ca nu poate exita nimic frumos, asemenea unui ciulin, rasarit in curtea inchisorii, rasare si inmugureste… iubirea. Discutiile purtate, cunoasterea si dezvaluirea reciproca a dramelor care le-au transformat viata in iad, rostirea adevarurilor din viata lor vor aduce lumina, bucurie si zambet pe fata si in sufletul acestor tineri atat de greu incercati de soarta. Vor reusi sa-si invinga demonii, vor reusi sa supravietuiasca, vor gasi puterea sa accepe inevitabilul si cat de minunata este puterea iubirii, cum poti sa-ti gasesti puterea si linistea intr-un cantec – veti descoperi urmarind acest film emotionant.
In Coreea, strictetea in relatia copil-parinte este considerata un semn al dragostei, parintii evitand sa-si manifeste afectiunea fata de copiii lor din cauza ca acestia ar putea deveni indisciplinati. Si totusi, prea multi copii sunt ignorati, neascultati, neprotejati, abandonati… si ajung in situatii imposibile ca eroii acestui film. Scriitorul si povestitorul Bang Jeong Hwan, personalitate ce s-a stins la 33 de ani, in timpul dominatiei japoneze, a avut o revelatie, ea fiind redata cu maiestrie in creatia sa ”O scrisoare deschisa catre adulti”:”Copiii sunt viitorul natiunii noastre.Sa le aratam respect copiilor.Copiii ce cresc inconjurati de batjocura si dispretul celor din jur, in cele din urma vor deveni oameni fara lipsa de respect fata de cailalti oameni, in timp ce copiii care sunt respectati vor deveni adulti care la randul lor vor respecta pe altii”. Ce minunat ar fi daca toti parintii ar intelege si respecta acest sfat ! Atunci sigur nu am mai asista la scene ca cele prezentate in acest film…
O drama despre credinta, iertare si speranta, ce trebuie neaparat vazuta. Multumiri pentru traducerea in premiera in Romania efectuata de elenas – Asia Team Romania.
Prezentare realizata de poet24 – asiacinefil.com
Climates (Iklimler) (2006) – o capodoperã semnatã de Nuri Bilge Ceylan, ce aminteşte de inegalabilul Antonioni
Iklimler (2006) (cu numele international “Climates”) este primul mare succes al apreciatului regizor turc Nuri Bilge Ceylan. Dupa ce pana in 2006 s-a remarcat prin cele 3 premii Portocala de Aur (un fel de Oscar al Turciei) – de 2 ori pentru el mai bun regizor si o data pentru cel mai bun scenariu -, in 2006 a sosit timpul si pentru consacrarea internationala. Filmul “Climates” a fost nominalizat la Palm D’Or (pe care avea sa-l castige 2 ani mai tarziu cu “Three Monkeys”) si a castigat 10 premii nationale si internationale. Filmul i-a a dus pentru a patra oara premiul Portocala de Aur, iar la Cannes a castigat premiul FIPRESCI, lasand o foarte buna impresie prin prezenta sa la prestigiosul festival. “Climates” este o drama despre relatia dintre un barbat si o femeie – intamplator sot si sotie -, urmarind deteriorarea acesteia si alternativele ulterioare pe care viata le ofera fiecaruia. Cunoscutul critic american de film Michael Phillips (Chicago Tribune) a considerat “Climates” cel mai bun film din lume al anului 2006, considerandu-l al treilea cel mai bun film al primului deceniu al acestui secol.
Nuri Bilge Ceylan, regizorul filmului, are o poveste de viata interesanta. De la 15 ani e pasionat de fotografie, iar la 22 de ani a descoperit filmul. In timp ce studia la universitate, a participat la cluburile de film si fotografie, si chiar facea poze in genul pozelor pentru pasaport pentru a castiga un ban. Dupa absolvirea universitatii in specializarea inginerie electrica, a facut doua calatorii pentru limpezirea gandurilor si alegerea drumului de urmat in viata: la Londra si in Nepal, la Kathmandu. Reintors in Ankara, si-a satisfacut stagiul militar obligatoriu, si in armata si-a ales drumul de urmat in viata: lumea filmului. Filmul de debut – Cocoon – a fost prezentat chiar la Cannes, iar succesele ulterioare obtinute la nivel national l-au incurajat sa-si cizeleze stilul. Dupa succesul de la Cannes cu “Climates”, in 2008 a castigat Palm D’Or cu filmul “Three Monkeys”, iar in 2009 a fost selectat sa faca parte din juriul de la Cannes. Stilul lui a fost descris ca apartinand “high art”-ului, adica acelei forme de arta ce se bucura de cel mai mare respect in domeniu, fie ca e vorba de arta decorative, picture, fotografie sau intr-o oarecare forma chiar film. Ceylan trateaza in filmele sale teme precum instrainarea individului, existentialismul, monotonia vietii umane si detaliile fundamentale ale vietii in general. Cadrele lungi si statice, de obicei intr-o ambianta naturala, sunt dublate de o tacere amenintatoare, ce anunta o criza in viata personajelor. Cadrele in care personajele sale sunt filmate din spate – una din caracteristicile stilului lui Ceylan – lasa spectatorului, in opinia acestuia, posibilitatea de a specula asupra trairilor personajului din momentul respectiv. Nu de putine ori, chipurile eroilor sunt prezentate in intuneric, fara a se putea distinge prea bine ce traiti au acestia in anumite situatii. Filmele sale sunt realizate cu bugete foarte mici, din distributia lor facand parte actori amatori, in mare parte membrii ai propriei sale familii. In “Climates”, in rolul parintilor personajului masculin Isa apar chiar parintii lui Nure Bilge Ceylan, iar filmul insusi ii are in rolurile principale pe Nure Bilge Ceylan si pe sotia acestuia, Ebru Ceylan. Trimiterile la lumea fotografiei nu lipsesc nici ele, la un moment dat personajul principal mergand la ruinele de la Ishak Pasa unde fotografiaza peisajul iarna, si face o poza in care apare si un sofer de taxi ce se plange ca in acel orasel fotografii fac doar poze pentru pasapoarte, cerandu-i si lui un exemplar din respectiva poza – de altfel foarte reusita. De altfel, in timpul filmarilor de la “Climates”, Nuri Bilge Ceylan si-a indreptat din nou atentia asupra artei fotografice, care din acel moment i-a insotit cariera din lumea filmului. Cativa ani mai tarziu, acesta a publicat “Turkey Cinemascope”, un album cu fotografii panoramice ale Turciei realizate de el intre 2003 si 2009. Asadar, prin activitatile sale, Nuri Bilge Ceylan se aseamana foarte mult cu starul coreean Bae Yong Joon, nici componenta patriotica nelipsind din discursul sau (in incheierea dfiscursului de la premierea de la Cannes din 2008, Ceylan a dedicat premiul “frumoasei si singuraticei mele tari, pe care o iubesc pasionant”). “Climates” a fost primul film al lui Ceylan filmat in “high definition”, iar cartea cu nume omonim a fost publicata de Norgunk Yayincilik in 2009, doar in limba turca.
Isa (Nuri Bilge Ceylan) e un profesor de arhitectura din Istanbul, ce lucreaza intr-un mediu universitar si este apreciat de colegii sai. El e casatorit cu Bahar (Ebru Ceylan), un regizor scenograf ce lucreaza in lumea serialelor de televiziune. Profesiile ii impiedica pe cei doi sa fie impreuna mai tot timpul, astfel ca timpul petrecut in intimitatea cuplului este aproape inexistent. Totusi, intr-o vara, cei doi reusesc in sfarsit sa aiba un concediu impreuna, si pleaca intr-o statiune turistica, Kas, unde locuiau si niste prieteni. In timp ce iau cina cu acestia intr-o seara racoroasa de vara, din senin, cei doi incep sa se tachineze si sunt la un pas sa se certe. Anterior ii regasisem pe amandoi pe o plaja pustie, toropiti de caldura, abia schimband o vorba. Este clar, ceva nu merge intre cei doi soti. Mai apoi, Isa vine cu o propunere care starneste o adevarata furtuna in sufletul lui Bahar: “cel mai bine ar fi ca fiecare sa mearga pe drumul sau”. Isa isi asuma responabilitatea pentru esuarea relatiei, si invoca drept pretext diferenta de varsta dintre el si ea. El incearca sa faca despartirea mai putin dureroasa si se ofera sa o sune pe Bahar cand ajunge in Istanbul, dar ea ii respinge propunerea, semn ca are in cele din urma maturitatea de a accepta incheierea relatiei. Care va fi viata fiecaruia din acel moment si daca destinul va oferi inca o sansa celor doi sunt principalele directii incotro se va indrepta filmul.
“Climates” e un veritabil recital artistic, o capodopera a cinematografiei turce contemporane. Planurile fixe si lungi, dialogurile aproape absente, tacerea surprinsa in interioritatea cea mai intima a unui cuplu amintesc de nemuritoarele filme ale monstrului sacru Michelangelo Antonioni. Sunt lucruri atat de simple abordate in acest film si spuse fara prea mare efort, intr-un mod natural, firesc, incat urmarind fiecare secventa ajungi sa-ti pui intrebarea: “Ce mare filosofie in a face un astfel de film ?”. Dar daca nu il privesti superficial si analizezi fiecare scena, ajungi la concluzia ca fiecare clipa de tacere, fiecare grimasa a vreunui personaj, fiecare gest natural sau fortat sunt parte a unui portret sub forma unui puzzle, pe care il poti reconstitui doar urmarind personajul central in lumea sa. Initial esti tentat sa crezi ca relatia conjugala a lui Isa cu Bahar e una perfecta, in special ca ii regasim pe cei doi intr-un concediu intr-un loc exotic din Turcia. Dar tacerea apasatoare din cadrul cuplului, iar mai apoi certurile dese izbucnite din senin te fac sa crezi ca ceva nu merge in acest cuplu. Mai mult, inainte ca personajul sa ia decizia de a se desparti, in sufletul tau esti convins ca asa urmeaza sa se intample. Si nu e singura scena in care ajungi sa gandesti ca personajul. Tacerea lasa loc in gandurile spectatorului la meditatie, la analiza, la implicare in drama lui Isa, astfel ca inainte ca acesta sa ia o decizie, tu, ca spectator, o cunosti deja. E un lucru magic ce reuseste Nure Bilge Ceylan in acest film. In plus, ca spectator ti se acorda sansa sa judeci obiectiv personajul principal, sa ii analizezi lucrurile in general nevazute intr-un film: caracterul, trairile interioare exteriorizate printr-o privire, printr-un zambet sau o incruntare. Poti sa fii impacat cu faptul ca acesta pune capat relatiei cu Bahar si sa accepti ca poate intre cei doi chiar nu a existat compatibilitate. Dar in momentul in care ajungi sa-l cunosti pe Isa in mediul sau, in viata de zi cu zi, ajungi sa-ti schimbi parerea despre concediul petrecut alaturi de Bahar in statiune. Poate ca initial esti tentat sa vezi in aceasta o ultima sansa pe care el i-o acorda ei, pentru a ramane impreuna, dar ajungi la concluzia ca lucrurile de fapt sunt invers, ca sansa i-a fost acordata lui Isa si ca el i-a dat cu piciorul. Sub acest aspect al ideilor transmise si a modalitatii de realizare a acestei transmisii, filmul e fenomenal. In plus, regasim in acest film (si in general in filmul turcesc) reflectarea tuturor valorilor pe care trebuie sa le posede o persoana: dragostea parinteasca, patriotismul (putin mai estompat dar reflectat prin calatoriile prin tara si surprinderea frumusetilor acesteia, iar la un moment dat de un dialog in contracdictoriu dintre Isa si un coleg de-al sau, ce allege sa-si petreaca vacanta de iarna la Moscova, lucru pentru care il critica), caracterul, intelegerea fata de partenerul de cuplu, dar odata cu toate acestea ies la lumina si laturile negative, reversal medaliei: minciuna, materialismul, prioritatile si telurile in viata, egoismul uman.
S-ar putea spune foarte multe lucruri despre acest film, dar cel mai placut e ca frumusetea lui sa se dezvaluie asemeni unui pretios sirag de margele de chihlimbar in fata curiozitatii iubitorilor acestui gen de filme. “Climates” ramane un film de festival unic prin frumusete, prin realizare, prin imaginile desprinse parca din fotografie, in care sunt plasate deloc accidental cateva personaje ce par sa se hraneasca din vitalitatea lor. Un film lent, hranit de un enorm potential emotiv, un “must see” care cu siguranta se va plasa undeva sus in topul preferintelor iubitorilor filmului asiatic.
Traducerea si adaptarea, in premiera in Romania, a fost efectuata de
gligac2002 – Asia Team Romania
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
“Painted Skin 2: The Resurrection” (2012) – blockbusterul ce a depãşit toate recordurile de încasãri în China !
“Painted Skin 2: The Resurrection” este un sequel dupa filmul de succes din 2008 “Painted Skin”, in care vedeta era nimeni altul decat Donnie Yen. Cea mai mare parte din actorii din distributia filmului din 2008 apar si in productia din acest an, nu insa si Donnie Yen. Despre “Painted Skin” putem vorbi aproape ca despre un brand, asa cum la Hollywood seria “Resident Evil” s-a impus ca o marca ce an de an aduce milioane de dolari incasari. Filmul din 2008 a castigat 5 premii internationale si a a avut zeci de nominalizari, in 2011 realizandu-se chiar un serial de televiziune cu acelasi nume in care regizorul filmului, Gordon Chan, s-a implicat si el. Tot in 2011, Gordon Chan a anuntat intentia de a regiza si un sequel pentru marele ecran, dar in cele din urma nu a ajuns sa-l si regizeze. Filmul din 2012 a fost regizat de Wu Er Shan, cel care debuta in 2010 cu primul si singurul film regizat pana acum, “The Butcher, The Chef and the Swordsman”, apreciat la festivalurile europene de film. In rolurile principale apar doua actrite elogiate de critici dupa premiera filmului in China. Este vorba de Vicky Zhao (Zhao Wei) si Zhou Xun. In timp ce Zhou Xun, care de la rolul din “Suzhou River” (1999) a avut doar roluri seducatoare, fiind, in opinia criticilor chinezi de film un patent pentru ambiguitatea sexuala, asadar, in timp ce aceasta domina filmul in rolul unui demon ce-si doreste sa devina o fiinta umana, chiar cu pretul suferintei, Vicky Zhao interpreteaza un rol mai bun decat in “Mulan”. Scenele ei cu Zhou Xun sunt mult mai emotionante si rezonante decat cele cu partenerul ei romantic din “Mulan”, Chen Kun. Se spune ca publicul chinez, dupa ce a vizionat filmul, a numit-o pe Vicky Zhao “cea mai frumoasa femeie inspaimantata vazuta vreodata”. “Painted Skin 2” are la baza una din povestile clasice ale lui Pu Songling (secolul XVII), la fel ca filmul din 2008, insa scenariul este scris de fratii Ran Ping si Ran Jia’nan, fiind un action/fantasy spectaculos, cu multe slow-motion-uri si efecte speciale.
“Painted Skin 2” e o poveste din bogatul fond mitic al culturii chinezesti, cu demoni si oameni, cu interferenta dintre lumile lor, cu dorinta de depasire a propriei conditii pentru a cunoaste fiecare lumea celuilalt. O vulpe demon, Xiaowei, a incalcat legile demonice care zic ca nu ai voie sa te indragostesti de un om si nici sa il salvezi de la moarte, si pentru asta a fost condamnata la recluziune intr-un abis de gheata timp de 500 de ani. O pasare demon, Quer, e atrasa de frumusetea ei si o elibereaza. Pe drum, Xiaowei e surprinsa de alti demoni, care ar fi ucis-o daca in ajutorul ei n-ar fi sarit printesa Jing, care calatorea deghizata in razboinic spre Orasul Alb, cetatea de la granita dintre Imperiul Chinezesc si statul Tian Lang. Ca multumire pentru ca i-a salvat viata, Xiaowei se hotaraste sa o sluijeasca pe printesa, oriunde s-ar duce. Printesa, la randu-i, il cauta pe Huo Xin, fosta garda a palatului regal, acum general al unei trupe de graniceri. Huo o salvase cu 8 ani inainte de la moarte, ea fiind atacata de un urs urias, care ii si desfigurase obrazul drept, loc acoperit de atunci de o masca de aur. Intre timp, pasarea demon, Quer, se indragosteste de un vanator de demoni, al carui sange omoara demonii, si care are un almanah al demonilor, unde sunt trecuti toti, pe categorii. In realitate, printesa trebuia sa se casatoreasca cu printul din statul vecin, Tian Lang. Ea refuza. In schimb, cand vede ca nu are deloc succes cu Huo Xin, cedeaza rugamintilor demonului Xiaowei de a face schimb de trupuri cu ea: demonul va deveni om, iar printesa va deveni demon, in schimb va putea fi mereu in preajma lui Huo Xin.
Cu un buget de aproximativ 23,5 milioane de dolari, “Painted Skin 2” a fost cea mai mare lovitura la box-office in China din toate timpurile. Pentru un film autohton, acesta a fost filmul cu cele mai mari incasari in weekendul premierei si al treilea din toate timpurile dupa Titanic 3D si Transformers: Dark of the Moon. Pana in prezent filmul a avut incasari de peste 115 milioane de dolari, depasind recordul anterior detinut de “Let the Bullets Fly”. In primele zile de la premiera, biletele la acest film au fost aproape imposibil de gasit, existand o adevarata nebunie inca dinaintea premierei. Un internaut chiar a postat poze pe internet ce aratau ca toate proiectiile de peste zi se tineau cu casa inchisa, doar la proiectia de la orele 23 existand doar cateva scaune libere in randurile din fata. Succesul filmului se datoreaza nu prezentei vreunui star masculin care de obicei impinge spre succes un astfel de film, ci combinatiei fascinante de costume de epoca chinezesti, esteticii si muzicii japoneze, efectelor vizuale hollywoodiene si efectelor speciale coreene. La realizarea filmului au participat nici mai mult nici mai putin de 500 de persoane, productia fiind una pe masura sub aspect calitativ, de clasa mondiala. Asteptarile mari de la acest film i-au determinat pe unii sa laude realizarea, in timp ce altii sa fie critici la adresa ei. Unii au criticat faptul ca efectele 3D nu erau atat de evidente, in timp ce altii sunt de parere ca povestea ce sustine filmul este incompleta: “Fara o poveste buna, nu conteaza cate vedete si cat de minunate sunt efectele speciale !”, a sustinut un critic de film, fapt ce demonstreaza ca reteta si mentalitatea hollywoodiana nu prea prind in China, unde publicul asteapta mereu scenarii originale, nu realizari spectaculoase lipsite de o fundatie solida, care sunt reteta blockbuster-urilor de peste ocean. Criticii mai rezervati au primit bine filmul, spunand ca acesta e ca un “montagne russe care va diviza audienta in functie de sex, avand o atractie mai mare pentru publicul feminin pentru ca in esenta e vorba de o poveste de dragoste cu un erou nobil, cu parul lung, romantic, dar si de prezenta a patru personaje feminine puternice care dicteaza cursul povestii.”
Un blockbuster de zile mari, una din cele mai bune realizari chinezesti sub aspect visual din toate timpurile, cu o poveste interesanta si cu o interpretare de exceptie a protagonistilor. Vizionare placuta !
Traducerea si adaptarea a fost realizata impecabil de lasedan – Asia Team Romania,
facuta in spiritul atmosferei din film.
Articol realizat de cris999 in colaborare cu lasedan – asiacinefil.com
All for Love (My Lovely Week) (2005) – iubirea ca soluţie în ecuaţia dificilã a vieţii
“All for Love” (cunoscut si ca “My Lovely Week” sau “The Most Beautiful Week in My Life”) e primul mare succes al regizorului debutant Min Kyu-dong, unul din cei mai promitatori regizori coreeni la nivelul anului 2005. Iar timpul a confirmat asteptarile de la el, in 2008 regizand “Antique”, o comedie romantica ce s-a bucurat de un success la fel de mare ca “All for Love” in randul fanilor genului. Ca regizor si scenarist, Min Kyu-dong a creat o multi-poveste romantica cu accente de drama, descriind viata mai multor persoane in decurs de o saptamana. Titlul alternativ “Cea mai frumoasa saptamana din viata mea” este pe de o parte ironic dar si o metafora a transformarii umane, cuprinzand insasi esenta acestui film: metamorfoza sufleteasca umana in fata unor situatii uneori crunte aduse de destin. Exista o oarecare doza de umor cu care e tratat uneori absurdul situatiilor, alteori lucrurile banale ce se pot intampla in decursul unei zile, iar in cele mai neasteptate momente optimismul debordant al unor personaje pare a insufla spectatorului speranta ca anumite situatii in care se afla personajele, aparent fara iesire, au o rezolvare care sa ocoleasca suferinta. Desi uneori “All for Love” poate parea un film trist, in realitate experientele personajelor pot fi privite si dintr-o alta perspectiva. Viata e frumoasa daca privim partea plina a paharului, daca plantam iar mai apoi culegem roadele sperantei. Iar acesta e un mesaj suficient de puternic pentru a transforma acest film intr-unul memorabil. Memorabila este si interpretarea tuturor protagonistilor, figuri cunoscute ale filmului coreean. Pe Hwang Jung-min si Uhm Jung-hwa ii putem vedea pentru prima oara impreuna in acelasi film. In acest an, cei doi au reaparut impreuna in “Dancing Queen”, filmul fiind unul din succesele de box-office ale anului in Coreea. Restul actorilor sunt protagonisti cunoscuti din diverse filme si seriale cunoscute si in Romania, iar rolurile lor sunt, practic, de protagonisti ai propriilor povesti, prea putine personaje avand roluri secundare in “All for Love”: Lim Chang Jung (Sex is Zero), Kim Su-ro (Romantic Heaven, Gentleman’s Dignity), Yoon Jin-seo (Oldboy, Iri), Jeong Kyeong-Ho (Time Between dog and Wolf, Princess Ja-myung), Seo Young-hee (Queen Seon-duk, Bedevilled). O vom revedea si pe micuta Kim You-jung – avea doar 6 ani pe atunci – ce are o interpretare a unui rol emotionant, iar intr-o scurta aparitie, in rolul mamei acesteia, o vom recunoaste pe Ha Ji-won.
“All for Love” spune povestea a 5 cupluri a caror viata e urmarita pe parcursul unei saptamani:
1. Chang-hoo e un vanzator ambulant ce toata ziua umbla pe strazile Seulului in speranta de a vinde unul din maruntisurile de proasta calitate din sacosa ce o taraste dupa el. E plin de datorii si vanat de o societate de recuperare de creante, astfel ca orice banut platit din cei peste 9,5 milioane woni (8.500 de dolari) datorie nu poate fi decat o usurare pentru el. Fiind proaspat casatorit, pentru a putea privi spre viitor trebuie sa scape de aceasta uriasa datorie.
2. Seong-won e un fost jucator de baschet, recuperator de datorii, care prin intermediul unei emisiuni caritabile afla ca e tatal unei fetite grav bolnave, in urma unei aventuri din urma cu mai multi ani. In momentul in care decide sa se retraga din emisiune, e santajat de realizatoare pentru a nu face acest lucru si amenintat ca imaginea lui va fi terfelita la ore de maxima audienta pe subiectul “tatalui iresponsabil”. Drept urmare trebuie sa-si ia in serios rolul de tata sis a aduca zambetul pe buzele micutei fete grav bolnave.
3. Jae-kyung e tatal proaspat divortat al lui Ji-suk, un baietel de scoala primara a carui custodie se lupta sa o obtina. Sotia de care a divortat e un medic neuropsiholog artagos ce participa la emisiuni televizate si pare destul de neglijenta cand vine vorba de fiul ei. La o astfel de dezbatere e invitat si un detectiv (Yoo-jeong), cu care are o disputa de principii ce degenereaza in diverse certuri ulterioare, in special ca dupa ce amandoi se imbata se trezesc intr-o camera de hotel, iar el isi pierde pistolul ce, desigur, e gasit de ea. Are vreo sansa relatia celor doi, ce nu par sortiti unul altuia ?
4. Cea de-a patra poveste e a unei calugarite, Soo-kyung, care in cateva zile urmeaza sa depuna juramantul monahal, dar care nu si-l poate in scoate din suflet pe cel la care a tinut, un star k-pop –Jeong-hoon – in cadere libera. In momentul in care il vede pe acesta sarutandu-se cu o alta, chiar langa clopotele bisericii unde ea isi duce veacul, decide sa se sinucida.
5. Ultimul cuplu, cu povestea caruia si incepe filmul, e cel al unor persoane de varsta a treia, care redescopera dragostea in ciuda numeroaselor obstacole pe care societatea si felul de a fi al fiecaruia le scot in calea lor.
Modul in care este spusa povestea e foarte interesant. Ea porneste de la un personaj, prezentand o frantura din viata lui de zi cu zi, iar mai apoi povestea se centreaza pe viata personajului cu care acesta intra in contact, existand o liniaritate deloc deranjanta, ce face usoara acomodarea cu greutatile vietii de zi cu zi a fiecarui erou al povestii. Mai apoi povestile personajelor se amesteca, unele intervin in mod direct sau indirect, accidental chiar, in vietile celorlalte, rezultand niste situatii emotionante daca stam sa analizam drama fiecaruia. Acest mod de a spune o poveste, cu piesele puzzle-ului intalnindu-se inaintea completarii imaginii finale si completandu-se are un farmec aparte. Regizorul scenarist ofera sansa de a cunoaste problemele si felul de a fi al fiecarui personaj, iar cand viata acestuia se intersecteaza, fie si pentru cateva clipe cu viata altui personaj, tu, ca spectator, incepi sa judeci lucrurile prin prisma gretatilor fiecaruia, sa cantaresti povestile, iar uneori chiar sa-ti doresti sa poti interveni. Intr-o dimineata, detectivul pe fuga isi cumpara doua rulouri de orez de la sotia lui Chang-hoo, ce strange fiecare banut pentru plata datoriei sotului ei, in timp ce incearca sa-l convinga pe Ji-suk, fiul sotului doctorului neuropsiholog sa-i cumpere un rulou la doar o mie de woni. Mai apoi baietelul se duce la spital, unde aflam ca e prieten cu fetita bolnava ce-si cauta tatal prin intermediul unei emisiuni tv. Acest sir de intamplari banale, de zi cu zi, ce pentru personaje ar putea fi calificate drept coincidente, pentru noi, spectatorii, par lucruri surprinzatoare tocmai pentru ca regizorul ne ofera aceasta perspectiva de a privi faptele. Unghiul din care isi spune povestea e atat de interesant incat nu poti sa nu fii curios incotro va merge tot acest amalgam de secvente decupate din viata fiecaruia si puse mai apoi la un loc cu o mana de maestru si cu o viziune “a la Gonzalez Inarritu” de toata frumusetea.
Cuplurile sunt de varste diferite. Fiecare cuplu simbolizeaza o etapa din viata, iar elementul care leaga povestile tuturor este iubirea. Mai bine zis absenta acesteia si dobandirea ei, asemeni unui lucru pretios, prin sacrificii. Iar pentru asta, fiecare cuplu trebuie sa ia o decizie, sa se implice, sa renunte la ceva. Calugarita aspiranta si starul k-pop, amandoi regasiti in spital dupa ce au dorit sa renunte la viata, descopera impreuna ca poate viata nu era locul acela ingrozitor in care nu se mai puteau regasi si incearca, intr-un final, sa o ia de la capat, chiar daca viata nu mai e la fel de generoasa cu ei ca la inceput. Iubirea e cea care ii va ajuta sa-si accepte situatia si sa mearga mai departe. In analiza acestui cuplu se poate citi nehotararea adolescentina si curajul nebunesc specific varstei de a comite gesturi necugetate din cauza unor dezamagiri pe care experienta vietii le-ar fi perceput drept firesti. Detectivul (Hwang Jung Min) si medicul neuropsiholog (Uhm Jung-hwa) simbolizeaza cuplul trecut de prima tinerete, ajuns la mijlocul vietii, dar care isi doreste retrairea primei iubiri si a fiorilor acesteia. Desi initial nu se prea inteleg, cei doi isi acorda o noua sansa si sunt decisi sa lase in urma trecutul – ea de femeie divortata, cu un copil mic (deja o tipologie pentru familia moderna a zilelor noastre din societatile mai libertine occidentale), el – un burlac ce n-a experimentat iubirea la cei peste 30 de ani ai sai. Relatia dintre jucatorul de baschet santajat de realizatoarea tv sa joace rolul de tata si fetita bolnava din spital ce pretinde ca e fiica lui e una aparte. Ea simbolizeaza iubirea dintre un copil si parintele sau, afectiunea pe care o simt copiii abandonati de soarta (si in general copiii) in aceasta lume prea grabita sa aiba rabdare pentru ei. O situatie similara e cea a relatiei dintre Jin-suk si parintii lui divortati, mama lui (in cautarea unei noi iubiri) evitandu-l, la telefon, iar tatal sau tratandu-l cu raceala aparenta deoarece mereu a pus in prim plan propria-i fericire. Cele doua cazuri sunt definitia iubirii parintesti intr-o lume egoista si indiferenta, insa intotdeauna inocenta copiilor va da iubirii o speranta. Cuplul vanzatorului ambulant si a proaspetei sotii e simbolul iubirii ce are de infruntat greutatile financiare, lipsa banilor, ce uneori poate constitui o piedica in calea implinirii. El vinde orice apuca pentru a aduce un ban in casa, ea vinde rulouri cu orez in strada pentru acelasi scop. Ea este optimista din fire, el este un om ingandurat si ingrijorat pentru ziua de maine, iar in momentul in care trebuie sa vina pe lume un membru nou in familie, iubirea lor e pusa la grea incercare de constrangerile financiare. In sfarsit, ultimul cuplu e cel al persoanelor de varsta a treia. Amandoi sunt incapatanati, chiar irascibili, in special el, insa amandoi simt nevoia de a-si alunga singuratatea resimtind si retraind fiorii iubirii de altadata. Ei sunt poate cel mai frumos cuplu din film, care incearca sa transmita ideea ca iubirea poate renaste indiferent de varsta, dar si ca omul nu poate trai fara iubire, in singuratate.
Un film superb, care ne invata ca iubirea nu tine cont de dimensiunea temporala a acestei lumi, de varsta, de greutatile vietii, cu un fir epic narat intr-o maniera inedita si placuta ce tese intr-un tot unitar 5 povesti distincte si banale din viata de zi cu zi (plus inca cateva colaterale). Interpretarea fiecarui personaj, de la actorii copii la actorii veterani, e sublima. Figuri cunoscute ale filmului coreean au ales sa participe la acest proiect inedit, oferindu-ne o adevarata delectare prin interpretarea lor, depasind cu mult granitele propriilor roluri in acest film. Daca priviti personajele prin prisma felului de a fi al actorilor in viata reala, realizati ca aceste roluri din acest film le vin ca o manusa in viata de zi cu zi. Actorii si personajele interpretate se suprapun atat de bine incat orice deosebire intre rol si realitate se estompeaza, si de aici si chimia ce se leaga intre ele in fata camerelor de luat vederi. E un film care pur si simplu te vrajeste prin simplitatea sa, prin originalitate si prin realizare, o bijuterie a genului romantic/drama asa cum numai realizatorii coreeni stiu sa o faca si, lucrul cel mai important, la incheierea vizionarii, pe langa impresia placuta pe care ti-o va induce, “All for Love” iti va lasa in suflet cel putin 5 lectii de viata impresionante, care te vor pune pe ganduri. Viata nu e intotdeauna acel lucru simplu pe care il credem, ci un monstru complicat pe care iubirea o poate simplifica. Tu esti pregatit sa o primesti in suflet cu bratele larg deschise ?
Multumiri pentru traducere lui Vic – Asia Team Romania.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com
Wu Dang (2012) – aventurã, vânãtori de comori, fantezie şi arte marţiale într-o producţie chinezeascã spectaculoasã
Cu “Wu Dang” (2012), actiunea se muta in misteriosii munti Wu Dang ai Chinei Centrale, in perioada de inceput a secolului XX, cand tara se afla intr-o transformare profunda dupa caderea dinastiei Qing. In regia lui Patrick Leung, un regizor ce se pricepe bine la filmele de actiune, “Wu Dang” a fost produs, asemeni recentului “The Four” cu actori si echipa din Hong Kong, dar cu fonduri si in locatii din China continetala. In afara lui Fan Siu-wong, nu exista nume prea mari in distributie: Mini Yang (aflata la primul rol important in cariera), Josie Xu (in rolul fiicei profesorului Tang, care, va vine sau nu sa credeti, are doar… 14 ani !), iar in rolul principal, apare actorul veteran Vincent Zhao (vanatorul de comori profesorul Tang). Filmul este primul dupa o pauza de 5 ani a regizorului Patrick Leung, odata asistentul de regie al lui John Woo (chiar a lucrat in echipa de realizatori a superproductiei “Red Cliff”). Scenariul scris de Khan Chan, ce e si producatorul peliculei e acceptabil pana la un punct, cand bugetul neadecvat alocat coroborat cu “gaurile” si lipsa de inspiratie au transformat filmul dintr-unul pentru publicul matur intr-o realizare pentru intreaga familie. Vazut ca un film destinat publicului tanar, “Wu Dang” e o realizare buna: are un secanriu pe care si un copil de 10 ani il poate intelege, efectele vizuale sunt bine realizate (desi destul de putine), coregrafia scenelor de lupta e spectaculos pusa in scena de veteranul Corey Yuen, iar dialogurile sunt simple si se deruleaza in stilul tipic al filmelor chinezesti, adica rapid. Dar poate vedeta filmului e locatia aleasa, zonele muntoase si templele taoiste fiind cuprinde in patromoniul UNESCO.
In perioada de inceput a Chinei Republicane (anii ’20), profesorul Tang se intoarce impreuna cu fiica sa Ning Er de peste Ocean dupa ce afla despre gasirea unei o vestite harti a unei comori inestimabile ascunse de Muntii Wu Dang. In urma unei intalniri cu un afacerist ce pretinde ca detine aceasta harta si sabia Tsuen Tien vche de 2.000 de ani, marele cautator de comori si cercetator fura harta nu tocmai fara greutate, dupa ce distruge sabia Tsuen Tien, calificand-o drept un fals grosolan. Legenda spune ca maretia dinatsiei Tang se datora in intregime puterii misterioase a acestei sabii, ce a intrat in posesia unui trib misterios ce a disparut. Dupa o vreme, sabia a fost regasita in Muntii Wu Dang. Harta in posesia careia profesorul Tang tocmai intrase ascunde in spatele cuvintelor aparent fara noima secretul unei comori inestimabile. Drept urmare, acesta o ia pe fiica lui, impreuna cu care porneste intr-o calatorie cu avionul tocmai in zona izolata a muntilor Wudang, unde urmeaza sa sponsorizeze o competitie de arte martiale la care va participa si fiica sa. Dar competitia este doar un pretext, o acoperire, caci pe toata durata desfasurarii ei, profesorul inspecteaza locurile si templele din zona in cautarea comorilor din harta. Drumurile sale se intersecteaza cu ale unei dragute luptatoare, ultima mostenitoare a tribului disparut caruia ii apartinea sabia Tsuen Tien, ce doreste sa duca sabia la locul proprietarilor de drept. Cum telul celor doi era acelasi – furarea sabiei si a comorilor – acestia isi unesc fortele, infruntand vigilenta paznicilor templului.
Anul 2012 nu pare a fi unul de glorie pentru filmele chinezesti de actiune plasate intr-un decor istoric. Daca in anii anteriori s-a insistat mult pe productii epice reusita, in acest an scenariile oscileaza tot mai mult spre genul aventura/fantezie, amintind de anii de glorie ai filmelor wu-xia. Din pacate lipsa de inspiratie a scenaristilor trag aceste realizari in jos, unele productii nereusind sa se ridice la nivelul unor filme similare din anii precedenti. “Wu Dang” se incadreaza si el in acest context nefericit, beneficiind de o multime de scene de actiune exceptional filmate si redate, insa suferind serios la capitolul fir epic. Scenariul filmului la o prima vedere se constituie intr-o invitatie la aventura intr-una din cele mai frumoase si izolate regiuni ale Chinei, in care traditiile si artele martiale sunt la ele acasa, transmise din generatie in generatie. Mai apoi suntem coplesiti de multitudinea scenelor de lupta spectaculoase, care iti taie rasuflarea, dar si de intriga captivanta. Ins ape masurace ne apropiem de final, dintr-un film de aventura, “Wu Dang” se transforma intr-o fantezie greu de inteles cel putin pentru publicul occidental, caci se face referire la Nirvana, la campul magnetic al muntilor Wudang, la spirite si la magie si supranatural. Evolutia in sine a evenimentelor este previzibila inca de pe parcursul desfasurarii lor, iar rasturnarea de la final vine mult prea tarziu, fara a avea un efect asupra spectatorilor in a-i surprinde cu ceva. Oricum la final, spectatorul va fi neplacut surprins de turnura pe care o vor lua evenimentele, de abundenta de lucruri supranaturale, care pe tot parcursul filmului au lipsit cu desavarsire. Despre interpretarea actorilor nu se poate spune mare lucru deoarece nu prea reusesti sa te atasezi de un personaj, cata vreme scopul tuturor este furtul unei comori ascunse intr-un templu Taoist. Indiferent de telul pentru care se comite furtul, ramane o fapta condamnabila, astfel ca iti este greu sa te atasezi de cineva. Poate trebuie remarcata prezenta in acest film a lui Fan Siu Wong ce s-a distins in “Ip Man”, in rolul unui calugar taoist ce se indragosteste de fiica profesorului, insa prestatia lui este lipsita de culoare si consistenta. Coloana sonora e placuta, are cateva melodii instrtumentale ce potenteaza momentele cheie (poate mult prea mult pentru asteptarile de la scenariu – exista la un moment dat o melodie in momentul in care profesorul si tovarasa ei de cautat comori lupta cu un grup de raufacatori, mult prea inaltatoare pentru momentul respectiv din film filmat in slow-motion, deoarece mereu ai impresia ca unul din personaje va muri in acele clipe, insa in realitate nu se intampla nimic deosebit in afara unei simple lupte spectaculoase).
“Wu Dang” are tot ce ti-ai putea dori de la un film de actiune, aproape tot – de la un film de aventuri, insa ce ofera pe partea de fantezie e o enigma. Cum realizatorii chinezi sunt experti in a integra artele martiale in orice domeniu, probabil asistam la o premiera prin integrarea lor in… starea de vid pur ! Un film deconectant pana la un punct, cu anumite calitati artistice cand vine vorba de spectaculozitata lui, dar lipsit de orice mesaj cu exceptia clasicului “Binele invinge intotdeauna Raul”. Din pacate dupa mai mult de o jumatate de secol de cinematografie chinezeasca, acest slogan trebuie spus intr-o forma cat mai diferita decat s-a spus pana in prezent, altfel aceste filme isi pierd audienta.
Multumiri pentru traducere (in premiera in Romania) lui lasedan – Asia Team Romania.
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
Runway Cop (Detective Cha) (2012) – la 4 ani de la Hong Gil Dong, cuplul Kang Ji-hwan – Sung Yu Ri revine pe ecrane
Cha Chul-Soo si Go Young-Jae sunt din nou impreuna ! Asa ar suna o stire de prima pagina a revistelor de scandal coreene daca ar fi aflat de regasirea, dupa mai bine de 15 ani, a celor doua personaje ale filmului – un designer de moda la inceput de cariera si un politist oarecare specializat in misiunile sub acoperire – tocmai la capatul podimului de defilare, intr-o imbrasisare tandra ce smulge lacrimi de bucurie si ropote de aplauze stridente audientei. Daca ar fi sa transplantam acest lucru in lumea reala, stirea ar suna in modul urmator: “Senzational ! Kang Ji-hwan si Sung Yu-ri sunt din nou impreuna… intr-un film, la 4 ani distanta de “Hong Gil Dong” !” Dupa 4 ani de cautari, drumurile celor doi actori coreeni foarte iubiti se reintalnesc in productia din 2012 “Runway Cop” (cu titilul coreean “Detective Cha”). El, Kang Ji-hwan, si-a satisfacut intre timp stagiul militar obligatoriu si a revenit in 2010 pe micile ecrane cu rolul din k-drama “Coffee House”, urmata de “Lie to Me” in 2011, dar, dupa cum declara chiar actorul, cel putin “Lie to Me” a fost o mare dezamagire pentru acesta, avand niste ratinguri “jenante” (undeva la 8% media serialului). Nu a mai reusit sa atinga succesul din aparitia din Hong Gil Dong, iar intr-un film pentru marele ecran nu a mai aparut din 2009, de la filmul de succes “My Girlfriend is an Agent”. De cealalta parte, Sung Yu-ri nu a avut nici ea mai mare noroc la rolurile in care a fost distribuita. A aparut in 3 seriale, dupa “Hong Gil Dong” (“Swallow the Sun” fiind capul de afis, in 2009) si a debutat intr-un film pentru marele ecran alaturi de Jang Hyuk, in “Rabbit and Lizzard”. In “Runway Cop”, cei doi au o prestatie remarcabila (in special Kang Ji-hwan), astfel ca regasirea celor doi nu poate fi privita decat un pas inainte in cariera fiecaruia. Oare reintalnirea lor poate sa aduca ceva si in viata private, dat fiind ca dupa Hong Gil Dong, fanii serialului si-I inchipuiau un cuplu si in viata reala ? Ramane de vazut ce va spune timpul, in special ca amandoi au trecut de 30 de ani.
Cha Chul-Soo (Kang Ji-hwan) e un politist supraponderal obisnuit cu misiunile sub acoperire ale departamentului de politie in cadrul caruia activeaza. Dezordonat, nespalat mai tot timpul, cu barba deasa si plete lungi ce-i acopera chipul plin de jeg, acesta traieste ca un om al strazii, fara a avea un domiciliu. Isi petrece mai tot timpul la filaj in masina proprie, care ii e totodata si casa, iar colegii nu indraznesc sa-l ia peste picior deoarece are un mare defect: ii sare repede tandura. Intr-una din zile, seful sau primeste un pont cum ca un cunoscut model, Kim Sun-Ho, ar detine droguri de mare risc, iar in timpul unei viitoare prezentari de moda ar urma sa aiba loc o tranzactie cu droguri. In consecinta, trebuie in scurt timp gasit un politist capabil care sa se infiltreze in lumea modei ca manechin, pentru a putea fi solutionat acest caz. Intr-o prima faza, in urma unor “preselectii” dure, colegul lui Cha, Gyung-Seok, singurul ce avea inaltimea adecvata si fizicul pe masura pentru a fi luat drept model, e desemnat sa preia periculoasa misiune sub acoperire. Dar un incident neasteptat si hazliu provocat din neatentie chiar de Cha il bag ape Gyung-Seok in spital. In absenta unui inlocuitor, mai mult pentru a-i pedepsi aroganta, seful sau decide ca detectivul Cha sa preia rolul de model. Dar a mai vazut cineva un model supraponderal, neingrijit si arrogant defiland pe podiumul de prezentare de moda ? Sarcina de a-i schimba infatisarea intr-o luna de zile ii revine unei domnisoare designer la fel de ingamfate, Go Young-jae (Sung Yu-ri), care nu-l inghite pe detectiv. Dar in scurt timp, Cha realizeaza ca d-soara designer Go e nimeni alta decat prima lui iubire din anii de liceu. Ce urmeaza e o nebunie de comedie, in care Cha trebuie sa slabeasca in timp record, sa-si schimbe stilul de viata si imaginea si, nu in ultimul rand, pe langa rezolvarea cazului sa incearce sa cucereasca din nou inima frumoasei domnisoare Go.
Pentru rolul din “Runway Cop”, Kang Ji-hwan a trebuit sa se ingrase 10 kilograme pentru a putea interpreta un politist supraponderal care mai apoi slabeste miraculous intr-o luna de zile si intra perfect in trupul unui manechin. Din distributia filmului fac parte chiar manechini de top ai Coreei, care isi joaca rolul din film la fel de perfect ca cel din viata reala de pe podiumul de prezentare. Actorii din rolurile secundare sunt figuri foarte cunoscute, care aduc un mare plus acestui film, insa pe langa revenirea celor doi protagonisti, ce a facut sa existe mari asteptari de la “Runway Cop”, publicul a fost cu ochii pe acest film si deoarece regia e semnata de Shin Tae Ra, omul din spatele succsului “My Girlfriend is an Agent”, aflat la a doua colaborare cu Kang Ji-hwan. Poate ca daca partenera lui Ji-hwan ar fi fost Kim Ha-neul, toata lumea ar fi vorbit de un “My Girlfriend is an Agent 2” , insa e cert un lucru: echipa de promovare a filmului a pornit de la o trimitere la acest succes, incluzand chiar la inceputul trailer-ului de prezentare o secventa din genericul lui “My Girlfriend is An Agent”, parodiata dupa inceputul mult mai celebrei productii internationale “James Bond”. “Runway Cop” este, insa, un film total diferit de cel din 2009, ce a obtinut peste 20 de milioane de dolari incasari la box-office, fata de doar 8,1 milioane “Runway Cop”. Si subiectul este complet diferit, din lumea agentilor secreti facandu-se un salt spre lumea modei. Tema filmului este simpla, scenariul e destul de lipsit de consistenta, dar conteaza, oare, acest lucru intr-o comedie exploziva, in care fiecare situatie e speculata la maxim de niste actori exceptionali ? Kang Ji-hwan face un rol ca de obicei memorabil, stiind sa treaca de la o mimica de om serios la una de comediant atat de repede incat nici nu realizezi daca joaca intr-o drama sau intr-o comedie. Sung Yu-ri la randu-i se transforma dintr-o scorpie cu aere in cap intr-o scorpiuta imblanzita de atractia fata de protagonistul schimbat sub aspect fizic (cubuletele lui Ji-hwan sa-si fi facut efectul si asupra ei ?). Cu atatea schimbari de atitudine ale personajelor, “Runway Cop” e un film de totul sau nimic, de “ori la bal, ori la spital”, o comedie spumoasa pigmentata de actiune, ce nu poate aduce decat buna dispozitie si, pentru doamne, “peisaje” apetisante avand in vedere cadrul stramt al podiumului de defilare in care se desfasoara actiunea. Un film placut, o revenire in forta a lui Kang Ji-hwan si Sung Yu-ri, dar si a regizorului Shim Tae-Ra, ce merita toate aprecierile.
Traducerea si adaptarea, in premiera in Romania: alinabv, gligac2002 – Asia Team Romania
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
Suicide Club (Suicide Circle) (2001) – strigãtul disperat al unei generaţii puse la colţ de indiferenţa societãţii
Premiat cu doua pemii la Fant-Asia Film Award in 2003, “Suicide Club” (cunoscut si ca “Suicide Circle”) este primul film, dupa 13 scurt-metraje, documentare si filme experimentale care atrage atentia asupra unui regizor japonez ce avea sa devina unul din cei mai apreciati si totodata controversati ai ultimului deceniu, Sion Sono. Ajuns la 40 de ani, varsta optima pentru a se consacra in acest domeniu al regiei de film, Sion Sono regizeaza un film ce calca parca pe urmele a doua productii anterioare ce au socat Japonia la sfarsitul secolului trecut si inceputul noului mileniu: “Audition” (1999) si “Battle Royale” (2000). “Suicide Club” e o satira agresiva la adresa unei societati capitaliste de consum – Japonia – in care individul e pe cont propriu, si in care counicarea e doar un instrument, un pretext pentru gesturile extreme. Sinuciderea, ca solutie extrema, e tratata ca un trend ale carei produse de succes sunt trupurile sfartecate si mult sange. Tanara generatie – care e atat de draga regizorului – e, si in acest film, in conflict direct sau indirect cu generatiile mai in varsta, ce nu inteleg universil tinerilor, ce se prefigureaza in fata monitoarelor calculatoarelor si a internetului, care la inceputul anilor 2000 incepea tot mai mult sa puna stapanire pe mintile tinerei generatii. Internetul devine principalul mijloc de comunicare al tinerilor, dar si o periculoasa capcana ce poate duce la situatii extreme, precum cele – desigur fictive – prezentate in film. In rolurile principale ii putem recunoaste pe Ryo Ishibashi, cunoscut din rolurile din “The Grudge”, “Shamo” dar mai ales “Audition”, si pe Masatoshi Nagase, cunoscut in special pentru rolul din “Mystery Train” al lui Jim Jarmush si “Hiden Blade”. Filmul, pe alocuri extreme de violent, a aparut pe piata in doua variante: “Rated R”, adica nerecomandata persoanelor sub 18 ani, datorita scenelor violente, si o varianta “unrated”, din care lipsesc 6 scene ce au fost taoate de cenzura pentru ca filmul sa poata fi vizionat in cinematografe. Spre deosebire de filmele mai recente ale lui Sono, “Suicide Club” nu are la baza evenimente reale, totul este o pura fictiune. Insa la un an de la premiera filmului, Sono a scris un roman pe baza lui – “Suicide Circle: The Complete Edition, ce va sta si la baza unui sequel realizat 4 ani mai tarziu, “Noriko’s Dinner Table”. Odata cu dvd-ul, in Japonia s-a lansat si o manga omonima de catre Usamaru Furuya. Deoarece Sono a intervenit si i-a cerut acestuia sa-si scrie propria poveste, in ciuda faptului ca intentiona ca manga sa fie o copie fidela a filmului, manga “Suicide Circle” e, in final, diferita de film, mult mai usor de inteles de publicul larg decat filmul in sine.
Calatorii din statia Shinjuku asista oripilati la sinuciderea colectiva a nu mai putin de 54 de eleve de la mai multe licee din Tokyo, care se arunca in fata trenului. Valuri de sange inunda statia. De nicaieri, apare o geanta sport. Aceasta e preluata de ofiterii de politie care descopera in ea un sul format din fasii de piele umana cusute una de alta, probabil numarul lor fiind acelasi cu cel al victimelor. Detectivul Kuroda si colegii lui primesc telefonic niste indicii de la un preadolescent care le recomanda sa deschida un site format doar din siruri de puncte rosii si albe. Cele rosii reprezinta femeile, celelalte albe sunt barbatii. Chiar inaintea evenimentului din Shinjuku, au aparut 54 de puncte rosii noi. Pe acoperisul unui liceu asistam la scene incredibile de fondare a unui club al sinucigasilor, club care devine efectiv abia dupa ce membrii lui fondatori se sinucid. De data asta nu mai apare nicio sacosa cu sulul de piei umane. Scene incredibile de sinucidere se petrec nu atat in masa, ci si in public, pe scena, acasa, sau prin aruncare de pe acoperisul blocurilor. Iar politistii sunt vizibil depasiti de evenimente. Cand, in sfarsit, acestia dezmembreaza o trupa care se autodeclara „Suicide Club” si care rapeau tinere pe care apoi le torturau si le omorau, sperand ca fenomenul a fost stopat, se anunta sinuciderea a 200 de tineri care s-au aruncat in gol de pe Osaka Castle. Sa aiba trupa de adolescente „Desert”, prin muzica lor, vreo inraurire nefasta asupra tinerilor, impingandu-i spre sinucidere?
Scena de deschidere a filmului introduce spectatorul intr-o stare de conectare deplina la conditia existentiala a societatii contemporane din Japonia – asa cum apare ea in viziunea lui Sion Sono. Avem parte de aglomeratia nocturna a unei statii de metrou, cu multimea de calatori indiferenti, obositi, uzati, insingurati… Camera de filmat urmareste grupurile de adolescente fericite, care rad si fac conversatie. Inainte cu cateva secunde de sosirea trenului, acestea formeaza un sir in fata peronului si tinandu-se de mana, in acelasi ritm numara:… si unu… si doi… si trei… Nimic nu previne spectatorul de explozia gore iminenta! Nauceala si neputinta de pe fetele tuturor e imaginea cultivata de-a lungul intregului film. Aceasta stare se prelungeste in modul de abordare al politiei, care ignora semnele initiale, refuzand sa considere evenimentele drept crime. Pe parcurs, politistii evolueaza diferit. Pe cand Kuroda e contaminat si sfarseste in renuntare, Shibusawa continua sa lupte si sa spere. Filmul e impanzit cu mesaje codificate si simboluri. Sulul de bucati de piele umana, sirul de persoane tinandu-se de maini, reprezinta conectarea prin intermediul retelelor de socializare.
Desi e prezentata o parada a diferitelor feluri de sinucideri, adevarata tema nu este sinuciderea. Fiind un film de factura japoneza, ceea ce nu se spune e la fel de important ca ceea ce se spune. Sinuciderea e doar una din rezolvarile problemei, nu este problema in sine. Indiciile despre aceasta se afla in versurile cantecelor. La scara mica esenta plagii societatii este redata prin familia detectivului Kuroda. Initial e vorba de o familie echilibrata si fericita. Doi adulti si doi copii care se iubesc unii pe altii si comunica intre ei. Mai apoi in loc de comunicarea directa, se lasa acaparati de media. Si daca media ne indica ce sa consumam, ce sa agreem, iar noi ne lasam manipulati, de ce sa nu ne spuna cum sa murim? Versurile unui cantec suna asa:“Lumea este un puzzle urias./ Undeva te potrivesti si tu./ Un loc unde sa intre si piesa ta./ Nu se potriveste?/ Fa-o sa mearga!”. Lumea e compusa din multimea de indivizi care nu reusesc sa comunice. Ca sa se potriveasca piesele, e nevoie de efort si nu doar al celui ce trimite mesaje, ci si al celor ce le primesc. Totusi, nu toti esueaza! O avem pe Mitsuko. Dupa momentul emotionant in care se intinde pe conturul cu creta al prietenului ei, descifreaza indiciile si ajunge in fata auditoriului. “Eu sunt eu. Si sunt conectata la mine insami” afirma si o dovedeste, prin alegerile facute. Cantecul de final ne ofera rezolvarea alternativa si concluzia cum ca de fapt intrega pledoarie nu este pentru a muri ci pentru a trai, si a trai in iubire.
Multumiri pentru traducerea in exclusivitate lui lasedan – Asia Team Romania.
Articol realizat de corina1002001 in colaborare cu lasedan – www.asiacinefil.com
Veronika Decides to Die (2005) – o superbã ecranizare a celebrului best-seller omonim internaţional al lui Paulo Coelho
“Veronika Decides to Die”, filmul din 2005 al japonezului Kei Horie, reprezinta prima ecranizare din lume dupa romanul omonim al lui Paulo Coelho publicat in anul 1998. Devenit, in timp, unul din cele mai bine vandute si cunoscute romane ale scriitorului brazilian, “Veronika Decides to Die” ne introduce in lumea terifianta a persoanelor bolnave mintal, din perspectiva unei tinere ce are o tentativa esuata de sinucidere si care ajunge captiva pentru a-si trai ultimele zile intr-un ospiciu. Filmul are la baza ideea din romanul original, insa personajele si situatiile sunt adaptate la realitatile unei tari, Japonia, in care rata sinuciderilor e una din cele mai ridicate din lume (conform statisticilor OMS, in 2011, Japonia ocupa locul 7 in lume sub aspectul numarului de sinucideri, cu aproximativ 238.000 de decese pe an). Desigur ca principalele cauze ale acestor gesturi extreme sunt pierderea locului de munca si depresiile (de orice natura), insa pentru societatea japoneza exista si un cult al sinuciderilor transmis de-a lungul istoriei prin sinuciderile rituale (seppuku) ale samurailor, astfel de gesture avand si alte valente decat in alte tari. Exista undele deosebiri fata de romanul lui Coelho, personajul central nici macar nu se numeste Veronika si nici vorba sa fie de nationalitate slovena, insa titlul este mai mult simbolic, cata vreme povestea este aproape similara ca desfasurare cu cea din roman.
Regizorul Ken Horie (foto) este unul din cei mai promitatori regizori ai scolii japoneze de film din noua generatie. Nascut in 1978, acesta a debutat cu un film experimental studentesc la inceputul anilor 2000 (intitulat, poate nu intamplator… “Suicide”), care a atras atentia in scurt timp si a devenit cel mai puternic si bine realizat film studentesc facut vreodata in Japonia. A aparut in 10 filme ca actor, dar a si regizat 10 filme si a scris 9 scenarii de film. Cel mai rasunator film pe care l-a regizat e de departe “Veronika Decides to Die”, datorita faptului ca are la baza un best-seller international si e si prima ecranizare mondiala a acestui roman. In 2009, o noua ecranizare, de aceasta data la Hollywood, spune povestea tinerei Veronika intr-un cu totul alt stil decat filmul original japonez. In rolurile principale au fost distribuiti actrita japoneza Yoko Maki (“In the Pool”), ce are o interpretare remarcabila, si coreeanul Lee Wan (“Tree of Heaven”), care mai mult e un element de decor al acestui film prin prisma rolului tacut si sters pe care il are (probabil nu rosteste 10 replici in tot filmul, dar vina nu este a lui ci mai degraba a lui Paulo Coelho, care acorda un rol minor personajelor masculine in acesta carte).
Endo Seoko (Yoko Maki) duce o viata aparent obisnuita, lucrand intr-o biblioteca unde clasifica carti si le introduce in baza de date. Desi are 28 de ani, traieste singura si retrasa, in lumea ei interioara. Se simte ocolita de oameni pretutindeni, iar viata brusc devine una anosta. In consecinta, decide sa incheie socotelile cu aceasta, iar intr-o seara ia mai multe somnifere in speranta ca renuntand la suferinta vietii traite in singuratate va gasi un sens acesteia intr-o alta lume. Si chiar se trezeste… intr-o alta lume, numita Iad, dupa spusele unei doamne rautacioase imbracate in alb, care in momentul in care e certata pentru disparitia unor ochelari devine irascibila si administreaza imediat un sedativ persoanei agitate ce o interogase cu nerv. Nu, nu era Infernul acela descris de Dante, ci poate unul mult mai dureros, in aceeasi lume a muritorilor: un ospiciu. In calitatea de proaspata locatara a asezamantului pentru bolnavii mintali, Seoko incearca sa se obisnuiasca cu “colegii” de suferinta, intr-o lume stranie ce seamana mai degraba cu un circ cu saltimbanci si cu clovni in halate albe care se comporta copilareste pentru a-si convinge pacientii sa-si ia tratamentul zilnic sub forma unui ceai “de cea mai buna calitate”. Pana si medicul sef al asezamantului pare o persoana debusolata, doborata de anii lungi petrecuti in umbra acestor oameni. Singura persoana care pare cu capul pe umeri e un tanar taciturn, obsedat de pasiunea pentru pictarea cerului, Kuroda (Lee Wan), fiul unei familii de politicieni ce s-a impotrivit dorintei parintilor de a le calca pe umeri, alegandu-si propriul drum. Si de atunci glasul i-a pierit si a ajuns in sanatoriu, abandonat de ai sai. In momentul in care doctorul ii spune lui Seoko ca nu mai are decat 7 zile de trait, aceasta decide sa se bucure la maxim de ultimele clipe din viata. Va reusi sa se regaseasca pe sine inainte ca sfarsitul sa-i impiedice acest ultim si unic vis sa i se implineasca ?
Personajul central din film, Seoko, poate fi privita si ca exponent al societatii din care face parte, una marcata de o criza morala profunda. Insingurarea acesteia – mai mult sau mai putin autoimpusa – aminteste de problemele generatiei tinere japoneze, chiar daca ea se indrapta vertiginos spre anii varstei de mijloc ai vietii. Ca si iubirea, si singuratatea nu are varsta. Seoko se uraste pe sine, si in mod simbolic chiar lasa un bilet de adio adresat… siesi, scriind: “Pentru mine: te urasc atat de mult !”. Odata tentative se sinucidere esuata, aceasta e nevoita sa-si schimbe atitudinea fata de viata in momentul in care afla ca nu mai are de trait decat o saptamana. Vestea o tulbura, desi nu ar trebui, cata vreme e o sinucigasa care tocmai moartea o cauta. In ospiciu ea trebuie sa invete, paradoxal, sa se iubeasca pe sine, cu tot ce presupune acest lucru, acceptand prietenia celor din jurul ei, care, desigur, numai persoane sanatoase nu erau. Si totul contra cronometru, caci timpul nu mai are rabdare cu ea. Initial se vede captive intr-o lume bizara, cei din jurul ei o vad ca pe Alice in Tara Minunilor, unde ceaiul se serveste la ore fixe dimineata si toata lumea salute soarele de pe cer, chiar si atunci cand locul razelor de soare e luat de o lumina palida. In aceasta lume nu conteaza decat trecutul si prezentul. Trecutul si ranile sale trebuie biruite in prezent, iar asta nu se poate face decat prin desprinderea de trecut, de suferintele sale. Visul, cu o marturiseste insasi “Veronika” noastra, e ceva la care nici ea nu indrazneste, nici macar atunci cand aproape s-a regasit pe sine. De ce ? Pentru ca visul tine de viitor si de imaginar; e acea combinatie magica intre sperante si asteptari, pe de o parte, si ceea ce viata in cele din urma iti ofera, pe de alta parte. E ceva incert, ce nu ai de unde sa stii cum va fi si daca va fi, intr-o zi. De aceea visul ramane in sufletul acestor oameni o himera, ceva la care nu au dreptul sa spere ca ar exista si pentru ei. Dar in ciuda acestui fapt, viata trebuie sa mearga mai departe, iar aceasta este lectia pe care intai de toate trebuie sa o invete Seoko. Iar Kuroda va fi principalul ei punct de sprijin in redescoperirea bucuriei vietii, chiar daca va fi sa fie numai pentru cateva zile, ultimele ei zile in aceasta lume.
O ecranizare reusita, bine adaptata la realitatile societatii japoneze actuale, care cu siguranta va ramane in mintea tuturor si datorita superbei coloane sonore, semnate de Andrea Morricone, fiul inegalabilului Ennio Morricone. Totusi, daca doriti sa descoperiti in amanunt farmecul romanului lui Coelho, e recomandabil sa cititi cartea (usor accesibila in Romania, unde scriitorul se bucura de o mare popularitate). Filmul nu poate reda gandurile scriitorului, poate doar sa le inlocuiasca cu imagini, lasand la latitudinea imaginatiei fiecarui spectator descifrarea misterului ascuns al acestora.
Traducerea si adaptarea filmului, in premiera in Romania: alinabv si gligac2002 – Asia Team Romania
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
The Royal Concubine (2012) – fascinaţia puterii la hotarul dintre pasiune şi ambiţie, într-un film de epocã cu parfum shakespeare-ian
Fara indoiala, “The Concubine” (cunoscut si ca “The Royal Concubine”) va ramane, odata cu trecerea timpului, unul din cele mai bune filme de epoca coreene facute vreodata. Cu povestea sa fascinanta si cu interpretarea fara de cusur a unor actori in cautarea consacrarii, “Th Concubine” te cucereste din primele sale momente. In prima saptamana de la lansarea in Coreea, in luna iunie a acestui an, filmul a adus vanzari de peste 1,4 milioane de bilete producatorilor, dupa o luna trecand de borna de 2 milioane bilete vandute. Pana in prezent, filmul a avut incasari de peste 16,4 milioane de dolari la box-office, situandu-l pe pozitia a 9-a in topul incasarilor la filme autohtone in Coreea inaintea inceputului sezonului de toamna. Regia este semnata de Kim Dae-seung (care e si co-scenarist), omul din spatele unor filme de succes precum “Bunjee Jumping of Their Own”, “Blood Rain” sau “Traces of Love”. Scenarista principala e nimeni alta decat Kim Mee-jeung, autoarea scenariului si regiei lui “Shadows in the Palace”, iar acest lucru il simti de la primele imagini de interior ale Palatului Regal, cand un mister si un fior de teama te cuprinde, amintindu-ti, involuntary… de “Shadows in the Palace”. In rolurile principale apar doi actori tineri, in jurul varstei de 30 de ani, aflati in cautarea succesului, pe care cu siguranta l-au gasit odata cu aceste roluri. Jo Yeo-jeong (din seriale recente precum “I Need Romance” sau “Lovers of Haeundae”) interpreteaza concubina regala, personajul pilon al filmului, in jurul careia se cladeste intreaga intriga. Jo Yeo-jeong a mai jucat intr-un film de o factura similara, iar iubitorii genului cu siguranta isi amintesc de personajul Chun-hyang din “The Servant”. Rolul regelui ii revine lui Kim Dong-wook (recent vazut in “Romantic Heaven” sau in “Coffee Prince”, ce a marcat debutul acestuia pe micul ecran in 2007). Triunghiul este inchis de Kim Min-jun, un actor cu mare potential dar care din pacate nu a reusit inca sa prinda rolul carierei. Nici de aceasta data acest vis nu i s-a implinit, rolul sau fiind unul secundar, constituind unul din factorii ce complica actiunea, dar nu e asta un capat de tara. Datorita necenzurarii unor scene intime, filmul a fost clasificat in Coreea cu eticheta “Interzis sub 18 ani”. Acest lucru, insa, nu diminueaza cu nimic calitatea acestei productii extraordinare, ce reprezinta o veritabila delectare sub aspect visual, al decorurilor, costumelor, scenariului, interpretari, coloanei sonore etc. Rar gasesti un film de epoca care sa puncteze la toate capitolele si sa constituie o realizare solida.
In perioada timpurie a dinastiei Joseon, Hwa-yeon este fiica unui nobil instarit ce fusese mai demult salvat de la moarte de Kwon-yoo. De atunci, nobilul l-a acceptat pe Kwon-yoo ca pe propriul sau fiu si i-a oferit adapost. In momentul in care insa afla ca fiica lui il iubeste pe Kwon-yoo, tatal se opune relatiei acestora. Intr-una din zile, printul Sung-won se opreste la casa familiei nobilului Shin, dupa o vanatoare nereusita, si in timp ce isi trage sufletul ospatandu-se din bucatele alese puse cu ospitalitate pe masa de niobilul Shin, o zareste pe fiica acestuia, Hwa-yeon. Aceasta tocmai era certata de iubitul ei, Kwon-yoo, pentru faptul ca isi facuse aparitia inainte ca printul sa plece de acolo, temator, parca, sa nu intervina cineva in fericirea lor. Dar printul se indragosteste de fata la prima vedere, iar in momentul in care Hwa-yeon afla ca printul are de gand, cu complicitatea tatalui ei, sa o ia la Palat si sa o transforme in sotia lui, intr-un gest mai mult sau mai putin cugetat fuge cu Kwon-yoo. Dar nimeni nu se poate pune cu puterea unui print, si nimeni nu doreste sa isi complice existenta in acele vremuri tulburi, astfel ca visul celor doi indragostiti de sfaramat de tatal fetei, care o duce intr-un final cu forta pe aceasta la Palat.
5 ani mai tarziu, printul Sung-won vine, dupa lungi peregrinari, in Palatul Regal. Acum aflam ca de fapt el era fratele vitreg al actualului Rege, iar regulile Palatului ii interziceau sa ramana in Palat alaturi de Rege. Si tot acum o regasim pe Hwa-yeon, devenita tocmai… Regina ! Dar Regele era grav bolnav, iar viitorul Reginei si al micului print caruia i-a dat nastere intre timp parea sumbru, datorita prezentei amenintatoare la Palat a Reginei Mama. Regina Mama era mama vitrega a actualului rege, iar unicul ei scop este sa faca in asa fel incat fiul ei, printul Sung-won, sa urce intr-o zi pe tron. Lucrurile se precipita cand se afla ca Regele este pe moarte, si vremuri grele se abat asupra Joseonului. Ambitia cui va triumfa, in cele din urma ?
“The Concubine”, nu am gresi daca am spune-o, se inscrie in seria de filme istorice care de-a lungul anilor au starnit multe discutii in conservatoarea si traditionalista societate coreeana. Aceasta serie a fost inceputa de varianta coreeana a “Legaturilor periculoase”, “Untold Scandal” din 2003 (in care deja superstarul Bae Yong-joon interpreta rolul principal), dar desi filmul a fost apreciat de critici si la box-office, fiind la nivelul anului 2003 cel mai vizionat film in Coreea, societatea coreeana l-a primit cu oarecare rezerve. Timp de mai multi ani nu s-a mai insistat pe filme de aceeasi factura, insa spre sfarsitul primului deceniu al secolului XXI, genul a fost reinventat odata cu A Frozen Flower si Portrait of a Beauty, in anul 2008. In 2010 a urmat “The Servant”, iar acum, in 2012, “The Concubine” reuseste sa se ridice peste nivelul lui “Untold Scandal”, filmul de unde s-a lansat acest gen istoric cu accente de erotism in cinematografia coreeana. Acest film ne ofera mai mult decat o poveste pasionanta si fierbinte plasata in perioada de inceput a dinastiei Joseon. Acest lucru a fost remarcat si de criticii de film coreeni, care aproape in unanimitate au avut pareri pozitive despre “The Concubine”. “Korea Times” l-a numit “unul din cele mai bune filme comerciale ale anului”. Promovarea filmului s-a axat aproape exclusiv pe portretizarea grafica a sexului si a nuditatii actritei protagoniste, Jo Yeo-jeong, lucru care a fost gasit total nepotrivit de criticii locali de film, revoltati de faptul ca explorarea temei tradarii, razbunarii si obsesiei au cazut pe planul second, in conditiile in care acestea sunt profunde si nuantat incluse in realizarea de ansamblu a filmului. “The Concubine” ofera substanta si un spectacol amplu dupa o intriga cu parfum shakespearian, in care latura psihologica e profunda si presupune perceperea mesajului din multiple unghiuri de vedere. Interpretarea actorilor este demna de lauda, in special Kim Dong-wook avand o interpretare de zile mari in rolul Regelui/printului Sung-won. Costumele de epoca sunt fascinante, iar melodia insttumentala de pe coloana sonora reuseste sa transmita tensiunea situatiei, batand parca la unison cu bataile inimii spectatorilor.
Un film deosebit, aproape o capodopera cinmatografica, o noua mostra a talentului cineastilor coreeni, poate cel mai bun film istoric coreean de la “A Frozen Flower” incoace pe tema culiselor vietii de zi cu zi de la Palatul Regal.”The Royal Concubine” ofera doua ore fenomenale tuturor iubitorilor calatoriilor in istoria nevazuta din spatele usilor inchise ale Palatului Regal coreean, o aventura unica despre ambitie, tradare, iubire si razbunare pe un fundal istoric cuceritor.
Traducerea si adaptarea, in premiera in Romania, a fost oferita de
alinabv si gligac2002 – Asia Team Romania.
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
Miss Conspirator (Miss Go) (2012) – o comedie savuroasã de acţiune cu 4 staruri coreene de primã mânã în distribuţie !
“Miss Conspirator” (cunoscut si ca “Miss Go”) e una din comediile de actiune reusite ale anului 2012, ce aduce in prim plan cel putin 4 mari nume ale cinematografiei coreene actuale: Ko Hyun-Jung, Yoo Hae-jin, Lee Moon-sik si Park Shin Yang. Cu totii sunt figuri cunoscute atat iubitorilor de k-drame cat si fanilor filmului pentru marele ecran, iar aparitia lor in acelasi film nu poate fi decat o invitatie la buna dispozitie si adrenalina. In timp ce Ko Hyun-Jung e cunoscuta in special pentru interpretarea rolului Mi-shil in k-drama “Queen Seon-duk”, Yoo Hae-jin e unul din actorii de top ai Coreei, ce nu a jucat in intreaga sa cariera intr-un serial de televiziune, dar care are la activ nu mai putin de 36 de aparitii in filme de diverse genuri, majoritatea succese de casa: Moss, The Unjust, The King and The Clown etc. Lee Moon-sik, ce nu mai are nevoie de nici o prezentare (Battlefield Heroes, Runaway from Home, Romantic Island si, de ce nu, “Queen Seon-duk”), interpreteaza de aceasta data rolul unui mafiot departe de a fi un personaj comic (poate doar prin prezenta fizica), a carui frizura si stil de a se imbraca scot in evidenta tot ce are mai “fioros” personajul si actorul Lee Moon-sik. Park Shin-yang interpreteaza rolul unui alt mafiot, aparitia in acest film marcand revenirea indragitului actor (“Painters of the Wind”, “The Letter”, “Lovers in Paris”) intr-o productie pentru marele ecran dupa 4 ani de absenta. Filmarile la “Miss Conspirator” au inceput in august 2011, dar au fost oprite cand se filmase deja mai mult de un sfert din film datorita starii de sanatate a regizorului Jung Bum-sik (“Epitaph”), ce a scris si scenariul. Pentru a nu compromite investitia facuta de producatori, in scurt timp a fost gasit un regizor inlocuitor, in persoana lui Park Chul-kwan, care de la filmul de debut, “Hi, Dharma” din 2001 nu a mai regizat nimic. Si scenariul a fost modificat, alti doi scenaristi completand si modificand ideea initiala a regizorului Bum-sik. Datorita acestor intarzieri in reluarea filmarilor, Choi Min-sik (ce film ar fi iesit cu Choi Min-sik din nou intr-un rol de mafiot, dupa cel din “Nameless Gangster” !) si Kim Tae-woo au renuntat la proiect, astfel aparand in distributie Lee Moon-sik si Park Shin-yang. Filmul are la baza un roman intitulat “Game Over – Su Ro Virus”, ce spune povestea unei femei ce nu a implinit 30 de ani, ce primeste un pachet de la o alta femeie (ce moare intr-un accident de metrou) si sfarseste prin a fi vanata de cartelurile de droguri si de politie. “Miss Conspirator” a rulat in cinematografele coreene doar 2 saptamani, timp in care a ocupat prima pozitie in box-office-ul coreean timp de o saptamana si a obtinut incasari de peste 3,4 milioane de dolari.
Cheon Su Ro (Ko Hyun-jung) este o tanara de 36 de ani ce traiste cu cea mai buna prietena a ei. Su Ro sufera, insa, de o “boala” destul de grava ce a mostenit-o in urma unei trauma din copilarie: cand ii e lumea mai draga are atacuri de panica care in absenta unor mdicamente cauzeaza lesinul. Daca mai adaugam la asta si faptul ca e o persoana atat de timida incat nu indrazneste nici macar sa-si comande telefonic ci doar printr-un robot cu voce simpatica mancare fast-food, realizam ca avem in fata un personaj cel putin bizar care de da probleme in momentul in care prietena ei pleaca pentru 2 ani la studii in Japonia. Ramasa singura, in timp ce se indrepta spre casa dupa ce a condus-o pe amica ei la terminalul portului Busan, are un atac de panica. O calugarita binevoitoare o ajuta, si, din vorba in vorba se imprieteneste cu ea. Dar naivitatea ii este repede speculata de calugarita, ce i se plange de faptul ca desi a ales sa se calugareasca, sufletul ei tanjeste dupa cineva a carui zi de nastere era tocmai in acea zi. Su Ro, in semn de recunostinta pentru ajutorul si incurajarile primate de la calugarita, se ofera sa livreze pachetul cu tort pe care calugarita voia sa-l ofere ca dar iubitului ei “interzis”, jucand rolul de “inger” trimis de Dumnezeu pentru a ferici un cuplu. Sau cel putin asa isi vedea ea scurta misiune. In timp ce se indrepta spre hotelul une trebuia sa faca livrarea, urmarita indeaproape de calugarita, aceasta din urma e lovita de o masina si moare. Iar de aici incepe o poveste plina de umor si suspans, in conditiile in care se dovedeste ca acea calugarita fusese, de fapt, “Domnisoara Go”, iar prin intermediul ei urma sa se faca o tranzactie intre doua bande mafiote a carei miza erau 50 miliarde de woni (aproape 50 milioane de dolari !). Cum si politia si procuratura erau pe fir, biata Su Ro ajunge in mijlocul celei mai mari tranzactii cu droguri din istoria Busanului, convinsa fiind ca facand pe curierul, va aduce bucurie in sufletul unui cuplu a carei iubire era interzisa de soarta…
“Miss Conspirator” combina actiunea cu comedia savuroasa, si ne descopera valentele nebanuite de comedianta ale simpaticei Ko Hyun Jung. Dupa ce am descoperit-o in rolul dramatic al ambitioasei Mi-shil in drama “Queen Seon-deok”, de aceasta data ne ofera o prestatie plina de culoare si consistenta, in care combina drama personala cu umorul rezultat din anumite situatii pline de neprevazut. Mimica si gesturile personajului cuceresc orice spectator neutru si ridica o fireasca intrebare: pentru ce aceasta actrita nu e distribuita in seriale si filme de comedie, cata vreme are atata charisma si talent pentru astfel de roluri ? Lee Moon-sik este mai putin comic, iar Park Shin-yang joaca rolul unui mafiot dur ce traieste pe picior mare si face afaceri cu sume ametitoare. Yoo Hae-jin, in mod paradoxal, joaca rolul pozitiv al unui politist sub acoperire infiltrat in ambele bande mafiote ce urmeaza a face tranzactia, si, ulterior, si rolul eroului ce-ai asuma periculoasa misiune de a o proteja pe lipsita de aparare Su Ro. Distribuirea lui in acest rol este cel putin bizara, deoarece infatisarea lui Yoo Hae-jin nu e tocmai a unui fotomodel, astfel ca putem vedea relatia dintre protector si protejata drept una similara povstii “Frumoasa si Bestia”. Situatiile din film ii apropie pe cei doi, insa e destul de atipic sa vezi supereroi in genul “Jams Bond” interpretati de… Yoo Hae-jin ! Pana si in “My Girlfriend is an Agent”, Kim Ha-neul l-a avut ca partener pe aratosul Kang Ji-hwan. Chiar daca pe alocuri scenariul se vede ca nu este scris de o singura persoana, in final lucrurile se leaga si firul principal duce unde trebuie.“Miss Conspirator” ne ofera aproape 2 ore mai mult decat agreabile, relaxante, in care buna dispozitie, tensiunea si neprevazutul reprezinta meniul perfect pentru satisfacerea chiar si a celor mai pretentiosi gurmanzi. Vizionare placuta !
Traducerea si adaptarea, in premiera in Romania, au fost efectuate de
Anul 2002 in cinematografia coreeana poate fi descries drept “cel mai bun din toate timpurile sic el mai prost din toate timpurile”. Pe de o parte, filmul coreean si-a continuat ascensiunea fulminanta in popularitate, reusind sa cucereasca peste 42% din piata autohtona de film, dominate de productiile hollywoodiene. A fost anul unor mari succese de box-office precum “Sex is Zero” sau “Marrying the Mafia”, dar si al unor placute surprize – “Chihwaseon” (al lui Im Kwon-taek) si “Oasis” (al lui Lee Chang-dong). Pe de alta parte, anul 2002 a fost unul in care multi investitori si-au pierdut increderea in industria coreeana de film, multe filme cu buget urias suferind esecuri usturatoare (“R.U.Ready ?“, “Yesterday”, “Resurrection of the Little Match Girl”). Multe companii care in 2000 si 2001 s-au avantat in domeniu au fost nevoite sa renunte ca urmare a pierderilor suferite de esecul filmelor in care au investit, si multe proiecte au fost anulate. Din punct de vedere artistic, filmul coreean era in forma maxima.Filme precum “Chihwaseon”, “Oasis”, “My Beautiful Girl, Mari” erau premiate la nivel international, in timp ce “Sympathy for Mr. Vengeance” sau “Turning Gate” desi nepremiate au obtinut aprecierea criticilor de film. Pe acest fundal a fost realizat si filmul de epoca “Saulabi”, o co-productie coreeano-japoneza (in acelasi an se mai realiza o astfel de co-productie, “2009 Lost Memories”) ce venea dupa blockbuster-ul “Musa”. “Saulabi” nu poate fi comparat cu “Musa”, un film cu un buget ridicat si cu actori de prima mana in distributie, insa ca film de epoca este captivant, avand o frumusete aparte. Scenariul e unul care prinde, fiind scris de Lee Hwan-kyung (scenaristul lui “Champ” si a lui “He Was Cool”), in timp ce in rolurile principale apar Lee Sang Hyun (un actor talentat dar prea putin distribuit in filme – Windstruck, Mutt Boy), Takaaki Enoki (in rolul negativ, un actor japonez cunoscut pentru numeroasele roluri din filme si seriale istorice) si actrita Uememia Masako. Filmul este partial vorbit in japoneza, partial in coreeana, lucru firesc cata vreme actiunea se petrece pe teritoriul japonez.In urma unificarii celor 3 regate vechi coreene prin alipirea la Silla a Goguryeo si Baekje, peninsula coreeana ajunge sa fie controlata de un singur regat puternic, Silla. Baekje isi inceteaza existenta, iar multi dintre luptatorii fostului regat fug cu familiile lor in Japonia. Aici se stabilesc pe domenii intinse apartinand seniorilor japonezi si formeaza comunitati cu traditii si mod de viata diferit de al localnicilor. Considerati pasnici, acestia sunt lasati sa traiasca in voie, insa timp de secole, in randul lor renaste ideea recuceririi Baekje. La aproape 500 de ani de la sinuciderea rituala a razboinicilor Baekje, simbol al loialitatii fata de ultimul rege al Baekje capturat de inamic, Woo-do, un iscusit in manuirea sabiei si in fierarit e trimis de maestrul sau cu misiunea clara de a gasi un anume individ Kanemaru, care urmeaza sa-l ajute la crearea Sabiei Celeste. Aceasta, in ciuda numelui pompos si a miturilor despre puterile ei, trebuia sa fie o sabie facuta dintr-un metal care sa reziste sabiilor inamicului din Silla, iar tehnica de realizare a ei presupunea ani buni de munca asidua in vederea gasirii elementelor potrivite pentru realizarea ei. Odata realizata, Sabia Celesta ar fi trebuit sa pastreze viu spiritul razboinic al Baekje sis a ofere speranta recuceririi patriei pierdute. Woo-do ii salveaza viata lui Kanemaru, ce se dovedeste a fi un batran betiv, dar care detine unele cunostinte cruciale pentru realizarea sabiei. Salvarea vine in urma unei lupte cu unul din samurai seniorului Ando, stapanul unei mari parti a Japoniei ce tocmai venea in vizita la cetatea Otto pentru a-si cunoaste viitoarea sotie, pe Osame. Lordul e fascinat de stilul de lupta si de curajul luptatorului din Baekje si nu doar ca-i cruta viata, dar ii si propune sa intre in anturajul sau, lucru pe care Woo-do il refuza. Insa cel pe care l-a crutat azi Lordul Ando urmeaza a se dovedi dusmanul de maine… caci destinul face ce face si ii va aduce curand pe cei doi din nou fata. Insa de aceasta data lucrurile vor sta altfel.
Termenul “Saulabi” (“ssaurabi”), poate parea suprinzator, nu e un termen care sa apara in vechile texte coreene. Pentru prima oara a fost folosit de un professor de istorie a matematicii in 1983, acesta “inventand” cuvantul prin alaturarea a alte doua cuvinte: “Saul” (care in coreeana inseamna “a lupta”) si “Abi” (care inseamna barbat, tata, parinte). Asadar, “Saulabi” ar putea fi tradus prin “un barbat (parinte, tata) care lupta”. In anii ’90, cuvantul a inceput sa fie recunoscut ca un cuvant din vocabularul sud-coreenilor in special dupa ce editia coreeana a seriei de jocuri video japoneze “Samurai Showdown” a aparut in Coreea sub numele “Ssaurabi Tuhon” (“Spiritul de lupta al Ssaurabi”). Unele organizatii de arte martiale din Coreea chiar sustin ca ssaurabi ar fi fost razboinici din Baekje (cunoscutul regat din sud-vestul peninsulei coreene) si ca de fapt samuraii japonezi s-ar trage din ssaurabi. 
Cu toate aceste speculatii, nu exista nici o dovada, nici lingvistica, nici istorica care sa sustina astfel de afirmatii, totul fiind o teorie pur fantezista. Filmul lui Moon Jong-geum din 2002 are in centrul sau aceasta teorie ciudata. Sub aspect istoric, nu exista nici o dovada a existentei unei caste similare samurailor in Coreea, si nici vreo dovada literara a existentei ssaurabi in Baekje. Mai exista un argument lingvistic ce desfinteaza aceasta teorie, anuem acela ca la origine, “samurai”-ul nu avea nimic de-a face cu luptele sau calitatea de razboinic. Initial, “samurai” ii desemnau pe “cei ce slujeau de aproape pe nobili”, pronuntandu-se “saburau”. Asadar, e imposibil ca “samurai” (o categorie de slujitori pasnici) sa se traga din “saulabi” (“barbati care lupta”). In consecinta, si filmul “Saulabi” e o pura fictiune, fara corespondenta in realitate.
“Saulabi”, chiar daca unii ar putea spune ca nu e tocmai pe placul lor – caci cand spui “filme istoric” automat te gandesti la multa actiune spectaculoasa, una din bolile filmului zilelor noastre -, ramane un film ce poate fi caracterizat printr-un cuvant simplu, “frumos”. Intr-o lume a vitezei, un ritm alert e obligatoriu pana si in filme, insa “Saulabi” e un cu totul alt gen de film, pare desprins din alta perioada a istoriei filmului coreean. Povestea e spusa cu suflet, pe indelete, iar scenele de lupta nu sunt gratuite sau de dragul spectacolului. Insusi stilul de realizare al filmului si pelicula pe care a fost inregistrat ne amintesc de filmele istorice de la noi din anii ’80, si nici o clipa nu ai crede ca vorbim de o productie din 2002, anul exploziei Hallyu. Desi scenaristul e unul coreean, se pot distinge doua caracteristici clare specifice fiecarei tari co-producatoare: in prima jumatate actiunea e lenta, dupa specificul filmelor istorice japoneze, pe cand in a doua, actiunea se dezlantuie intr-o avalansa de evenimente spuse cu suflet in purul stil coreean. E un lucru ce trebuie remarcat, deoarece rar ti-e dat sa vezi combinatia specificului celor doua cinematografii est-asiatice atat de diferite intr-un mod atat de cursiv si placut ochiului cum a reusit regizorul coreean. Coregrafia scenelor de lupta e una destul de reusita, in special ca aceasta e pusa in scena de Takakura Eizi, ce a colaborat mult timp cu Akira Kurosawa. Luptele sunt realiste, simple si unele scene destul de des taiate cand vine vorba de redarea unor salturi periculoase. Scenariul incearca sa puna fata in fata 2 mentalitati diferite – cea japoneza cu mitul samuraiului neinfricat (instrumentul koto e simbolul traditionalei Japonii), si cea coreeana cu mitul Sabiei Celeste a Saulabilor si a instrumentului muzical traditional guomungo.
