Povestile cu fantome si in general supranaturalul au fascinat dintotdeauna, curiozitatea si dorinta de cunoastere fiind doua din defectele ireparabile ale fiintei umane de la Adam si Eva incoace. Aceasta curiozitate a fost reflectata si in filmul asiatic, ce nu poate fi discociat de aceasta tematica. Regizoarea Shin Jung-won incearca o data in plus sa dea o nota de originalitate genului horror coreean intr-un proiect ce se constituie intr-un efort laudabil de a introduce supranaturalul in viata de zi cu zi a unor persoane mai mult sau mai putin haioase pe care soarta le aduce in fata unei veritabile… vanatori de fantome. “Ghost Sweepers” se inscrie in seria de filme ce exploreaza lumea supranaturalului in diverse forme realizate de regizoare, in care cu zambetul pe buze (“To Catch a Virgin Ghost”) sau pe un ton grav (”Chaw”) e abordata incursiunea intr-o alta dimensiune: a misterului, spaimei si a bagatelizarii acestora. Iar pentru o astfel de poveste, ce cadru poate fi mai potrivit decat cel al unei insule unde se petrec evenimente bizare, in care localnicii sunt tacuti si au o privire ucigatoare ? Cand niste samani ajung pe insula si scot la lumina secrete intunecate, uneori cu zambetul pe buze, alteori cu ajutorul instrumentelor specifice si al capacitatilor fiecaruia, surprizele nu contenesc sa apara. Realizat in stilul vechii scoli a comediilor de groaza din Hong-Kong-ul anilor ’80, “Ghost Sweepers” ofera o portie echilibrata si bine dozata de umor de situatie, combinat cu elemente supranaturale serioase, rezultand un film foarte reusit dintr-un gen in care cu greu mai poti spune ceva nou in ziua de astazi.
Satul Uljin e invaluit de ani buni intr-o reputatie sinistra. Mica localitate pescareasca e de multa vreme scena unor morti pe cat de numeroase pe atat de inexplicabile, puse pe seama spiritelor malefice. De mai multe ori s-au incercat exorcizari, dar niciodata nu au avut succes. Asa ca cei mai talentati cincizeci de exorcisti din tara, se aduna pentru un ritual de amploare, intr-o ultima tentativa de a purifica zona. Choi Chan-Young, o ziarista la Kyungyang Daily, e pusa “pe liber” in urma publicarii unui articol demascator despre “Alternativa Socialista”, care fiind o organizatie influenta a constrans ziarul sa publice scuze oficiale. Asa ca ziarista e trimisa sa faca un articol referitor la ritualul de exorcizare, chiar din mijlocul evenimetelor. Ajunsa la popasul ce era locul de intalnire al grupului, tanara intra in contact cu o serie de personaje, care mai de care mai pitoresti, al caror numitor comun e afinitatea pentru supranatural. Pe masura ce se apropie de Uljin, manifestarile raului nu intarzie sa apara. Franele autobuzului nu mai raspund la comenzi, tocmai pe o portiune de drum periculoasa si aproape ca se prabusesc in prapastie in timp ce fantomele pun stapanire pe o parte din membrii grupului. Ajunsi la destinatie, sunt intampinati cu raceala de localnici, care chiar incearca sa-i alunge. Ritualul se desfasoara sub conducerea Maestrului Park, un maestru al tuturor samanilor, dar in timpul ritualului fortele raului se manifesta din nou, rupand sigiliile magice, majoritatea celor implicati speriindu-se de moarte. Si cand afla ca Maestrul Park face totata aceasta treaba pentru bani, pleaca aproape toti dezamagiti. Cei cinci ramasi hotarasc sa continue cu exorcizarea in urmatoarele zile. Vor reusi acesti cativa oameni sa invinga o forta atat de puternica? Vor supravietui in cautarile lor de a gasi originea raului si de a-l eradica?
Filmul incepe in forta, cu o prezentare individuala a fiecarui personaj principal, in plina actiune. Suk-Hyun interpretat de Lee Je-Hoon cunoscut asiacinefililor din “Architecture 101” este Doctor Inginer Exorcist. El construieste si utilizeaza o multime de aparate pentru a monitoriza activitatea paranormala, si a dobandit notorietate in urma unui spectacol televizat. Maestrul Park,jucat de Kim Su-Ro, care in anul ce a trecut a fost vazut in I am the King cu un rol secundar dar fanii il tin minte din drama Gentleman’s Dignity, e un maestru saman, capabil de exorcizari foarte dificile, dar datorita stilului de viata costisitor pe care-l prefera si jocului la bursa, uneori neinspirat, e intr-o continua goana dupa bani. Shimin (Kwak Do-Won) e un calugarul ce vede spiritele cu “ochiul sinistru”. A studiat impreuna cu Maestrul Park sub indrumarea aceluiasi profesor si cei doi au ramas prieteni, desi Shimin nu impartaseste patima lui Park legata de bani, el avand o obsesie legata de femei, in fiecare persoana de sex opus regasind-o intr-o mai mica sau mai mare masura pe iubita pierduta in tinerete. Seung-Hee (Kim Yoon-Hye) e o tanara atragatoare cu veleitati de astrolog, cititoare in trecut si specialista in carti de tarot. Talentul ei se manifesta prin capacitatea de a vizualiza amintiri imprimate in obiecte. Wolgwang (Yang Kyung-Mo) e un copil de scoala generala dotat cu precognitie – acea calitate de a vedea viitorul prin intermediul viziunilor. Choi Chan-Young interpretata de Kang Ye-Won e o tanara de douazecisiopt de ani, o ziarista pragmatica si indarjita. Viata ei privata e destul de saraca, fiind mereu parasita, asa ca-si canalizeaza energia in munca si investigatiile pe care le face. Chan-Young e martorul venit sa consemneze evenimentele, dar sfarseste implicandu-se tot mai mult pe masura ce lucrurile evolueaza. Ea e singura care n-a interactionat cu paranormalul si pretinde ca nici macar nu crede in asa ceva. Pe cand ceilalti cred intr-un destin predefinit, ea se bazeaza pe principiul ca destinul si-l face fiecare. Asa ca incapatanarea de care da dovada devine fermentul care anima lucrurile si schimba cursul evenimentelor.
“Ghost Sweepers” e un mix de comedie, thriller si un pic de groaza. Ca orice film cu fantome are o doza de groaza datorita imposibilitatii de a explica rational existenta acestora, dar personajele sunt atat de inedite si trateaza totul cu atata naturalete incat la un moment dat dau impresia ca lumea lor e cea autentica. Si pentru ca-si joaca bine rolurile, umorul strecurat in poveste, fie ca e vorba de dialog sau situatie e binevenit, chiar daca apare in cele mai neasteptate momente. Desi firul narativ nu e unul complicat, iar cliseele din filmele cu fantome nu lipsesc nici ele, e interesant felul in care evolueaza investigatiile, fie ca sunt facute cu ajutorul talentelor speciale ale samanilor, fie ca sunt bazate pe logica si masuratori, in cazul ziaristei si inginerului. In planul relatiilor personale, caci exista bine definit si un asemenea plan, pe langa cel al actiunii propriu-zise, spectatorul are parte de reale surprize, ajungand sa descopere neasteptate legaturi existente, sau sa asiste la infiriparea unora noi. Ritmul actiunii creste treptat si pe masura ce se deruleaza devine tot mai alert, aproape de final fiind de-a-dreptul trepidant. Iar faptul ca pe langa evenimentele concrete sunt prezentate si flashuri cu viziuni despre trecut si viitor doar sporeste tensiunea.
Asa ca invitatia la film e atat pentru amatorii de umor negru cat si pentru cei ce prefera supranaturalul si suspansul. Vizionare placuta !
Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de lasedan – Asia Team Romania.
Articol realizat de corina1002001 – asiacinefil.com
Back to 1942 (Remembering 1942) (2012) – dupã 17 ani de încercãri, Feng Xiaogang impresioneazã lumea cu noua sa ecranizare despre istoria uitatã a Chinei
“Back to 1942” marcheaza revenirea in prim plan a apreciatului regizor chinez Feng Xiaogang, al carui ultim succes “Aftershock” i-a adus o multime de aprecieri in intreaga lume, devenind si propunerea Chinei la premiile Oscar din 2011. La 2 ani de la aceasta super-productie axata pe un eveniment dramatic din istoria recenta a Chinei, Xiaogang s-a decis sa realizeze un film grandios despre drama populatiei civile din timpul foametei din Henan din 1942, “Back to 1942”. Aceasta productie are la baza romanul “Remembering 1942” al scriitorului chinez Liu Zhenyun, autor ce se trage din provincial Henan, dinn orasul Yanjin, dar care nu a fost contemporan cu evenimentele acelui an fatidic. Nascut in 1958, acesta a scris romanul pe baza marturiilor mai multor persoane ce au traversat aceasta foamete. Filmul a fost premiat la Roma in noiembrie 2012 cu doua premii, iar din distributie fac parte cateva nume mari ale filmului chinez, precum Chen Daoming, ce-l interpreteaza pe Chiang Kai-shek, actor premiat la Asia Pacific Screen Awards pentru rolul din “Aftershock” al aceluiasi Feng Xiaogang, sau Zhang Guoli (in rolul stapanului Fan), ce l-a interpretat pe Chiang Kai-shek in “Founding of a Republic”. In roluri secundare ii putem recunoaste pe doi actori de la Hollywood, Tim Robbins, ce interpreteaza rolul unui preot catolic aflat in China acelor ani, si Adrien Brody, in rolul ziaristului Theodore White, cu o interpretare convingatoare si destul de consistenta. Filmarile au durat 9 luni in faza de pre-productie si inca 7 luni in faza de post-productie. Proiectul i-a luat lui Feng Xiaogang 17 ani pentru a putea adapta romanul pe marele ecran, avand 3 tentative nereusite pana cand a reusit acest lucru in 2011. Bugetul filmului a depasit 200 milioane de yuani (aproximativ 32 de milioane de dolari). Daca Feng Xiaogang a glumit inaintea premierei, spunand ca lansarea acestui film e ca o casatorie venita dupa 17 ani de cautari si intalniri cu cineva drag, producatorul Weng Lei a declarat: “Finalizarea lui Back to 1942 e o demonstratie a perseverentei noastre. Daca am fi reusit sa facem filmul d ela prima incercare, probabil nu ar fi produs rezultate similare. De la echipa de creatie la compania de productie, cu totii ne-am maturizat si am invatat din greselile trecute”. “Back to 1942” a obtinut peste 21 de milioane de dolari in prima saptamana de la lansare, devenind unul din cele mai importante succese de box-office din China in 2012, cu peste 60 de milioane de dolari incasari.
In 1942, lumea fremata. China era invadata de japonezi, si un razboi de rezistenta crunt era in desfasurare pe intinsul sau teritoriu. Totul in timp ce, in alte locuri, aveau loc diverse evenimente, mai mult sau mai putin importante pentru cursul istoriei: batalia de la Stalingrad, greva foamei a lui Mahatma Gandhi in India, vizita lui Soong May-ling, sotia lui Chiang Kai-shek in Statele Unite sau banala gripa de care s-a imbolnavit Winston Churchill. Dincolo de toate aceste lucruri, anul 1942 a insemnat, in constiinta colectiva a poporului chinez, anul unei teribile secete care a adus foametea si lacustele ce au distrus recoltele altadata manoase in provincia Henan, locuita de peste 30 de milioane de chinezi la acea vreme. Prieten bun cu Generalismului Chiang Ka-shek, Li este numit guvernator al provinciei Henan, primind dificila misiune de a gestiona provincia. Doar ca, in ciuda oricaror asteptari, misiunea plapandului guvernator Li, ajuns la o varsta venerabila, era cu totul alta decat toata lumea se astepta, anume trebuia sa rechizitioneze cereale care sa asigure aprovizionarea armatei chineze ce urma a apara provincia de invazia japoneza. Si totusi, in acele vremuri de restriste, datorita secetei urmate de o invazie a lacustelor, recolta a fost compromisa, iar foametea a lovit peste 30 de milioane de oameni. Intre acestia s-a aflat si un proprietar bogat de pamanturi, dar cu suflet mare, stapanul Fan, ce avea ca mana de lucru pe care o hranea o multime de oameni sarmani si fara carte. In momentul in care niste amarati violenti ii cer de mancare, amenintand ca altfel ii jefuiesc proprietatea intinsa ce o detinea, stapanul Fan decide sa cedeze, hranindu-i pe acesti straini dispusi sa faca prapad. Dar unul din argatii sai lanseaza zvonul ca armata japoneza s-ar indrepta spre acele locuri, iar talharii se considera tradati, crezand ca stapanul Fan a chemat armata ca sa-i nimiceasca. Urmeaza o lupta pe viata si pe moarte, in care fiul stapanului Fan e ucis de unul din argatii acestuia, iar membrii familiei lui Fan abia reusesc sa scape cu viata. La putin timp de la incident, mii de sarmani isi iau cele cateva lucruri de prin casa si pornesc in pribegie la drum lung, catre cel mai apropiat oras, Shaanxi, pentru a scapa de foamete si de invadatorul japonez. Stapanul Fan decide sa-si ia familia si sa se amestece intre oamenii de rand, pornind la un lung drum in cautarea supravietuirii.
“Back to 1942” este o drama de razboi ce insista pe calvarul populatiei civile, obligate sa-si paraseasca casele de chirpici si traiul de pe o zi pe alta din cauza unei calamitati naturale aparent banale. In conditii normale, situatia banala ar fi fost rezolvata prin ajutoare sub forma de cereale venite de la guvern, doar ca de data asta invazia japoneza (inceputa in 1937) a facut ca aceste rezerve de stat sa fie alocate pentru aprovizionarea armatei, populatia fiind total neglijata. Iar la aceasta situatie teribila se mai adauga o cauza de natura interna, conflictul interior dintre Chiang Kai-shek si Wang Jingwei. Odata fosti colegi in Kuomintang, Wang Jingwei a acceptat colaborationismul cu japonezii, conducand guvernul marioneta japonez de la Nanjing din China ocupata din 1937 pana la moartea sa in 1944. Spionii colaborationisti ai lui Wang Jingwei isi faceau treaba, iar nu de putine ori Chiang Kai-shek a trebuit sa contracareze aceste actiuni, creand chiar un post de radio clandestin. De remarcat stilul in care este spusa povestea, pornind de la o situatie particulara (modul in care foametea a ruinat proprietarii bogati de altadata, transformandu-i in muritori de rand), dupa care aceasta este integrata in cadrul general al anului 1942, atat la nivel local cat si national si international. Problema suferintei populatiei e prezentata in stransa legatura cu contextul militar-politic al Chinei acelor vremuri, cu o poposire inclusiv in lumea diplomatiei, unde jocurile politice ne prezinta o alta perspectiva a situatiei acelor vremuri. De aceea “Back to 1942” este film de razboi complet, cu o viziune larga asupra Chinei anului 1942, nu o realizare de propaganda, cum filmele chinezesti istorice au uneori tendinta. Doi actori de la Hollywood (Adrien Brody si Tim Robbins) si faptul ca un sfert din film e vorbit in engleza ofera o garantie a obiectivitatii si profesionalismului lui Feng Xiaogang, ce incearca sa arate si dimensiunea internationala a ocupatiei japoneze din China celui de-al doilea razboi mondial. Brody interpreteaza rolul unui ziarist al celebrei publicatii “Time”, care asista la drama populatiei de rand chineze si incearca sa o aduca in atentia liderilor politici, atat a Generalisimului cat si a liderilor marilor puteri si a opiniei publice internationale. Provenind dintr-o tara in care democratia era o stare de fapt, banala,, ziaristul interpretat de Brody se intreaba tot timpul daca Generalisimul Chiang Kai-shek are cunostinta de tragedia populatiei refugiate, luptandu-se sa fie primit intr-o audienta de acesta.
Personajul istoric Chiang Kai-shek e una din cele mai controversate personalitati ale istoriei Chinei. Pus la zis de autoritatile comuniste chineze dupa victoria comunistilor in razboiul civil intern, in care a fost infrant si nevoit sa fuga in Taiwan, rolul Generalisimului in evenimentele din timpul celui de-al doilea razboi mondial nu poate fi negat. Initial Feng Xiaogang ne ofera imaginea unui Chiang Kai-shek idealizat, un parinte al natiunii intelegator ce cunoaste intr-adevar toate problemele natiunii si e la curent cu tot ce se intampla in lume. Impresionanta e scena in care guvernatorul Li al provinciei Henan, grav lovita de seceta, ii face o vizita Generalisimului Chiang Kai-shek. Buni prieteni de foarte multi ani, cei doi seniori se privesc indelung in timp ce o masa modesta le e servita. La un moment dat, secretarul Generalisimului il informeaza pe acesta din urma despre ultimele evolutii la nivel mondial. Timid, guvernatorul Li profita de neatentia Generalisimului, concentrat pe aflarea ultimelor stiri si soarbe grabit din supa fierbinte ce o avea in fata. Mai apoi incearca sa intervina, insa cuvintele i se pierd in tacere. Realizeaza brusc ca motivul prezentei sale in fata Generalisimului – o “neimportanta” seceta in provincia pe care o conduce – e una din cele mai putin importantele probleme cu care Chiang Kai-shek se confrunta in acel moment. Pentru a nu amari si mai mult starea comandantului suprem, guvernatorul Li alege sa taca, chiar si atunci cand Generalisimul, pe fuga spre aeroport, il intreaba ce vant il aduce in Chungking. Surprinzator, acesta ii aminteste guvernatorului ca stie de seceta din Henan si ca tocmai acesta a fost motivul pentru care l-a numit guvernator in aceasta provincie greu incercata. Asadar, pe de o parte, guvernatorul Li primeste acea compasiune si imbarbatare pe care a cautat-o anterior la unui din generalii lui Chiang Kai-shek, dar care i-a raspuns batjocoritor, iar pe de alta parte Generalisimul ne e infatisat ca un adevarat parinte al natiunii, care se ingrijeste de toate problemele, si nu le trece cu vederea nici pe cele nerostite. E una din scenele interesante ale filmului, o fresca a situatiei dificile a unei tari divizate de un razboi intern, de razboiul cu japonezii si de o seceta teribila care introduce in ecuatie poate cel mai important si neglijat factor al problemei, populatia de rand, victima colaterala a acestei situatii.
Apoi ne sunt prezentate ambitiile sale, care automat scot in evidenta si defectele sale. Auzind de la secretarul sau ca Mahatma Gandhi a realizat prin greva foamei de 7 zile un lucru maret, reusind sa-i uneasca pe hindusi si musulmani pe calea concilierii, intr-o Indie aflata sub dominatie britanica, Generalisimul se arata impresionat de personalitatea si ideile lui Gandhi, astfel ca la urmatoarea vizita in India isi doreste o intalnire cu Gandhi. Pe de o parte nationalismul il unea de ideile acestuia, iar pe de alta parte era minunat de faptul ca printr-o greva a foamei de doar o saptamana a fost evitat un sangeros razboi, iar modelul si l-ar fi dorit preluat si pentru China incoltita de japonezi. Cu toate acestea, cinismul generalisimului nu poate fi trecut cu vederea. Acesta cunostea perfect situatia dezastruoasa a populatiei, pe care o considera doar o povara pentru operatiunile militare de pe front. In momentul in care vede ca armata nu poate fi sustinuta cu provizii, iar din cauza foametei populatia incepe sa se indrepte spre Shaanxi, decide, plecat fiind pe frontul de operatiuni din Burma (Birmania de azi), sa renunte la Henan, si ordona retragerea armatei chineze din provincia infometata, ce cade in mainile japonezilor. Desigur ca drama populatiei civile lasata in voia sortii a fost speculata la maxim de regizor, in special ca, se stie, comunismul are in centrul ideologiei sale omul de rand. E condamnat si modul cinic in care Chiang Kai-shek a tratat populatia si a incercat sa pacaleasca opinia publica internationala. Desi cunostea adevarata dimensiune a dezastrului uman, Generalisimul a incercat sa inventeze o situatie aberanta, afirmand ca foametea nu a ucis mai mult de 1.000 de oameni, cand, in realitate, dezastrul a fost total, peste 3 milioane de chinezi pierzandu-si viata din cauza foametei din 1942. Paradoxal, Feng Xiaogang nu ezita sa arata publicului cum erau primiti liderii sau trimisii occidentali in China lui Chiang Kai-shek, cand oamenii de la fabrici erau scosi in strada si aliniati de-a lungul traseului urmat de masina oaspetilor, trebuind sa se manifgeste zgomotos fluturand stegulete ale Chinei si Statelor Unite, cu zambetul pe buze, rostind un “Welcome” sau “Farewell” pocit de niste oameni fara carte. Practica, atribuita lui Chiang Kai-shek, e de fapt una banala intalnita in China post-Chiang Kai-shek si pretutindeni in lume in blocul comunist, astfel ca necenzurarea acestei scene e cel putin bizara intr-un film chinezesc.
Drama populatiei este cutremuratoare. Feng Xiaogang ne-a obisnuit cu filme realiste, mai intai cu “The Assembly”, un film de razboi ce prezinta o drama umana consumata in timpul sangerosului razboi civil ce a lovit China in aceeasi perioada, iar mai apoi cu “Aftershock”, in care era prezentata drama populatiei greu incercate de cutremurul din Tangshan. De aceasta data, dimensiunea dramei umane a filmului sau e coplesitoare. Filme de razboi s-au mai realizat atat in China cat si in alte tari asiatice in ultimii ani, insa toate insistau pe operatiunile militare, pe prezentarea in imagini spectaculoase si socante a razboiului de pe front. Pentru prima data asistam la o tratare a razboiului dintr-o alta perspectiva, cea a oamenilor de rand, cazuti victime colaterale ale politicii si ale ambitiilor expansioniste ale unui grup restrans de interese. La un moment dat, fugind de foamete, se aud niste explozii in departare, ca de tunet. Unul dintre fugari, nestiind ce se intampla, intreaba: “Ce e asta ?”. Stapanul sau, om cu carte si umblat prin lume, ii explica celui neajutorat ca armata chineza lupta cu japonezii, la care raspunsul omului de rand e dezarmant: “La dracu cu razboiul lor ! Nu stiu ca murim de foame aici ?”. Dar poate cea mai interesanta dilema e cea pe care o exprima atat ziaristul strain ce asista neputincios la tragedia populatiei cat si insusi Generalisimului, o intrebare cu valoare de leitmotiv al acestui film: “Cum de foametea a putut provoca acest dezastru ? “.
S-ar mai putea spune foarte multe despre acest film de exceptie, fiecare scena a sa fiind plina de semnificatii si de o incarcatura emotionala aparte. Feng Xiaogang se autodepaseste cu “Back to 1942”, realizand probabil cel mai bun film al carierei sale. “Aftershock” a fost pana acum cea mai buna realizare a sa, insa amploarea si impactul pe care o are tema abordata in “Back to 1942” si implicatiile sale fac din acest film unul mai important decat precedentul mare succes al sau. Drama populatiei civile, indiferent de tara sau razboi, are intotdeauna un puternic ecou international si un impact emotional indiferent ca filmul e privit de chinezi sau de europeni sau americani. Un film document, o lectie de umanitate si despre lipsa acesteia, intr-o lume aflata in deriva.
Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de uruma44 si gligac2002 – Asia Team Romania.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com
Slingshot (Story of a Man; A Man’s Story) (2009) – Park Yong-ha în luptã cu Goliath în noul serial tradus de Asia Team !
Dupa incursiunile in lumea bucatariei traditionale coreene (Feast of Gods), a armatorilor si constructorilor de nave (May Queen), a jocurilor de noroc si cazinourilor (All In) sau a modei si design-ului din sofisticatul Cheongdam-dong (Cheongdam-dong Alice), a sosit timpul pentru o noua aventura, de aceasta data in lumea tranzactiilor bursiere. In ciuda faptului ca la o prima vedere subiectul poate parea anost, intrebandu-te ce serial se poate realiza despre lumea bursiera pe intelesul unui public fara cunostinte neaparate in domeniu, “Slingshot” (cunoscut si ca A Man’s Story sau Story of a Man) reuseste sa te cucereasca de la primul sau episod prin stilul diferit de al oricarui alt serial coreean. De fapt, pe durata celor 20 de episoade ale sale, cu fiecare episod scurs ai impresia ca urmaresti un film de lung metraj de o ora – o ora si 10 minute in care toata actiunea este dozata dupa structura unui film pentru marele ecran. In multe episoade ai impresia ca urmaresti un “Ocean’s Eleven” in miniatura (asta ca sa nu amintim de recentul “The Thieves”), si cu fiecare nou episod scurs intriga devine tot mai incitanta, iar rasturnarile de situatie te tin cu sufletul la gura. Serialul e regizat de Yun Seong-sik (Bridal Mask), in timp ce scenariul e scris de Song Ji-Na, scenarista din spatele lui “The Great King” si “Faith”. Un alt atu al serialului il constituie distributia sa, nume importante obisnuite ale serialelor de televiziune si filmelor pentru marele ecran. In primul rand am putea spune ca e serialul ce demonstreaza mai mult decat orice alt rol uriasul talent actoricesc pe care l-a posedat regretatul Park Yong-ha. Rolul din Winter Sonata i-a adus celebritatea, insa rolul lui Kim Shin din “Slingshot” ramane probabil cel mai consistent din toate rolurile de serial in care a aparut, fiind si protagonist. Rolul principal feminin ii revine frumoasei actrite Park Si-yeon (The Scent, Marine Boy, A Love) ce interpreteaza personajul Kyung-ah, o femeie ce decide sa renunte la o viata simpla si “cuminte” alaturi de un barbat simplu (Kim Shin) pentru a se dedica intrutotul banilor si unei vieti traite in umbra barbatilor puternici si cu bani. Paradoxal, rolul negativ e cel care tine capul de afis al serialului, prestatia lui Kim Kang-woo (The Taste of Money) in rolul Chae Do-woo fiind una de exceptie. Chae Do-woo e “capul rautatilor”; in conflict cu tatal sau pentru a prelua conducerea companiei acestuia, e o fire diabolica, care in spatele unui ramjet sarmant ascunde ceva malefic pe care ochii il tradeaza. Geniala alegerea echipei de productie a acestui actor aratos pentru un rol negativ, care reuseste sa scoata in evidenta un mare talent care din pacate inca nu a fost exploatat la maxim. Ahn Mi-na, o tanara actrita ce a debutat in My Lovely Kim Sam Soon o interpreteaza pe sora lui Chae Do-woo, un personaj cu suflet bun, cand timida, cand hotarata, prinsa intre atasamentul fata de tatal ei si dragostea frateasca a diabolicului sau frate. Lee Phillip interpreteaza un tanar in cautarea razbunarii, ce va face echipa cu Kim Shin. La fel de atragator si seducator, Lee Phillip are o prestatie in nota celorlalte roluri din alte seriale in care l-am putut vedea, interpretand un personaj taciturn, in realitate un introvertit, care la suprafata joaca rolul de playboy nepasator, dar pe dinauntru e macinat de suferinta si dorinta de razbunare, fiind uneori impulsiv si reactionand instinctual. Lista numelor mari din acest serial e completata de Lee Moon-sik, cel care aduce nota de buna dispozitie prin deghizarile sale si prin mimica sa inconfundabila.
Lumea in care se invart personajele noastre difera in functie de statutul social al fiecaruia. Kim Shin traieste in lumea oamenilor din clasa de mijloc, fiind fratele unui proprietar al unei mici fabrici de galuste. Se viseaza playboy, are o prietena frumoasa, dar nu are bani si dorinta de a se aseza la casa lui. In lumea lui, totul e cladit prin multa munca si sacrificii, iar aceasta lectie va ajunge sa o invete curand. Destinul tragic al fratelui sau separa destinele lui Kim Shin si a iubitei sale Kyung-ah. Kim Shin ajunge in “iad”, fiind condamnat si cunoscand infractori de cea mai joasa speta, dar si umilinta, in timp ce iubita lui alege sa paseasca spre lumea damelor de companie din dorinta de a face bani. Aici intra in contact cu lumea buna, in care nu gasesti parveniti, ci doar afaceristi cu bani multi, directori si proprietari de companii. As ail cunoaste pe Chae Do-woo, jucator la bursa, o minte stralucita, ce devine sponsorul ei. Interesanta e prezentarea intai in paralel a tuturor acestor lumi, pentru ca mai apoi acestea sa se intrepatrunda. Lumea tranzactiilor bursiere e una in care averile se pot face intr-o noapte au pot fi pierdute intr-o clipa, o lume mocirloasa, a nisipurilor miscatoare, in care daca ai pasit gresit, esti definitiv expulzat spre cealalta lume, a falitilor, a oamenilor de rand, a prostimii, dupa cum o spunea cu aroganta Do-woo. Piata bursiera e una in care sentimentele si sentimentalismul nu isi au locul, de aici si firea rigida si singuratica a lui Do-woo. In schimb, tocmai datorita sentimentelor si firii sale de om bun si moale, Kim Shin, care vrea sa patrunda in aceasta lume a celor “rai”, da gres. Banul este ochiul dracului si dezumanizeaza, iar Kim Shin va fi supus acestui proces de transformare, mai intai recurgand la escrocherii, mai apoi renuntand la iubire si sentimente, iar in ultima faza insingurandu-se. Merita razbunarea, fie ea si pentru o zi, un asemenea sacrificiu ? Raspunsul il vom afla dupa incheierea vizionarii ultimului episod. Insa contrastul dintre lumea celor instariti si lumea oamenilor de rand e foarte bine subliniat, iar scenarista nu ezita sa foloseasca lumea oamenilor obisnuiti ca exemplu al neputintei acestora de a-si depasi propria conditie. In acest serial, omul de rand e doar un instrument in mana celor instariti. Un astfel de moment de critica sociala e cel al unei evacuari a unui sat, al carui teren a fost insusit de catre insusi Chae Do-woo, o evacuare violenta in care oamenii de rand sunt exemplul tipic al importantei pe care le-o acorda cei din lumea celor bogati, fiind batuti si umiliti, intr-o lume in care statul asista indiferent la aceste drame tacute.
Povestea incepe cu o emisiune de televizata in direct. La scut timp dupa inceperea transmisiei, un tanar purtand o arbaleta se strecoara in studio si indreptand arma spre reporter, ii cere acestuia sa citeasca un text in fata camerei. Dupa un moment de panica, realizatorii intrerup emisia iar oamenii de ordine il dezarmeaza si-l imobilizeaza pe intrus. Doar ca nu acesta este adevaratul inceput al povestii… Kim Shin (Park Yong-Ha) e un tanar aratos si inteligent, dar si un pierde vara . Lucreaza ca sofer de camion la fabrica de galuste a familiei, desi a terminat cu brio o facultate. Iubita lui, Sung Kyung-Ah (Park Si-Yeon) ii spune glumind ca nu-l va lua de sot deoarece nu are niciun plan de viitor. Viata usoara a lui Shin se termina brusc, cand in urma unui reportaj agresiv care denigraza produsele, fabrica de galuste da faliment iar Kim Wook (Ahn Nae-Sang) fratele lui Shin si directorul fabricii, isi afla sfarsitul sub rotile unui camion. Camatarii si compania de asigurari creeaza doar alte probleme financiare pentru supravietuitori. Blocat in durere si disperare, Shin face nebunescul gest de a navali in sudioul de televiziune, in urma caruia e acuzat de tentativa de omor asupra reporterului si condamnat la mai bine de trei ani de detentie. In inchisoare are parte de o primire brutala si in infruntarile ce urmeaza aproape isi pierde viata. Dar dupa asta, reuseste sa castige aprecierea conducatorului bandei, si alaturandu-se gruparii, beneficiaza de protectie si favoruri. Dupa ispasirea pedepsei, Shin iese din inchisoare cu ganduri de razbunare fata de cei care au provocat toate nenorocirile si ajutat de prieteni pune in practica o escrocherie genial elaborata.
Intr-un alt plan este urmarita povestea familiei de bogatasi Chae. Tatal, Chae Dong, este directorul companiei pe care prin forte proprii si de-a lungul a peste treizeci de ani a ridicat-o pana la nivelul la care se numara printre firmele de top din domeniul constructiilor. Fiul acestuia, Chae Do-Woo e un versat om de afaceri. Cu un fler imbatabil si lipsit de scrupule, urmareste doar profitul fara a tine cont de consecintele actiunilor sale asupra celorlalti. De fapt el e cel care a orchestrat “criza alimentelor”, careia i-a devenit victima familia lui Shin, cu scopul de a prelua un gigant din industria alimentara. Relatia dintre tata si fiu e tensionata, cei doi luptandu-se pentru putere si pentru controlul firmei, iar masura in care escaladeaza acest conflict devine la un moment dat infricosatoare. Cea care mediaza deseori intre cei doi e Chae Eun Soo, sora lui Do-Woo, care are un caracter diametral opus fratelui ei, pe cat de rece si calculat fiind el, pe atat de calda si empatica fiind ea.
Cele doua fire narative se impletesc intr-un mod reusit, ritmul povestii fiind alert, rasturnarile de sitautie surprinzand adeseori, iar ca rezultat, fiecare episod e o poveste in sine care se termina cu un “va urma” extrem de incitant.
Personajele principale din “A Man’s Story” / “The Slingshot” sunt complexe si foarte bine conturate, oferind echilibru pe parcursul serialului. Lipsa de certitudine a inclinarii balantei intr-o parte sau alta tine interesul privitorului la cote tot mai ridicate pe masura ce actiunea se desfasoara.
Kim Shin e personajul pozitiv. Transformarea lui din playboy-ul fara griji in barbatul versat si razbunator, e un proces profund si dureros. Cu toate ca ii este dat sa suporte extrem de multa durere, atat sufleteasca cat si fizica, el ramane o persoana in esenta buna. Desi isi doreste sa distruga “Chae Dong Constructions” si pe presedintele acesteia, ajunge sa se gandeasca la angajatii care vor ramane fara locurile de munca. Cand e pe punctul de a se folosi de “furnicile” care fac speculatii bursiere, il opreste gandul falimentarii tuturor acelor investitori. Faptul ca in loc sa fie doborat de loviturile destinului, el devine tot mai puternic, e o alta trasatura demna de admirat, la fel cum remarcabil e modul in care interactioneaza cu ceilalti, legand cele mai trainice prietenii.
De cealalta parte, Chae Do-Woo e eroul intunecat, invaluit intr-o aura de mister seducator. E mereu rece, distant, calculat, lipsit de sentimente pozitive, nepasator la trairile celorlalti. Singura persoana fata de care manifesta un oarecare atasament e sora lui, Chae Eun Soo, iar in momentul in care se simte parasit de aceasta, o substituie mai mult sau mai putin cu Sung Kyung-Ah. Conflictul care-l are cu tatal sau isi are radacinile in copilaria marcata de momente nefericite si traumatizante, si se dezvolta la maturitate intr-o lupta acerba pentru control si putere.
Chae Eun Soo e personajul care intriga in cea mai mare masura. Ei i se aplica zicala “apele linistite sapa adanc”. Desi in prima faza poate fi categorisita ca personaj secundar, e femeia cu cea mai mare influenta asupra eroilor din serial. Chiar daca a avut o copilarie similara cu Do-Woo, spre deosebire de acesta, a devenit la maturitate o persoana neverosimil de buna. Totusi, bunatatea ei nu inseamna naivitate. Are intotdeauna o viziune clara asupra situatiilor si persoanelor din jur. Iar deciziile care le ia nu sunt tinute de temerile sau constrangerile care le au posesorii unor caractere salabe.
Sung Kyung-Ah e femeia care a renuntat de buna voie la iubire. Foarte frumoasa, educata si inteligenta, alege sa devina dama de companie cu scopul de a face bani rapid. Sa plateasca datoria lui Shin, o considera “taxa de intrare” in noua lume. Aceasta lume pare sa i se potriveasca perfect si atractia care se naste intre Kyung-Ah si Do-Woo e generata de faptul ca amandoi au aceiasi sete de putere si aceeasi singuratete autoimpusa in suflet.
Exista in acest serial 3 replici memorabile apartinand a trei personaje diferite, ce exprima esenta acestei lumi, vazuta din 3 unghiuri diferite.Diabolicul Chae Do Woo isi expune filosofia de viata, pornind de la premise ca a avut tot ce si-a dorit din copilarie, iar acum a sosit timpul sa-si realizeze marele vis, construirea unui paradis fiscal, a unui oras nou dupa modelul Monaco, in Goejedo. Pentru el, totul e simplu: “Daca esti sarac, nu e din cauza altora. Dai doar vina pe altii pentru viata pe care o duci.” Filosofia lui de viata se aseamana cu cea a presedintelui Artemis Jean Thierry Cha din “Cheongdam-dong Alice”, care si acesta considera ca toti pornesc in viata de la un anumit statut, dar ca fiecare isi face singur destinul, iar saracia nu este un handicap, ci doar un pretext pentru a sustine ca nu-ti poti depasi conditia. Deci, un semn de slabiciune umana. A doua replica memorabila e a personajului Kyung-ah, ce alege sa parvina sis a intre in lumea celor bogati. Pentru ea, toata filosofia vietii se rezuma la bani, bani care stabilesc ierarhia in societate: “Si banii pot fi impartiti pe nivele, nivele pe care nu le poti atinge niciodata, orice ai face.” Ea devine o persoana convina de veridicitatea expresiei “Haina ( a se citi banii) face pe om”. Iar cea de-a treia replica memorabila e a simpaticului Park Mun-ho (Lee Moon-sik), care intelege perfect mecanismul de functionare a celor doua lumi: “Banii sunt inspaimantatori nu fiindca te pot ucide ca un cutit, ci fiindca iti iau tot. Iar la sfarsit nu-ti mai ramane nimic.” Aceasta este cugetarea omului de rand, trecut prin viata, care a inteles puterea banilor doar atunci cand i-a pierdut pe toti.
Fiecare episod are un subiect aproape distinct, oricum complex si plin de nepravazut. Firul principal al povestii e doar pretextul, fiecare episod fiind o piesa a unui puzzle pusa la locul ei intr-un mod original si atipic serialelor coreene. Titlul serialului e mai mult decat o metafora. “Slingshot” – in traducere “Prastia” – e un cu sens ascuns, extrem de inteligent ales. Daca urmaresti serialul, te intrebi de ce realizatorii au ales acest nume ciudat fara nici o legatura cu subiectul. Ei bine, prastia e arma biblica cu care se spune ca David l-ar fi invins pe uriasul neinfrant Goliath. In acest serial, prastia e arma metaforica a razbunarii celui slab si lipsit de putere, in fata celui puternic si neinvins. Kim Shin e David, in timp ce Chae Do-woo e Goliath. Ramanand la capitolul simbolistica, fiecare episod are o grafica, statica sau animata, la inceput, grafica ce apare si in trailerul de promovare al serialului. Doua culori se disting in acele imagini: albul si negrul, culorile a doua animale: o pantera cu ochii stralucitori ce sta la panda intr-un copac (imaginea meaforica a lui Chae Do-woo, jucatorul la bursa ce poate ruina vieti doar cu o privire din culcusul sau lipsit de griji), si o vulpe alba, simbol al omului de rand ce nu e negru, ca stapanul copacului, dar care intra pe teritoriul panterei negre si se lupta cu aceasta. Nu trebuie scapata din vedere nici simbolistica banului, cuvantul definitoriu al povestii acestui serial. Banul este ochiul dracului, iar femeia (simbolizata aici de ambitioasa Kyung-ah) e instrumentul prin care diavolul a aruncat lumea spre pierzanie prin comiterea pacatului originar. Kyung-ah poarta cu ea ca o tara acest pacat si isi accepta conditia cu zambetul pe buze, un zambet diabolic urmat de o lipsa de scrupule tipica celor ce au incheiat un pact cu diavolul.
Cu un subiect mai mult decat atragator, cu o distributie reusita, fie ca e vorba de protagonisti sau personaje secundare, “The Slingshot” ofera spectatorilor pe parcursul a 20 de episoade, o poveste inchegata, bine spusa, cu intrigi elaborate, actiune intensa, rasturnari de situatie neasteptate, legaturi afective complexe, caractere puternice si bine definite… Tot ceea ce caracterizeza un serial captivant si reusit.
Serialul a fost tradus in premiera in Romania de Daniela Capalna – Asia Team Romania.
Articol realizat de corina1002001 si cris999 – asiacinefil.com
Cold War (2012) – cel mai sigur oraş al Asiei e pus la încercare, în blockbusterul chinezesc cu cele mai mari încasãri de la „Infernal Affairs” încoace
Filmele de actiune sunt specialitatea casei in Hong Kong, de mai bine de 3 decenii genul explodand si intrecand in popularitate filmele de arte martiale produse pe banda rulanta timp de mai bine de 2 decenii de celebrele studiouri Show Bros. Odata cu anii 2000 genul a fost reinventat si adaptat la realitatile zilelor noastre, tema cea mai frecventa fiind lupta fortelor de politie cu mafia reprezentata de triade. “Infernal Affairs”, filmul lui Lau Wai-keung si Alan Mak din 2002 a reprezentat punctul culminant al genului, daca ne gandim la uriasul succes inregistrat in intreaga Asie de aceasta productie (urmata de altfel de inca 2 filme, ce au completat trilogia si de remake-ul Hollywoodian castigator la Oscaruri.) Multe productii ulterioare au incercat sa se ridice la nivelul lui “Infernal Affairs”, dar nu au reusit sa-l depaseasca, indiferent ca era vorba de filme ulterioare ale celor doi regizori – realizate separat sau impreuna -, de scenario scrise de scenaristii lui Infernal Affairs sau ca aveau in distributie cel putin 2 actori ce-au jucat impreuna in acest film de referinta. Si de fiecare data cand aparea un film cu un subiect cat de cat apropiat de “clasicul” de acum un deceniu, se gaseau diversi “specialisti” sa faca raportari la “Infernal Affairs”, fara ca productiile ulterioare sa poata concura real cu acest film. Aceleasi glasuri au inceput sa se faca din nou auzite la sfarsitul lui 2012, cand in noiembrie, simulatn in China, Hong Kong, Macao, Malayezia, Australia si Noua Zeelanda a avut loc premiera lui “Cold War”, un film care din trailer si din campania de promovare se anunta un mare succes de box-office. Asteptarile producatorilor nu au fost inselate, insa cu siguranta asteptarile celor mai multi fani ai genului filmelor de actiune, da. “Cold War” este doar intr-o mica masura un film de actiune, peste 70% din scenele sale fiind filmate prin birouri, filmul axandu-se pe o disputa de jurisdictie intre departamentul de operatiuni al politiei din Hong Kong si cel de management al aceleiasi institutii. Cu toate acestea, scenariul sau a umplut salile de cinematograf din China si Hong Kong, in doar 2 saptamani filmul obtinand incasari de peste 183 de milioane de dolari, devenind cel mai bun “crime/thriller” produs in Hong-Kong de la “Infernal Affairs” incoace. In afara scenariului, publicul a fost atras si de distributia de exceptie: Aaron Kwok, Tony Leung Ka-fai, Gordon Lam, Andy On, Andy Lau, Terence Yin sau Eddie Peng, dintre acestia Tony Leung Ka-fai si Eddie Peng aparand ca rivali in “Tai Chi”, intrepretand aici rolul tata-fiu.
Datorita unei gestionari eficiente a fondurilor si a organizarii impecabile din interiorul Politiei, Hong Kong a devenit cel mai sigur oras al Asiei. Rata infractiunilor violente a scazut, iar profesionalismul fortelor de politie si interventia lor prompta a descurajat producerea multor infractiuni. Artizanul organizarii si restructurarii fortelor de politie este Sean Lau (Aaron Kwok), inspector in biroul de management al politiei. M.B. Lee (Tony Leung Ka-fai) e seful departamentului de Operatiuni din cadrul Politiei, fiul sau, Joe Lee, lucrand in prima linie ca politist de patrula. In timp ce inspectorul-sef Tsang, superiorul celor doi si figura exponentiala a fortelor de politie din Hong Kong participa la o conferinta la Copenhaga, in Hong Kong are loc un atentat cu bomba la un cinematograf. La scurt timp dupa atentat, un incident straniu se produce: un echipaj de patrula de urgente opreste in trafic un sofer inconstient ce a condus in stare de ebrietate. Dupa ce echipajul raporteaza la Centru incidentul, brusc legatura sub orice forma cu acestia este pierduta. Mai apoi apare un mesaj in care se solicita o rascumparare pentru dubita de politie, vietile celor 5 ofiteri rapiti si armele din dubita. O celula de criza este imediat convocata, dar aceasta va scoate in evidenta rivalitatea dintre doi vechi colegi: Sean Lau si M.B. Lee. Mai tanar cu 10 ani decat M.B. Lee, provenit din randul administratiei, Sean Lau avea o puternica sustinere guvernamentala pentru a deveni viitorul inspector sef al Politiei, in timp ce M.B.Lee avea sustinerea unei parti importante a politistilor de teren, ce erau nemultumiti de restructurari si de taierile de fonduri venite de la administratie. In conditiile in care inspectorul sef Tsang se afla la Copenhaga, situatia de criza trebuia gestionata astfel incat prestigiul international al Politiei si orasului Hong-kong sa nu fie afectat. In momentul in care Sean Lau incearca sa preia conducerea operatiunii cu nume de cod “Razboi Rece” pentru salvarea ostaticilor rapiti, invocand ca pretext faptul ca fiul lui M.B. Lee se afla intre politistii rapiti, iar Lee nu se putea lasa condus de sentimente in aceasta ancheta, incepe un veritabil razboi rece intre cei doi.
Desi “Cold War” nu are la baza nici un caz din viata reala, acesta se dovedeste o veritabila lectie practica de analiza a unui dosar intern guvernamental clasificat “strict secret”, in care se transeaza o disputa jurisdictionala. Filmul nu se deosebeste prea mult de acele productii filmate intr-o sala de tribunal in care un avocat incearca cu argumente mai mult sau mai putin solide sa-si salveze clientul de la o condamnare; asemanarea cu acest gen de filme sta in discutarea in termini tehnici si uneori mult prea sofisticati a unei situatii tehnice care intereseaza prea putin spectatorul de rand, atras de numele mari din distributie, de posterele atragatoare si de trailerul in care au fost ingramadite destul de putinele scene de actiune, cu scopul evident de a da impresia unui film spectaculos. Intr-o oarecare masura producatorii nu au pacalit spectatorul, “Cold War” fiind, intr-adevar, un film spectaculos, insa nu in sensul la care toata lumea s-ar astepta. Vorbim mai degraba de un thriller “de birou” intelligent scris, ce aminteste de “Infernal Affairs” doar prin introducerea in scenariu a ipotezei unei posibile cartite infiltrate – in nici un caz de Mafie – in randurile politiei. In rest, cele doua filme nu au absolut nimic in comun. In ciuda unei dinamici irelevante si a unui curs al evolutiei evenimentelor de la lent la rapid si revenind inapoi la lent, “Cold War” ofera un spectacol actoricesc desavarsit prin prestatia celor doi protagonisti, Aaron Kwok si Tony Leung Ka-fai. In special Tony Leung Ka-fai in rolul lui M.B.Lee are o prestatie cum rar ti-e dat sa vezi. Andy Lau probabil a participat la aceasta productie pentru a da greutate filmului si a-i asigura succesul, prezenta lui rezumandu-se la cateva scene de maxim 5 minute, in care regasim un Andy Lau la fel de carismatic, insa mult imbatranit si slabit raportat la forma fizica de invidiat din anterioarele sale filme. Pretextul filmului – un atentat terorist si o rapire – arata ca scenaristii filmelor de gen din Hong Kong au depasit complexul gangsterismului si Triadelor, teme care au cam fost epuizate (deh, pacatele capitalismului de pe vremea coloniala…); acum, si scenaristii se adapteaza realitatilor globalizarii, iar terorismul si rapirile sunt teme la ordinea zilei oriunde in lume. Una peste alta, “Cold War” e un film inteligent scris, pus in scena, jucat si realizat de adevarati profesionisti din domeniu, ce aduce un suflu novator genului, care in ultimii ani nu a reusit sa mai iasa in evidenta. Chiar daca se vorbeste mult, si uneori fara rost, intr-un limbaj mai mult tehnic decat pe intelesul tuturor, “Cold War” isi are farmecul sau aparte, astfel ca la finalizarea vizionarii lui (ce lasa loc de un sequel) ai satisfactia ca ai vazut un film de calitate, fara a-ti da seama cand au trecut cele 100 de minute ale sale.
Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania, si timingul a fost lucrat manual, linie cu linie de
gligac2002 Asia Team Romania.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com
A Company Man (2012) – So Ji Sub pe urmele lui Lee Byung-hun din „A Bittersweet Life”
Coreea de Sud e una din infloritoarele tari din Extremul Orient in care dupa o neagra recesiune in anii ’90, economia a explodat odata cu anii 2000, devenind un serios competitor pe piata mondiala. Zgarie nori au inceput sa se inalte peste noapte, si numeroase companii din toate domeniile – in special electronic si constructii – au cunoscut o prosperitate nemaiintalnita. De aceasta inflorire economica a incercat sa profite si partea intunecata a societatii, multe organizatii criminale ascunzandu-si activitatea in spatele unor corporatii sau cladiri supraetajate cu geamuri fumurii. “Public Enemy” a abordat pentru prima oara aceasta tema, iar mai apoi subiectul a fost preluat in tot mai multe filme de gen ce analizau fenomenul nefast al gangsterismului in Coreea zilelor noastre si impactul sau asupra societatii, calculat in bani negri, coruptie la nivel inalt si crima. O tema similara a fost abordata si de recentul “A Company Man”, un thriller de actiune de senzatie filmat in a doua jumatate a anului 2011, dar lansat in cinematografe abia in octombrie 2012. Filmul reprezinta si debutul in regie si ca scenarist al lui Lim Sang-yoon, un cineast coreean talentat ce a aparut ca actor in “The Old Garden” (intr-un rol secundar, ce-i drept), ce a facut parte din stafful de productie al filmelor “The Cut” (un horror cu buget redus) si “Shadows in the Palace” si a fost si regizor asistent al aceluiasi “The Old Garden”. Debutul ca regizor este unul stralucit, intr-un film totusi previzibil si realizat intr-un stil aproape hollywoodian. Se simte, insa, fata de alte productii cu amprenta occidentala, si identitatea coreeana, prin redarea unei situatii ce ne amintesc de “The Man From Nowhere”. In rolul principal avem bucuria de a-l revedea pe indragitul So Ji-sub intr-o forma maxima, ce reapare pe marele ecran dupa rolul din “Always”. Inexpresiva Lee Mi-yeon (din “Addicted” si “Merchant Kim Man-deok”, o actrita ce si-a trait perioada de glorie in anii ’90) e partenera super-starului, iar intr-un rol secundar (desi e din nou “capul rautatilor, ca in serialul “Little Girl K”) il revedem pe actorul veteran Jeon Guk-hwan.
Intr-o masina, intr-o dimineata ploioasa, doi barbati stau si discuta despre meseria lor. Unul, tanarul Hun, nu a implinit inca varsta majoratului, dar a renuntat deja la liceu, angajandu-se chipurile la o companie, ce avea nevoie de serviciile sale. Acesta viseaza ca dupa vreo 5 ani de munca sa puna deoparte suficienti bani pentru a-si lua zborul spre Miami, unde se viseaza traindu-si viata alaturi de niste puicute albe. Seful sau, o persoana matura, Hyeong-do (So Ji-sub), zambeste ascultandu-si mai tanarul subordonat pe care el insusi l-a recomandat spre promovare presedintelui companiei. Prins in acest joc al marturisirilor, la randu-i recunoaste ca la 20 de ani si el visa ceva: sa devina un cantaret. Doar ca soarta nu l-a ajutat. Dupa aceasta prima scena nu putem banui care este slujba celor doi, dar secventa urmatoare e in masura sa aduca mult asteptatele lamuriri. Punandu-si pe cap o sapca cu cozoroc, pentru a se feri de ploaie, Hun livreaza o cutie cu kimchi intr-una din cladirile apropiate. Desi in mod bizar la intrarea in cladire e oprit de cativa politisti aflati de paza acolo, nu este impiedicat sa-si faca meseria, si chiar are un conflict verbal cu doi politisti in civil, in lift, care se leaga de el. Mai apoi aflam adevaratul motiv al prezentei sale in cladire: asasinarea unui martor aflat in acea cladire sub protectia politiei. Misiunea e indeplinita cu succes, doar ca… tanarul Hun nu mai reuseste sa iasa din cladire, fiind “lichidat” de seful sau, cel cu care purtase dialogul in masina. Angajat, de ochii lumii, intr-o companie cu geamuri fumurii, respectat si salutat de toata lumea pentru functia de manager pe care o avea, Hyeong-do a indeplinit doar una din misiunile primite de la presedintele Jeon al fantomaticei companii. In realitate, Hyeong-do e un asasin platit, ce executa in numele companiei asasinate la comanda clientilor. Asta pana intr-o zi, cand simte ca nu mai poate ucide…
Scenariul filmului este unul previzibil la o prima vedere, insa daca il urmaresti pas cu pas, te simti tot mai captivat pe masura ce povestea avanseaza. So Ji –sub e intr-o forma maxima, interpretand un asasin nemilos in slujba unei companii ciudate de la care spera ca intr-o zi sa se pensioneze, asemeni sefului sau care l-a adus cu ani buni in urma in companie tocmai pentru ca era un bun executant si nu punea intrebari. Dar la un moment dat pana si asasinii obosesc sa vada atata sange pe propriile maini si isi doresc sa se opreasca. Filmul se centreaza in totalitate pe povestea lui Hyeong-do, restul aspectelor fiind redate colateral. Din acest motiv, dar si datorita lungimii (96 de minute) potrivite pentru acest gen de filme, nu e dezvoltata suficient latura romantica a personajului, iar relatia acestua cu mama tanarului fost subordonat Hun e una aproape inexpresiva, de decor, in masura doar a sublinia latura umana a lui Hyeong-do si – poate mai important decat atat – de a determina decizia acestuia de a se opri din activitatea sa criminala. Scenele de actiune sunt foarte bine lucrate, dinamice pana la a te intreba daca nu cumva asistam la un film de actiune realizat in Hong Kong, tara maestrilor filmelor de actiune, nu in Coreea. Exista si cateva efecte speciale, insa post-procesarea filmului nu justifica amanarea cu un an a premierei sale. Filmul a fost rasplatit de fanii genului din Coreea, obtinand peste 7,3 milioane de dolari incasari la box-office, insa ramane departe de succesul lui “The Man From Nowhere”, ce s-a bucurat la data lansarii de o puternica promovare. Pe langa placerea reintalnirii cu fermecatorul So Ji-sub, “A Company Man” ne ofera 90 de minute palpitante, pline de adrenalina si suspans, constituindu-se intr-unul din cele mai bune filme de actiune coreene din 2012. Deci, fara nici un fel de discutie, un must-see pentru asiacinefili !
Traducerea filmului a fost efectuata in premiera in Romania de Asia Team, de catre
uruma44 si gligac2002.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com
Tale of Genji: A Thousand Year Enigma (2011) – o poveste clasicã celebrã (Genji Monogatari) într-o ecranizare ineditã
Pe la inceputul secolului XI, in timpul apogeului perioadei Heian, o nobila doamna insotitoare japoneza, Murasaki Shikibu, avea sa scrie un roman care si la o mie de ani distanta e citit cu drag de japonezi si nu numai: “Genji Monogatari” (The Tale of Genji), devenit o scriere clasica a literaturii japoneze. Unii au numit “The Tale of Genji” “primul roman din lume”, “primul roman modern” sau “primul roman psihologic”, acesta ilustrand moravurile curtenilor din timpul perioadei Heian. Cert este ca romanul scriitoarei japoneze este considerat la nivel mondial o capodopera a literaturii universale, prima traducere a acestuia in engleza realizandu-se abia spre finalul secolului XIX, dar aceasta era doar o traducere partiala, a unui capitol. Intregul roman va fi publicat tradus complet in engleza abia in 1976. Romanul a fost transpus si pe marele ecran, pentru prima oara in 1951, apoi in 1966 (in regia cunoscutului Kon Ichikawa), iar in 1987 s-a realizat si un anime ce acopera doar primele 12 capitole. Un anime pentru televiziune s-a realizat recent, in 2009. In 1999 a fost compusa si o opera inspirata din acest roman. In 2011, necunoscutul regizor Yasuo Tsuruhasi a fost angajat de celebra companie Toho sa regizeze filmul “Tale of Genji: A Thousand Year Enigma”, o adaptare inedita dupa romanul clasic de secol XI. Noutatea, in aceasta ecranizare, sta in ideea celor doi scenaristi de a folosi ca baza romanul scriitoarei Shikibu Murasaki(imagine dreapta), dubland povestea din roman cu cea a creatoarei personajului Genji, ce devine personaj in film. De altfel, cele doua povesti sunt atat de apropiat redate incat la un moment dat spectatorul e derutat si nu mai deosebeste realitatea de fictiune. Cu un buget de 11,6 milioane de dolari, filmarile au durat 3 luni, iar faza de postprocesare aproximativ 6 luni (o perioada extrem de lunga de postprocesare, in conditiile in care nu au fost necesare prea multe efecte speciale sau retusari). Filmul, ce il are in rolul lui Genji pe tanarul star japonez Toma Ikuta, iar in rolul scriitoarei Shikibu pe Miki Nakatani, e unul destul de diferit ca structura fata de alte productii de epoca japoneze ale momentului. Evolutia lenta e inlocuita cu o poveste dinamica, pigmentata de culoare si substanta, cu elemente romantice evidente. Amatorii filmelor cu samurai doritori de actiune si mai ales de un scenariu simplist si liniar nu vor gasi aceste lucruri in “Tale of Genji: A Thousand Year Enigma”, ce e o realizare de o cu totul alta factura.
In plina perioada Heian a evului mediu japonez, lordul Michinaga o angajeaza pe Shikibu, o scriitoare a acelor timpuri, sa scrie o poveste care sa fascineze sufletul Imparatului. In timpul lecturii respectivei povesti in fata Imparatului si a Curtii, privirile acestuia ar fi urmat sa fie atrase de fiica lordului Michinaga, Shoshi, concubina la Palat, iar timpul petrecut de cei doi impreuna ar fi urmat sa duca la zamislirea unui urmas la tron si la inlesnirea, astfel, a drumului catre putere a Lordului. De aceea, povestea scrisa de Shikibu trebuia sa fie acaparanta si sa faca tot mai dese vizitele Imparatului la resedinta Lordului. Si asa ia nastere o poveste cum nu s-a mai auzit pana atunci. Aceasta spunea ca in vremea unui imparat oarecare, exista o concubina de o rara frumusete, in Palatul Interior, care desi nu era de origine nobila, era preferata imparatului. Dar Doamna Kiritsubo, caci asa o chema, a starnit invidia celorlalte concubine, in special a celei dintai concubine, Doamna Kokiden. Intamplarea a facut ca in schimbul nasterii pruncului imperial, Doamna Kiritsubo sa moara datorita unor complicatii. Fiul nascut de aceasta, Hikaru, va deveni Print, iar imparatul o va lua de soata pe o fosta concubina a imparatului anterior, printesa Fujitsubo, ce semana izbitor cu raposata Doamna Kiritsubo. Anii au trecut, iar la varsta maturitatii, fiul Doamnei Kokiden deveni Print Mostenitor, in timp ce Hikaru, preferatul Imparatului, a devenit un simplu slujitor in Palatul Interior, in absenta sustinerii politice. Luand numele de Genji (“enji” insemnand “stralucitor”), Printul Hikaru devine un cuceritor la Curte, atragand privirile tuturor doamnelor din Palatul Interior si din afara acestuia. Dar curand acesta ajunge sa nutreasca la o iubire interzisa, indragostindu-se de sotia Imparatului, Doamna Fujitsubo.
“Tale of Genji: A Thousand Year Enigma” este o poveste in poveste, in care planurile lumii reale si celei imaginare se intrepatrund nepermis de mult. La inceput schimbarea de plan e semnalata de vocea scriitoarei, ce-si nareaza povestea, concomitent cu schimbarea decorurilor si peisajelor, dar mai apoi cele doua povesti – cea reala si cea imaginara a scriitoarei – se intrepatrund si privitorul se poate regasi intr-o stare de confuzie. Poate ca scenariul nu prevedea crearea acestei confuzii, insa regizorul nu a avut capacitatea de a separa clar in mintea spectatorului personajele povestii de cele ale lumii reale de la care porneste scrierea fictiunii. Din aceasta cauza, deseori ai impresia ca personajele din poveste si lumea reala sunt unul si acelasi lucru si, contrar asteptarilor, in loc sa se introduca elemente de fantezie in cadrul povestii narate, acestea sunt introduse in lumea reala a scriitoarei, de unde mai apoi se scurg spre lumea fictive. Toate acestea doar au sporit starea de confuzie a spectatorului, care se va mentine pana la final, cand cele doua planuri ajung sa nu se mai distinga deloc, devenind unul singur sub forma unei metafore a intalnirii scriitoarei cu personajul sau, fata in fata. In ce dimensiune, ramane la aprecierea fiecaruia. Daca am trece cu vederea aceasta stare de dezorientare pe care ne-o induce regizorul, “Tale of Genji” este o readaptare interesanta a acestei povesti medievale clasice a literaturii nipone. Decorurile si costumele iti taie rasuflarea, sakura si dansul traditional ne prezinta sufletul Japoniei, ramas la fel de tanar ca in vremurile de altadata, iar povestea ar putea fi asemanata cu orice roman popular european de ev mediu de aventuri amoroase ale unui Don Juan al oricaror epoci. Din aceasta perspectiva, filmul abordeaza frivolitatea si modul de viata libertin al apropiatilor Imparatului, ce ramane, totusi, un reper de “moralitate” atat cat mentalitatea acelor vremuri si regulile Palatului Interior o permiteau. Femeile ajunse in haermul Imparatului, concubinele acestuia si tot universul Palatului Interior pe langa faptul ca au fost o realitate a Japoniei medievale, sunt si un simbol al rolului de obiect (uneori decorativ) pe care il aveau femeile intr-o societate exclusiv a barbatilor. Din aceasta perspectiva, povestea scrisa de Doamna Shikibu, despre aventurile amoroase ale Printului Genji si despre iubirea interzisa a acestuia, ne apare drept una mai mult decat indrazneata intr-o societate in care onoarea era mai presus de orice. A scrie despre moravurile usoare ale clasei conducatoare si mai ales a face asta din pozitia de femeie era un lucru de neimaginat pentru acele vremuri. Ramane intrebarea – pusa si de realizatorii filmului in avertizarea de la inceput – de ce a fost scrisa aceasta poveste ? Si chiar daca misterul din jurul autoarei lui “Tale of Genji” si a intentiilor acesteia ramane o enigma nedescifrata de un mileniu, in ziua de astazi e, inca, una din cele mai citite povesti ale litareturii japoneze, continuand a fascineze generatii la rand.
Traducerea in premiera in Romania a acestui film superb a fost efectuata de gligac2002 si lasedan – Asia Team Romania.
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
Two Moons (The Sleepless) (2012) – la hotarul dintre douã Lumi, întotdeauna se zãresc douã Luni…
La hotarul dintre doua lumi, intotdeauna se zaresc doua luni… Cate una pentru fiecare lume. Una a oamenilor, alba si stralucitoare, si una a lumii subpamantene, rosiatica si stearsa. Se spune ca atunci cand zaresti doua luni in noapte, inseamna ca fantomele bantuie in jurul tau. Pornind de la aceasta legenda specifica spatiului asiatic, realizatorii incearca sa ne prinda in mrejele lor cu ajutorul unei povesti terifiante in cel mai nou film coreean de mister, “Two Moons”. Situat undeva la granita dintre un thriller de mister si un film de groaza, “Two Moons” se distinge de alte productii de gen prin stilul diferit si surprinzator in care este relatata povestea. Chiar daca pentru realizarea unui astfel de film nu a fost nevoie de un buget ridicat – toata actiunea desfasurandu-se intr-o casa parasita situata undeva in inima unei paduri -, nici un moment nu ai senzatia de “deja-vu” pe care ti-o dau in general filmele de acest gen, nici senzatia de plictiseala, incat ramai pur si simplu captivat de scenariu de la inceput pana la sfarsit. Decorul aminteste parca de basmul Hansel si Gretel, iar locatia aleasa – pe un munte, intr-o padure, intr-o noapte luminata de… 2 astri e perfecta pentru exploatarea celor mai ascunse temeri ale mintii umane. Iar echipa regizor-scenarist e una experimentata cand vine vorba de crearea unei atmosfere “de neuitat”, regizorul Kim Dong-bin avand la activ thriller-ul horror Red Eye (2005), iar scenaristul Lee Jong-ho putandu-se lauda cu scenariul horror-ului “Bunshinsaba” (2004). Filmul a fost foarte bine primit in Coreea, obtinand incasari de peste 2,4 milioane de dolari, o suma considerabila pentru un film de mister/horror cu un buget redus care de obicei peste ocean e lansat direct pe dvd. Distributia ne ofera doua placute surprize, reintalnirea cu doi actori “antipatici” din doua seriale indragite de asiacinefili, Park Han-byul (Oh Yu-kyung din “Fantasy Couple”) si Kim Ji-suk (Tommy Hong din “Cheongdam-dong Alice”).
Un barbat si o femeie de 28 de ani si o adolescenta de 18 ani se trezesc captivi intr-o magazie a unei case parasite situate in inima unei paduri, pe un munte. Depasind momentul spaimei initiale, cei trei incearca sa afle motivele pentru care sunt inchisi in magazie. Mai apoi constata ca nu au fost rapiti si ca usa magaziei e deschisa, astfel ca ies in imprejurimi sa exploreze locul. Desi adolescenta, vazandu-se in libertate, sugereaza celorlalti sa paraseasca imediat acel loc, ceilalti doi, manati de curiozitate si de intrebarea “cine ne-a facut asta ?”, decid sa intre in casa. Pe perete zaresc niste poze de familie, iar in scurt timp aud niste sunete stranii. Mai mult, se simt urmariti de cineva. Pentru a mari coeziunea grupului, cei trei decid sa isi spuna fiecare numele, varsta si ocupatia. Femeie de 28 de ani e o scriitoare de romane horror cu o imaginatie bogata, barbatul e un absolvent de facultate fara prietena si fara un loc de munca, in timp ce adolescenta se viseaza idol in viitor. In scurt timp, neincrederea incepe sa ii divida, sa le ridice semne de intrebare legate de onestitatea celuilalt, in special ca fiecare incepe sa se comporte tot mai straniu. Ce nu stiu ei e faptul ca se afla intr-o casa blestemata, in care mai demult familia ce locuia in ea s-a sinucis, bantuind locul ca fantome. Pentru a deslusi misterul prezentei lor in acel loc, cei trei trebuie sa-si aminteasca cum au ajuns acolo…
“Two Moons” (cunoscut si ca “The Sleepless”) ne ofera o experienta ce nu va fi cu siguranta prea usor uitata. Scenariul este unul original, ce aduce un suflu nou prin perspectiva sa interesanta unui gen care parea ca pana si in cinematografia coreeana a spus totul. Personajele – al caror nume are prea putina importanta cata vreme conexiunile dintre ele nu sunt menite a sublinia romantismul sau eventuale legaturi interumane mai deosebite, ci o relatie de solidarizare de conjuncture – sunt creionate suficient cat povestea sa poata fi spusa fara impedimente. Cele trei personaje se trezesc inchise intr-o debara, intr-un loc in care nu recunosc nimic. Initial cred ca au fost rapiti si tinuti cu forta acolo, dar mai apoi constata ca usa e deschisa si pot iesi in voie. Interesant e modul in care toate cele 3 personaje accepta aceasta situatie bizara si incep ca de la aceasta acceptare sa isi duca mai departe povestea. Desi se afla intr-o casa straina, una din fete incepe sa caute prin dulapuri, strigand in gura mare ca ii este foame, de parca s-ar afla in propria ei casa si nu undeva intr-un loc necunoscut in intunericul noptii. Cei trei au ocazia pur si simplu sa dispara de la fata locului, dar curiozitatea a doi din trei de a afla de ce sunt in acel loc si cui ii apartine casa ii imping sa desluseasca misterul. Toate acestea – curiozitatea peste masura a personajelor, adaptarea rapida la o situatie fie ea si stranie, acceptarea nefirescului ca firesc – sunt ingredientele specifice filmelor de groaza, elemente de manual pentru acest gen. Pe ele se cladeste de fiecare data povestea, ce exploateaza slabiciunile fiecaruia intr-o situatie limita. Desigur, fiecare personaj se comporta ciudat, uneori inexplicabil chiar si in situatii aparent firesti, iar acest lucru e menit sa sporeasca tensiunea, ce se acumuleaza treptat si e eliberata de regizor periodic prin momentele de criza prin care trec personajele sale. Ce e mai important e ca dincolo de strigatele de spaima ale celor 3 exista o poveste coerenta, fragmentata de flash-back-uri revelatoare, care treptat dezvaluie misterul fiecarui personaj, reflectat in adevarata sa lumina. Nimic nu este gratuit sau in plus, si nici o clipa nu poti intui incotro isi indreapta scenaristul eroii. Datorita tuturor acestor factori, “Two Moons” se recomanda ca un film subtil, in care misterul si neprevazutul denatureaza realitatea, conducandu-ne intr-o dimensiune paralela intunecata si bizara, spre o noua perspectiva de receptare a lumii de dincolo. Cum nu e un film de duzina, “Two Moons” merita cel putin o vizionare si, de ce nu si o a doua vizionare pentru cei tari de inger…
Multumiri pentru traducere lui lasedan – Asia Team Romania.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com
Traffickers (2012) – pastila amarã a unei realitãţi mult timp negate: traficul cu organe
In 2012, un mic scandal s-a iscat in jurul unui film de scurt-metraj taiwanez intitulat “The Forgotten Declaration of Geneva”, care fara nici o explicatie a fost eliminat de pe lista filmelor inregistrate sa participe la Festivalul de Scurt-metraje de la Taipei. Tema filmului a fost traficul de organe din China. Organizatorii nu au dat nici o explicatie pentru retragerea filmului din festival, insa speculatiile nu au intarziat sa apara. Cum festivalul e sponsorizat de guvernul taiwanez si de cel chinez, se presupune ca filmul ar fi fost retras la solicitarea Partifului Comunist Chinez, care ar fi dorit sa nege adevarul afirmat de respectivul scurt-metraj. Ei bine, cam in aceeasi perioada, pe 30 august 2012, se lansa in Coreea “Traffickers”, un film pentru marele ecran cu un subiect similar. Din pacate, acesta are la baza o poveste reala petrecuta in 2009, cand un cuplu de proaspat casatoriti a calatorit spre China iar pe vaporul ce ii ducea la destinatie, sotia a fost rapita si apoi ucisa, iar organele interne sustrase de traficantii de organe. “Traffickers” analizeaza o retea de astfel de traficanti cu legaturi in China, ce implica chirurgic, politia chineza, oficiali de la vama si oameni de afaceri instariti. Filmul este regizat de debutantul Kim Hong-sun (Cel mai bun regizor debutant cu „Traffickers la Blue Dragon Award 2012), care pentru scrierea scenariului a studiat detaliile comertului de pe piata neagra cu organe umane. Scopul lui a fost sa prezinte intregii lumi o realitate ignorata de autoritati dar care a luat amploare in ultima vreme, despre care publicul trebuia sa afle. Difuzat in peste 450 de cinematografe coreene, “Traffickers” a reusit sa obtina in 8 zile peste 1 milion e bilete vandute, incasarile totale obtinute in Coreea depasind 10,6 milioane de dolari.
In urma presiunii media si a celei publice ca urmare a scandalului retragerii filmului taiwanez de la festivalul din Taipei, la inceputul lui august 2012 Partidul Comunist Chinez a recunoscut pentru prima oara ca traficul cu organe umane e un fenomen ce exista in China. “Traffickers” porneste de la un fapt real, dar in sine este o fictiune ce are la baza un fenomen larg raspandit in China ce a starnit un scandal urias ce a trecut de granitele ei. In 2006, doi canadieni au publicat un raport de investigatie despre prelevarea de organe de la practicanti vii ai miscarii Falun Gong (un sistem de credinte si practici bazate pe principiile de moralitate, nu pe precepte religioase, ce a fost condamnat de guvernul comunist chinez inca de la aparitia miscarii in 1992; practicantii au fost inchisi in inchisori pentru “reeducare”, iar pe langa torture, raportul canadienilor din 2006 arata ca autoritatile chineze prelevau organe de la acesti practicanti). De la izbucnirea scandalului, multe alte rapoarte si acuzatii au iesit la suprafata. Actorii din film si-au exprimat dezamagirea fata de aceste practici, in conferinta de presa de la lansarea filmului. Astfel, protagonistul Lim Chang-jung a declarat: “Daca oameni comit acest gen de crima, ignorand demnitatea unei finite umane, acestia nu sunt oameni, cid oar animale”. La randul sau, Daniel Choi, o alta vedeta a filmului, a declarat ca tragedia prelevarii de organe n-ar trebui sa se intample niciodata.
In urma cu 3 ani, Young-gyu (Lim Chang-jung) era capul unui grup ce se ocupa cu traficul de organe. Insa in urma unui incident pe un vapor, bunul sau prieten moare injunghiat, sfarsind in apele marii. De atunci, Young-gyu a renuntat la traficul de organe, ocupandu-se cu introducerea in Coreea de marfuri ilegale din China, prin intermediul unor curieri. Totodata s-a indragostit si de o vanzatoare de bilete din port, Yu-ri, sentimentele pentru aceasta devenind obiectul batjocurii din partea unui camatar local, Dong-bae. Cum tatal lui Yu-ri era grav bolnav, avand nevoie urgenta de un transplant, fata apeleaza la Dong-bae pentru un imprumut.Young-gyu, desi tradat de Dong-bae, accepta in cele din urma o treaba ilegala la comanda acestuia: urmeaza sa stranga echipa din urma cu 3 ani, sa se imbarce la bordul unui vapor care merge in China si sa rapeasca o persoana, pe sotia unui agent de asigurari. La bordul navei insa se afla si Yu-ri, care il duce pe tatal ei in China pentru transplant. Lucrurile se complica in momentul in care sotul disperat isi cauta sotia disparuta, iar singura care ii ofera un mic ajutor e chiar Yu-ri, punandu-l pe Young-gyu intr-o situatie delicata.
Filmul are o introducere mult prea lunga (30 de minute) raportat la durata totala a sa (111 minute). Acest dezechilibru e accentuat de lipsa de coeziune a scenariului in partea sa de inceput, cand spectatorul ar trebui sa se acomodeze cu personajele si cu mediul lor de provenienta. In schimb, personajele ne sunt prezentate pe fuga, iar conexiunile dintre ele sunt slabe, nepermitand crearea unei concluzii cu privire la caracterul acestora. De exemplu, personajul Dong-bae apare in cateva cadre, il pacaleste pe personajul principal, iar mai apoi ii incredinteaza o misiune, dupa ce l-a lucrat pe la spate si i-a provocat o pierdere financiara importanta. Cata vreme acest personaj dispare din film dupa primele 30 de minute (in care si asa a aparut foarte putin in cadre), nu avea nici o relevanta zugravirea caracterului sau nestatornic si viclean prin lucrarea pe la spate a lui Young-gyu. Iar acest exemplu poate continua cu modul in care e portretizat fiecare personaj din film: apatic, fara ca la sfarsitul filmului sa poti spune ca te-ai fi putut atasa de vreun personaj. Latura sentimentala a povestii e artificiala, aflam doar ca Young-gyu o place pe Yu-ri, dar nu vedem nici un pic de romantism sau existenta vreunor sentimente deschise intre cei doi, ce se comporta mai degraba ca doi straini. Poti cel mult sa simpatizezi cu victima bandei traficantilor de organe, ce poate fi privita ca un simbol al oamenilor neajutorati ce cad victime unor astfel de retele, insa doar atat, pentru ca daca regizorul isi dorea sa te atasezi de victima, ar fi trebuit sa o inroduca in film de la primele scene, nu dupa 30 de minute de la inceperea filmului. Lucrurile incep sa se lege abia dupa 40 de minute, cand ritmul devine alert si apare suspansul. Finalul aduce rasturnari mari de situatie, insa acestea par gratuite, daca nu uitam ca nu ne-am atasat de nici un personaj si ca in primele 30 de minute in loc sa urmarim o pregatire a intrigii regizorul ne-a servit “floricele”, incercand sa ne explice ce suflet bun au personajele in lumea mizera in care isi duc traiul. Nici actorii distribuiti nu se ridica la nivelul asteptarilor. 2 actori de comedie au fost plasati total aiurea in roluri dramatice – Lim Chang-jung (cunoscut din comedii prcum Fortune Salon, Twilight Gangsters, Sez is Zero 1 si 2) vrea sa para matur si dramatic lasandu-si un “cioc” menit a-i da un aer grav, dar interpretarea lui pare fortata si nenaturala, tot timpul ai impresia ca locul lui nu e in acest film, iar cand vine vorba de scenele de actiune, e greoi, iar statura mica il dezavantajeaza pentru astfel de roluri. In ce-l priveste pe Oh Dal-su, oricine isi poate da seama ca in rolurile comice i-a mers cel mai bine (Detective K, Private Eye, A Tale of Legendry Libido, chiar The Thieves); de aceasta data, insa, regizorul l-a distribuit intr-un rol penibil, in care nu se putea manifesta aproape deloc. Cea mai potrivita distribuire a fost cea a lui Daniel Choi, in rolul sotului femeii rapite, fiind probabil cel mai bun actor din toata distributia. Daca excludem lipsa de substanta a primei jumatati de ora, filmul nu este chiar atat de rau. Are mai apoi ritm si toate ingredientele unui thriller care sa te tina cu sufletul la gura, iar pentru cei entuziasti, are si rasturnari de situatie spectaculoase. Cu toate ca subiectul abordat iti lasa un gust amar, acesta e accentuat de faptul ca filmul porneste de la o poveste reala. “Traffickers” se doreste un semnal de alarma in privinta traficului de organe, care in China in special a luat amploare in ultimul deceniu, devenind obiectul de ocupatie a unor adevarate retele, bine organizate, in jurul carora se invart milioane de dolari, in care sunt implicati multi oameni cu bani si oameni ce rapesc alti oameni la comanda. Iar concluzia lui e sugestiva: “cei cu bani tot timpul castiga, cei fara bani tot timpul pierd”. Acest film da un nou sens sintagmei “Viata unui om e nepretuita”. Iata un motiv pentru care merita sa treceti prin chinurile grele ale facerii sale si sa il urmariti pana la final, care in mod sigur nu va dezamagi.
Multumiri pentru traducerea in premiera in Romania lui LASEDAN – Asia Team Romania.
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
Neighborhood (The Neighbors) (2012) – undeva, în vecinãtate, cineva ţine cartierul sub teroare…
Unul din cele mai apreciate thrillere coreene ale anului 2012 a fost “Neighborhood”, debutul in regie al lui Kim Whee, La o prima vedere numele acestuia nu spune prea multe, insa daca amintim faptul ca a produs comedia de succes “Sex is Zero 2” si mai ales a scris scenariul lui “Haeundae”, “Over My Dead Body” sau “Midnight FM”, deja lucrurile se schimba. Si de aceasta data a contribuit la adaptarea scenariului, filmul avand la baza o “web manhwa” omonima publicata de celebrul si controversatul Kang Pool in 2008. Filmul este un thriller electrizant despre un criminal in serie care terorizeaza un cartier linistit al Seulului, semanand panica in randul pasnicilor locatari din vecinatate. Nu vorbim de “inca un thriller” coreean psihologic in care jocul de-a soarecele si pisica e redat din clasicul unghi de vedere al asasinului ci de unul in care perspectiva se schimba, preotagonistii fiind locatarii panicati, din viziunea carora e construita piesa cu piesa o atmosfera ce escaladeaza pe masura ce povestea se dezvolta. In rolul principal al criminalului in serie apare un actor aproape debutant, Kim Sung-kyun, despre care sa vor auzi multe, cu siguranta, in viitor. A debutat in industria coreeana de film (nu are roluri in seriale tv la activ, si se pare ca a optat pentru o cariera direct pe marele ecran) in 2012, cu un rol in megasuccesul “Nameless Gangster”, rol ce i-a adus si premiul pentru “Cel mai bun actor debutant”, la Baeksaeng Arts Awards. Insa prestatia din “Neighborhood” ia adus alte doua premii de interpretare – unul acordat de criticii de film din Coreea, iar celalat la festivalul Daejong. Ceilalti actori sunt figuri familiare, nume de prima mana ale filmului coreean actual: Kim Yunjin (actrita protagonista din “Heartbeat”), Ma Dong-seok (vazut si el in recentul “Nameless Gangster” dar si in numeroase alte filme cunoscute), plus veteranii Cheon Ho-jin (City Hunter) si Lim Ha-ryong (I Am Dad). Intr-un rol secundar apare si Jeong In-gi, interpretul tatalui lui Se Kyung din “Cheongdam-dong Alice”.
Gangsan-dong e un cartier linistit al Seulului, o zona rezidentiala pentru oamenii din clasa de mijloc. Si totusi, viata locatarilor complexului de apartamente Gangsan va fi curand data peste cap de un eveniment tragic. Intr-una din seri, o eleva de gimnaziu isi asteapta mama in statia de autobuz. Dar incepe ploaia, iar mama fetei nu mai vine. Noroc cu o masina care opreste in statie, iar in urma unei discutii, fata urca la bordul ei si… de atunci nimeni nu a mai aflat nimic de ea. Peste 10 zile, cadavrul acesteia e gasit indesat intr-o geanta de voiaj pe malul raului Han. Oribila crima a ingrozit intregul cartier, semanand spaima in randul locatarilor complexului de apartamente unde locuia familia fetei – mama vitrega si tatal ei. Politia nu a reusit sa gaseasca criminalul, iar locatarii se mobilizeaza pentru a-si lua masuri de precautie. In scurt timp, comportamentul bizar al unui vecin nou mutat in zona incepe sad ea de banuit celor care intra in contact cu el: un livrator de pizza prea curios din fire realizeaza ca livreaza tot la 10 zile o pizza acestui client tacut si secretos, coreland acest fapt divers cu relatari de crime produse exact la acelasi interval de timp; un vanzator de marochinarie isi aminteste ca a vandut unui anume domn Ahn o valiza similara cu cea in care a fost gasit cadavrul fetitei de gimnaziu. Un gangster certat cu legea intra in conflict cu misteriosul vecin dupa ce acesta a parcat masina pe locul sau de parcare. Toate aceste povesti legate pot duce undeva… Si cum crima perfecta nu exista, in scurt timp curiozitatea vecinilor ii duc pe acestia prea departe, patrunzand in intimitatea straniului lor vecin. Ce vor descoperi, ramane sa vedeti.
Ce e interesant la “Neighborhood” e modul in care e cladita povestea. Fiecare personaj are o viziune proprie despre ce se intampla in jurul sau (dupa vechiul proverb “Cate capete, atatea pareri”), si fara sa realizeze, fiecare viziune reprezinta o piesa a puzzle-ului pe care spectatotul are privilegiul de a le pune cap la cap. Acestea sunt pigmentate de flashback-uri ale personajelor, care completeaza viziunea globala a celui ce priveste filmul, intarindu-i banuielile. Locatarii complexului de apartamente se cunosc vag intre ei, mai mult din vedere; acestia interactioneaza in diverse ipostaze si astfel se creeaza tipologiile: femeile barfitoare ce stau pe balcon si privesc curioase cum un vecin de-al lor gangster e ridicat de politie, condamnandu-l; paznicul complexului, obisnuitul batranel in uniforma de guardian, total inofensiv, ce nu sperie pe nimeni, cazut in patima alcoolului; gangsterul scandalagiu care rezolva totul prin dueluri fizice unu la unu; sotul ocupat cu serviciul si aducerea banilor in casa si sotia casnica gospodina; asociatia femeilor din bloc, plina de guralive cu initiative ciudate. Iar enumerarea ar putea continua, peisajul fiind tipic realitatii de oriunde de pe glob cand vine vorba de viata de la bloc. Fiecare personaj e pus intr-o ipostaza in care trebuie sa aleaga daca se implica sau nu in gasirea criminalului care ii terorizeaza prin crima comisa, iar insasi aceasta intrebare starneste curiozitatea privitorului, care oricum nu se plictisea. Si chiar daca la un moment dat ai impresia ca totul este previzibil, intorsaturi de situatie neasteptate nuanteaza dramatismul si sporesc tensiunea. Fara indoiala “Neighborhood” e un thriller ce te tine lipit de ecran fara a te misca din fata lui pe toata durata celor aproape 2 ore ale sale. Un film care sub nici o forma nu trebuie ratat, senzatiile care te trec urmarindu-l facand toti banii si ridicandu-se la nivelul pana si al celor mai pretentiosi fani ai genului.
Multumiri pentru traducerea in premiera in Romania efectuata de uruma44 – asiacinefil.com.
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
Spy (The Spies) (2012) – nici spionii nu mai sunt ce au fost odatã…
Anul 2012 a adus pentru filmul coreean o abundenta a filmelor de actiune in care umorul se imbina echilibrat cu drama si momentele de tensiune. Nu a existat un an mai bun pentru comediile de actiune in cinematigrafia coreeana ca anul 2012. Varful a fost atins de “The Thieves”, dar numeroase alte productii au incercat sa dea lovitura dupa aceeasi reteta: “Over my Dead Body”, “Runway Cop”, “A Millionaire on the Run”, “The Scent” sau “Spy”, ca sa amintim doar cateva dintre ele. Iar genul place mai mult decat oricand, poate si pentru ca exista o multime de actori consacrati ce apar in continuu in astfel de filme, aducand spectacolul si buna dispozitie. “Spy” (cunoscut si ca “The Spies”) se poate asemana pana la un punct cu “The Thieves”: se strange un grup de fosti spioni “expirati” infiltrati de ani buni in Sud, scosi de la naftalina de noul regim dictatorial din Nord, si primesc o misiune dificila in numele patriei mama pe care au servit-o in trecut. Asemanarile insa se opresc aici, deoarece mai apoi filmul evolueaza intr-o directie surprinzatoare, scenariul luand o turnura total neprevazuta. “Spy” este al doilea film al carierei regizorului Woo Min-ho, ce a debutat reusit in 2010 cu “Man of Vendetta”. Ca in filmul de debut, acesta a reusit sa-l convinga pe excelentul Kim Myung-min sa apara in rolul principal, rezultatul fiind inca un rol de zile mari pentru acesta. Pe langa el il putem revedea pe Yoo Hae-jin, din nou in rolul celui rau si urat, pe actrita Yum Jung-ah (din The Old Garden sau Lovely Rivals), pe veteranul Byun Hee-bong (70 de ani, devenit cunoscut la nivel international dupa aparitia in “The Host”) si pe debutantul pe marele ecran Jung Gyu-woon (cunoscut din multe seriale de televiziune). Scenariul – scris tot de regizorul Woo Min-ho – este unitar, fara momente nereusite sau haotice, curgand lin sip e placul spectatorului. Daca in prima parte filmul este o comedie ce graviteaza in jurul personajului lui Kim Myung-min, odata cu intrarea in a doua jumatate filmul se transforma intr-o drama tensionata, plina de actiune, suspans si neprevazut. De remarcat si coloana sonora ritmata, ce da tot timpul senzatie de relaxare si impresia ca de fapt urmaresti o comedie din care nici o clipa nu lipseste buna dispozitie, inclusiv in momentele cele mai tensionate.
Dupa celebrul atentat din Birmania de la Mausoleul lui Aung San prin care Coreea de Nord a incercat sa-l asasineze pe presedintele sud-coreean Chun Doo-hwan, a urmat un veritabil razboi rece intre Nord si Sud, Nordul incercand sa infiltreze spioni in Sud si sa-i sustina cu fonduri pentru a executa misiuni in special punitive la adresa dezertorilor incomozi regimului de la Phenian. Dar vremurile de aur ale spionajului au apus de mult, si si spionii s-au schimbat. Lim Jung-su e un spion nord-coreean infiltrat in Sud in 1989, aflat de ani buni sub supravegherea serviciilor secrete. In ciuda “profesiei” sale, acesta a incercat sa duc ao viata normala, casatorindu-se, intemeindu-si o familie si deschizandu-si o mica pravalie. Cum criza economica nu a crutat Coreea, deseori facea drumuri pana in China de unde achizitiona la negru Viagra contrafacuta, vanzand-o pe bani grei distribuitorilor la negru din Seul. Banii ii punea bine ascunsi in tavanul biroului unde accesul se facea pe baza unui cod electronic, pentru ca cei doi angajati sa nu ii creeze surprize. Dar curand, acesta avea sa cunoasca ce inseamna cea mai proasta zi din viata sa. Mai intai descopera cu stupoare ca banii negri pusi deoparet din vanzarea de Viagra contrafacuta i-au fost sustrasi de angajatul chel trimis mai in gluma mai in serios cu o zi in urma sa-si faca implant de par. Mai apoi afla ca chiria locuintei familiei sale a fost marita din nou. In plus, se trezeste cu masina ridicata de o firma specializata pentru parcare ilegala. Iar ca totul sa fie perfect, mai asista si la un jaf, in direct, intervenind si salvand situatia. Ca si cum toate acstea nu i-ar fi fost de ajuns, curand soseste pe telefon si… chemarea patriei: “Bujorii au inflorit” e mesajul care il anunta ca o misiune urmeaza sa fie primita spre indeplinire de la Phenian. Fiorosul sef Choi e trimis sa coordoneze misiunea, in timp ce Lim Jung-su, pe numele conspirativ “d-l Kim” primeste sarcina de a aduna vehea gasca in vederea indeplinirii unei misiuni neasteptate.
“Spy” aduce in prim plan viata de spion nord-coreean intr-o Coreea de Sud a secolului XXI in care multe lucruri nu mai sunt ce au fost odata. Cei patru spioni reactivati pentru indeplinirea unei misiuni sangeroase au fiecare povestea lor de viata, insa desi de varste diferite, un lucru ii uneste: greutatile din viata de zi cu zi, cu care au trebuit sa lupte pentru a supravietui. Yeo-jin e o mama singura ce are de crescut un copil cu probleme si care lupta pentru fiecare banut pe care il castiga. Byung-jik e fostul ei prieten de pe vremuri, parasite de aceasta si care s-a retras la tara, crescand vaci si remarcandu-se in timpul protestelor din Coreea din anul 2008, cand guvernul a decis ridicarea embargoului asupra carnii de vita americane suspectata a avea boala vacii nebune, masura ce a dus la falimentarea crescatorilor autohtoni de vite (sub acest aspect nu lipseste critica sociala si economica, acest personaj afirmand la un moment dat fara menajamente ca investeste 3000 $ in hrana unei vite, insa o vinde pe 500 $ din cauza… americanilor). Yoon e un batranel simpatic, nostalgic dupa vremurile de altadata (e spion de 40 de ani si a vazut multe la viata sa) dar care recunoaste ca a cam sosit timpul sa se “pensioneze”, cerand ca dupa indeplinirea misiunii sa i se permita sa se intoarca acasa, in Nordul natal. In sfarsit, Lim Jung-su (alias “d-l Kim”) e un personaj plin de culoare, viata si farmec, de care ti-e imposibil sa nu te atasezi imediat.
Exista mai multe scene memorabile in acest film,m prin care “meseria” de spion e dezbracata de orice ascunzisuri. Intr-una din aceste scene, Yoon, un spion cu vechime de 40 de ani in “campul muncii” rememoreaza la o masa “conspirativa” alaturi de amicul nostru Kim, vremurile de altadata: “Ce mai vremuri, pe atunci aveam convingerea si mandria de a fi spioni, de a ne da viata pentru reunificare.” La care d-l Kim, sfios si zambitor, ii da dreptate, dar nu ezita sa afirme cu incrancenare apusul acelor vremuri: “Asta e istorie. Acum sunt ocupat sa-mi castig existenta.” Pana si spionii nu mai sunt ce au fost odata… Globalizarea si mai ales criza economica mondiala ii afecteaza si pe ei, in special ca d-l Kim solicita de la centru 30.000 $ pentru a-si plati chiria locuintei ce a crescut brusc, si primeste in schimb misiunea de a reuni vechea gasca si a inchiria un birou… cu bani de nimic. Sa fi lovit criza economica si “prosperitatea” din Nord ? Vorba aceea: “La toti ne e greu…”. Nu, nu criza economica e problema, si progresul tehnologic. Sopinii de altadata nu mai au de lucru. De ce ? In secolul XXI, toate informatiile se transmit pe internet. Regizorul parodiaza, pe langa statutul spionilor din secolul vitezei, si atitudinea lor, rememorand 2 scene memorabile redate intai in “Nameless Gangster”, apoi in “The Thieves”: momentul in care spionii merg, in multime, unul langa celalat asemeni unor neinfricati cowboy din (V)Estul Salbatic. In “Nameless Gangster” regasim aceeasi scena impozanta, reluata in “The Thieves”, intr-un alt context. Prin ea, regizorul incearca sa sugereze gloria apusa a respectivilor spioni, care in multime sunt niste anonimi, dar care impreuna, pasind deodata in acelasi ritm, cu privirea fixa si, eventual, cu ochelari fumurii mai mult de decor formeaza un tandem imbatabil, ca in vremurile bune. Tot filmul “Spy” e de fapt o satira la adresa unei “meserii” ingrate care a marcat istoria ultimei jumatati de secol din Coreea de Sud, semanand spaima si ingrijorare in randul autoritatilor sud-coreene. Abia odata cu serialul IRIS si mai apoi cu filmul “Secret Reunion”, tema spionilor a ajuns in filmul coreean, prezentand o realitate de multe ori musamalizata de Serviciile Secrete sud-coreene. Dar tentativele de asasinat sau asasinatele reusite impotriva unor transfugi sau dizidenti politici ce au tradat Nordul, ajungand via ambasada sud-coreeana din China in Coreea de Sud au starnit imaginatia scenaristilor, si e de asteptat ca in anii care vor urma sa explodeze acest gen de succes (deja “The Berlin Files” e pe drum…) Cu peste 8,3 milioane de dolari castigate la box-office, “Spy” ramane unul din filmele de succes ale anului 2012, o propunere antrenanta si perfecta pentru iubitorii de actiune combinata cu ironii fine si umor de calitate, in interpretarea unor actori consacrati, cu un scenariu si o regie excelente. Un film ce merita pe deplin savurat.
Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de gligac2002 – Asia Team Romania.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com
The Thieves (2012) – cel mai bine vândut film coreean din toate timpurile, tradus în premierã în România de Asia Team !
Mult asteptatul “The Thieves”, filmul care de o jumatate de an uimeste intreaga Asie, a ajuns in sfarsit si in fata asiacinefililor. Iar tot ce a reusit sa obtina in aceste 6 luni e pe deplin meritat. In primul rand, vorbim de o productie a carei filmare durat nu mai putin de 7 luni, din mai pana in decembrie 2011, iar faza de post-procesare pana la pemiera din iulie 2012 inca 6 luni. Cu filmari in Macao, Hong Kong, Seul si Busan, “The Thieves” a avut parte de o echipa de actori comuna, atat coreeni cat si chinezi, doar nume unul si unul: Gianna Jun, Kim Yun-seok, Lee Jung-jae, Oh Dal-su, Simon Yam, Angelica Lee, Joo Jin-mo, Kim Hae-suk sau Kim Hye-soo. Regizorul si scenaristul Choi Dong-hun (ce s-a impus in industria coreeana de film cu productii de succes ca Woochi, Tazza sau Big Swindle) a reusit o munca perfecta, uniformizand si eliminand posibilele diferente ce puteau exista datorita conlucrarii dintre cele doua echipe – chineza si coreeana -, filmul fiind vorbit in nu mai putin de 4 limbi (coreeana, chineza, japoneza si engleza) fara ca acest lucru sa strice farmecul vizionarii sau sa deranjeze uin vreun fel privitorul. Cu un buget de 14,3 milioane dolari, “The Thieves” a dominat box-office-ul coreean timp de o luna de zile, obtinand incasari de 82,6 milioane de dolari, suma ce i-a conferit pozitia de lider al box-office-ului coreean din 2012. Parcursul acestui film la box-office a fost fenomenal: La scurt timp de la lansare, a fost primul film coreean din 2012 (la inceputul lui august) care a depasit 2 milioane de bilete vandute in Coreea. La 9 zile de la lansare, “The Thieves” a depasit liderul autohton la incasarile de la box-office de pana atunci, “Nameless Gangster”, devenind cel mai vizionat film coreean al anului cu 4,87 milioane de bilete vandute. La 13 zile de la lansare, “The Thieves” a depasit productia hollywoodiana cea mai vizionata in 2012 in Coreea, “The Avengers”, devenind cel mai vizionat film al anului 2012 in Coreea (incluzand aici si productiile straine, deci si cele americane, principalul competitor la box-office), cu 7,27 milioane de bilete vandute ! La 22 de zile de la lansare, “The Thieves” a intrat in clubul select al filmelor coreene care de-a lungul timpului au deposit 10 milioane de bilete vandute, ocupand pozitia a 6-a dupa “The Host” (locul 1 all time, cu 13 milioane bilete vandute), The King and the Clown, Brotherhood of War, Haeundae si Silmido. La 33 de zile a depasit 12 milioane bilete vandute, devenind al treilea cel mai bine vandut film coreean din toate timpurile, dupa The Host si King and the Clown. Pe 2 octombrie 2012, la 70 de zile de la lansare, “The Thieves” a devenit cel mai bine vandut film coreean din toate timpurile, cu peste 13 milioane de bilete vandute, si al doilea cel mai bine vandut film din Coreea din toate timpurile (dupa “Avatar”, ce are 13,3 milioane de bilete vandute in Coreea). Filmul a si fost apreciat la diverse festivaluri coreene de film si internationale, avand 11 nominalizari si castigand 9 premii. S-a vorbit, cum era de asteptat, si despre o asemanare intre “Thieves” si succesul hollywoodian “Ocean’s Eleven”, ins aregizorul Choi Dong-hun a declarat ca a realizat acest film fara a se gandi constient la productia de peste ocean. Desi asemanatoare ca subiect, regizorul a declarat ca filmul e mai apropiat de productia sa anterioara “Tazza The High Rollers” decat de filmul american, investind mai multa emotie in scenariul lui “The Thieves”.
In secolul XXI, nici hotii nu mai au frontiere, globalizarea afectand si aceasta bransa. Popie Lee Jung-jae), Zampano (Kim Soo-hyun), Guma de Mestecat (Kim Hae-suk) si Yenicall (Gianna Jun) sunt 4 hoti profesionisti din Coreea, fiecare specializat pe o anumita parte a operatiunii: Popie e cel mai vechi in bransa si totodata seful bandei. Zampano e baiatul ce se ocupa de tractarea corzulor cu ajutorul carora Yenicall patrunde pe geam sau in interiorul cladirilor unde urmeaza a avea loc spargerea, in timp ce Guma de Mestecat e o batranica simpatica care desi toata viata ei s-a ocupat de furturi, nu a reusit sa puna mai nimic deoparte. Si asta pentru ca exista o vorba in lumea hotilor: “hotii trebuie sa fure lucruri pretioase, insa pentru a scapa rapid de ele trebuie sa accepte preturi derizorii”. La fel se intampla cu ultima lor operatiune, cand reusesc sa fure de la fiul naiv al unui bogatas, impatimit colectionar de obiecte de arta valoroase, un obiect de patrimoniu chiar de sub nasul acestuia, in cel mai profesionist mod cu putinta (o munca colectiva ce reuseste sa pacaleasca pana si vigilenta agentilor de paza). Problema e ca in schimbul obiectului pretios gastii i se ofera o suma derizorie ce va trebui mai apoi impartita la 4, plus ca politia ajunge la locatia lui Popie in foarte scurt timp, iar problemele abia acum par sa inceapa. In fata acestei situatii, din senin celor 4 le pica o afacere “babana”. Macao Park (Kim Yun-seok), un fost partener de furturi de-al lui Popie, le propune celor 4 jefuirea unui seif ce contine un diamant pretios, “Lacrima Soarelui”, tocmai de la etajul 30 al unui cazinou celebru din Macao. Cei 4 urmeaza a fi ajutati de o echipa de hoti chinezi in frunte cu Chen (Simon Yam), carora li se mai adauga si Pepsee (Kim Hye-soo), fosta partenera a lui Popie si Macao Park pe vremuri, tocmai eliberata conditionat dupa un jaf esuat. Cele doua echipe – coreeana si chineza – vor trece peste neincrederea reciproca si vor colabora pentru atingerea telului comun. Dar desi se afla in fata jafului vietii lor, fiecare din cei 10 hoti are si alte ganduri…
“The Thieves” este unul din cele mai antrenante filme coreene facute vreodata, un proiect ambitios in care au fost inclusi si cativa actori din Hong Kong, cel mai sonor nume fiind, de departe, veteranul Simon Yam. E greu sa caracterizezi separate fiecare personaj in parte; in fapt, exista un singur personaj ce poate fi caracterizat in acest film, personajul colectiv, numit generic prin termenul de “hot”. Desigur, fiecare hot in parte e o individualitate, insa valorile fiecaruia se rezuma la un numitor comun: obtinerea unui lucru pretios prin inselatorie, prin trucuri, prin metode care ii deosebesc de persoanele obisnuite, cu anumite valori morale. In lumea hotilor nu se poate vorbi de moralitate ci doar de o lupta, cum spunea unul din personaje, Pepsee, cu sine. Tanara Yenicall chicoteste in momentul in care Pepsee ii spune aceasta vorba (de ce din toate lucrurile din acesta lume sa luptam cu noi insine ?”), dar va realiza pe parcurs cata dreptate avea “mama curvelor”, asa cum ii spunea ea experimentatei partenere de jaf. Acest personaj colectiv – Hotul – cu H mare, are un chip bizar, fiecare dintre cei 10 hoti imprumutand ceva din gena sa acestui erou negativ. Partea interesanta e ca Hotul nu fura de la oamenii cinstiti, ci de la cei ce prin bani negri au reusit sa faca averi, colectionari de arta avari si ingamfati, jucatori de poker inraiti ce traiesc pe picior mare si pierd la o mana zeci de mii de dolari. Lumea victimelor lor e intotdeauna un vis la care ei doar viseaza si si-l inchipuie in rolurile pe care le joaca la perfectie, intruchipand falsi jucatori de poker, oameni de afaceri instariti, uneori chiar playboy. Deci Hotul nu are motive sa regrete fapta care o comite, ce apare, in viziiunea sa, ca un act de “haiducie” pentru binele personal, pentru implinirea visului unei vieti lipsite de griji si, pe cat posibil, traite pe picior mare. Fiecare personaj isi aduce aportul la acest portret generic al hotului: Popie e razbunatorul dispus pentru bani sa faca orice, insa nu e in stare nici macar sad ea un pumn; Yenicall e mezina naiva si descurcareata in orice situatie, sloganul ei fiindu-i tatuat pe picior: “Happy end-ul e al meu”. Zampano e mai mult preocupat de aspectul propriu si de a o cuceri prin orice metoda pe Yenicall, deci e personajul ce aduce o nota de romantism Hotului. Guma de Mestecat afiseaza imaginea unei batranici dure, insa in realitate e o alcoolica ce mereu se teme in timpul misiunilor, oricat de usoare ar fi acestea. Pepsee e, asa cum se caracterizeaza, “frumoasa pe dianafara datorita fardurilor, dar putreda pe dinauntru”, in timp ce coordonatorul intregii misiuni, Macao Park, a facut avere cu doar 700 de dolari in buzunar, riscandu-i pe toti intr-un cazinou din Macao si castigand peste 8 milioane de dolari intr-o singura zi. Desigur, in 3 nopti i-a pierdut pe toti, dar asta nu mai conteaza pentru cineva care castiga usor banii. Din echipa hotilor chinezi, cel mai proeminent e Chen, un tip calculat, aparent echilibrat, serios, a carui neincredere e usor risipita de atractia ce o manifsta pentru Guma de Mestecat. Nu in ultimul rand, Andrew (inegalabilul Oh Dal-su) e hotul guraliv, caruia ii sare repede tandura si care are tendinta de a-i ironiza pe ceilalti, dar care la partea practica are carente grave. Julie e agenta dubla, ce alege o cale total diferita de urmat decat tatal ei – un renumit hot in arhivele politiei -, si sub acoperire accepta sa fie cea care urmeaza a sparge prin dibacia ei seiful cu pricina, insa ea nu e hoata decat pe jumatate. Imaginea hotului e completata de gena misteriosului Wei Hong, pe care nimeni nu l-a vazut dar care e un Traficant de arme si de obiecte de arta violent, temut in lumea interlopa, lipsit de orice scrupule, pentru care totul se rezolva nu prin dialog sau prin baterea simbolica a palmei, ci prin forta. Daca amestecam toate aceste trasaturi la un loc, regasim o imagine generica bizara a Hotului, care este si siret, si dibaci, si violent, si romantic, si naiv, si guraliv etc etc. Niciodata personajele de hoti nu au fost mai perfect intruchipate intr-un film coreean decat acest personaj colectiv al celor 10 personaje atat de diferite, in cele din urma…
Daca va intrebati de ce acest film a atins culmile si a devenit cel mai bine vandut film coreean din toate timpurile, trebuie neaparat mai intai sa-l urmariti. “The Thieves” are farmecul sau aparte, iar multitudinea personajelor si diversitatea de caractere sunt ca un joc de sah in care cunosti cu ce piese pornesti la drum dar nu stii care e deznodamantul, de ce e capabila fiecare piesa in parte. Nu doar distributia exceptionala a asigurat succesul productiei, ci si scenariul cu rasturnari de situatie, coerent datorita unor flashback-uri ponderate. Si nu in ultimul rand, mesajul subliminal transmis de scenarist, care cata vreme va exista aceasta lume, va fascina: nu e fermecator sa visezi ca peste noapte poti deveni, printr-un efort minim, lipsit de griji in ziua de maine, in aceste vremuri de incertitudine economica si sociala ? Curiozitatea i-a impins pe multi coreeni sa doreasca sa viseze la un astfel de mod de viata fie si doar pentru 2 ore si 15 minute cat dureaza acest film. Dar ce pacat ca nu poti devein bogat peste noapte decat in filme…
Traducerea acestui film a fost efectuata in premiera in Romania de uruma44 si gligac2002 – Asia Team Romania. In conditile in care limbajul de argou abunda in aceasta productie, neredarea conforma a acestuia ar fi scazut mult din farmecul filmului, din comicul de situatie si din gestica anumitor personaje. Din fericire, traducerea Asia Team a stiut sa puna in valoare fiecare replica, in mod fidel, lucru pentru care aceasta traducere merita apreciata. Vizionare placuta asiacinefililor a celui mai bun film coreean al anului 2012 !
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
Codename: Jackal (2012) – Kim Jaejoong la debutul pe marele ecran în operaţiunea Şacalul
Un temut terorist venezuelean care pe vremuri a avut legaturi cu organizatii nationaliste, comuniste si islamiste din intreaga lume – in prezent condamnat la inchisoare pe viata – a facut celebru porecla “Sacalul” la nivel mondial. A sosit timpul ca si producatorii coreeni de film sa introduca aceata porecla in vocabularul cinematografic autohton, si cum altfel daca nu cu zambetul pe buze ? “Codename: Jackal” e o comedie de actiune a anului 2012 ce spune povestea unui asasin platit poreclit “Sacalul” care, asemeni mai celebrului sau “tiz” Carlos asasina la comanda si mereu scapa ca prin urechile acului, desavarsindu-si “opera” pana la acel nivel incat autoritatile au ajuns sa considere cazurile de crima ale acestuia simple accidente. Intreaga poveste e, bineinteles, o fictiune bine pusa in scena de Bae Hyeong-jun (Too Beautiful to Lie, Once upon a time in Seoul), cu o distributie atragatoare: Song Ji-hyo (regina din “A Frozen Flower” sau concubina din “Gye Baek”), Oh Dal-su (extrem de amuzant in “Detective K” sau “Private Eye”), Han Sang-jin (Deep Rooted Tree, All for Love) sau Seo Dong-won, un actor ideal pentru rolurile comice. In rolul considerat principal ar fi trebuit distribuit Im Seul-Ong, in viata reala membru al formatiei k-pop 2AM, dar cum acesta a renuntat din motive personale la rol, starul k-pop din film a fost interpretat de Kim Jaejoong (la debut pe marele ecran), cunoscut mai mult pentru activitatea sa muzicala, dar si din seriale precum Dr Jin sau Protect the Boss, sau din productia de televiziune “Postman to Heaven”. Nici prezenta starului k-pop in distributie nu a reusit sa transforme filmul intr-un succes de box-office, “Codename: Jackal” obtinand incasari de doar 1,2 milioane de dolari in cinematografele coreene. Cum era de asteptat, coloana sonora e asigurata de melodiile lui Jaejoong.
Choi Hyun e un star Hallyu din lumea k-pop ce participa la filmarile unui clip muzical prin care urma sa-si promoveze noua melodie. Urmarit indeaproape de managerul sau, se comporta arogant, dandu-si aere de mare star. Tocmai a gasit ca masina ce o luase cu numai o saptamana in urma nu e potrivita pentru gusturile sale, motiv pentru care isi doreste una noua. Cu fanii se comporta elegant mai mult din complezenta, insa in intimitatea sa nu ezita sa-si exprime filosofia de a fi star Hallyu: “intai sa te lansezi si sa fii cunoscut la nivel international, apoi e timp si pentru mai multa munca”. Intr-una din zile, cu prilejul amanarii filmarilor din cauza unei mese festive organizate de producatori, Choi Hyun gaseste o fereastra in program si da fuga la “Paradise Hotel”, unde inchiriaza camera VIP. O intalnire misterioasa il asteapta. Deodata cu el in hotelul pana in urma cu cateva zile fost motel soseste o tanara japoneza care se intersecteaza cu starul Hallyu, dar care e cazata cu un etaj mai sus. Ce nu stie Choi Hyun e ca in ultima perioada, in capitala au avut loc mai multe crime ciudate care au fost in cele din urma catalogate de autoritati drept accidente. Serviciile secrete insa stiu ca e vorba de altceva: un individ poreclit Sacalul, un asasin profesionist feroce, isi indeplinea misiunile ca la carte in schimbul unor sume frumoase de bani. La ultima crima comisa, acesta a lasat un biletel la fata locului, in care anunta ca ultima lui misiune va avea loc in hotelul din oraselul Seonjusa. Drept urmare, seful de echipa Shin e trimis de serviciile secrete cu inca doi agenti sa organizeze o misiune de filare in singurul hotel din Seonjusa, unde vor fi ajutati de seful de echipa Ma de la politia locala. In ultima clipa afla, spre suprinderea lor, ca in orasel mai exista un hotel, fostul motel “Paradise”. Si astfel la fata locului isi face aparitia si politia. Ce urmeaza e o nebunie de comedie, pentru ca Sacalul intarzie sa apara, starul Hallyu e rapit si tinut ostatic, iar politistii incep sa inspecteze fiecare camera din hotel pentru a-l localiza pe fantomaticul Sacal. Ce secrete vor fi date in vileag si mai ales unde se ascundea Sacalul ramane sa descoperiti.
“Codename: Jackal” e o comedie – savuroasa pe alocuri – despre aroganta de a fi star Hallyu sau despre andria de a purta temutul nume Sacalul. Personajul Choi Hyun e o vedeta a tinerei generatii, urmarit peste tot de fani, dar care e departe de ceea ce fanii isi inchipuie ca este idolul lor. Dar si viceversa e valabila, uneori nici fanii nu sunt ceea ce starurile se asteapta sa fie. Hyun e fitos, face lucrurile doar asa cum isi doreste el, dar are si o calitate: niciodata nu e multumit cu prestatiile sale pe ecran sau pe scena. Din multe puncte de vedere distribuirea in rolul lui Choi Hyun a starului k-pop Kim Jaejoong este ideala, povestea vietii acestuia si a daruirii din viata de zi cu zi pentru ceea ce face suprapunandu-se perfect peste idealurile personajului pe care il interpreteaza. In schimb, poate parea paradoxal, dar desi Jaejoong interpreteaza rolul principal, acest lucru nu se oberva. In prima jumatate a filmului prestatia lui e una stearsa, aproape inexistenta, redresandu-se putin in a doua jumatate, insa prestatia lui lasa un gust amar: ezitanta, in multe locuri nesigura, cu zambete fortate si cu lipsa de naturalete in interpretare. In mod sigur pe o scena Jaejoong se simte mult mai in apele sale decat in fata camerei de luat vederi. Practic rolul din “Codename: Jackal” e primul dintr-un film pentru marele ecran in care s-a investit ceva si in care are parteneri actori cat de cat cu nume. Anteriorul proiect “Postman to Heaven” era o productie pentru televiziune din cadrul unui proiect mai larg (Telecinema), in care nu existau atat de multe pretentii, insa de aceasta data Jaejoong s-a aflat in fata primului rol adevarat din cariera din lumea filmului, iar lipsa de experienta s-a vazut. Filmle pentru marele ecran nu sunt nici conerte de o ora, nici intalniri cu fanii, nici roluri din seriale de televiziune, ci creatiile supreme din industria filmului, cel mai inalt nivel la care un actor poate aspira. Si chiar daca in prezent in Coreea serialele de televiziune pot adue uneori incasari mai mari ecat multe filme pentru marele ecran, aceste din urma productii sunt miza pentru care se bat agentiile ce impresariaza tinerele vedete. E de condamnat tendinta de promovare a cantaretilor din industria muzicala in lumea filmului, dar e o tendinta de moment ce face parte dintr-o strategie de marketing si de creare a unei imagini de star international care aduce multi bani atat celor deveniti vedete peste noapte, cat si agentiilor de impresariere. Fara talent e greu sa rezisti in lumea filmului, iar viitorul va confirma sau infirma talentul de actor al lui Kim Jaejoong. “Codename: Jackal” e adevaratul inceput sau, la fel de bine, poate fi si un sfarsit. In schimb, ceilalti actori, mult mai experimentati, sunt pilonii acestui film: Song Ji-hyo ne aminteste de rautatea concubinei Eun-go din “Gye Baek”, avand o prestatie de nota 10. Oh Dal-su, in rolul detectivului Ma, e responsabil din nou cu buna dispozitie, iar Han Sang-jin incearca un rol comic ca seful de echipa Shin, dupa ce l-am vazut in recentul “Deep Rooted Tree” intr-un rol dramatic (se potriveste neasteptat de bine in roluri comice). Nu trecuie trecuta cu vederea interpretarea actritei debutante Seo Yi-an in rolul ofiterului Lu, a carei asemanare cu vedeta feminine din Deep Rooted Tree, Shin Se-kyung, poate fi un mare atu in cariera, pe langa talentul pe care l-a demonstrat de la primul ei rol. Scenariul este unul simpatic, insa pe la mijloc devine putin ambiguu, unele aspecte nefiind suficient lamurite pentru a fi intelese imediat de privitor. Finalul e cu rasturnari de situatie, insa la fel de lipsit de consistenta in privinta dialogurilor. “Codename: Jackal” ramane o comedie ce aduce buna dispozitie, cu o echipa de actori “pe plus”, in care tineretea se imbina cu experienta unor actori mai in varsta, astfel ca la finalul vizionarii nu mai esti tentat sa te intrebi cine au fost protagonistii, deoarece buna dispozitie alunga astfel de intrebari.
Traducerea a fost efectuata in pemiera in Romania de uruma44 si gligac2002 – Asia Team Romania, timingul fiind refacut manual, linie cu linie.
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
M (2007) – „mai specific, mai puţin poetic”, Kang Dong-won – într-un rol unic în cinematografia coreeanã
Intr-un an 2007 in care cinematografia coreeana cunostea succesul international prin “Secret Sunshine” al lui Lee Chang-dong si in care productii precum “D-War”, “May 18”, “Voice of a Murderer” sau “Going by the Book” dominau box-office-ul autohton, indraznetul regizor Lee Myung-se (autorul noncomformistului “Duelist” din 2006 pentru care a si fost pemiat) a reusit sa-si faca loc in filmele de top ale anului cu productia “M”, total inedita prin tema sa in peisajul industriei coreene de film. Cu o poveste aproape suprarealista, Lee Myung-se reuseste ceea ce un pictor precum Dali sau Picasso au reusit in pictura: sa realizeze un tablou viu, colorat, al gandurilor si sufletului unui om rascolit de amintiri triste si frumoase deopotriva din trecut, ajuns in pragul unei crize emotionale si de inspiratie. “M” are un aer misterios si “mai putin poetic”, cum la un moment dat personajul central isi scrie pe pc in continuu (“Mai specific, mai putin poetic”), desi cele doua notiuni nu se chiar exclud (un scriitor, fie el poet sau romancier, are nevoie de imersiunea in concret, in specific, pentru ca poeticul sa iasa la suprafata sub forma unor idei sau ganduri mai mult sau mai putin originale, deci specificul si poeticul sunt strans legate una de cealalta, sunt definitia… muzei, nu se exclud). Imaginile au o forta senzuala, seducatoare, insa numeroasele divagatii si incursiuni in imaginatia intunecata pe alocuri a personajului central pot distrage atentia privitorului de la a simti frumusetea extraordinara a acestui film – probabil unic pentru cinematografia coreeana.
“M” nu este un omagiu adus productiei omonime clasice din 1931 a lui Fritz Lang, si tot ce imprumuta de la aceasta e nota de mister care si aceea e mai mult cu iz hitchcockian. Actorii din rolurile principale au o interpretare la ianltime. Kang Dong-won era deja un nume cunoscut, dupa aparitia in filme precum “Too Beautiful to Lie”, “Duelist”, “Maundy Thursday” sau “Voice of a Murderer”, iar interpretarea personajului Min-woo, situat undeva intre romantismul de vis si eruptia brusca a vulcanului de elemente absurde a fost una extrem de dificila, dar dusa la bun sfarsit de talentatul actor. S-ar putea chiar spune ca rolul lui Kang Dong-won din “M” l-a transformat pe acesta intr-unul din actorii-cheie ai generatiei sale. Cele doua partenere ale sale, Kong Hyo-jin (in rolul logodnicei Eun-hye) – pentru care “M” a constituit o trambulina spre succes – “Happiness” (2007), “Rolling Home with a Bull” (2010), “Love Fiction” (2012) – si frumoasa Lee Yeon-hee (in rolul “muzei” Mimi) – ce debutase cu un an in urma pe marele ecran in “A Millionaire’s First Love” alaturi de Hyun Bin, – sunt “poeticul”(Mimi) si “specificul”(logodnica Eun-hye) din ecuatia acestui film. “M” nu a trecut neobservat criticilor de film, avand 11 nominalizari si 5 premii castigate la festivaluri precum “Korean Film Awards” (2007), “Grand Bell Awards” (2008) si “Blue Dragon Film Awards” (2008). La box-office a castigat aproape 3 milioane de dolari, insa nu e un film comercial 100% destinat box-office-ului, nota de mister si realizarea sa indreptandu-l mai mult spre zona artisticului.
Ea il numeste “Domnul M” deoarece ii place tot ce incepe cu litera M (Mozart, Modigliani, Luna – Moon). Il zareste intr-o biblioteca, citind de zor si se indragosteste de el la prima vedere. Il urmareste din umbra si-si repeta in gand tot ce nu are curajul sa rosteasca cu glas tare, minunatele sentimente ce-i invapaiaza inima adolescentina. El e un scriitor de succes, deseori in pana de inspiratie si preset de editori sa mai scrie un roman care sa aduca frumoase castiguri editurii. Dar are o problema cu lipsa de inspiratie si… trecutul, motiv pentru care consulta un psihiatru ce nu ezita sa-i recomande “clasicul” tratament cu prozac. Bantuit de cosmaruri si de halucinatii pe canicula unei veri toride, acesta nu reuseste sub nici o forma sa-si recapete inspiratia pentru a scrie un nou roman in continuarea succesului anteriorului. Iar inspiratia i-o aduce cu atat mai putin sotia lui, fata de care e destul de distant si nu pare a se simti in largul sau. Si totusi, intr-o zi gaseste niste vechi poze, imagini pe care nu le recunoaste ale unor momente traite in trecutul indepartat. Din acel moment, se simte urmarit din intuneric de cineva: e vorba de Mimi, prima lui iubire. Treptat, sentimentele ce au existat odata fata de ea ii inunda sufletul si-l fac sa retraiasca trecutul in care se simte pierdut, alunecand parca din cosmarurile prezentului. Mimi devine muza lui, si cu ajutorul ei va incerca sa-si regaseasca inspiratia.
Filmul e o drama psihologica plina de mister, desprinsa parca din filmele noir hollywoodiene ale anilor ’30-’40 sau din scrierile absurde ale lui Kafka. Personajul central, Min-woo, interpretat excelent de Kang Dong-won, e un scriitor de succes parasit de inspiratie. Macinat seara de seara de cosmaruri care ii aduc insomnii si nenumarate intrebari fara raspuns, acesta devine pacientul unui psihiatru recomandat de tatal sotiei sale pentru editura caruia urma sa-si scrie urmatorul roman. Tema scriitorului lipsit de o muza o regasim in numeroase filme si scrieri (proza sau versuri) de-a lungul timpului, fiind o preferata a clasicismului. Doar ca de aceasta data regizorul Lee Myung-se ralizeaza un adevarat spectacol de lumini si umbre ce redau fidel trairile interioare ale personajului aflat in criza. Decorurile luminoase ale unei toride zile de vara in care oamenii se plimba pe strazi inguste cu umbrele pentru a se feri de razele fierbinti ale soarelui, in vacarm, contrasteaza cu decorurile intunecate, protagonistele cosmarurilor lui Min-woo. Il regasim pe acesta ratacind pe o strada ingusta si intunecata in cautarea unui misterios local, barul Lupin, locul de intalnire dintre trecut si prezent, puntea de legatura intre doua lumi – cea reala si cea imaginara, o locatie invaluita in mister in care serveste un barman aproape senile, tot timpul curios la discutiile putinilor clienti ce trec pragul locatiei.. Muza Mimi, de care se reindragosteste Min-woo in visurile sale, e neschimbata, ca in anii adolescentei cand s-au cunoscut. Min-woo nu se intreaba de unde a aparut prima lui iubire, total neschimbata, purtand acelasi costum scolar din tineretea sa. I se pare doar familiara si se multumeste sa-si creeze scenariile care ii convin, in special ca tanara e aceeasi adolescenta timida pe care a cunoscut-o odinioara, cu ezitari si dezinvoltura tipica adolescentelor visatoare. Mimi ii aduce in suflet romantismul – sau amintirea lui fada, si il determina pe Min-woo sa faca anumite conexiuni la nivel neuronal in masura a porni masinaria inspiratiei. Filmul nu are o liniaritate clar definita al carei traseu sa-l urmeze, regizorul purtandu-ne din realitate in imaginatie si viceversa fara a realiza uneori momentul saltului in spatiul temporal; acum suntem in prezent, imediat un flashback ne duce in trecut sau in imaginatia scriitorului sau a fetei. Totul este, insa, extrem de dinamic, de viu si de colorat, scenele se succed intr-un ritm alert iar daca nu urmaresti atent firul povestii risti sa te pierzi in detaliile misterioase si sa nu ajungi cu bine la final – adica sa intelegi intentia regizorului (care e totodata si scenaristuil filmului). Muzica este superba, decorurile misterioase si fascinante, imaginile – un adevarat spectacol vizual de lumini si umbre, culori si monocromism, regia – de zile mari, iar jocul actorilor e convingator, in special al lui Kang Dong-won. Un film deosebit, care pentru iubitorii cinematografiei asiatice nu trebuie scapat din vederi.
Multumiri pentru traducerea in premiera in Romania colegei noastre elenas – Asia Team Romania.
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
The Last Ronin (2010) – o poveste plinã de subtilitãţi despre a trãi şi a muri în spiritul Bushido
Filmele de epoca japoneze au fascinat mereu prin profunzimea mesajului lor, indiferent ca vorbim de perioada de aur a filmului japonez, cand regizori precum Akira Kurosawa sau Hideo Gosha ridicau la rangul de arta genul jidaigeki (ecranizari epice cu precadere din perioada Edo a istoriei Japoniei -1603-1868 -) sau de realizarile secolului XXI. In anul 2010. doua filme de gen au facut inconjurul lumii, fiind prezente la festivalurile internationale si atragand atentia iubitorilor lumii apuse a samurailor. “Sword of Desperation” spunea povestea unui samurai expert in lupta cu sabia prins in mijlocul unui complot in care trebuie sa intre pentru a-si salva onoarea. In schimb, “The Last Ronin” a fost un proiect despre care s-a vorbit mult si despre care inclusiv site-ul nostru a amintit intr-un articol anterior. Filmul este regizat de Shigemichi Sugita, care la cei 69 de ani ai sai a lasat la o parte activitatea de producator, regizand la 14 ani distanta de filmul de debut probabil capodopera vietii sale, cu care va ramane in memoria cinefililor. Acesta a reusit sa transpuna pe marele ecran o noua punere in scena a celebrei povesti clasice a literaturii japoneze, “Chushingara”. Sugita s-a inspirat din romanul lui Shoichiro Ikemiya, anterior adaptat intr-un serial pentru televiziune in 2004, in 6 episoade, si are in centrul ei pe cei doi supravietuitori ai atacului celor 47 de ronini. Koji Yakusho il interpreteaza pe razboinicul Seo Magozaemon, care fuge in noaptea de dinaintea raidului, in timp ce Koichi Sato il interpreteaza pe Terasaka Kichiemon, un servitor loial care se ascunde dupa atac timp de 16 ani, cand cei doi, unicii supravietuitori ai evenimentului tragic, se reintalnesc… “The Last Ronin” a fost primul film japonez realizat de echipa locala a companiei americane Warner Bros, avand un staff si o distributie in totalitate formata din japonezi. Filmul a avut nu mai putin de 11 nominalizari la premiile Academiei Japoneze de Film, si a castigat unul, pentru Cea mai buna scenografie.
Terasaka Kichiemon e singurul supravietuitor al incidentului cunoscut ca “Razbunarea celor 47 de ronini”. Cu saisprezece ani mai devreme, un grup de samurai ai domeniului Ako, apartinand casei Asano, au intreprins un atac asupra resedintei seniorului Kira, ucigandu-l pe acesta drept razbunare pentru moartea stapanului lor. Dar cum un asemenea gest echivala cu un act de razvratire impotriva Sogunului, la scurt timp dupa indeplinirea misiunii cei implicati si-au facut seppuku, murind cu onoare si ramanand in memoria colectiva drept eroi. Doar lui Terasaka Kichiemon i s-a dat misiunea de a trai si a depune marturie despre batalia vazuta. Timp de saisprezece ani a cutreierat tinuturile si a cautat membrii familiilor celor ucisi, relatandu-le povestea si impartind ajutoare banesti . Dupa ce a intalnit si ultima persoana, Terasaka Kichiemon isi poate considera misiunea incheiata, asa ca se indreapta spre Kyoto pentru a participa la cea de-a saptesprezecea comemorare a celor 46. Pe drumul de intoarcere, il zareste in treacat pe Seno Magozaemon, un fost camarad care a parasit grupul roninilor cu doar o noapte inainte de misiune. Disparitia lui Magoza a fost inexplicabila pentru toti, deoarece acesta nu avea nici sotie nici copii, si era foarte devotat scutierului Oishi, conducatorul grupului. Asa ca sa-l revada in viata dupa atat de mult timp, a fost o mare surpriza.
Seno Magozaemon si-a schimbat radical viata dupa disparitie. A renuntat la statutul de samurai, devenind negustor de antichitati. Acum traieste retras, sub un alt nume, intr-o casuta dintr-o padure de bambus de la periferia Kyoto-ului, impreuna cu o frumoasa tanara pe nume Kane. Magoza a crescut-o de mica pe Kane, ajutat de doamna Yu, o fosta curtezana din faimosul cartier Shimabara. Doamna Yu a educat-o pe Kane, predandu-i muzica, etica, scrierea, si avand grija de ea in perioadele de absenta ale lui Magoza, cand era plecat cu afaceri. La intoarcerea din ultima calatorie, Magoza o duce pe Kane la o piesa de teatru de papusi, spectacol aflat la mare cautare, fiind un nou gen de distractie. In timpul spectacolului Kane e zarita de Shuichiro, fiul mostenitor al unui bogat negustor de tesaturi, Chaya, care se indragosteste de fata la prima vedere. Doar ca Magoza il zareste printre spectatori pe Terasaka Kichiemon si pleaca panicat la jumatatea spectacolului impreuna cu Kane. Shuichiro isi doreste o casatorie cu frumoasa necunoscuta, si pentru asta negustorul Chaya il roaga pe Magoza sa o gaseasca. La randul lui Terasaka Kichiemon il cauta pe Magoza, asa ca anonimatul si pacea in care Magoza si Kane au trait in ultimii saisprezece ani par sa se destrame. Ce secerete se vor dezvalui?
Adio acestei lumi si noptii. Cine-i cel ce calatoreste catre moarte? E polei pe drumul catre cimitir. Urme de pasi ce dispar unii dupa altii… Dar vai, un vis e doar, in vis!
Versurile de mai sus apar in deschiderea filmului si sintetizeaza intr-un mod fermecator esenta povestii. De fapt sunt mai multe povesti. Una din ele e despre “a fi samurai” si acel devotament complet de care sunt capabili membrii castei. Fie ca sunt in postura de a sfida stricta oranduire feudala si autoritatea shogunului pentru a restabili onoarea seniorului lor, fie ca sunt in situatia de a-si face harakiri, fie ca li se interzice moartea onorabila pentru a indeplini o alta misiune, cu riscul de a purta eticheta de tradator, acestia se supun fara ezitare si se dedica pe de-a-ntregul misiunii, lasand deoparte orice nevoie personala. E uimitor cum pot trai dedicati unei misiuni care le acapareaza intreaga viata! Si totul se desfasoara cu onoare, indiferent de greutati, dupa un cod strict, iar singura recompensa e satisfactia indeplinirii in mod impecabil a sarcinii primite. Koji Yakusho face un rol superb interpretandu-l pe Magoza, rol cu care reuseste sa exemplifice la superlativ cat de departe si cat de profund poate merge un samurai in a-si indeplini misiunea. Chiar daca trebuie sa renunte la statutul castei, chiar daca trebuie sa se ascunda saisprezece ani, chiar daca trebuie sa indure umilinte de neindurat, chiar daca trebuie sa-si recladeasca din temelii existenta, in interior si in esenta el nu poate fi altceva decat samurai. O alta poveste este despre iubire si sacrificiu personal. Frumoasa Kane e personalizarea iubirii impetuoase si a sacrificiului de sine. Interpretarea tinerei Nanami Sakuraba este minunata si desi rolul ei e unul secundar, reuseste sa transmita valuri de emotii. Si ea e membra a aceleiasi caste a razboinicilor, iar Magoza, crescand-o, i-a isuflat toate valorile statutului ei. Desi pare ca nu pretuieste aceste valori, exista un punct in procesul de maturizare in care fata constientizeaza dimensiunea sacrificiului lui Magoza. In acel punct manifestarea iubirii ei ia o alta directie, transormandu-se in sacrificiu, pentru a-i da posibilitatea lui Magoza sa-si finalizeze misiunea. Povestea din spatele acestor povesti e cea spusa in piesa de teatru. Muzica si versurile ce insotesc jocul papusilor exprima ceea ce ramane nespus intre protagonisti. Cine se asteapta ca “The Last Ronin” sa fie un film de actiune, va fi cu siguranta dezamagit, existand doar cateva scurte secvente de lupta, in momentele de evocare a razbunarii celor 47 ronini. Totusi, filmul este o adevarata bijuterie cinematografica, dar pentru a o putea intelege, spectatorului i-ar fi de folos sa fie familiarizat cu conceptul Bushido care subliniaza importanta loialitatii si a sacrificiului personal. Lentoarea povestii poate pune la incercare rabdarea privitorului, dar ii lasa timp sa patrunda admosfera si sensurile profunde din substraturi. Caractere puternice sunt zugravite treptat, pe masura ce se dezvaluie increngaturile sociale ale acelor vremuri, reusind sa ofere spectatorului o fresca a societatii medievale nipone. Iar finalul, subliniaza inca o data ceea ce inseamna “adevaratul spirit al samuraiului”.
Multumiri pentru traducerea in premiera in Romania a acestui film lui lasedan – Asia Team Romania.
Articol realizat de corina1002001 – asiacinefil.com
Edge of the Empire (2010) – povestea triburilor thai ce au sfidat un imperiu
“Edge of the Empire” (2010) ne introduce in atmosfera secolului VIII din sudul Asiei, intr-o poveste ce are la baza un best-seller omonim scris de Sunya Polprasit si castigator al premiului “J.F.Kennedy” pentru literatura. Filmul nu beneficiaza de un buget ridicat, nu are actori cunoscuti in Thailanda in distributie, insa are un scenariu reusit ce poate fi pus in valoare si de actori fara nume. Datorita unor scene destul de violente, filmul s-a lansat pe dvd cu interdictie de vizionare pentru persoanele sub 18 ani. In ultimii ani, cinematografia thailandeza a indraznit mai mult in materie de filme de epoca, incurajata fiind de succesul lui “Ong Bak”. Intre 2 continuari mergand pe aceeasi reteta a succesului, dar mai putin reusite, un “Queens of Langkasuka” a dus faima filmelor de gen thailandeze peste hotare, in timp ce sequel-ul lui “Bang Rajan” s-a bucurat de un succes moderat. “Edge of the Empire” se doreste un film istoric care cu siguranta promite multe, insa bugetul mai redus decat necesitatile unui astfel de proiect si accentele melodramatice ale scenariului au indepartat productia de asteptari.
In secolul VIII, imperiul chinez incearca sa se extinda spre sudul continentului asiatic, populat de grupuri etnice libere pana atunci. Privite ca asezari de barbari necivilizati, aceste populatii au fost exploatate si persecutate, pana cand singura altrenativa ce le-a mai ramas a fost sa fuga din teritoriile ajunse sub stapanirea armatei Han. Si totusi, un grup etnic pe nume Thai (stramosii actualei populatii majoritare a Thailandei) a incercat sa se opuna stapanitorului Han. Lumpoon e un iscusit luptator Thai, ce participa cu placere la intrecerile anuale de lupte la care participa luptatori din toate tinuturile populate de Thai. Daca la o prima vedere aceste intreceri par o ocazie de distractie pentru toata lumea, in realitate erau atent supravegheate de spioni sau trimisi de-ai Imparatului Qin in regiune. De orasul Ler raspundea Tiewliang, un comandant Han, care, in ciuda originii sale, proteja populatia Thai prin reguli ingaduitoare dar ferme. Toata lumea il respecta, iar acesta oferea in schimb un respect similar. Dar cu prilejul intrecerii anuale de lupte din orasul Ler, la eveniment participa si noul consilier militar al lui Tiewliang, Libong, fiul ingamfat al Lordului Liboon dintr-un oras apropiat de Ler. Acesta intra in conflict cu castigatorul intrecerii, Lumpoon, dupa ce ii ia banii obtinuti ca premiu. Mai apoi vede ca sora acestuia, o Thai, era indragostita de un soldat Han, lucru care il scoate din sarite. In momentul in care incearca sa abuzeze de sora lui Lumpoon, Tiewliang afla si il pedepseste conform regulilor sale, alungandu-l din oras. Plin de ura, Libong se intoarce in orasul invecinat si impreuna cu tatal sau pune la cale schimbarea lui Tiewliang cu un Lord tiranic, Litongjia. Si ca si cum aceste uneltiri n-ar fi fost de ajuns, o nenorocire petrecuta in urma unui accident va starni furia nebuna a noului stapan al Ler-ului, ce se va razbuna pe populatia Thai. Totul pana cand aceasta se decide sa riposteze…
In buna traditie a filmelor istorice thailandeze, avem parte intai de toate de o adevarata lectie de istorie si patriotism. Este stiut faptul ca Thailanda de azi nu e formata dintr-un singur grup etnic, ci dintr-un amalgam etnico-cultural datorat zbuciumatei istorii a regiunii. De exemplu, in anii ce au urmat actiunii din acest film, in zona, puterea va reveni unui puternic imperiu – Imperiul Khmer -, care va dainui din 802 pana in 1431, controland intregul teritoriu prosper al actualelor state Laos, Thailanda, Vietnam, Birmania si Malayezia. In aceasta situatie, nu e de mirare ca in Thailanda de azi exista nu mai putin de 3 grupuri entice principale: Thaii reprezinta aproape 90% din populatie (thaii din sud, thaii centrali, thaii din nord-est, thaii chinezi), urmati de khmeri si malayezieni. Nu intamplator am amintit procentul de 90% din populatie ca fiind thai, deoarece filmul prezinta perioada in care stramosii Thailandei de astazi au fost nevoiti sa-si paraseasca teritoriile in fata invadatorului chinez si sa se retraga spre sud, in locul unde vor ramane secole la rand. Pe atunci, prin secolul VIII, thaii nu erau decat un mic grup etinic de cateva mii de persoane ce populau 6 regiuni manoase, insa pentru “civilizatii” chinezi nu erau decat niste barbari ce trebuiau tratati ca atare. Pe de alta parte, nu e ocolit deloc specificul realizarii acestui gen de filme sub aspect visual. Cu puternice influente dinspre cinematografia mult mai experimentata de la Bollywood, filmul istoric thailandez nu iese dintr-un anumit tipar aplicat tuturor productiilor de gen. Se poate spune ca realizatorii thailandezi au un talent deosebit in a reda personajele negative in toata rautatea lor, fiind zugravite la propriu si la figurat in culori sumbre. Un ramjet sadic, un act atroce comis impotriva unor neajutorati, o tinuta majestuoasa pentru un tiran abject, toate sunt personificate intr-o singura fiinta, iar decorurile sunt in consonanta cu felul de a fi al tiranului (tunete, nori negri si cer rosiatic). Acesta e domeniul in care exceleaza realizatorii thailandezi, reusind sa insufle unui privitor non-asiatic sentimentul ca in acele tinuturi exotice au trait de-a lungul istoriei doar tirani necrutatori si eroi care au incercat sa li se opuna. O asemenea imagine e in contrast cu ceea ce Thailanda de azi ne arata ca este si ne poate face sa intelegem evolutia acestei natiuni ce porneste din timpurile din “Edge of Empire”.
Ca realizare, filmul nu este rau, insa totul e destul de simplist redat, uneori cu exagerari inclusiv artistice (fluturii ce apar in film, avand culori mult prea vii, sunt realizati pe calculator, contrastand prea mult cu decorurile). Scenele de lupta nu au prea multe efecte speciale, insa sunt suficient de dinamice si realiste cat sa contribuie la spectaculozitatea povestii. La acest capitol, scenaristul ce a adaptat un roman de succes a facut o treaba foarte buna, povestea desi usor previzibila beneficiind de numeroase rasturnari de situatie petrecute rapid, care capteaza atentia spectatorului. Totusi, in conditiile in care povestea se intinde pe durata mai multor ani, prezentand o evolutie nu atat a personajelor cat a unei perioade istorice zbuciumate, durata filmului se impunea sa fie de cel putin 2 ore. Chiar si asa, chiar si daca peste unele momente s-a trecut mult prea repede cu privirea, filmul nu dezamageste, mesajul sau putand fi inteles usor de oricine. Nu e un film care sa fie peste nivelul altor filme istorice thailandeze in care in ultimii ani s-au investit bugete uriase, insa merita vazut pentru a intelege si invata franturi din istoria acestei natiuni care azi e una din cele mai importante atractii turistice ale Asiei.
Traducerea a fost efectuata in premiera in Romanai de gligac2002 pentru asiacinefil.com.
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
Happy Flight (2008) – peripeţii la mare altitudine în alternativa japonezã la clasicul „The Airport”
In 1970 se lansa in Statele Unite “The Airport”, un film care avea sa scrie istorie la Hollywood. La vremea lui, acesta a castigat peste 100 de milioane de dolari, echivalentul sumei de peste 558 milioane de dolari in 2010, daca ajustam suma la inflatie. Cu 1 premiu Oscar si 9 nominalizari, cu un Glob de Aur si numeroase alte nominalizari, “The Aiport” a devenit al 42-lea film in ordinea incasarilor de la Hollywood din toate timpurile. A avut parte de 3 sequel-uri si dupa el au aparut o multime de alte filme inspirate din lumea transporturilor aeriene, inclusiv parodii. Dupa modelul lui “The Airport”, producatorii japonezi au lansat in 2008 “Happy Flight”, ce s-a bucurat de un succes neasteptat, obtinand peste 14 milioane de dolari incasari.Shinobu Yaguchi, regizorul unor comedii de succes precum “My Secret Cache”, “Waterboys” sau “Swing Girls”, a studiat cativa ani industria aeronautica inainte sa realizeze acest film, prin care isi exprima respectul pentru profesionalismul tuturor celor implicati in domeniu. Rezultatul a fost un film prin care elogiaza oamenii din industria aeronautica japoneza, chiar daca totul e pus in scena cu un umor discret, tipic japonez. “Happy Flight” nu s-a dorit a fi neaparat o varianta japoneza la clasicul hollywoodian, insa faptul ca povestea e spusa tipic americaneste, iar la final regizorul introduce pe coloana sonora o cunoscuta melodie interpretata de eternul Frank Sinatra (“Come fly with me”), ne face sa ne gandim ca “The Airport” a fost sursa partiala de inspiratie pentru productia japoneza. In rolurile principale apar doi actori in voga in Japonia, Haruka Ayase (Ichi, The Incite Mill) si Seiichi Tanabe (Hush, Harmful Insect).
Kazuhiro Suzuki (Seiichi Tanabe) e un copilot care vrea sa devina pilot si pentru asta trebuie sa promoveze mai multe teste. Filmul incepe cu Suzuki care piloteaza avionul in conditii nefavorabile, iar idicatorii de bord nu mai sunt functionali. Dupa mai multe manevre tensionate, tot ce reuseste e sa se prabuseasca in ocean. Noroc ca era vorba doar de un exercitiu in simulatorul de zbor. Saito Uetsuko (Haruka Ayase) e o tanara insotitoare de bord care tocmai a fost transferata la zboruri internationale. Primul ei zbor la noua categorie e cursa All Nippon Airways – ANA , care pleaca de la Aeroportul Haneda cu destinatia Honolulu, Hawaii. Emotiile si tensiunea primului zbor lung sunt amplificate de faptul ca sefa de echipa care o va supraveghea pe Saito e Reiko Yamazaki (Shinobu Terajima), renumita pentru severitatea ei. Zborul 19980 spre Honolulu e de asemenea primul zbor in calitate de pilot al lui Suzuki si testul final, dar si Suzuki e tensionat deoarece in ultimul moment capitanul care trebuia sa-l supervizeze s-a inbolnavit si inlocuitorul lui e Noriyoshi Harada (Saburo Tokito), unul dintre cei mai duri evaluatori. La inspectia avionului efectuata inainte de decolare, se constata ca un senzor care furniza date despre viteza este defect, dar capitanul hotaraste sa amane reparatia pentru a nu intarzia decolarea, bazandu-se pe senzorii de rezerva din sistem. Echipa de intretinerere de la sol inlocuieste o garnitura in ultimul moment, sub presiunea timpului. Pentru ca s-au acceptat mai multe rezervari la clasa economic decat locurile disponibile, personalul de primire din aeroport redistribuie cateva bilete de la economic la clasele superioare. Si cu toate astea reusesc sa respecte ora de decolare programata, dar surprizele nu se opresc aici. Insotitoarele de bord trebuie sa faca fata diferitelor situatii in care sunt puse de calatori, unii nerezonabili. Trebuie sa distribuie echilibrat meniurile, iar in momentul in care realizeaza ca desertul e compromis, reusesc sa gateasca ad-hoc o tarta. Pilotilor li se confirma de la sol ca datorita impactului cu pasarile de la decolare, ceilalti senzori de viteza au fost distrusi, si nu vor avea date decat la o altitudine sub 7000 m, caci peste aceasta altitudine inghetul paralizeaza sitemul. Pentru ca nu poate termina cursa in siguranta, Suzuki hotaraste sa se intoarca pe Aeroportul Haneda, dar acesta este deja cuprins de taifun, care creaza dificultati controlorilor de trafic. Vor reusi sa aterizeze cu bine si sa incheie zborul in mod fericit?
“Happy Flight” e un film cuminte si pozitiv. N-are o poveste spectaculoasa sau o intriga complicata. Actiunea urmareste desfasurarea unui singur zbor, de la pregatirile anterioare decolarii, pana la aterizare. Asa cum sugereaza titlul, e vorba despre un zbor fericit, dar nu doar atat. In film sunt prezentate succesiv toate echipele de profesionisti care-si unesc eforturile pentru a realiza un zbor reusit. O mare parte din timp este dedicat personalului de la sol, care in mod normal ramane anonim. In aceasta categorie intra echipa de intretinere, care face reparatii in regim de urgenta, iar cand apare suspiciunea unei chei fixe ramase in motorul aeronavei, nimeni nu precupeteste nici un efort in a gasi cheia buclucasa. Apoi e vorba de personalul de servire din aeroport, care pe langa faptul ca distribuie bilete, se ocupa de toate problemele aparute cu calatorii, fie ca e vorba de ordinea si linistea din sala de asteptare, de bagajele ratacite sau panica creata de frica de zbor. Exista chiar si un angajat al carui rol e sa se ocupe de pasarile care zboara in zona pistelor de decolare, acestea fiind un real pericol pentru siguranta aparatelor. Si sa nu uitam de controlorii de trafic aerian, care reusesc sa deserveasca fiecare din miile de zboruri indiferent de conditii, cautand cu daruire solutii alternative cand aparatura nu mai functioneaza. Desi povestea e a unui zbor iesit din rutina, iar in a doua jumatate a filmului planeaza incertitudinea unui final fericit, filmul nu are ca premisa un complot, o rea intentie care sa degenereze intr-o catastrofa. Si asta din doua motive. Pe de o parte Shinobu Yaguchi nu are personaje negative in filmele sale, iar pe de alta parte, “Happy Flight” a fost spnsorizat in mod oficial de ANA, iar compania aeriana n-ar fi fost de acord ca imaginea din film sa fie una negativa, sau ca agajatii companiei sa fie prezentati ca incompetenti sau coruptibili. Greseli mici sau mari sunt excluse, si chiar daca situatiile aparute sunt departe de a fi ideale, intotdeauna rezolvarile sunt cel putin rezonabile. Asa ca “Happy Flight” e un film lipsit de tensiune si dramatism, in care umorul e foarte discret iar atentia la detalii si realismul actiunii ii confera continutul aproape a unui documentar. Dupa vizionare, cu siguranta spectatorul va avea o alta viziune a ceea ce cumpara cand plateste un bilet de avion…
Multumiri pentru traducere (deloc usoara dat fiind numerosii termini tehnici specifici lumii aviatiei) lui Ortodoxu – Asia Team Romania.
Articol realizat de corina1002001 – asiacinefil.com
Fortune Salon (2012) – glasul destinului e mai puternic decãt cel al iubirii ?
Cheongdam-dong e cunoscut in Seul pentru numeroasele magazine de firma cu produse luxoase, pentru standardul ridicat al vietii locuitorilor din zona (oameni instariti, cu afaceri infloritoare, vedete k-pop sau ale micului ecran), pentru restaurantele si cafenelele cu pretentii. Ce poate nu stiati este ca in Cheongdam-dong iti poti afla si destinul, in saloanele de preziceri deseori frecventate de oameni cu probleme. “Fortune Salon” este povestea unui astfel de salon al carui prag e trecut in mod frecvent de oamenii cu stare sociala, fie ca e vorba de afaceristi, gangsteri, baieti si fete de bani gata sau persoane din clasa de mijloc cu probleme in dragoste, dormice sa afle daca alesul sau aleasa inimii au fost alese in acord cu vointa Cerului. Cu titlul original “Cheongdam Bosal”, “Fortune Salon” a fost conform box-office-ului coreean al anului 2009 al 15-lea film autohton in ordinea incasarilor, obtinand 8,3 milioane de dolari. La carma neasteptatului succes s-a aflat regizorul Kim Jin-young, ce a debutat cu un an in urma, in 2008, cu “Baby and Me”. In rolurile principale apar doi actori consacrati: Lim Chang Jung, cunoscut dintr-o multime de comedii, cele mai de succes fiind Sex is Zero 1 si 2, Twilight Gangsters sau All for Love, si Park Ye-jin, o cunoscuta vedeta a serialelor de pe micul ecran (What Happened in Bali ?, Queen Seon-duk, My Princess).
Oh Tae-rang e o prezicatoare din bogatul cartier al Seulului Cheongdam. Are un salon de profil in care e vizitata zilnic de persoane in cautarea norocului sau a raspunsului la unele intrebari legate de destin, iubire sau viitor. Insa din copilarie e urmarita de o prezicere de-a mamei sale, care spune ca daca pana la varsta de 28 de ani nu-l va intalni pe cel care ii e sortit, va muri. Mai mult, conform prezicerii, alesul trebuie sa fie o persoana nascuta pe 16 mai 1978, la orele 23 fix. Timpul trece, si in ciuda eforturilor de a avea un iubit, Tae-rang constata ca e blestemata ca toti cei care intra in contact cu ea sa fie loviti de o nenorocire si sa o paraseasca. Si asa se apropie vertiginos de varsta fatidica de 28 de ani, fara a se ivi vreo perspectiva care sa impiedice implinirea destinului nefavorabil. Intr-una din zile, mergand cu masina, cu gandul la problema sa, loveste accidental un barbat care sarise in fata masinii urmarind o bancnota de 10.000 de woni purtata de vant. Mai mult, accidenteaza usor masina unui barbat instarit. Persoana accidentata si proiectata cativa metri mai in fata se dovedeste a fi Lee Seung-won, un fost jockey ce lucra in prezent la hipodrom, unde a ajuns sa aiba o slujba umilitoare ce abia ii permitea un trai de pe o zi pe alta. Dus degraba la spital, acesta reuseste sa scape cu viata. Ceea ce insa o socheaza pe Tae-rang e faptul ca se dovedeste ca Lee Seung-won s-a nascut pe data de 16 mai 1978 exact la orele 23 ! Si astfel se vede pusa in situatia de a face tot posibilul pentru a se atasa de ingamfatul si cicalitorul strain pe care l-a accidentat, dar fata de care nu simte decat repulsie si indiferenta. Iar lucrurile devin si mai complicate cand in scena apare prima ei iubire din trecut… Va urma, Tae-rang, glasul iubirii sau pe cel al destinului ?
Salonul de preziceri e un loc in care se presupune ca odata intrat, faci o calatorie intr-o alta dimensiune, sau cel putin asa credea Gavrilescu din “La tiganci”. O oarecare asemanare intre ghicitul in carti al viitorului de catre tigancile lui Eliade si prezicerile femeilor saman din Coreea exista, in sensul ca atat unele cat si altele se pretind niste mijlocitoare intre o forta nevazuta si destinul subiectului. Dar asemanarea se opreste aici. Dupa cum o spune si un personaj din film, in Coreea, ghicitul in carti si prezicerea viitorului e o adevarata afacere, existand saloane autorizate care aduc importante venituri bugetului de stat. Iar acestea infloresc, desigur, in perioadele de criza si de nesiguranta. In Coreea, persoanele care fac preziceri pretind ca au legatura cu divinitatea, intermediind vointa acesteia. Titlul filmului nostru in limba coreeana este “Cheongdam Bosal”, in traducere directa insemnand “Iluminati de Cheongdam”. Termenul “bosal” se refera, in buddhism, la o persoana care, motivata de o mare compasiune, atinge iluminarea perfecta. Generic, “bosal” poate face referire la o femeie buddhista sau la un prezicator, calauzit dupa invataturile lui Buddha.
Dincolo de aspectul spiritual si de faptul ca in Coreea zilelor noastre tot ce tine de clarvazatori si ghicirea viitorului e o adevarata industrie, “Fortune Salon” foloseste aceste lucruri doar ca pretext, ca fundal pe care se desfasoara povestea, una destul de amuzanta si agreabila. In aceasta lume a prezicatorilor nu e usor sa razbesti, in special atunci cand prezicerile se dovedesc neadevarate, iar clientii nemultumiti ajung sa ceara socoteala, realizand ca poate la mijloc e o pacaleala. Oh Tae-rang e una din cele mai pricepute prezicatoare din Cheongdam, castigand din preziceri peste 100.000 de dolari pe an. Cu toate astea, e nefericita. Trebuie sa isi gaseasca perechea pana intr-o anumita zi a anului in care implineste 28 de ani, si se trezeste la 28 de ani fara a fi reusit sa aiba vreun prieten. De fapt, in spatele nefericirii acestui personaj se ascunde o situatie reala ce caracterizeaza societatea coreeana, anume dificultatea tinerei generatii si a celei de varsta de mijloc de a-si gasi jumatatea. Cu accentul pus pe cariera in primul rand, in vederea asigurarii unui statut social, gasirea jumatatii trece pe planul doi si e mereu amanata pentru a doua parte a vietii. De aici dificultatile de relationare dintre barbatii si femeile coreene, casatoriile aranjate si nefericite, intalnirile pe nevazute si toate consecintele acestora, deseori ironizate in comedii, Tae-rang, fiind prezicatoare de meserie, se lasa ghidata in sentimentele sale dupa statistici, date de nastere, reguli ale prezicerilor, de aceea niciodata nu a reusit sa gaseasca partenerul perfect. Cu toate astea, cum va implini 28 de ani si o prezicere din copilariei a mamei sale se apropie, face compromisul de a accepta o relatie cu cineva total diferit de standardele sale in materie de barbati. Treptat, Seung-won, alesul sortii, ii arata o cu totul alta imagine decat si-o inchipuia ea, insa nici acest lucru nu pare a o multumi pe pretentioasa Tae-rang. Ce face filmul mai atractiv e faptul ca scenaristul ii ofera lui Tae-rang sansa de a alege intre cel adus de destin din intamplare, pe care trebuie sa-l iubeasca daca doreste sa traiasca, si prima ei iubire, revenit in acelasi timp in viata ei, care corespunde intrutotul asteptarilor sale. Ce alegere va face, ramane sa descoperiti. Filmul e plin de scene amuzante, fara a depasi insa limitele unei comedii obisnuite. Park Ye-jin e la fel de “acra” si sceptica precum in rolul din “What Happened in Bali ?”, in timp ce Lim Chang-jung e la fel de amuzant si extrovertit ca in “Sex is Zero 1 si 2”. Nu lipseste nici obisnuita nota de dramatism, introdusa atunci cand trebuie in reteta filmului, dar aceasta este poate lucrul care deosebeste crucial comediile coreene de cele hollywoodiene, care sunt facute doar pentru a rade cat esti in sala de cinematograf, dupa care sa revii la problemele zilnice. La o comedie americana ai impresia ca te duci la o sedinta cu psihiatrul, razi bine o ora si jumatate dupa care viata merge mai departe, fara ca acel ras sa te marcheze sau sa il tii minte. “Fortune Salon”, ca orice alta comedie coreeana, te face sa razi moderat si iti aminteste totodata ca rasul, ca si tristetea sau neimplinirile, fac parte din viata de zi cu zi, se completeaza reciproc. Si astfel, comediile coreene ne intra la suflet, iar dupa ce le vizionezi iti amintesti cu drag de ele si-ti doresti sa le revezi. “Fortune Salon” e o placuta surpriza, o comedie dinamica, nostima si captivanta, adresata atat adolescentilor cat si celor trecuti de prima tinerete, cu un mesaj subliminal pe care nu trebuie sa-l cauti mult.
Multumiri pentru traducerea in premiera in Romania a acestui film superb colegei noastre Vic – Asia Team Romania.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com
Rurouni Kenshin (2012) – un live-action ce a devenit cel mai de succes film japonez al anului 2012 !
De peste un deceniu, moda ecranizarilor sub forma asa-numitelor “live-action” dupa niste manga de succes a transformat cinematografia japoneza intr-una destinata in primul rand publicului nipon. Orice ecranizare dupa o manga mai mult sau mai putin celebra sau animatii se constituie in adevarate aventuri in box-office-ul japonez, ocupand mereu primele pozitii. Un astfel de success a fost, in acest an, live-action-ul “Rurouki Kenshin”. Desi unele cinematografe japoneze au difuzat filmul cu 2 zile inainte apremierei oficiale, acesta a avut un succes urias de proportii epice. In prima saptamana, filmul a incasat 555 milioane de yeni (peste 6 milioane de dolari), iar la incheierea rularii in cinematografe a strans in total in Japonia 36 milioane de dolari. Succesul international, insa, a depasit orice asteptari. Pretutindeni unde s-a lansat in Asia, ca era vorba de Filipine sau Indonezia, filmul a umplut salile de cinematiograf, insumand incasari, in intreaga lume, excluzand Japonia, de aproximativ 26 de milioane de dolari. Pe 26 decembrie, filmul s-a lansat si pe dvd, fiind distribuit in cinematografele din peste 60 de tari de pe 3 continente (Europa, Asia si America Latina). Pana acum a obtinut incasari totale de peste 61 de milioane de dolari, devenind cel mai de success film japonez la nivel international din 2012. “Rurouni Kenshin” e o adaptare dupa o manga omonima populara in Japonia, scrisa de Nobuhiro Watsuki. Keishi Otoma, cunoscut in Japonia mai mult pentru munca de regizor de seriale de televiziune, se afla la al doilea film pentru marele ecran regizat in cariera si in fata unei provocari: in rolurile principale ale acestui film important (ca buget investit) a riscat sa distribuie 3 actori tineri, aproape necunoscuti pentru filmul japonez. E vorba de actorul principal masculin, Takeru Sato, cunoscut pentru cateva roluri din seriale precum Bloody Monday sau Kamen Rider, cu un rol minor in blockbuster-ul Goemon, dar care e departe de a fi fost inaintea acestui film un star de prima mana in Japonia. La fel, protagonista principala feminina, Emi Takei, e si ea o novice in domeniu, fara vreun nume de serial important in care sa fi detinut un rol principal. Cu aceasta echipa de actori tineri, regizorul a riscat si in cele din urma s-a dovedit ca a ales cartea castigatoare. Actorii s-au descurcat foarte bine, iar scenariul a fost suficient de atractiv pentru a tine publicul cu sufletul la gura.
In 1868 se produce Restauratia Meiji, moment care marcheaza inceputul unei noi ere pentru istoria Japoniei. Himura Kenshin participa la batalia care duce la infrangerea ultimelor elemente fidele sogunatului. Luptator iscusit, acesta ucide fara mila din dorinta de a vedea zorii unei noi ere care sa puna capat secolelor de teroare in care au trait oamenii de rand. Un rival, Jin’ei, la fel de iscusit ca el, isi doreste cu orice pret o infruntare fata in fata, dar aceasta este amanita. Pe termen nedeterminat. Peste 10 ani il regasim pe Kenshin samurai ratacitor prin tara. Ajungand intr-un oras, afla ca o serie de crime in serie au fost comise de un anume “Battousai”, care intotdeauna lasa un billet langa cadavrul sau cadavrele victimelor, asumandu-si responsabilitatea pentru fapta comisa. Politia il cauta cu disperare pe asasin, afisand desene cu acesta peste tot. Intr-una din zile, o tanara pe nume Kaoru-dono il confunda pe Kenshin cu temutul Battousai cautat de toata lumea, insa cand tanarul ii demonstreaza ca e pasnic si poarta cu el o sabie falsa, fata renunta la acuzatii. La putin timp dupa, ii apare intamplator in cale adevaratul Battousai, cel cautat de toata politia, iar fata incearca sa-l ucida, pentru a-si razbuna tatal ucis. Kaoru e salvata la timp de Kenshin, si astfel acesta din urma afla despre drama si suferinta acesteia. Dojo-ul mostenit de la tatal ei devine noul centru al universului celor doi, unde in curand locul linistii va fi luat de o adevarata furtuna. Un traficant de opiu il doreste pe Kenshin ca garda de corp, iar cand acesta refuza, furia traficantului se rasfrange asupra dojo-ului. Va ramane Kenshin fidel juramantului facut cu 10 ani in urma de a nu mai folosi sabia pentru a lua vieti ?
“Rurouni Kenshin” ne introduce intr-o lume putin abordata in productiile istorice japoneze ale ultimilor 20 de ani, Era Meiji.Cunoscuta si ca Restauratia Meiji, inlantuirea de evenimente petrecute in 1868 a dus la restaurarea puterii imperiale in Japonia, dupa o lunga perioada a sogunatului. Restaurarea a dus la schimbari de proportii in structura politica si sociala a Japoniei, ducand iremediabil la modernizarea acesteia. Evul mediu japonez se sfarseste odata cu Era Meiji. Toate aceste transformari au afectat structura sociala a Japoniei, una din cele mai afectate paturi fiind cea a samurailor. Razboinici prin excelenta, samurai apartineau timpurilor trecute, cand lorzii locali se razboiau intre ei si aveau nevoie de mercenari iscusiti in manuirea sabiei. De secole bune, conditia samuraiului in societatea japoneza era intr-un decline total, perioadele de pace nejustificand cheltuielile nobililor cu intretinerea acestora. Era Meiji da lovitura finala acestei categorii, caci odata cu patrunderea armelor de foc pe scara larga in Japonia, sabiile samurailor nu mai putea face fata acestor arme ale lumii moderne. Legislatia emisa de guvernul Imparatului Meiji interzicea purtarea sabiilor in public, astfel ca multi samurai ajung sa rataceasca prin tara sau sa lucreze pentru afaceristi in schimbul unei hrane mizere.
Pe acest fundal il regasim pe Rurouni Kenshin (sau Kenshin Ratacitorul) hoinarind prin Japonia in plina transformare, purtand o abie falsa la brau si avand in minte o promisiune facuta cu un deceniu in urma, aceea de a nu mai ucide oameni, visul unei noi Japonii fiindu-i implinit. Scenaristul si regizorul ii dau acestui personaj o nota de optimism destul de bizara, nedand nici o clipa impresia ca acest samurai ar fi disperat. Are puterea de a zambi, desi colegii lui de breasla, intr-o imagine constrastanta, ii sunt prezentati ca niste caini care pentru un bulgare de orez sunt in stare sa lucreze o zi intreaga mai ca niste sclavi. Seninatatea lui Kenshin, calmul iesit din comun tradeaza doar un lucru: impacarea cu sine, acceptarea destinului de om nou, uitarea trecutului. Personajul feminin Kaoru e genul tipic al eroinei filmelor de aventuri japoneze: razbunatoare, cu o vointa puternica pentru atingerea telurilor, artagoasa, care pe parcurs intotdeauna sufera o transformare in sens pozitiv, in momentul in care il cunoaste pe erou, de care se ataseaza datorita unor evolutii previzibile ale destinului. Iar pentru ca tiparul filmelor de aventuri de epoca sau fantastice japoneze sa fie respectat pana la capat, din nou regasim tema intalnirii mai multor personaje positive de varste diferite, care se unesc pentru a invinge Raul. In cazul de fata, Kenshin o intalneste pe Kaoru, apoi aflam ca aceasta are un dojo unde antreneaza din mila un copil orfan, caruia ii da de mancare. Celor 3 personaje li e mai alatura unul, tanara Megumi, fugita din ghearele afaceristului malefic Takeda Kanryu, iar ulterior grupului se mai alatura un luptator priceput, ce tocmai a fost eliberat din temnita si care facuse anterior parte din banda Batausilor. Fara acest tipar al asocierii personajelor pozitive in vederea infrangerii prin forta colectiva a Raului, parca filmul japonez de gen nu poate exista. E un stereotip ce poate fi considerat deja un defect, deoarece vazand zeci de filme, productiile viitoare teastepti sa aduca ceva novator, iar cand vezi ca merge tot pe vechile stereotipuri… Jocul actorilor este bun, desi vorbim de actori de perspectiva, coloana sonora e dinamica iar scenele spectaculoase nu lipsesc. Cu toate ca utilizatorii site-ului imdb au cotat filmul cu o nota de peste 8, in nici un caz acesta nu reuseste sa se ridice peste anterioara productie de gen, “Goemon”, impanzita de efecte speciale spectaculoase si cu o poveste mult mai bine inchegata si pusa in scena, film cotat pe acelasi site cu 2 stele mai putin. Probabil in timp lucrurile se vor aseza si in aceasta privinta, iar “Rurouni Kenshin” isi va ocupa adevaratul loc in aprecierile spectatorilor. Pana atunci, nu ramane decat sa savurati acest film, aprecierile si comparatiile ramanand la latitudinea fiecaruia, in functie de asteptari si preferinte.
Traducerea acestui film a fost efectuata in premiera in Romania de gligac2002 – Asia Team Romania.
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
Everybody Has Secrets (2004) – o comedie romanticã senzualã cu un Don Juan irezistibil: Lee Byung-hun
Povestea cuceritorului Don Juan e cunoscuta in intreaga lume de cateva secole bune, fiind spusa sub forma unor poeme epice, piese de teatru, opera sau filme, numele de “Don Juan” devenind sinonim cu “seducator libertin”. Desi Don Juan a fost un personaj fictiv, imaginea lui s-a propagat prin intermediul diverselor forme de scrieri, ajungad si subiect de opera. Se spune ca insusi Giacomo Casanova ar fi asistat la reprezentatia operei “Don Giovanni” compusa de Mozart si ar fi fost impresionat de acest personaj de legenda a carui faima a preluat-o si a dus-o mai departe ca un cuceritor innascut. Cea de-a saptea arta isi are si ea “Don Juan”-ii ei, cei mai celebri fiind actorii de la Hollywood George Clooney sau Brad Pitt. De fapt, fiecare perioada si fiecare cinematografie isi are cuceritorii ei, care pentru generatii intregi au ramas in amintire ca veritabili “Don Juani”. Alain Delon, Marlon Brando, Elvis Presley etc.Daca e sa ne referim la cinematografia coreeana, Hallyu a ridicat la rangul de vedete asiatice, iar mai apoi mondiale o multime de artisti, care au investit mai apoi sume mari intr-o imagine care sa-i recomande si sa le duca faima mai departe. Unul din actorii coreeni care nu a avut nevoie de o imagine cosmetizata sau construita din carton a fost Lee Byung-hoon, care dintr-un necunoscut a devenit, in ultimul deceniu, prin rolurile sale si prin talentul sau nativ, o vedeta de prim rang a filmului coreean. A jucat diverse roluri in filme si seriale, majoritatea cu un mare succes la public, de la gangster justitiar la razbunator, si de la profesor atragator la agent al serviciilor secrete. Insa in 2004 a jucat un rol unic in cariera sa, cel al unui “Don Juan” modern misterior care seduce 3 surori intr-o comedie romantica senzuala, “Everybody Has Secrets” (cunoscut si ca “Everybody has a Little Secret”). Cu un buget de 4,4 milioane de dolari, filmul a avut incasari uriase in Coreea (peste 1,1 milioane bilete vandute la nivelul anului 2004 !), iar in Japonia a reusit sa obtina incasari de peste 4,8 milioane dolari, fiind unul din filmele coreene cu cele mai mari incasari obtinute in Japonia din toate timpurile. Azi, exista filme japoneze care in Japonia nu reusesc sa obtina nici macar 2 milioane de dolari incasari la box-office. Tema cuceritorului si apetitul pentru acest subiect fusese deschis cu un an in urma de productia de epoca “Untold Scandal”, ce a avut un success neasteptat, iar folosirea retetei seductiei si distribuirea in film a doua staruri precum Lee Byung-hoon si Choi Ji-woo (regina melodramelor, aflata in 2004 la un varf al carierei sale) a atras publicul in cinematografe. Mai trebuie spus ca filmul a fost lansat in Coreea cu interdictie de vizionare pentru publicul sub 18 ani. “Everybody Has secrets” a avut 4 nominalizari la 3 festivaluri coreene de film (Grand Bell Awards, Korean Film Awards si Blue Dragon Film Awards), 2 din ele pentru interpretarea actritei Kim Hyo-jin (recent vazuta in “Taste of Money”, aflata la al doilea rol intr-un film pe atunci. “Everybody Has Secrets” este un remake al unui film irlandez mai putin cunoscut intitulat “About Adam” (2000).
Filmul prezinta intalnirea si impactul pe care Su-hyeon, un barbat frumos si irezistibil, il are asupra celor 3 surori crescute de o mama vaduva, jocul seductiei si modul in care acesta reuseste sa-si atinga scopul. Mi-young, fiica rebela, frumoasa si sexi, cantareata intr-un bar, traieste dupa principii libere despre viata si sex, sfarma inimile barbatilor dupa principiul ,”targuiala nu este dragoste, dar dragostea e ca o targuiala”, si isi allege dintre ascultatorii ei un barbat promitator – Choi Su-hyeon. Acesta este repede prezentat familei si astfel influenta lui asupra membrilor familiei incepe… O cunoaste pe sora cea mica, Sun-young, de 27 ani, frumoasa, culta, care isi petrece viata studiind, citind, pregatindu-si lucrarea de dizertatie si care spre deosebire de sora sa, asteapta dragostea ca pe un fior care sa-i faca celulele nervoase sa se trezeasca la viata. Iubitoare de poezie, naiva si sincera pana acolo incat nimeni din cei care o cunosc nu o cred capabila de minciuna sau gelozie, sufera, dupa discutiile filozofice cu viitorul cumnat, o transformare extrema, incat pana si subiectul tezei de dizertatie se schimba de la „carecteristicile poeziei in diferite perioade” la „literatura de bordel”. Sora cea mare, Jin-young, casatorita cu un medic ginecolog, are o fetita si o stare materiala buna, deci mai multe de aparat, traieste cu sotul sau dupa principiul ”nu fac sex cu sotia”, iar dupa remarcile si privirile viitorului cumnat, redescopera ca este frumoasa si atragatoare, si astfel imaginatia si comportamentul ei o iau razna… Nimic nu este precupetit pentru a le face pe fete sa cedeze, de la baia in cada plina de flori, la discutii filozofice despre poezie, vizite la biblioteca sau serviciul de baby sitter – nimic nu este prea mult sau prea greu de frumosul Su-hyeon, iar victoria lui este deplina.
Filmul are o nota aparte in spectrul filmelor coreene si E mult mai in indraznet in abordarea vietii.reale. Daca am fost obisnuiti cu filmele coreene in care tinutul de mana, o atingere pe obraz sau eventual un sarut era maximul ce se putea vedea, in acest film avem parte de mult mai mult…! Actiunea lui ne poarta printr-o adevarata lectie de NLP . Daca lasam mintea sa o ia razna, devenim vulnerabili, putem fi manipulati si sa ajungem intr-un mare dezechilibru. Tehnicile mentale lucreaza rapid si eficient atat pentru a vindeca, pentru a ne recapata controlul, dar si pentru a fi folosite de altii pentru a manipula, a se juca cu mintea noastra. Urmarind filmul putem recunoaste cel putin trei principii ale tehnicii mentale folosite de acest Don Juan modern pentru ademenirea si cucerirea femeii dorite: fii un stapan iubitor pentru minte, nu face din satisfacerea mintii o prioritate si accepta confuzia. Folosindu-se de stiinta cunoasterii femeii, aplicand tehnici mentale alaturi de fraze si gesturi care din experienta stia ca nu dau gres, tanarul, frumosul si bogatul Choi Su-hyeon (interpretat de indragitul actor Lee Byung Hoon ) intervine in viata unei familii obisnuite si rastoarna intreaga lor lume, principii si valori, scotand la iveala cele mai ascunse ganduri, aspiratii si trairi.
Urmarind filmul treci printr-o multitudine de sentimente fata de personaje, ai tendinta de a judea , de a pune etichete. Poate fi un defect dorinta de a cauta mereu explicatii, dar sigur este o mare slabiciune sa cauti explicatii convenabile, explicatii care sa se potriveasca cu viziunea si cu lumea ta, asadar, chiar daca ai vrea sa-l consideri un gigolo imoral si fara scrupule, un santajist sentimental, filozofia lui Su-hyeon exprimata in finalul filmului si fericirea in care traiesc toti cei care si-au intersectat vietile cu a lui, te face sa-l privesti cu ingaduinta si, de altfel, ar fi greu sa-i rezisti zambetului fermecator . O metamorfoza petrecuta sub ochii nostri, frumoasa si amuzanta, care sigur iu va destinde pe toti cei interesati sa afle micile secrete ascunse ale sarmantului Lee Byung-hoon…
Multumiri pentru traducerea impecabila Claudiei si Adinei – Asia Team Romania.
Prezentare realizata de poet24 – asiacinefil.com
Three Kims (2007) – trei maeştri de pominã ce-au speriat Rãsãritul: Kim Kung-fu vs Kim Kendo vs Kim Taekkyon
“Three Kims” (cunoscut si ca “Maestrii Kim”) e o comedie spumoasa a anului 2007 ce aduce o binemeritata si inedita nota de umor artelor martiale, pe care regizorul debutant Park Sung Gyun le onoreaza intr-un mod original. Data fiind predilectia realizatorilor coreeni spre thriller-urile sau comediile cu gangsteri, aceasta curajoasa alegere s-a dovedit o carte castigatoare pentru Park Sang Gyun, ce areusit sa adune in distributie o serie de figuri comice de prima mana din Coreea, care reusesc performanta de a smulge hohote de ras audientei. De departe cel mai amuzant e Shin Hyun-joon (Caind and Abel, Stairway to Heaven), care in roluri comice e de-a dreptul demential. Choi Sung Guk il interpreteaza pe Kim Kendo, amintindu-ne de rolul amuzant din melodrama “Now and Forever”, in timp ce Kwon Oh-jung (vanatorul Kang din “The Duo”) completeaza trioul formidabil al acestui film interpretand maestrul Kim de kung-fu. Alte figuri cunoscute completeaza distributia, cum ar fi Lee Han-wi (Athena, Wild Romance, The Scent) sau actrita Oh Seung-hyeon (The Grand Heist). Filmul a avut un buget de 3,5 milioane de dolari – unul foarte ridicat la nivelul anului 2007 si pentru ce a rezultat -, insa a fist un succes de box-office (ce comedii reusite nu obtin si aprecierea publicului ?).
Maestrul Kim e un instructor de arte martiale coreene (Taekkyon) intr-un mic orasel din Coreea zilelor noastre, unde preda cu mandrie tehnica de lupta traditionala copiilor. Marele sau rival e maestrul… Kim (intamplator amandoi au acelasi nume de familie), cunoscator al artelor martiale japoneze (Kendo). Acesta incearca sa atraga din copiii interesati de Taekkyon catre Kendo, lucru ce da nastere la o rivalitate de proportii intre cei doi maestrii. La mijloc mai exista un restaurant unde se servesc taitei, fiica proprietarului fiind un element in plus de discordie intre cei doi. Toate bune si frumoase pana intr-o zi, cand in orasel isi deschide o sala de kung-fu un maestro al artelor martiale chinezesti. Cum probabil ati ghicit, numele lui e tot… Kim. Copiii sunt innebuniti dupa kung-fu si dupa metodele de predare ale noului maestru, si incep sa paraseasca salile de antrenament ale lui Kim Kendo si Kim Taekkyun. In fata acestei situatii, cei doi rivali bat palma pentru a face tot posibilul ca noil Kim (Kim Kung-fu) sa paraseasca orasul sis a-si inchida sala de antrenament. Dar in ciuda tuturor metodelor folosite, planurile celor doi, oricat de diabolice pareau, esueaza, iar adevarul aproape e dat in vileag. In momentul in care Kim Kung-fu se indragosteste si el de fiica proprietarului restaurantului, situatia devine insuportabila pentru ceilalti doi Kim. Pentru ca situatia sa nu degenereze, tatal fetei decide oragnizarea unei competitii – desigur, de arte martiale – al carui castigator sa o ia de nevasta pe fiica lui. Pana sa aflam deznodamantul intrecerii, noi intamplari hazlii se petrec cand in scena apar niste gangsteri locali, ce vor cu orice pret sa puna mana pe terenul pe care erau ridicate salile de antrenament ale celor 3 maestrii. Ce urmeaza e o nebunie din care ies scantei…
“Three Kims” are o poveste simpla si previzibila – 3 maestrii de arte martiale, fiecare exponentul unui stil diferit de lupta, se lupta intre ei, iar mai apoi isi unesc fortele in fata unui inamic comun -, insa in ciuda acestui fapt regizorul a incercat sa joace fiecare scena pe cartea umorului, si nu a dat gres. Desi au existat scena parodiate dupa filme de arte martiale, “Three Kims” are parte de un umor rafinat conform conventiilor genului. Avem parte de mult umor de situatie si de gaguri de zile mari ce scot in evidenta valoarea celor 3 protagonisti. Personajele sunt simpatice, fiecare dezvoltandu-si propria personalitate, si chiar daca filmul are doar 97 de minute, acestea sunt suficiente pentru o analiza destul de profunda a fiecarui personaj in parte, intors pe toate fetele de scenarist, cu defecte si calitati evidente. Interesant e ca spectatorul nu poate sa nu tina partea vreunuia din cei trei maestrii, desi acestia ajung la un moment dat rivali. Rautatea personajelor este una pozitiva, amuzanta pana la lacrimi, si nici o clipa n-ai impresia ca ceva negativ in adevaratul sens al cuvantului ar putea sa le modifice felul de a fi. Cu alte cuvinte, “Three Kims” e o comedie pozitiva, pentru ca pana si atunci cand apar in scena adevaratele personaje negative, acestea sunt ironizate si carizaturizate in asa fel incat sa starneasca zambete. Intre cei trei Kim exista o potrivire perfecta, datorita actorilor in primul rand, care se completeaza perfect unul pe celalalt, iar acesta e marele atu al filmului, care il diferentiaza de un film oarecare: are substanta. Exista multa actiune si scene de lupta, in special in partea finala a filmului, cand lucrurile devin putin mai serioase si cand eroismul si simtul dreptatii isi fac loc printre hohotele de ras, echilibrand situatia.
Un film antrenant si amuzant peste masura, cu trei protagonisti de nota 10, pentru toate varstele si convingerile. Alegerea perfecta pentru zilele de sarbatoare sau de weekend.
Multumiri pentru traducerea in premiera in Romania lui Vic – Asia Team Romania.
Povestile cu fantome si in general supranaturalul au fascinat dintotdeauna, curiozitatea si dorinta de cunoastere fiind doua din defectele ireparabile ale fiintei umane de la Adam si Eva incoace. Aceasta curiozitate a fost reflectata si in filmul asiatic, ce nu poate fi discociat de aceasta tematica. Regizoarea Shin Jung-won incearca o data in plus sa dea o nota de originalitate genului horror coreean intr-un proiect ce se constituie intr-un efort laudabil de a introduce supranaturalul in viata de zi cu zi a unor persoane mai mult sau mai putin haioase pe care soarta le aduce in fata unei veritabile… vanatori de fantome. “Ghost Sweepers” se inscrie in seria de filme ce exploreaza lumea supranaturalului in diverse forme realizate de regizoare, in care cu zambetul pe buze (“To Catch a Virgin Ghost”) sau pe un ton grav (”Chaw”) e abordata incursiunea intr-o alta dimensiune: a misterului, spaimei si a bagatelizarii acestora. Iar pentru o astfel de poveste, ce cadru poate fi mai potrivit decat cel al unei insule unde se petrec evenimente bizare, in care localnicii sunt tacuti si au o privire ucigatoare ? Cand niste samani ajung pe insula si scot la lumina secrete intunecate, uneori cu zambetul pe buze, alteori cu ajutorul instrumentelor specifice si al capacitatilor fiecaruia, surprizele nu contenesc sa apara. Realizat in stilul vechii scoli a comediilor de groaza din Hong-Kong-ul anilor ’80, “Ghost Sweepers” ofera o portie echilibrata si bine dozata de umor de situatie, combinat cu elemente supranaturale serioase, rezultand un film foarte reusit dintr-un gen in care cu greu mai poti spune ceva nou in ziua de astazi.Satul Uljin e invaluit de ani buni intr-o reputatie sinistra. Mica localitate pescareasca e de multa vreme scena unor morti pe cat de numeroase pe atat de inexplicabile, puse pe seama spiritelor malefice. De mai multe ori s-au incercat exorcizari, dar niciodata nu au avut succes. Asa ca cei mai talentati cincizeci de exorcisti din tara, se aduna pentru un ritual de amploare, intr-o ultima tentativa de a purifica zona. Choi Chan-Young, o ziarista la Kyungyang Daily, e pusa “pe liber” in urma publicarii unui articol demascator despre “Alternativa Socialista”, care fiind o organizatie influenta a constrans ziarul sa publice scuze oficiale. Asa ca ziarista e trimisa sa faca un articol referitor la ritualul de exorcizare, chiar din mijlocul evenimetelor. Ajunsa la popasul ce era locul de intalnire al grupului, tanara intra in contact cu o serie de personaje, care mai de care mai pitoresti, al caror numitor comun e afinitatea pentru supranatural. Pe masura ce se apropie de Uljin, manifestarile raului nu intarzie sa apara. Franele autobuzului nu mai raspund la comenzi, tocmai pe o portiune de drum periculoasa si aproape ca se prabusesc in prapastie in timp ce fantomele pun stapanire pe o parte din membrii grupului. Ajunsi la destinatie, sunt intampinati cu raceala de localnici, care chiar incearca sa-i alunge. Ritualul se desfasoara sub conducerea Maestrului Park, un maestru al tuturor samanilor, dar in timpul ritualului fortele raului se manifesta din nou, rupand sigiliile magice, majoritatea celor implicati speriindu-se de moarte. Si cand afla ca Maestrul Park face totata aceasta treaba pentru bani, pleaca aproape toti dezamagiti. Cei cinci ramasi hotarasc sa continue cu exorcizarea in urmatoarele zile. Vor reusi acesti cativa oameni sa invinga o forta atat de puternica? Vor supravietui in cautarile lor de a gasi originea raului si de a-l eradica?
Filmul incepe in forta, cu o prezentare individuala a fiecarui personaj principal, in plina actiune. Suk-Hyun interpretat de Lee Je-Hoon cunoscut asiacinefililor din “Architecture 101” este Doctor Inginer Exorcist. El construieste si utilizeaza o multime de aparate pentru a monitoriza activitatea paranormala, si a dobandit notorietate in urma unui spectacol televizat. Maestrul Park,jucat de Kim Su-Ro, care in anul ce a trecut a fost vazut in I am the King cu un rol secundar dar fanii il tin minte din drama Gentleman’s Dignity, e un maestru saman, capabil de exorcizari foarte dificile, dar datorita stilului de viata costisitor pe care-l prefera si jocului la bursa, uneori neinspirat, e intr-o continua goana dupa bani. Shimin (Kwak Do-Won) e un calugarul ce vede spiritele cu “ochiul sinistru”. A studiat impreuna cu Maestrul Park sub indrumarea aceluiasi profesor si cei doi au ramas prieteni, desi Shimin nu impartaseste patima lui Park legata de bani, el avand o obsesie legata de femei, in fiecare persoana de sex opus regasind-o intr-o mai mica sau mai mare masura pe iubita pierduta in tinerete. Seung-Hee (Kim Yoon-Hye) e o tanara atragatoare cu veleitati de astrolog, cititoare in trecut si specialista in carti de tarot. Talentul ei se manifesta prin capacitatea de a vizualiza amintiri imprimate in obiecte. Wolgwang (Yang Kyung-Mo) e un copil de scoala generala dotat cu precognitie – acea calitate de a vedea viitorul prin intermediul viziunilor. Choi Chan-Young interpretata de Kang Ye-Won e o tanara de douazecisiopt de ani, o ziarista pragmatica si indarjita. Viata ei privata e destul de saraca, fiind mereu parasita, asa ca-si canalizeaza energia in munca si investigatiile pe care le face. Chan-Young e martorul venit sa consemneze evenimentele, dar sfarseste implicandu-se tot mai mult pe masura ce lucrurile evolueaza. Ea e singura care n-a interactionat cu paranormalul si pretinde ca nici macar nu crede in asa ceva. Pe cand ceilalti cred intr-un destin predefinit, ea se bazeaza pe principiul ca destinul si-l face fiecare. Asa ca incapatanarea de care da dovada devine fermentul care anima lucrurile si schimba cursul evenimentelor.
“Ghost Sweepers” e un mix de comedie, thriller si un pic de groaza. Ca orice film cu fantome are o doza de groaza datorita imposibilitatii de a explica rational existenta acestora, dar personajele sunt atat de inedite si trateaza totul cu atata naturalete incat la un moment dat dau impresia ca lumea lor e cea autentica. Si pentru ca-si joaca bine rolurile, umorul strecurat in poveste, fie ca e vorba de dialog sau situatie e binevenit, chiar daca apare in cele mai neasteptate momente. Desi firul narativ nu e unul complicat, iar cliseele din filmele cu fantome nu lipsesc nici ele, e interesant felul in care evolueaza investigatiile, fie ca sunt facute cu ajutorul talentelor speciale ale samanilor, fie ca sunt bazate pe logica si masuratori, in cazul ziaristei si inginerului. In planul relatiilor personale, caci exista bine definit si un asemenea plan, pe langa cel al actiunii propriu-zise, spectatorul are parte de reale surprize, ajungand sa descopere neasteptate legaturi existente, sau sa asiste la infiriparea unora noi. Ritmul actiunii creste treptat si pe masura ce se deruleaza devine tot mai alert, aproape de final fiind de-a-dreptul trepidant. Iar faptul ca pe langa evenimentele concrete sunt prezentate si flashuri cu viziuni despre trecut si viitor doar sporeste tensiunea.
Mult asteptatul “The Thieves”, filmul care de o jumatate de an uimeste intreaga Asie, a ajuns in sfarsit si in fata asiacinefililor. Iar tot ce a reusit sa obtina in aceste 6 luni e pe deplin meritat. In primul rand, vorbim de o productie a carei filmare durat nu mai putin de 7 luni, din mai pana in decembrie 2011, iar faza de post-procesare pana la pemiera din iulie 2012 inca 6 luni. Cu filmari in Macao, Hong Kong, Seul si Busan, “The Thieves” a avut parte de o echipa de actori comuna, atat coreeni cat si chinezi, doar nume unul si unul: Gianna Jun, Kim Yun-seok, Lee Jung-jae, Oh Dal-su, Simon Yam, Angelica Lee, Joo Jin-mo, Kim Hae-suk sau Kim Hye-soo. Regizorul si scenaristul Choi Dong-hun (ce s-a impus in industria coreeana de film cu productii de succes ca Woochi, Tazza sau Big Swindle) a reusit o munca perfecta, uniformizand si eliminand posibilele diferente ce puteau exista datorita conlucrarii dintre cele doua echipe – chineza si coreeana -, filmul fiind vorbit in nu mai putin de 4 limbi (coreeana, chineza, japoneza si engleza) fara ca acest lucru sa strice farmecul vizionarii sau sa deranjeze uin vreun fel privitorul. Cu un buget de 14,3 milioane dolari, “The Thieves” a dominat box-office-ul coreean timp de o luna de zile, obtinand incasari de 82,6 milioane de dolari, suma ce i-a conferit pozitia de lider al box-office-ului coreean din 2012. Parcursul acestui film la box-office a fost fenomenal: La scurt timp de la lansare, a fost primul film coreean din 2012 (la inceputul lui august) care a depasit 2 milioane de bilete vandute in Coreea. La 9 zile de la lansare, “The Thieves” a depasit liderul autohton la incasarile de la box-office de pana atunci, “Nameless Gangster”, devenind cel mai vizionat film coreean al anului cu 4,87 milioane de bilete vandute. La 13 zile de la lansare, “The Thieves” a depasit productia hollywoodiana cea mai vizionata in 2012 in Coreea, “The Avengers”, devenind cel mai vizionat film al anului 2012 in Coreea (incluzand aici si productiile straine, deci si cele americane, principalul competitor la box-office), cu 7,27 milioane de bilete vandute ! 
