“Warrior Baek Dong Soo” este cel mai nou serial de epoca aflat in difuzare pe postul coreean de televiziune SBS, un “fusion sageuk drama” in stilul lui “Chuno – The Slave Hunters”. Incepand timid cu un rating de doar 10%, in primele 4 episoade din cele 24 preconizate ratingul serialului a continuat sa creasca, ajungand la 14% in doar 2 saptamani de difuzare. Contrar asteptarilor multora, serialul se dovedeste a fi unul antrenant, dinamic si captivant, cu multe rasturnari de situatii, pornind de la deja clasica poveste a unui tanar vanat de toata lumea, antrenat de mic sa razbune moartea tatalui sau. Inca de cand s-a lansat doar posterul serialului, au inceput sa apara tot felul de speculatii legate de calitatea acestuia, stiut fiind faptul ca in ultimii ani au aparut o multime de seriale de epoca coreene cu actori aproape necunoscuti, ce au inregistrat ratinguri mici la difuzare. Actorul de 24 de ani Ji Chang-wook – protagonistul serialului “Smile, Dong Hae”, si care a aparut si in “Hero” alaturi de Lee Jun-ki – interpreteaza rolul principal in serial, intruchipandu-l pe Baek Dong Soo, o legenda vie a artelor martiale din perioada regelui Jeongju. Yoo Seung-ho, interpretul rivalului sau, in serial, este o prezenta surprinzatoare intr-un rol negativ. Si-l mai aminteste cineva pe micutul rege Dam-duk din “The Great King“, sau pe capriciosul si simpaticul print Chun-chu din “Queen Seon-deok” ? Ei bine, vorbim de acelasi Yoo Seung-ho, ajuns la varsta de 17 ani (!), un viitor star al filmului coreean, ce are pana acum 13 roluri in seriale si 8 roluri in filme. Fanii l-au poreclit “fratiorul Coreei” dupa ce a jucat o serie de roluri agreabile intruchipand personaje pozitive, in general roluri de viitori regi. Pentru acesta, rolul din “Warrior Baek Dong Soo” va fi o adevarata provocare, intruchipand pentru prima oara pe ecran un personaj negativ. Distributia este completata de o serie de figuri cunoscute iubitorilor de seriale coreene din Romania, ale caror nume nu spune nimic, dar a caror prezenta in serial in mos sigur va starni amintiri placute: Choi Min-Su – intr-un rol de nerecunoscut (interpretul respectatului capitan din “Road No 1”, sau al vrajitorului malefic din “The Great King”), Lee Won-Jong (din seriale precum “Iljimae”, “Kim Soo Ro” sau “Princess Ja-Myung”), Jeon Kuk Hwan din “Bad Guy” si “Athena” etc.

Regia serialului este semnata de Lee Hyun-jik, cel care anterior a produs celebrul serial “Tazza” si a regizat cateva seriale fara un succes deosebit. Acesta colaboreaza la regie cu Kim Hong-sun, cel care anterior a impresionat cu serialul de epoca “Yaksha” (Demon) si de la care se asteapta o contributie majora la partea de “fusion” datorita flerului sau stilistic. Scenariul este semnat de Kwon Soon-kyu – aflat la primul scenariu de serial de televiziune, dar care pana in acest moment are publicate pe internet mai multe schite. In 2004 acesta a castigat marele premiu la prima editie a competitiei de scenarii lansata de SBSi. Scenariul sau pentru “Warrior Baek Dong Soo” are la baza un manhwa de epoca publicata prima oara la inceputul lui 2010, insa personajul central al serialului, Baek Dong Soo, a existat in realitate, fiind creatorul unui ghid de arte martiale in perioada Joseonului. Serialul, in ciuda faptului ca porneste de la prezentarea vietii unui personaj real, isi inradacineaza povestea in special in manhwa. Multi se asteapta ca acest serial sa fie rampa de lansare spre statutul de star Hallyu pentru Ji Chang-wook, care pana acum a aparut in roluri simpatizate in seriale dedicate mai mult publicului feminin si tinerilor. Ca sa iasa din anonimat, acesta avea nevoie de un personaj puternic pe care sa-l intruchipeze, dinamic, cu o prezenta scenica mai consistenta decat in rolurile anterioare.

Actiunea serialului se desfasoara in timpul domniei regelui Jeongju (1752-1800), intruchipat in seriale precum “Painter of the Wind” sau “Yi San”. Jeongju era fiul Printului Mostenitor Sado, cel care a sfarsit intr-un cufar de orez inchis de propriul tata, regele Yeongjo. In acest context debuteaza serialul, cu un rege Yeongjo prins la mijloc intre factiunile Noron si Soron, si intr-o perioada in care implicarea dinastiei chineze Qing in favoarea uneia sau alteia dintre Factiuni putea afecta echilibrul politic din Joseon. Printul Mostenitor Sado era un adept infocat al ideii abolirii sistemului aristocratic si al egalitatii sociale, dar si al recuperarii de catre Joseon a teritoriilor nordice pierdute in urma invaziei manciuriene.. In momentul in care a sfaramat cu sabia sa monumentul de piatra Samjeondo, ce marca simbolic supunerea Joseonului in fata dinastiei manicuriene Qing, Factiunea Noron reactioneaza si conspira alaturi de Qing impotriva Printului Sado. Unul din supusii vrednici ai acestuia, Baek Sa, isi asuma complotul inventat de rivalii Printului si e condamnat la moarte. Mai mult, intreaga lui familie urmeaza a fi macelarita din ordinul Regelui. Sotia lui Baek Sa naste, in aceste momente tulburi, un prunc, pe care il numeste Dong Soo si pe care il incredinteaza celui supranumit Sfantul Sabiei, cel mai bun spadasin si luptator din Joseon, confident al Printului Sado. Printr-o serie de intamplari, viata pruncului ajunge sa fie intr-un final crutata. Cu trecerea anilor, Dong Soo e crescut fara iubire, in ciuda faptului ca existenta lui se datoreaza mai multor vieti sacrificate sau nenorocite. Acesta invata artele martiale si manuirea sabiei, iar intr-o zi i se ofera ocazia sa intre in temuta miscare rebela “Hoksa Chorong”…

Un serial care are parte de toate ingredientele pentru un adevarat succes: actori tineri dornici de afirmare, al caror talent se impleteste cu experienta unor figuri cunoscute ale serialelor istorice; o coloana sonora moderna in stilul celei din Chuno sau Hong Gil Dong, dar si multe secvente ce amintesc de Chuno ca stil de realizare. In plus, scenariul este plin de neprevazut, chiar daca povestea e aproape una clasica pentru serialele de epoca coreene. Traducerea este una de calitate, timingul este refacut manual, linie cu linie, iar calitatea video este impecabila (sursa video difera de variantele similare existente pe internet). Cu alte cuvinte, inca un serial in premiera tradus in limba romana de Asia Team Romania, la cele mai inalte standarde de calitate, care va constitui o delectare pentru fanii genului. Vizionare placuta !

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

“Gantz” este, in acest moment, filmul japonez cu cele mai mari incasari ale acestui an, dupa productia americana “Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides”, avand peste 40 milioane de dolari venituri. Premiera mult asteptatei ecranizari a avut loc pe 29 ianuarie 2011, in Japonia, insa premiera mondiala a avut loc pe continentul nord-american, pe 20 ianuarie 2011, productia fiind difuzata simultan in 46 de state. Cu un buget urias, filmul a avut incasari pe masura, iar succesul sau a dus la lansarea unui sequel, “Gantz – Perfect Answer”, ce a avut premiera la scurt timp, pe 23 aprilie 2011. Cea de-a doua parte a filmului a adus incasari de peste 33 de milioane de dolari, situandu-l in box-office cu 2 pozitii mai jos decat “Gantz”. Cum era de asteptat, e vorba de o ecranizare “live-action” dupa o manga populara vanduta in peste 10 milioane de exemplare, despre 2 prieteni care mor intr-un accident de tren, devenind parte a unui straniu “joc” postum. Dupa manga a fost realizata un anime, in doua sezoane a 13 episoade fiecare, apoi un joc video, o carte (“Gantz/Manual”), un roman ilustrat publicat intr-un saptamanal japonez, si doua live-action-uri, urmate de un film pentru televiziune intitulat “Another Gantz”. Acesta din urma rezuma in linii mari povestea celor doua parti din “Gantz”, insa cu multe lipsuri, dat fiind faptul ca prima parte are o durata de 130 de minute, iar partea a doua de 141 de minute. Practic “Another Gantz” comprima in 97 de minute cele 271 de minute ale live-action-ului.

Regia filmului “Gantz” e semnata de Shinsuke Sato, scenaristul lui „Snowy Love Fall in Spring”, iar distributia este una cu nume mari: Kazunari Ninomiya – recent vazut in rolul principal din “Ooku-The Lady Shogun and Her Men”, membru al popularului grup musical Arashi, Kenichi Matsuyama din “Kamui”, “Memoirs of a Teenage Amnesiac” sau “Kaiji” si Yuriko Yoshitaka din “Cyborg Girl”. Filmarile au durat aproape un an, proiectul fiind anuntat in noiembrie 2009, cu o perioada de postprocesare din cauza efectelor vizuale de cateva luni bune. “Gantz” a fost prezentat in cadrul unor festivaluri internationale de film precum Puchon sau New York, fapt care a facilitat succesul sau si pe plan international. Cea mai mare parte a bugetului – 22 de milioane de dolari – a fost cheltuita pe efectele speciale si cascadorii. Costumele speciale care in film dau personajelor puteri supraumane au costat fiecare nu mai putin de 6.000 de dolari, iar daca adaugam onorariul actorilor toate acestea au urcat bugetul celor doua parti la nu mai putin de 45 de milioane de dolari ! Grafica filmului e extrem de rafinata, la cele mai inalte standarde din domeniu, astfel ca ai impresia, ca spectator, ca te afunzi efectiv intr-o alta lume. Spre deosebire de manga originala, scenele de nuditate si violenta sunt estompate pentru ca filmul sa aiba o cat mai mare audienta, fiind o ecranizare solida si fidela sursei originale.

Kei este un tanar obisnuit in cautarea unui loc de munca. Pentru aceasta citeste cu sarg carti despre succesul unui interviu de angajare, invatand regulile de conduita necesare castigarii respectului angajatorului. Din fire pare o persoana tacuta, care nu poate sa-si ascunda felul onest de a fi. Intr-una din zile, il zareste intr-o statie de tren pe Kato, un prieten din copilarie pe care nu il vazuse de mult timp. Incearca sa-l ignore, prefacandu-se ca nu il recunoaste, insa in momentul in care un betiv cade pe linia de tren, Kato isi risca viata pentru a-l trage de pe sine. In momentul in care la difuzoare se anunta sosirea trenului, Kei incearca sa-l ajute pe Kato sa iasa de pe sine, dar nici unul, nici celalalt nu reusesc sa se salveze si sunt loviti de tren. In curand, cei doi se trezesc intr-o incapere impreuna cu inca cativa necunoscuti. Dupa momentele de uluiala, intrebandu-se daca sunt in Rai sau in viata, observa in mijlocul incaperii o sfera gigantoca numita “Gantz” care, in scurt timp, stabileste regulile unui joc bizar: de fiecare data cand cineva ajunge in respectiva incapere, trebuie sa imbrace un costum speciale si sa vaneze niste extraterestri care au invadat planeta, intr-un interval de timp bine stabilit. In conditiile in care Gantz controleaza jocul, singura alternativa fiind castigarea a o suta de puncte care inseamna automat reinvierea.

Practic povestea din “Gantz” are 3 segmente principale, oamenii ale caror vieti sunt salvate de “Gantz’ trebuind sa extermine niste extraterestri ce iau diferite forme. In conditiile in care “vanatorii” sunt oameni obisnuiti, amatori in folosirea armelor, nu asasini profesionisti cu sange rece, nu trebuie sa existe prea mari asteptari de la scenele de actiune, care sunt spectaculoase nu prin stilul stangaci de lupta al ncunoscatorilor ci prin efectele vizuale cu ajutorul carora au fost construiti extrateresti. Putin gore in scenele in care extraterestri sunt lichidati reprezinta extrema violenta a acestui film, insa cum extraterestri sunt aproape niste personaje simpatice (cum e copilasul extraterestru mancator de ceapa) , acest lucru nu afecteaza categoria de public careia filmul i se poate adresa (implicit e vorba de minori). Firul narativ se axeaza pe dezvoltarea personajului Kei Kurono, prezentat atat in lumea Gantz cat si in lumea reala, unde evadeaza prin intermediul visului. La un moment dat planul real si imaginar se inverseaza, iar Kei e chiar constient de faptul ca totul nu a fost decat un cosmar. Mai apoi, cand revine in incaperea lui Gantz pentru o noua misiune, realizeaza ca nu e decat un simplu obiect in jocul imaginar al lui Gantz, si ca nu are de ales decat s ail joace pana la capat sau sa dispara pentru totdeauna. Interesant momentul luminarii sale, in care realizeaza insemnatatea existentei sale, fapt ce da nastere instinctelor sale eroice. Momentele de meditatie ofera, astfel, filmului, profunzime, la fel si relatia de prietenie cu Kato.

Un film captivant de-a dreptul, care lasa imaginatia fiecaruia sa se afunde intr-un univers fantastic pe care doar cineastii japonezi il putea decora intr-un mod atat de original. Coloana sonora e semnata de marele compozitor Kenji Kawai, iar daca veti avea curiozitatea sa ascultati si melodia instrumental-corala de pe genericul de final – care e superba – veti simti niste similitudini flagrante cu melodia de pe coloana sonora a filmului A Battle of Wits, semnata tot de Kawai. Dupa genericul de final, filmul face si o scurta introducere in tema celei de-a doua parti, asadar nu ratati nici o secunda din cele peste 130 de minute ale lui “Gantz”. Satisfactia e maxima. Iar daca prima parte a reusit sa va starneasca curiozitatea, asteptati… “Raspunsul Perfect” pentru lamurirea misterelor. Vizionare placuta !

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

Ultimul blockbuster coreean al anului 2010, “The Yellow Sea” a avut premiera in Coreea inainte de Craciun, avand incasari in prima saptamana de nu mai putin de 7,2 milioane de dolari. Succesul sau s-a datorat nu atat perioadei propice de lansare in cinematografe, cat mai ales marilor asteptari ale publicului de la regizorul Na Hong-ji. In 2008, cu un buget pentru un film de mana a doua, acesta a reusit sa dea lovitura cu “The Chaser”, o productie independenta ce a obtinut 2 premii si 4 nominalizari, fiind prezent la o multime de festivaluri internationale de film, inclusiv la TIFF, in Romania, in 2009. Reteta succesului a fost repetata 2 ani mai tarziu, iar “The Yellow Sea” – un “action-thriller” captivant – a obtinu incasari de 15,7 milioane dolari. In plus, filmul a a castigat un premiu si a avut 3 nominalizari, fiind prezentat in cadrul sectiunii “Un Certain Regard” de la Cannes (2011).Regia si scenariul sunt semnate de Na Hong-ji, iar in rolul principal a fost distribuit actorul Kim Yoon-seok, ce a putut fi vazut in “The Chaser”,“Running Wild” sau “My Girl and I”. Celalalt rol masculin principal ii revine nimeni altuia decat lui Ha Jung-woo, partenerul lui Kim Yoon-seok din “The Chaser”. Practic intreaga echipa de la “The Chaser” (incusiv regizor si scenarist) a fost implicata in acest proiect, despre care s-a spus, cand era inca in stadiul incipient, ca va fi “Chaser 2”. Cele doua filme se aseamana intr-o oarecare masura (realizare, interpretare), dar exista si deosebiri, iar insusi regizorul a recunoscut ca nu este vorba de un sequel al filmului sau de debut.

Goo Nam este un umil taximetrist in orasul autonom Yanji, undeva in partea chineza a liniei de frontiera dintre Cina-Coreea de Nord si Rusia. Inglodat in datorii – 60.000 de yuani datorati mafiei locale -, acesta isi incearca sansa la jocul de mahjong, lucru ce nu face decat sa-i sporeasca datoria. Se imprumutase pentru a plati viza sotiei sale plecate la munca in Coreea de Sud, iar acum Goo Nam asteapta ca aceasta sa-i trimita bani inapoi. Ramas cu o fetita – care e crescuta de bunica -, Goo Nam incepe sa creada spusele strainilor, cum ca sotia lui si-ar fi refacut viata in Coreea de Sud si ar fi uitat de el si de fetita ei. Intr-una din zile, mafia locala ii aranjeaza o intalnire cu domnul Myeon, un personaj interlop influent, ce se ocupa cu plasarea transfugilor din China in Coreea de Sud. Acesta ii propune ca in schimbul datoriei de 60.000 de yuani, Goo Nam sa ucida pe cineva din Coreea. La inceput ezitant, crezand ca e o gluma, fortat de situatie si avand in fata perspectiva de a afla ce s-a intamplat cu sotia lui, Go Nam accepta, intr-un final. Si de aici incep o multime de complicatii, odata ajuns in Coreea, pentru ca niciodata socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ.

Succesul neasteptat al lui “The Chaser” a dat nastere unei tendinte de realizare a unor filme similare, gen “The Man From Nowhere”, “The Unjust” sau “I Saw the Devil”, exprimand ambitia regizorilor si actorilor distribuiti in ele de a depasi filmul lui Na Hong-ji. A aparut, astfel, o adevarata moda a thriller-elor, in ultimii 3 ani, in industria coreeana de film, asa cum intre 2000-2005 melodramele erau cele care faceau legea. “The Yellow Sea”, in ciuda duratei sale (156 de minute), si a scenariului pe alocuri confuz (regizorul-scenarist mergand pe ideea unor coincidente de care spectatorul isi va da seama, neobosindu-se sa dea prea multe detalii), ramane un film care te tine tot timpul in tensiune. Personajul central are de la inceput probleme cu mafia locala de la care a imprumutat bani, are de la inceput probleme cu patima pentru mahjong – unde cum era de asteptat mereu pierde -, probleme familiale, si pare dezorientat. Treptat, pe masura ce i se acorda o ultima sansa, acesta incepe sa creada cu disperare in ea. De ce ? Pentru ca aceasta i-ar putea oferi raspunsul la indoielile pe care le are, si i-ar putea schimba decisiv viitorul. Nutreste speranta ca ajuns in Coreea de Sud – ce imagine dezolanta a Coreei de Sud fata de lumea aparent lipisa de griji prezentata in serialele coreene de televiziune ! – o va putea gasi pe sotia lui si se va putea convinge ca ceea ce a pastrat in sufletul lui despre ea nu se poate sa se fi irosit intr-o clipa. Pe de alta parte, misiunea pentru care e platit, desi i-ar putea schimba definitiv viata (cand ucizi un om te transformi, presupun), i-ar putea aduce linistea financiara de care avea atata nevoie cand, lucrand zile si nopti ca taximetrist, nu reusea sa-si culce capul linistit pe perna noaptea din cauza grijii zilei de maine. Si, mai presus de orice, trebuie sa reuseasca cu orice pret in misiunea sa, pentru a se putea intoarce acasa la singura fiinta ce a supravietuit in urma casniciei lui destramate, fetita ei ramasa in grija bunicii. Aceasta evolutie a personajului si nevoia de a se increde in niste straini – care oricum nu dadeau nimic pe el – va aduce o stare de haos veritabil in viata acestuia, haos ce reprezinta doar etapa pregatitoare fireasca si necesara pentru comiterea actului ce duce spre drumul fara intoarcere. Pe de alta parte, drama personala a lui Goo Nam se confunda cu drama oricarui imigrant ajuns ilegal in Coreea. Tratati ca niste animale, acestia ajung sa fie priviti cu mila de cei mai inimosi sud-coreeni, sau cu dispret de majoritatea societatii. In miez de noapte sunt aruncati in Marea Galbena pentru a scapa de conrolul pazei de coasta, sau sfarsesc in containerele care ii transporta in clandestinitate.

Dincolo de toate aceste lucruri, filmul prezinta o imagine realista a Coreei actuale, in care exista viata si in afara marilor metropole, insa o viata plina de greutati pe care populatia in general imigranta dinspre China si Coreea de Nord o priveste drept un paradis ce le binecuvanteaza vietile prin valoarea bancnotele ce discteaza cine poate fi fericit si cine nu, in aceasta lume. Actiunea se impleteste perfect cu analiza psihologica, iar suspansul se instaleaza pe neobservate. Dezolante secventele din orasul autonom Yanji (provincia Yanbian), ce amintesc de perioada comunista de la noi, insa situarea lui la frontiera dintre China-Coreea de Nord si Rusia explica acest aspect straniu occidentalilor. Titlul filmul – Marea Galbena – este unul simbolic. Personajul principal e un “joseonjok”, adica un chinez ce se trage dintr-o familie de coreeni. In principal in timpul ocupatiei japoneze din Coreea de la inceputul secolului XX, multi coreeni au imigrat in aceasta zona a Chinei (provincia Yanbian). O mare parte din ei au ramas aici pana la sfarsitul razboiului (a se vedea povestea marelui luptator al libertatii Lee Hoeyoung, prezentata intr-un recent serial coreean tradus in limba romana de Asia Team Romania) si chiar si dupa. In prezent, in regiune mai traisc aproximativ 800.000 de joseonjok, care inca vorbesc coreeana in ciuda asimilarii continue la ordinul autoritatilor comuniste chineze. Jumatate din aceasta populatie isi castiga existenta din activitati ilegale sau au trecut Marea Galbena illegal pentru a-si castiga existenta in Corea de Sud. Marea Galbena desparte geografic China de peninsula coreeana, iar titlul metafora se refera la fenomenul migratiei ilegale a acestei populatii – odata coreene, ce a ramas in afara granitelor actuale ale vreuneia dintre cele doua Coree. Multe vieti s-au sfarsit dramatic inghitite de valurile Marii Galbene in timp ce acesti joseonjok cautau cu disperare sa-si asigure un mod de viata mai bun in patria din care au fost nevoiti sa plece cu decenii in urma din cauza razboiului.

Un film bun, care aduce aminte de peliculele intunecate ale marelui Francois Truffaut, si care are darul de a imbina placut comercialul cu artisticul, suficient cat sa reuseasca sa transmita mesajul propus. “The Yellow Sea” nu se ridica la nivelul lui “The Chaser”, dar are calitati proprii, ce nu pot fi trecute cu vederea. Vizionare placuta !

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

Regizorul lui “The Warrior” (2001), Kim Sung-su, schimba 2 ani mai tarziu genul optand pentru o comedie savuroasa despre o tanara obligata sa invete engleza dupa ce nu reuseste sa lamureasca un client strain sosit pe neasteptate la biroul public unde ea lucreaza. Comedia a avut succes in Coreea, drept pentru care a fost exportata si in China si Japonia. “Please Teach Me English” i-a adus celebritatea actritei Lee Na-young, distribuita mai apoi in serialul Ireland, si care in 2010 a avut rolul principal feminin in serialul “The Fugitive: Plan B”, tradus de Asia Teanm Romania. Partenerul ei din acest film e nimeni altul decat starul din “Chuno-The Slave Hunters”, Jang Hyuk, care un an mai tarziu, in 2004, era distribuit intr-un alt megasucces, “Windstruck”. Celor doi li se alatura actrita veteran Nah Moon-hee (62 de ani pe atunci), ce a aparut de atunci intr-o multime de filme si seriale coreene si, intr-un rol minuscule, ocazional, de un minut, asiacinefilii cu ochi ageri il vor putea recunoaste pe Yoo Hae-jin din “Truck” sau “The Unjust”. “Please Teach Me English” abordeaza intr-un mod hilar una din prejudecatile coreenilor cu privire la invatarea de limbi straine, in special a englezei. Este stiut faptul ca societatea coreeana este una extrem de conservatoare si de traditionalista, insa globalizarea (bat-o vina) si contactul cu civilizatia occidentala isi pune tot mai mult amprenta asupra mentalitatii coreenilor de rand. Daca e vorba ca limba engleza sa fie invatata in interes de servici, facand parte dintr-un process obligatoriu de instruire, oricat de dificil ar fi, aditia trece in planul doi. Insa pentru omul de rand, engleza se dovedeste a fi o simpla “Bacteria” patrunsa dupa ureche in viata de zi cu zi, ca doar “asa e la moda”.

Na Young Ju (Lee Na-young) este “ratusca cea urata” de la biroul public din Seul, cu alte cuvinte o bugetara din administratia coreeana. Intr-una din zile, un american vine la ghiseul ei si incepe sa-i reclame, intr-o limba care tuturor li se pare ciudata – engleza -, faptul ca factura de electricitate i-a fost “umflata” cu 100.000 de woni. Drept urmare, pentru a preintampina alte viitoare situatii similare, seful lui Na Young Ju hotaraste sa-l trimita pe unul din subordonati la un curs de limba engleza. Niciodata castigatoare la loto, niciodata norocoasa (sarmana creatura !), Na Young are aceasta “sansa unica”, impotriva vointei sale. Neavand de ales, se inscrie la cursul platit de stat, iar aici il cunoaste pe Park Moon-su (Jang Hyuk), un playboy ce lucreaza ca vanzator de pantofi, si care participa la curs pentru a putea conversa cu sora lui ce urmeaza sa revina din State, care fusese data spre adoptie de mica. Dar gandurile lui Moon-su sunt departe de a invata engleza, nescapand nici o oportunitate de a agata fetele frumoase ce urmau a participa la curs. Dupa ce-si aleg un prenume englezesc si dup ace prin prin botezul autoimpus de sexy-profesoara Cathy devin Candy si Elvis, acesta din urma nu are ochi decat pentru profesoara lui. La randul ei, Candy se simte atrasa de Elvis si, printr-o serie de evenimente, ajunge sa creada ca acesta ar fi interesat de ea. De aici pana la o multime de incurcaturi nostime nu mai e decat un simplu pas. Sa fie limba engleza atat de importanta pentru a-si putea exprima sentimentele ?

“Please Teach Me English” este un film putin spus comic. Multe scene dau nastere la hohote de ras ca in marile comedii hollywoodiene, cu un umor exploatat la maxim printr-o tensiune pozitiva acumulata lent, ce explodeaza cand te astepti mai putin. In afara personajului interpretat de Jang Hyuk, Elvis – playboyul adorabil perfect – , celelalte personaje sunt, parca, niste caricaturi ale coreeanului de rand: Candy este leit “Betty cea urata” (nu e exclus ca producatorii coreeni sa se fi inspirat in crearea personajului din telenovela columbiana), fata visatoare la Fat Frumos, cu ochelari cu rama groasa si multe dioptrii, putin increzatoare in sine si constienta de imperfectiunea aspectului sau fizic, ce lucreaza undeva intr-un birou. Celelalte personaje ce participa la cursul de engleza sunt la fel de hilare: un livrator de pizza prostanac, cu o mimica ce sustine din plin naivitatea sa; o coreeanca aproape supraponderala dar apriga cand vine vorba de frecventarea celui al “n”-lea curs de invatare a limbii engleze, in dorinta ei de a deveni ghid… in China !; o profesoara occidentala sexy – desigur, blonda – care vorbeste o coreeana cu un puternic accent englezesc, un simbol al globalizarii. Toate personajele – inclusiv actrita veteran ce o interpreteaza pe mama playboyului Elvis – au charisma si transmit buna dispozitie instant spectatorului, iar scenariul este astfel construit incat nici o clipa sa nu te plictisesti. Ca si in “200 pounds beauty”, si in acest film exista un moment emotionant pana la lacrimi, dupa care regizorul ne aminteste ca, de fapt, nu asistam la o melodrama ci la o comedie spumoasa, astfel incat finalul se incheie intr-o nota optimista.

Un film pe care daca il vezi, in mod sigur ti-ai incarcat bateriile cu energie pozitiva pentru cel putin cateva zile. Fazele memorabile te vor face sa zambesti minute bune dupa incheierea lor, iar interpretarea actorilor te va incanta. O comedie romantica reusita ce face toti banii, iar fanii lui Jang Hyuk nu vor fi dezamagiti (cat de mult s-a transformat acest actor pentru rolul dramatic din Slave Hunters…). Vizionare placuta !

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

“Magic” (Yosul) reprezinta filmul de debut ca regizor al cunoscutei actrite, cantarete si scriitoare coreene Koo Hye Sun. Daca va intrebati cine este Koo Hye Sun, e suficient sa amintim de personajul principal feminin din varianta coreeana a mangai Hana Yori Dango, “Boys Over Flowers”, unde a castigat ca actrita o multime de premii, inclusiv pentru cel mai bun cuplu alaturi de Lee Min-ho (din recentul serial “City Hunter”). Anul 2010 a fost unul fructuos pentru aceasta, la nici 27 de ani debutand in scaunul regizoral intr-o drama despre relatia de prietenie a unor tineri muzicieni aspiranti. In rolurile principale tanara regizoare a distribuit actori apropiati de varsta ei, nume mai putin cunoscute in cinematografia coreeana si pe micul ecran. Este vorba de actrita Hyeon Jin-Seo, care pana la acest rol a avut parte doar de roluri secundare in cele cateva filme si seriale in care a aparut. Triunghiul amoros al povestii este completat de 2 actori la fel de necunoscuti: Kim Jung-wook, aflat la debutul pe marele ecran (dupa o serie de roluri neimportante pe micul ecran), si Im Ji-Kyu, care pana acum a avut cateva aparitii in roluri secundare in filme si seriale fara prea mare succes. Regizoarea si protagonista Hyeon Jin-Seo sunt bune prietene in viata reala, colaborand la primul scurt-metraj realizat de Koo Hye Sun, “The Madonna”. Protagonista a trebuit sa invete sa cante la pian, la fel si ceilalti doi actori principali, pentru care sarcina de a se instrui in manuirea arcusului la violoncel a fost chiar mai dificila.

Myung-Jin si Jung-Woo sunt doi adolescenti ce frecventeaza aceeasi scoala de muzica dintr-un mic orasel situat departe de galagioasa si neinteleasa metropola Seul. Amandoi canta la violoncel, insa Jung-Woo este un adevarat geniu. Si totusi, pe langa aroganta, marele sau defect este viciul fumatului. Myung-Jin, desi e prietenul sau, mai mult e pus in situatii penibile de arogantul Jung-Woo, care nu scapa nici o ocazie de a-i sublinia lipsurile. Cum amandoi aveau nevoie de cineva care sa-i acompanieze la pian, la apropiatul concurs de muzica, pe rand apeleaza la Ji-eun, o talentata colega pianista. Visul acesteia era sa devina o cantareata celebra, dar pana la implinirea lui stia ca e un drum lung de parcurs. In scurt timp, insa, amandoi baietii se indragostesc de ea, dar din motive diferite fiecare ezita sa-si exprime clar sentimentele: unul din cauza aerului de superioritate care ascunde de fapt timiditatea, iar celalalt din cauza sinceritatii si naivitatii. Ji-eun compune o frumoasa melodie intitulata “Magic”, pe care Jung-Woo urma a o interpreta alaturi de ea la o auditie, dar un eveniment neprevazut se intampla, iar Myung-Jin, mereu aflat in umbra si criticat pentru talentul sau imperfect, duce la bun sfarsit interpretarea. Jung-Woo, grav bolnav, ajunge la spital, iar mai apoi, lasand la o parte aroganta, decide sa-l invete pe imperfectul sau prieten… perfectiunea in interpretarea la violoncel.

Amintirea inegalabilului “Secret” este inca proaspata in mintea asiacinefililor, iar la nici o luna distanta, o noua poveste inspirata din lumea muzicii clasice ajunge aproape de sufletul iubitorilor de film asiatic. Desigur, “Secret” a fost o adevarata capodopera greu de egalat de vreo productie ulterioara. “Magic”, desi e departe de aceasta realizare, nu are in comun cu ea decat partial povestea, mai exact contextul. Coloana sonora este una destul de buna, desi taierea scenelor la montaj scade din placerea spectatorului de a o savura. Lui “Magic”, insa, ii lipseste ceva. Scenariul este interesant, insa modul in care e spusa povestea, cu schimbari insesizabile ale cadrelor temporale naucesc putin spectatorul. Lipsa de experienta a regizoarei debutante (care probabil s-a cam grabit cu lansarea intr-o cariera in regizorat) si prestatia putin convingatoare a actorilor transforma povestea melodramatica intr-o drama care, desi cumplita, nu reuseste sa smulga lacrimi privitorilor. Exista cateva metafore transpuse in imagini, spre sfarsitul filmului, care scot in evidenta un potential prea putin exploatat pe parcursul filmului. Spectatorul foarte greu reuseste sa se ataseze de un personaj, si, de asemenea, personajele greu reusesc sa se ataseze intre ele. La un moment dat exista un sarut fortat inexplicabil care nu reuseste sa transmita absolut nici o emotie, desi pentru personajul implicat in scena reprezinta o descarcare si o afirmare egoista a propriilor sentimente. Din acest punct de vedere, “Magic” e un veritabil film atipic coreean, apropiindu-se mai mult de o drama japoneza sau taiwaneza meditativa.

Una peste alta, iubitorii de muzica clasica si amatori ai sunetelor stridente si sobre ale violoncelului vor avea surpriza descoperirii unor melodii coreene suprbe interpretate la violoncel, iar cinefilii vor putea urmari o poveste trista dar spusa parca fara pasiunea specific coreeana. Vizionare placuta !

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

La origine, “City Hunter” este o serie manga scrisa si ilustrata de Tsukasa Hojo, un mangaka japonez care debutase in 1981 cu seria manga Cat’s Eye (pana in 1985). Din 1985 pana in 1992, manga “City Hunter” a fost publicata in saptamanalul Shonen Jump, si retiparita de 2 ori de atunci. A urmat o serie anime de televiziune, in 1987, trei speciale de televiziune, doua video animatii originale si un live action foarte cunoscut, in 1993, cu Jackie Chan, Richard Norton si Michael Wong. In acest an, manga japoneza a fost adaptata in premiera intr-un serial pentru micul ecran, de catre realizatorii coreeni. Difuzat din 25 mai 2011, cele 20 de episoade ale serialului urmeaza a acoperi aproape toata durata acestei veri, pana in august, fiind serialul de miercuri si joi seara de la postul SBS. Ratingurile atinse pana in prezent nu depasesc 14% la nivel national in Coreea, insa in conditiile unui serial de vara, in care lumea e plecata mai mult in concedii, ratingul de 14% pe episod este unul ridicat. Exact in acelasi interval, dar in 2010, pe acelasi post de televiziune se difuza “Bad Guy”, un serial ce a inceput excelent, atingand 15% rating la cel de-al 5-lea episod, dar care intrand in perioada campionatului mondial de fotbal, a avut o cadere spectaculoasa, si in conditiile finalizarii in graba a filmarilor la el ca urmare a termenului limita de inrolare a lui Kim Nam Gil, de la episodul 6 pana la al 17-lea (din 20 preconizate initial) nu a mai depasit 10% rating pe episod. In acest an, “City Hunter” pare a nu avea soarta nefericita a lui “Bad Guy” – de altfel un serial foarte apreciat de asiacinefili – , si doar un eveniment nefericit sau un scenariu care sa se dilueze pe parcurs ar putea strica succesul sau.

Din distributia serialului fac parte tinere talente de top ale serialelor coreene. Rolul principal masculin ii revine lui Lee Min-ho, a carui popularitate a explodat odata cu aparitia in serialul de succes “Boys over Flower” (2009). Rolul din “Personal Preference” i-a consolidat statutul de star Hallyu in plina ascensiune, iar daca nu se va intampla nimic neprevazut si “City Hunter” va fi un succes, cota lui va creste si mai mult, la doar cei 24 de ani ce-i va implini in aceasta vara. Rolul principal feminin e interpretat de actrita Park Min-young, ce a putut fi vazuta in serialul istoric “Princess Ja Myung” sau in “Sungkyunkwan Scandal”. Distributia serialului e completata de o serie de actori cunoscuti din alte filme si seriale coreene traduse de Asia Team de-a lungul timpului: Kim Sang Jung (ce are un rol in “Princess Hours”), Kim Sang-ho (negustorul de mica statura din Kingdom of the Wind), Choi Ho-jin (din Dong Yi si o multime de filme recente de success precum “The Unjust”, “I Saw the Devil” sau “The Sword with no Name”) etc. Din nefericire, recent, un accident in timpul filmarilor era sa pericliteze serialul, partea din fata a masinii conduse de actor intr-o scena de actiune fiind distrusa in intregime. Actorul a scapat cu leziuni nesemnificative, iar in cele din urma filmarile au fost reluate, iar serialul nu a fost interupt.

Povestea are loc in Seul, anul 2011.Lee Yoon Sung (Lee Min Ho ), un talentat absolvent al Institutul de Tehnologie din Massachusetts este acceptat in cadrul Grupului de Securitate Nationala si Comunicatii al Casei Albastre. O intalnire neobisnuita cu primul coreean in adolescenta, aduce in viata lui Lee Yoon Sung , primul fior al dragostei. Poza lui Kim Na- Na ( Park Min-Young ) lasa o puternica impresie asupra lui prin puritatea si frumusetea ei. Dupa sapte ani, la intoarcerea in Coreea, acesta o va intalni pe frumoasa Kim Na Na care intre timp devine agent de securitate al Casei Albastre. Dar viata lui Lee Yoon Sung ascunde un mare secret ce va da nastere unui cumplit plan de razbunare.
Hotarat sa-si accepte destinul, Lee Yonn Sung incepe sa-si puna in aplicare planul, incercand sa respecte avertismentul tatalui sau.”Sa n-ai incredere si sa nu te indragostesti de nimeni. Daca identitatea ta reala e descoperita, tu si cei din jurul tau, veti muri scaldati in sange.”
Chiar daca filmarile nu s-au terminat (la momentul scrierii acestui articol), serialul a fost deja cerut spre difuzare in Statele Unite, Thailanda si Singapore si asta datorita popularitatii in contiua crestere a lui Lee Min Ho. La acestea se adauga si numele regizorului serialului, Jin Hyeok, nimeni altul decat cel care a regizat “Painter of the Wind” si “Prosecutor Princess”. Acestea fiind spuse, mai trebuie adaugat un ultim lucru: traducerea in limba romana este facuta dupa o cu totul alta sursa decat pseudo-subtitrarile care in ultimul timp s-au inmultit asemeni cipercilor dupa ploaie, facute de amatory care nu cunosc limba engleza si coreeana la un nivel care sa le permita iesirea cu o subtitrarea decenta in limba engleza. De aici numeroasele denaturari si alterari ale sensurilor cuvintelor pe care alti conationali de-ai nostri, in graba dupa “celebritate” (tot pseudo si aceasta), le-au folosit pentru a transmite mesajul serialului. Consideram traducerea la cel mai inalt standard de calitate a acestui serial ca un dar pentru toti asiacinefilii satuli de traducerile proaste care zi de zi ne sufoca, aparute pe diverse site-uri de subtitrari si asa-zise bloguri personale. Si suntem convinsi ca acesta va fi apreciat, bonus fiind calitatea superioara a imaginii raportata la orice varianta xvid existenta pe internet (rip propriu din varianta 720p). Vizionare placuta !

Articol realizat de cris999 in colaborare cu alinabv – asiacinefil.com

“When Ruoma was Seventeen” reprezinta debutul promitator al regizorului Jiarui Zhang, cel care avea sa se bucura de numeroase aprecieri si premii in cadrul unor festivaluri de film ca cele din Beijing, Berlin, Montreal sau Los Angeles pentru productiile sale originale reflectand imaginea Chinei rurale si a traditiilor acesteia. Acest film i-a adus premiul special al juriului la Festivalul de film studentesc de la Beijing si o nominalizare la marele premiu al festivalului de la Montreal. Iar acesta a fost doar debutul, Jiarui Zhang reusind sa iatraga atentia si cu filmele sale ulterioare, cum ar fi The Road (2006) si Red River (2009). Filmarile au fost realizate in mare parte intr-o zona rurala de o rara frumusete a Chinei, in provincia Yunnan din Sudul tarii. Aici se intind milioane de acrii de adevarate minuni ale unei agriculturi ecologice practicate intr-o zona ce constituie una din atractiile turistice ale Chinei, cunoscuta sub numele de amenajarile terasate Honghae Hani. Zona este situata in inima unei asezari a unei populatii minoritare cunoscute sub numele Hani, ce a reusit sa gaseasca combinatia perfecta intre civilizatia umana si mediul inconjurator. Ca o creatie a omului, terasele situate de-a lungul raului Honghe nu au devenit doar un loc de interes cultural ci si o parte a frumusetii peisajului natural local, cunoscuta in intreaga lume. Cu valorile sale unice si profunde, populatia Hani si-a mentinut modul ei de viata de-a lungul secolelor, prin intermediul festivalurilor, costumelor, cantecelor si dansurilor. Drept urmare, terasele Hani au fost incluse pe lista monumentelor naturale protejate de UNESCO.

Dar despre ce este vorba in film ? Ruoma, o tanara Hani in varsta de 17 ani, de o inocenta coplesitoare, isi duce traiul alaturi de bunicii ei, in provincia Yunnan din China, intr-un cadru natural de o rara frumusete. De altfel, regiunea este renumita pentru frumusetea muntilor terasati, pe care, din timpuri stravechi, oamenii cultiva orez, precum si pentru costumele populare, viu colorate, lucrate manual cu multa maiestrie. Atat pentru Ruoma, cat si pentru ceilalti sateni, religia si traditiile locului reprezinta singura lor calauza sociala. O astfel de traditie e obieceiul cultivarii sau recoltarii orezului, cu toate ritualurile aferente, care dainuie de secole, neintinat de urbanism. Pe acest fundal al Chinei rurale, Ruoma merge zilnic pana in cel mai apropiat oras, unde vinde porumb copt, spre marea atractie a turistilor care o fotografiaza ca pe un exponat muzeal, impresionati de frumusetea ei ingenua si de costumul ei popular deosebit. Luand contact cu civilizatia, universul cunoasterii Ruomei se largeste: descopera walk man-ul, fotografii ilustrand zgarie-nori din marile orase, rujul de buze, iar marea ei dorinta devine aceea de a se plimba macar o data cu liftul, intrucat de-abia acum afla de existenta acestei inventii. Traditiile, satul natal, oamenii locului, palesc in fata pornirii ei catre cunoastere. Ei bine, in acest orasel, cunoaste un tanar fotograf care va deveni elementul cheie al deznodamantului acestei povesti.

“When Ruoma was Seventeen” e un film superb si totodata dulce-amar despre varsta tranzitiei de la copilarie la maturitate a unei tinere apartinand populatiei Hani, dar care arunca si o scurta privire asupra ciocnirii dintre China Veche, rurala, si China Noua, a marilor orase, intr-o tara cu o intindere imensa in care modernizarea reprezinta o cursa contra cronometru ce distruge spiritul asezarilor rurale. Ruoma este o tanara care nu a vazut pana a implinit 17 ani ce inseamna viata la oras. A vazut cu ochii ei cum unii sateni ajungeau sa-si gaseasca o slujba la oras, care ii schimba complet si ii faceau sa treaca pe planul doi vechiul mod de viata. Acest lucru i-a starnit curiozitatea, si mergand in oraselul din apropiere pentru a vinde porumb copt si a-si intretine bunicii, ramane socata cand turistii straini ii remarca frumusetea si ii cer sa faca o fotografie cu ea. Modul ei de viata, retinerea ei, si costumul traditional pe care il poarta stranesc curiozitatea turistilor, iar A-ming, un tanar fotograf aspirant, sesizeaza oportunitatea, pentru Ruoma, de a castiga usor bani pozand pentru straini. Dar in scurt timp apar aluzii cum ca doar ar profita de pe urma frumusetii fetei pentru a castiga bani si a o exploata, lucru care, desigur, nu era adevarat, dar care demonstreaza ca in orice comunitate, aflata chiar la capatul lumii, invidia poate altera spiritul uman pur. Interesanta intrebarea pe care filmul o intrevede, anume ce se va intanpla cand – si daca – Ruoma va fi prea mult expusa tenatiilor lumii moderne. O parte din raspuns e data de presupunerile celor din jur cum ca A-ming ar profita de ea pentru a face bani. Prietena ei, acaparata total de viata de la oras, care se plimba toata ziua cu liftul la locul de munca (si care e si visul Ruomei) pare a profita si ea de naivitatea tinerei, la fel, la un moment dat, si unii dintre turisti. Ruoma e atat de inocenta incatcrede ca orice lucru rau i s-ar intampal e pur si simplu de nesuportat. De fapt, ea nu reprezinta decat acel om inca nealterat de tentatiile lumii moderne, care stie sa aprecieze un walkman pentru imensa bucurie sufleteasca pe care i-o ofera sunetul muzicii, si care se intristeaza cand acesta “s-a stricat”, fara a sti ca de fapt i se descarcasera bateriile.
Un film care indeamna la meditatie, pe fondul unor peisaje superbe si a unei povesti simple, interpretate de actori semi-profesionisti, ale caror trairi naturale alunga jocul de teatru uneori inestetic al actorului profesionist. In fata camerei, protagonistii sunt naturali ca in viata de zi cu zi, iar acest lucru este crucial in productiile de acest gen, artistice, fara un buget deosebit. Remarcabile sunt obiceiurile comunitatii Hani – una din cele 40 de minoritati etnice din China actuala -, redate atat de frumos in film, pelicula constituindu-se intr-o veritabila invitatie adresata intregii lumi de a vizita acele locuri. Nu in ultimul rand, la incheierea filmului planeaza o intrebare retorica, ce reprezinta si ideea principala pe care se axeaza pelicula: sa fie, oare, viata de la oras, alternativa fericita la viata simpla pe care Ruoma o duce in satul natal uitat de lume ? Lumea moderna distruge sau civilizeaza omul ? Filmul ofera un raspuns propriu, insa doar vizionandu-l spectatorul poate raspunde cu sufletul la aceasta dilema. Iubitorii filmelor artistice vor fi incantati, “When Ruoma was Seventeen” e un film stralucit !

Articol realizat de cris999 in colaborare cu Anna – asiacinefil.com

Cine nu-si aminteste de celebra productie hollywoodiana “Ghost” – 1990, cu Patrick Swayze si Demi Moore, castigatoare a doua premii Oscar ? Un clasic de neuitat, pe care producatorii japonezi si coreeni s-au gandit ca dupa 20 de ani merita un remake care sa readuca in sufletele tuturor minunata poveste de iubire dincolo de timp si spatiu a celor doi protagonisti. Regizat de Taro Ohtani, aflat la primul film pentru marele ecran (intre altele, anterior a regizat celebra seria de televiziune Gokusen), “Fantoma: in bratele tale ca altadata” are in rolurile principale 2 actori ajunsi la maturitatea deplina, unul coreean si unul japonez. Este vorba de Song Seung-heon (vi-l mai amintiti pe tinerelul timid din “Calla”, debutul sau pe marele ecran de acum 11 ani ?) si pe actrita japoneza Nanako Matsushima, ce a aparut in Ringu (1998) si care a putut fi vazuta si in cunoscutul “Hana Yori Dango” in rolul surorii mai mari a lui Tsukasa, Tsubaki Domyougi. Filmul a avut aproape 10 milioane de dolari incasari, si chiar daca nu are cum sa se ridice la nivelul filmului original (ce a avut incasari la nivel mondial, pana in prezent, de aproape o jumatate de milliard de dolari), are o poveste bine structurata, cu unele modificari fata de clasicul american, dar mergand pe aceeasi idee (ca doar de aceea se numeste “remake”).

Nanami lucreaza intr-o mare companie japoneza, timpul liber aproape inexistent impiedicand-o sa acorde importanta vietii sale personale. Si totusi, in momentul in care il intalneste accidental pe Jun-Ho, tocmai intr-o fantana arteziana – ea, ametita de alcool in urma unei iesiri cu colegele de serviciu, el, fascinat de imaginea unei veritabile Artemis sub picurii de apa – viata ei pare a se schimba pentru totdeauna. Cei doi se indragostesc la prima vedere, iar mai apoi isi gasesc refugiul in atelierul de olarit al lui Jun-Ho. La caldura flacarilor cuptorului incins, in semiintuneric si in compania lutului, acolo e locul unde se consuma frumoasa lor poveste de iubire, dincolo de orice bariere culturale (el fiind coreean, iar ea japoneza). In scurt timp cei doi ajung in fata altarului, si o viata plina de fericire pare a-i astepta. Intr-una din zile, visatoare, accidental Nanami descopera, la serviciu, o tranzactie in curs de desfasurare cu o companie cu care nu isi aminteste sa fi existat relatii comerciale. In consecinta, aceasta opreste transferul de bani pana cand angajatii ii prezinta un raport despre necunoscuta companie partenera. La scurt timp, Nanami e implicata intr-un incident: un hot ii sustrage geanta si o loveste cu motocicleta. Ridicandu-se in urma loviturii, Nanami alearga dupa hotul care se oprise o clipa, dar cand revine la fata locului il gaseste pe sotul ei tinand-o in brate… Doar ca ea zacea fara suflare in mijlocul strazii. Tocmai devenise o fantoma.

Filmul este o adaptare captivanta a povestii clasice la realitatile Japoniei contemporane. Stilul in care e spusa povestea este unul tipic asiatic, plin de profunzime sip e alocuri de originalitate. De exemplu, eroina odata devenita fantoma e instruita sa miste obiecte (pe care, desigur, fiind un spirit nu avea cum sa le poata misca) de o fetita de cativa ani, prietenia care se naste intre ele aducand o nota de sensibilitate suplimentara filmului. In pelicula clasica, cel care il invata pe Patrick Swayze sa loveasca in celebra cutie de bere goala era un raufacator simpatico ce traversa tramvaiele si speria oamenii. Medium-ul, care in filmul clasic e interpretat de Whoopi Goldberg, apare si in remake-ul asiatic, la fel de plina de energie insa interpretat de o actrita veterana care desi are o prestatie remarcabila, nu se ridica la nivelul prstatiei vedetei americane de culoare. De altfel, criticii occidentali de film sunt de parere ca punctul slab al remake-ului – in ciuda efectelor speciale bine realizate – este prezentarea destul de lapidara a povestii de iubire, acestia considerand ca lipseste chimia necesara intre cei doi protagonisti, scenele de cuplu fiind mai putin profunde ca in pelicula clasica. Trebuie, totusi, sa nu uitam ca avem in fata un film realizat de o echipa de japonezi, cu un scenariu adaptat de 2 scenaristi tot japonezi dupa clasica poveste a americanului Bruce Joel Rubin. Sensibilitatea japonezilor este una retinuta cand vine vorba de manifestarea in public a sentimentelor, de redarea lor pe ecran. Aici e marea deosebire intre cinematografia japoneza si orice alta cinematografie din lume, nu doar cea americana: oricat de inexpresivi ar fi actorii, realizatorii au talentul de a expune in imagini niste ganduri care ajung la sufletul spctatorului, il fac sa simta emotia nespusa de personaje, interiorizand in fiecare din ei drama de pe ecran. Daca aplicam aceasta teorema demonstrata de clasici precum Ozu, Kurosawa sau Mizoguchi la orice film japonez realizat de la ei pana in prezent, vom constata ca nici “Ghost” In Your Arms Again” nu iese din tipare. Nu in ultimul rand, nu trebuie uitat subiectivismul criticilor americani de film, care uita ca in ultimii ani au elogiat o multime de remake-uri hollywoodiene dupa productii asiatice, fara ca acestea sa poata reda ceva din farmecul productiilor originale. Inclusiv “The Departed”, in ciuda uriaselor castiguri obtinute, nu e, pentru publicul asiatic, decat un remake oarecare dupa o triligie pe care Asia a adorat-o si continua sa o adore, “Infernal Affairs”.

Pentru iubitorii dramelor japoneze, “Ghost: In Your Arms Again” e o placuta surpriza. Probabil ca americanii nu vor putea intelege niciodata de ce :Ghost}-ul lor a avut nevoie de un remake. Si asta pentru ca Demi Moore si Patrick Swayze au intrat de mai bine de 20 de ani in istorie si le-au cucerit definitiv sufletele cu povestea lor din “Ghost”. Amintirea scenelor memorabile pe fondul muzical al “Unchaind Melody“ este pastrata vie prin stelele simbolice ale celor doi actori de pe Walk of Fame si prin faptul ca melodia a fost lansata in 1955 si se confunda cu ceva din spiritual american. Si totusi, pentru consumatorii de filme asiatice, remake-ul nu poate fi decat o alta viziune, bine pusa pe ecran, a unui mit. Daca va veti simti putin umezi ochii la incheierea lui, inseamna ca acest film si-a atins scopul. Si sunt toate sansele sa se intample acest lucru. Drept urmare, vizionare placuta !

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

Sfarsitul anului 2010 a adus pe marile ecrane din China inca un blockbuster de senzatie, “Let the Bullets Fly”. Vorbim, de fapt, de cel mai de succes film chinezesc nu doar al anului 2010, ci si al tuturor timpurilor. In Hong Kong a depasit 1,5 miliaone dolari incasari, insa succesul urias l-a inregistrat in China, unde a obtinut nici mai mult nici mai putin de, atentie, 102,6 milioane de dolari ! In primele 3 saptamani de la lansare (13 decembrie 2010– 2 ianuarie 2011) filmul a incasat numai in China 85 de milioane de dolari ! Pana in prezent, “Let the Bullets Fly” a avut incasari totale de 104,2 milioane de dolari, si a castigat un premiu pentru cele mai bune costume, la Asian Film Award. La acestea se mai adauga inca 5 nominalizari la aceslasi prestigios festival de film al Asiei. Filmul este scris si regizat de apreciatul Wen Jiang, care interpreteaza si unul din cele 3 roluri principale.Scenariul – bazat pe o povestire a lui Ma Shifu, un celebru scriitor din Sichuan – a trecut de peste 30 de retusari pana cand regizorul a fost pe deplin multumit de el. Desi lansarea filmului fusese programata pentru luna septembrie, aceasta a fost amanata pana in decembrie, cand a dat lovitura, devenind filmul numarul 1 in China continentala din toate timpurile, in privinta incasarilor. E greu de spus ce anume a adus acest succes extraordinar si neasteptat; parte s-ar putea datora scenariul, parte – interpretarii exceptionala a actorilor. Si ce actori… Wen Jiang, care recent a interpretat rolul lui Cao Cao in “The Lost B;adesman”, You Ge, un actor chinez extrem de apreciat, cu 11 premii de interpretare in cariera sa, cu roluri memorabile in If You are the One sau A World Without Thieves, si, nu in ultimul rand, cu megastarul international Chow Yun-Fat, a carui interpretare din Confucius a marcat revenirea in glorie in cinematografia chineza, dupa periplul hollywoodian. In rolul secundar feminin o putem revedea pe Carina Lau, regina din Detective Dee (unde a castigat premiul pentru interpretare la Hong Kong Film Awards), si, o surpriza, intr-o scena de 5 minute, chiar la inceputul filmului, ochii ageri ai cunoscatorilor il vor putea remarca pe nimeni altul decat pe celebrul regizor chinez Feng Xiaogang, realizatorul lui Assembly si Aftershocks, care demonstreaza si talent actoricesc, fiind la al 13-lea rol intr-un film.

Sichuan, sudul Chinei, anii ’20. Tang (You Ge) este un guvernator excentric caruia banii sotiei oferiti ca mita i-au asigurat un loc de guvernator caldut, care urmeaza sa-i aduca o multime de castigauri din taxele pe care urmeaza sa le impuna localnicilor. Impreuna cu sotia sa (Carina Lau) si consilierul sau (Feng Xiaogang), acestia se indreapta, intr-un “tren” tras de cai, escortati de soldati inarmati pana in dinti ai Diviziei a 18-a a Armatei Republicane spre locul unde urma a fi inscaunat guvernator. Ca in westernurile americane, acestia traverseaza o regiune muntoasa din sudul Chinei, in pustietate, in niste vremuri in care monarhia fusese abolita, iar haosul domea pretutindeni. La un moment dat, trenul este atacat de banditii bubosului Zhang (Wen Jiang), soldatii sunt ucisi iar vagonul in care se afla guvernatorul deraiaza, ajungand intr-un lac. De sub mormanele de fier, speriat, cu sufletul cat un purice, guvernatorul Tang incearca sa-si faca loc si sa iasa la suprafata unde, surpriza, gaseste o multime de pistoale atintite asupra sa. Banditii vor argintul si banii, dar sarmanul guvernator tocmai isi platise ultimii banuti ca mita pentru a face bani ca guvernator, astfel ca, pentru a scapa cu viata, neavand ce altceva sa le ofere banditilor, pune la cale un plan ingenios. Drept urmare, acesta pretinde ca este, de fapt, consilierul guvernatorului (care tocmai a murit inecat), si ii propune banditului Zhang sa se dea drept guvernator. Conform planului, in scurt timp ar fi urmat sa stranga o multime de bani impreuna. Intelegerea pare parafata, Tang scapa cu viata si, mai mult, din acel moment devine consilierul falsului guvernator. Iar drumurile ii calauzesc spre orasul Gastei, un orasel terorizat si controlat de lordul traficului cu opiu si carne vie din regiune, domnul Huang (Chow Yun-Fat). Cum, insa, noul guvernator e decis sa faca bani nu de pe urma oamenilor sarmani cu doar a celor instariti si imbogatiti peste noapte, principala lui tinta devine insusi… temutul Huang.

Intr-o oarecare masura, “Let the Bullets Fly” aminteste de westernurile hollywoodiene din perioada de apus a genului western si a Vestului Salbatic. Si China anilor ’20, imensiul teritoriu atat de greu de controlat de o autoritate centrala, este ca si Taramul Fagaduintei nord-american un tinut in pluna transformare. Din peisajul ei lipsesc doar sondele de titei, altfel ai fi avut impresia ca te afli intr-un western pur american. Poate ca cel mai la indemana film pentru a descrie atmosfera din „Let the Bulkets Fly“ este realizarea hollywoodiana din 2007 – “The Assassination of Jessee James…”. Ca in aceasta pelicula, scenele comice alterneaza cu cele grave, dramatice, insa filmul lui Wen Jiang areceva in plus: originalitate si mult, mult umor negru si de situatie care ironizeaza una din trasaturile tipice ale oamenilor din popor: naivitatea. De la inceput pana la sfarsit filmul are parte de consistenta, umor negru si gaguri reusite care te tin in priza si te amuza pana la lacrimi. Cei trei actori principali au o scena de aproximativ 12 minute in care dau dovada marelui talent actoricesc: toti trei stau in jurul unei mese si discuta. Nu te plictisesti o secunda din cele 12 minute, si e imposibil sa nu ramai fermecat de mimica si gestica acestora, dar si de comicul situatiei. Dar pe langa partea comica, filmul are si o latura dramatica, care insa nu eclipseaza cu nimic farmecul atmosferei vesele. Principiul “viata merge mai departe chiar daca unii dintre noi parasesc aceasta lume” isi gaseste sinonimul perfect in “Let the Bullets Fly” in optimismul personajelor.

Un film pur si simplu fermecator, aclamat de critici, laudat pretutindeni, care, odata intrat in istoria filmului chinezesc, cu siguranta va ramane ani buni de acum inainte unul de referinta pentru genul “eastern” din intreaga Asie, asa cum s-a intamplat cu “The Good, the Bad and the Weird” sau cu “Sukiyaki Western Django” in anii precedenti. Dar “Let the Bullets Fly” este peste orice film de gen realizat pana acum in Asia, iar acest lucru nu poate fi decat o tentanta invitatie pentru cinefili la spectacol. Un spectacol de imagini, de costume viu colorate minunate, de actorie, de regie, de scenariu. Altfel spus, un spectacol total. Nu trebuie uitata nici coloana sonora, care include una din melodiile principale regasite pe coloana sonora a filmului “The Sun Also Rises”. Munca de subtitrare a filmului a durat peste 10 zile (ca urmare a numarului urias – peste 2500 – de linii), fiecare linie de timing a fost refacuta manual pentru ca textul sa ramana suficient de mult pe ecran incat sa poata fi citit in intregime (o hiba clasica, deja, a subtitrarilor internationale la filmele chinezesti), iar limbajul de argou si umorul chinezesc a fost adaptat la limba romana astfel incat si spectatorul roman sa rada in acelasi timp cu cel chinez la unele replici ale actorilor. Exista destule situatii in film in care daca nu esti chinez nu intelegi decat “suprafata”, pentru ca sunt legate strict de acel spatiu geografic si de de istoria acelei tari. Acelasi impediment apare cand vine vorba de intelegerea anumitor vorbe cu talc chinezesti, care fara mijlocirea traducatorului si interpretarea in context, chiar cu explicatii suplimentare in afara textului subtitrarii, si-ar pierde din farmec.Insa tot acest efort a meritat din plin pentru ca filmul il rasplateste atat pe traducator pentru stradanie cat si pe cinefilii care vor avea sansa sa-l vizioneze in premiera absoluta in Romania subtitrat in limba romana. Asadar, “Let the Bullets Fly” si sa inceapa spectacolul !

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

O delicatesa culinara este vedeta dramei plina de mister “The Recipe”, care o readuce in prim plan pe regizoarea Anna Lee (Lee Seo-Goon) la 12 ani de la filmul de debut, “Rub Love”. In 1998, Lee intrase in istoria filmului coreean ca fiind cea mai tanara regizoare, la doar 23 de ani ! Si de aceasta data, Lee semneaza si scenariul propriului sau film, in care apar 2 actori tineri extrem de apreciati in acest moment in Coreea. Este vorba de Lee Dong-wook, vedeta din serialul de mare succes “My Girl”, care la 4 zile dupa incheierea filmarilor si-a inceput stagiul militar obligatoriu de 2 ani. Vedeta feminina a filmului este Lee Yo-won, nimeni alta decat interpreta personajului Seon-deok din serialul “Queen Seon-deok” sau protagonista din recentul “49 Days”. Un alt actor important al filmului e Ryoo Seung-Ryong, recent vazut in “Battlefield Heroes”, dar care are un rol memorabil in serialul “Painter of the Wind”). Cu o astfel de distributie si cu un scenariu care aduce cu sine o multime de rasturnari de situatie si surprize, “The Recipe” nu avea cum sa dea gres. Desi nu este o productie comerciala in care sa se fi investit mult, dupa cele 2 saptamani cat a rulat in cinematografele din Coreea filmul a strans undeva la 200.000 de euro incasari, fapt ce demonstreaza o data in plus ca cinematograful e cu precadere casa filmului comercial si in secolul XXI. In schimb, “The Recipe” a fost prezentat la mai multe festivaluri prestigioase de film, precum a 15-a editie a Festivalului International de film de la Pusan, la a 10-a editie a New York Asian Film Festival si mai ales la editia din acest an a Festivalului de la Berlin.

Un tanar ce tocmai si-a incheiat serviciul militar doreste sa-si gaseasca un job in presa, si pentru aceasta il contacteaza pe Choi Yu-jin, un producator de documentare la DBS. Tanarul ii prezinta o poveste scrisa de el in perioada militariei. Initial, Choi Yu-jin il refuza cu motivul ca acest gen de povesti nu prezinta interes decat printre soldati.  Dar in momentul  in  care afla ca tanarul  si-a efectuat  serviciul militar la penitenciarul Il-dong, unde  a fost detinut – Kim Jong-gu, cel mai atroce criminal si fugar al tuturor timpurilor- , tanarul aflandu-se in posesia unui amanunt legat de ultima dorinta a condamnatului inainte de a fi executat, Yu-jin devine brusc interesat. La vremea executiei nu s-a publicat in presa ca ultima lui dorinta a fost sa manance un castron cu tocana Doenjang. Aceasta dorinta i se pare ciudata producatorului si devine curios. Chiar foarte curios. Prin urmare incepe sa faca  investigatii pe cont propriu si intervieveaza rand pe rand martori ai executiei, colegul de celula, detectivi participanti la arestare, patroana obscurului restaurant de provincie unde a fost arestat Kim Jong-gu.  Arestare care, culmea, a avut loc tocmai in timp ce manca un castron din aceeasi tocana, care insa avea o aroma ce i-a paralizat pe toti astfel ca nu a fost uitata de cei prezenti. Treptat, Choi Yu-jin descopera un alt personaj decat cel prezentat publicului, un personaj de legenda in penitenciare. Care este secretul si semnificatia gestului acestui criminal in serie care s-a lasat arestat pentru a savura pana la ultima picatura un castron cu tocana ? In plus, ultima dorinta a acestuia in fata mortii a fost tot de a manca un castron cu aceeasi tocana  Doenjang. Care este cheia misterului?  Producatorul Choi Yu-jin este absolut hotarat sa dezlege aceasta poveste care pare a fi din ce in ce mai ciudata.

Doua filme coreene au insistat recent pe tema culinara (Le Grand Chef si sequel-ul sau), insa de data asta “The Recipe” imbina arta culinara cu o poveste de mister intriganta, plina de surprize. S-ar putea spune ca filmul calca mai mult pe urmele unui “Chocolat” (2000) sau “Facing Window” (2003) in privinta unor aspecte ale sale, iar cinefilii cunoscatori ai cinematografiei mondiale probabil vor sesiza unele asemanari intre aceste trei filme. “The Recipe” reuseste performanta de a duce spectatorul pe diverse carari, oferindu-i ocazia sa admire, pe fondul intrigii, peisaje superbe ale Coreei rurale, pe parcurs avand loc mai multe rasturnari de situatii care cu siguranta vor captiva. Romantismul personajului feminin (o latfel de… “Queen” [Seon-deok[ ) e perfect acompaniat de coloana sonora remarcabila a cunoscutului compozitor Han Jae-kwon. Povestea filmului aminteste de scenariile de acum un deceniu din cinematografia coreeana, cand adevaratele idei originale creau o veritabila placere sa urmaresti un film coreean. Hallyu era la inceputurile sale, iar influenta occidentala nu ajunsese inca la filmul coreean. Asa numita “cale coreeana” de realizare a unui film era un adevarat deliciu pentru orice cinefili. “The Recipe” aduce ceva din originalitatea acelei varste a filmului coreean, imbinand fantezia cu arta culinara, totul osciland in jurul intrebarii: cum poti crea o tocana perfecta “made in Korea” ? E interesant de urmarit cum se impletesc povestea e iubire desprinsa parca dintr-un basm si satira ce are in centrul ei obsesia proprie coreenilor legata de identitatea nationala. Bunaoara Choi, producatorul ce alearga dupa reteta magica a tocanei Doenjang, e imaginea mandriei nationale coreene, obsedat de tot ce inseamna bucatarie coreeana in cel mai mic detaliu (detalii precum salinitatea apei sau tipul de soia folosita pentru prepararea mancarii sunt ca niste reguli stricte devenite aproape un simbol national).

Nu in ultimul rand, mai trebuie specificat faptul ca Doenjang-ul e una din mancarurile traditionale ale bucatariei coreene, un fel de pasta de soia realizta prin fermentare. Literalmente, termenul “Doenjang” inseamna “pasta groasa”. Obtinearea Doenjang-ului se face in urma unui procedeu traditional si unic in acelasi timp: soia uscata este fiarta si pisata intre pietre, obtinandu-se o pasta uscata sub forma unor blocuri numite “meju”. Acestea la randul lor sunt uscate la soare iar mai apoi pee le se lipesc tulpini de orez uscate. Bacteriile de pe aceste tulpini produc fermentatia si… mirosul specific de amoniac al acestor bucati de “meju”. Dupa o luna sau doua, meju e mutat in vase de lut ars umplute cu apa sarata, fermenatnd in continuare. Bacteriile isi fac si ele treaba, transformand amestecul intr-o substanta bogata in vitamine. Ca in cazul laptelui fermentat, lichidul rezultat se separa de partea solida. Lichidul da asa numitul “sos de soia coreean”, in timp ce partea solida – Doenjang-ul propriu zis – e sarat si gros si poate fi consumat crud, ca un condiment, alaturi de legume. Cel mai frecvent e folosit in tocane si sosuri, ca in cazul prezentat in actualul film. De ce Doenjang-ul reprezinta o mandrie a Coreei ? Pentru ca e considerat unul din sosurile esentiale ale bucatariei coreene si, se spune, consumat in cantitati mari lungeste viata. Ca dovada, peste 30.000 de coreeni din Sunchang – un centru cunoscut in Coreea pentru productia de Doenjang – au trecut de venerabila varsta de 100 de ani ! Secretul lui ramane inca necunoscut, desi se stie ca Doenjang-ul contine vitamine, minerale si chiar hormone, compusi considerati a avea proprietati anti-cancerigene.

Iubitorii bucatariei coreene nu vor avea motive sa regrete vizionarea acestui film, la fel nici iubitorii filmelor de mister. Farmecul filmului sta tocmai in faptul ca, odata cu incheierea lui, o intrebare va macina fiecare spectator ale carui papile gustative au fost serios puse la incercare pe durata filmului: “Si totusi, ce gust avea misteriosul Doenjang ?”. O intrebare retorica la care oricine ii va cauta un raspuns probabil nu il va gasi vreodata. De ce ? Pentru ca secretul e ascuns undeva in radacinile sufletului poporului coreean, iar daca nu gusti macar o data in viata preparate traditionale coreene nu vei intelege misterul Doenjang-ului. Vizionare placuta !

Articol realizat de cris999 in colaborare cu mialex55 – asiacinefil.com

Tanarul regizor din Hong Kong Wong Ching-Po pare a fi ajuns cu “Revenge: A Love Story” la apogeul carierei sale regizorale. “Revenge: A Love Story” este un film diferit de tot ce a mai realizat pana in prezent, viziunea sa fiind redata prin procedee tehnice ultramoderne care ridica filmul la nivelul oricarei productii de succes similare de peste Ocean. In rolurile principale apar 2 actori apparent necunoscuti: cantaretul pop Juno Mak, un actor tanar ce a mai fost vazut in “Dream Home”, si actrita japoneza Sora Aoi, care nu a prins inca un rol mare in filmele in care a fost distribuita. Cu doi actori aproape necunoscuti cinefililor, Wong Ching-Po a reusit sa realizeze aproape o capodopera cinematografica, un film care prin scenariu si punerea lui pe ecran poate fi considerat un “I Saw the Devil” in varianta chineza. E vorba de o poveste violenta a unei razbunari si, in paralel cu ea, de o poveste pura de iubire. Wong Ching Po reuseste sa transmita perfect fiorul dual al firii umane, in care principala tema – razbunarea – este luata ca exemplul eliberator al strigatului de disperare in cautarea dreptatii. Si totusi, asa cum finalul o va demonstra, razbunarea e un act profund, savarsit conform unui ritual specific, dar care nu ajuta pe nimeni. Filmul a fost prezentat cu succes in deschiderea fstivalului de film asiatic din Hong Kong de anul trecut si in cadrul festivalului London Terracotta din acest an.

Chan Kit e un tanar marginalizat ce lucreaza ca vanzator ambulant de chifle. Intr-una din zile o fata draguta (Wing) vine impreuna cu bunica ei, o batrana acra, cu gura mare, sa cumpere chifle. Kit se indragosteste de Wing, dar abia ulterior afla ca fata e retardata mintal. Acest lucru nu ii schimba sentimentele si, cu timiditate, incearca sa o caute pe Wing acasa la ea. Bunica se opune relatiei, considerand ca Kit vrea doar sa profite de frumusetea si inconstienta nepoatei sale, insa la scurt timp batrana moare. Nemaiavand nici un sprijin, Wing e dusa de Serviciul de Asistenta Sociala la un azil de nebuni. Dar intre timp si fata incepe sa aiba sentimente, in lumea ei, fata de Kit, si manata de dorinta de a ajunge din nou acasa, in universul unde a trait – dar care nu mai exista, fuge din azil. Urmeaza scurte clipe de fericire alaturi de Kit, dar in curand un eveniment tragic urmeaza sa schimbe destinul fetei si al celui ce se visa deja sotul ei. Dincolo de aceasta frumoasa poveste de iubire, in paralel cu ea, o serie de crime oribile inspaimanta Hong Kong-ul. Mai multi politisti sunt ucisi cu sange rece, iar mai multe femei insarcinate trec prin chinuri groaznice inainte de a-si da ultima suflare. Politia incearca sa dea de urma criminalului in serie, insa timpul este mult prea scurt, iar crimele continua. Aceste 2 lumi initial paralele ajung sa se intrepatrunda si sa marcheze pentru totdeauna iubirea inocenta a celor doi tineri.

“Revenge: A Love Story” este, intai de toate, un film violent. In Hong Kong productia a primit rating CAT III, altfel spus e interzis minorilor. Inceputul filmului este unul terifiant, cu o serie de crime oribile care ingrozesc nu doar pe ecran ci si dincolo de el. Motivatia criminalului in serie nu ne este prezentata, astfel ca spectatorul devine solidar cu efortul autoritatilor de a depista si retine eventualul autor al faptelor. Dar acesta e doar inceputul. In continuare, povestea este un ansamblu format din mai multe parti de flash-back-uri in marura a lamuri evenimentele prezentate cu atata salbaticie in partea de debut. Fiecare parte a filmului e deschisa de unele cugetari de inspiratie biblica, dar interpretate de regizor in sensul evenimentelor din film. Binele si Raul depasesc hotarele metaforei, incarnandu-se in personajele din film intr-un mod cu totul si cu totul neasteptat. Si totusi, paradoxul este ca, in ciuda titlului, filmul se pretinde a fi unul anti-razbunare. De ce ? Tocmai datorita sfarsitului sau, unul cum rar poate fi vazut, si in care, contrar asteptarilor, Raul invinge. Insa doar in aceasta lume in care sentimentele umane nu mai sunt pure ci sunt manjite de dorinta e inavutire, de cea de putere si de manipulare. La un moment dat poti avea impresia ca Apocalispa s-a mutat pe pamant, ca se petrece in fiecare zi noua care se incheie, si ca are la baza rautatea oamenilor, cursa nebuna a acestora in cautarea unei fericiri doar de ei inteleasa. De ce Apocalipsa ? Pentru ca la acest razboi dintre Bine si Rau participa – voit sau pasiv – si copiii, fiintele pure care de la varste fragede invata sa foloseasca armele albe, pistoalele sau care, in cel mai “fericit” caz ajung sa piara inainte de a se naste, din dorinta de razbunare a unei alte… fiinte umane.

Un film cu foarte multe semnificatii, cu antiteze bine punctate, cu o infruntare finala geniala in care nu poti sa stii daca Binele e simbolizat pe personajul pocait imbracat in alb sau de cel fierband de dorinta de razbunare imbracat in negru. Albul si Negrul ascund in ele sufletele a doi oameni complet diferiti: la origine amandoi au fost puri; natura i-a alterat, insa dupa un scenariu diferit. Care suflet este mai curat, cel al unui pacatos care si-a iertat dusmanii si si-a dedicat viata, spre apusul ei, Bisericii si slujirii Domnului, sau cel al unui pacatos care a ucis si-si doreste sa ucida pentru iubirea lui, pentru implinirea fericirii – asa cum Biblia si orice Declaratie a umanitatii o defineste – , dar care nu mai are nici o perspectiva reala de implinire in aceasta lume ? Raspunsul il puteti afla urmarind acest film senzational, care te pune pe ganduri si in doar 90 de minute te face sa regandesti perspectiva asupra vietii, atat din punct de vedere personal cat si biblic. Un film ce nu trebuie ratat !

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

“Come Rain, Come Shine” este un film despre care s-a vorbit mult in Coreea in ultimul an. In primul rand pentru ca este inca un film atat de tipic lui Lee Yoon-ki (This Charming Girl, My Dear Enemy), care revine dupa 3 ani cu o productie realizata special pentru prezenta la festivalurile internationale de film, cu alte cuvinte un film pur artistic. In al doilea rand pentru ca in rolul principal masculin a fost distribuit super-vedeta serialelor de televiziune coreene, Hyun Bin, lucru care a ridicat un semn de intrebare in randul fanilor sai. Obisnuit al comediilor romantice, de aceasta data Bin a acceptat un rol cum nu a mai avut in intreaga sa cariera cinematografica, in care, timp de o ora si jumatate se afla non-stop fata in fata cu partenera ei de pe ecran (o recunoaste cineva pe Lim Soo-jeong din “…ing”, “I’m a Cyborg but that’s ok“ sau “Happiness” ?), intr-un rol atipic. De altfel, pentru cei care nu cunosc filmele lui Lee Yoon-ki, in care personajele isi traiesc drama existentiala in decursul unei singure zile in care acestea sunt urmarite pas cu pas in mediul lor, ar putea gasi filmul plictisitor. 90 de minute nu se intampla absolut nimic, dialogurile sunt banale, inspirate din lucruri comune din viata de zi cu zi, iar intreaga atentie a spectatorului se muta de la subiectul pe alocuri anost la interprtarea personajelor si implicit la criza lor existentiala. Filmul a fost nominalizat in acest an la Ursul de Aur de la Berlin.

El este un architect care decide sa se mute cu atelierul din centrul orasului in demisolul casei lui de la periferie datorita traficului greoi zilnic, din cauza caruia cea mai mare parte din zi si-o petrece la lucru, departe de sotia lui. Este, asadar, clar, un sot care a pus pe primul plan cariera. De cealalta parte, ea e editor la o editura si se afla intr-o mare dilema. Urmeaza sa mearga cateva zile in interes de serviciu in Japonia, si ramane surprinsa de insistenta neobisnuita a sotului de a o lua de la aeroport la intoarcere, un lucru atipic pentru acesta. Dupa cateva minute de discutii aparent banale, in masina cu care cei doi soti se intorc acasa, brusc, ea il anunta pe acesta ca vrea sa-l paraseasca. Dupa o casnicie de 5 ani, in care nu au reusit sa aiba un copil, ea se gandeste la divort. Si cum se intampla de obicei in astfel de cazuri, ea il anunta pe sotul ei ca are un amant. In jurul acestui anunt neasteptat, intampinat cu o neobisnuita tacere si calm de sot, se scrie intreaga poveste a acestui film.

Fara explozii emotionale si axat pe o tensiune ce mocneste in tacere, tradata de reactii neobisnuit de calme fata de situatia data, “Come Rain, Come Shine” pisteaza un portret mut dar intrigant al unui cuplu de tineri care contempla neputinciosi ultima zi a unei casnicii de 5 ani. Odata cu despartirea anuntata a se produce in curand, viata celor 2 personaje e bulversata. El reactioneaza ciudat: nu manifesta nici un semn de nervozitate, ca si cum ar accepta un lucru banal. Ea incearca sa-si faca ordine intre lucruri, dar vrea sa o faca in liniste, fara ca el sa-i invadeze ultimele clipe de intimitate dintr-o relatie deja incheiata, in opinia ei. Gesturi banale tradeaza tensiunea din cadrul cuplului, ascunsa cu abilitate de scenarist prin dialogurile simple, aproape lipsite de sens, intr-un moment in care spectatorul s-ar astepta ca cei doi sa vorbeasca despre relatia lor pe cale sa se stinga. In acest sens, interesanta e reactia femeii in momentul in care partenerul se ofera sa duca cosul de gunoi cu obiectele aruncate de ea, afara: dintr-o data, in fata insistentelor lui, devine agitata si exclama. Tonul ei autoritar il convinge pe barbat sa renunte la idee, insa in ce o priveste, gestul tradeaza nelinistea data de faptul ca el ar putea vedea ce anume a aruncat la gunoi din acel univers comun care a functionat “perfect” pana atunci. E o dovada clara a disparitiei increderii din acest cuplu. El, prin comportamentul sau, incearca sa o linisteasca, sa-i da ocazia de a medita in liniste asupra decizie luate. Ii raspunde mereu pe plac, cedeaza mereu cand exista o cat de mica samanta de posibil scandal. Ea e oglinda lui: apa intra in casa, dar, ca adineaori el, politicoasa, il intreaba: “Ai nevoie de ajutor ?” Nimic din comportamentul celor doi nu tradeaza faptul ca sunt pe cale sa se desparta. Se comporta in continuare firesc, ca intr-un cuplu fericit, care se iubeste si se ajuta reciproc. Asta pana cand ea, enervata de calmul lui, are un moment de revolta. Iar mai apoi suna el, amantul, si o cere pe ea la telefon.

Filmul marcheaza inca un pas inainte in cariera cinematografica a lui Lee Yoon-ki. Asta in ciuda faptului ca e vorba de un film cu un buget minuscul, filmat in doar 3 saptamani. Inspirat din nuvela “Pisica care nu se mai poate intoarce niciodata”, scrisa de japoneza Inoue Areno, filmul si-a recuperat investitia din perioada cat a rulat in cinematografe, insa pentru fanii lui Hyun Bin a fost o crunta dezamagire. Multi dintre ei l-au criticat pebntru acceptarea acestui rol dramatic intr-un film artistic, in opinia lor rolul nearatand absolut niciuna din valentele idolului lor. In ciuda acestui fapt, “Come Rain, Come Shine” e un film in care atentia spectatorului trebuie sa se concentreze pe detalii, pe dialogul simplu care inlocuieste tacerea monotona, preferata multor regizori pentru a descrie esecul unei relatii. Farmecul filmului este dat tocmai de acest dialog banal, de tonul folosit de personaje, de trairile interioare ale acestora si de asteptarile pe care ceea ce se ascunde in spatele aparentelor le transmite spectatorului. Mereu te intrebi daca scenaristul va acorda celor 2 tineri sansa de a se razgandi in cea mai ploioasa zi a casniciei lor, iar din acest punct de vedere, titlul filmului e metafora perfecta a acestei dileme: “Vino, ploaie, vino straluceste” simbolizeaza asteptarile tuturor – ale scenaristului, ale celor 2 personaje, ale spectatorului. Finalul este unul brusc, si partial lasa aceasta dilema nerezolvata. Insa daca veti urmari atent replicile personajelor, va veti putea construi fiecare propriul final, deoarece scenaristul a strecurat o replica neinsemnata, spre sfarsit, care poate oferi fiecaruia finalul dorit. De urmarit si contrastul de la inceputul filmului – dialogul din masina al personajelor are loc pe o vreme insorita, dar cand femeia isi anunta decizia de a divorta, cei doi ajung acasa – o casa uriasa, pustie, si ploaia incepe brusc si nu se mai termina.

Un film artistic care se savureaza in tacare, nerecomandat amatorilor de comercial, care in mod sigur nu il vor gusta. Fara nici o coloana sonora, cu un scenariu care reuseste in final sa echilibreze balanta intre ceea ce s-a spus si ceea ce nu s-a spus, cu o intrepretare buna mai ales a actritei Lim Soo-jeong, “Come Rain, Come Shine” (cu titlul original in coreeana “Te iubesc, nu te iubesc”) reuseste sa impresioneze, oferind ceva poetic si frumos celor care stiu sa aprecieze mesajele ascunse dintr-un film. Vizionare placuta !

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

“Warring States” este cel mai nou blockbuster chinezesc de epoca al anului 2011, care deja a fost vandut nu doar in Europa, ci si peste Ocean. Lansat in China pe 12 aprilie 2011, filmul a obtinut incasari de peste 7,8 milioane dolari la doar 7 zile de la lansare ! “Warring States” este primul film de epoca al regizorului Chen Jin, si al patrulea din cariera acestuia, inceputa in 1998. Performanta este cu atat mai mare cu cat Chen Jin nu e un mare nume in cinematografia chineza. Totusi, acesta a avut sansa de a avea la dispozitie o distributie de calitate, cu Sun Honglei (il recunoaste cineva din filmul lui Zhang Yimou, “A Woman, a Gun and a Noodle Shop” ?) si Francis Ng (din “Wind Blast” si “Kung Fu”, al carui fizic se aseamana flagrant cu cel al lui Andy Lau) in rolurile principale. Multa lume era neincrezatoare in capacitatea frumoasei actrite Jing Tian de a face fata intr-un rol principal al unui film epic, dupa aparitia ei in “My Belle Boss”, o comedie romantica in care s-a descurcat de minune alaturi de Peter Ho. Insa distribuirea acesteia in serialul chinezesc biografic “Biography of Sun Tzu”, cu o tematica apropiata de cea din “Warring States” a fost si motivul acceptarii ei in echipa de actor ice a realizat acest blockbuster. Iar producatorii au facut o alegere potrivita, care probabil ii va deschide portile spre o stralucita cariera acestei tinere actrite. Nu in ultimul rand, trebuie mentionata si distribuirea in film a actritei sud-coreene Kim Hee- Seon, care revine intr-un film pentru marele ecran dupa anterioara aparitie in “The Myth” (2005), in rolul Sullie din productia pentru marele ecran “Bichunmoo”, sau care e cunoscuta asiacinefililor din “Calla” (1999).

In vremurile tulburi ale Statelor Combatante (475-221 i.e.n), teritoriul actual al Chinei era divizat in mai multe state, fiecare cu propriile sale ambitii. Regatul Wei era cel mai puternic sub aspect militar, de unde si ambitiile sale cuceritoare, deseori atacand regatele invecinate Zhao sau Qi. Sun Bin este unul din cei doi discipoli ai marelui maestru Guzi, autorul “Artei Razboiului”, un manual despre care se spune ca cel care il detinea obtinea victoria in orice razboi, indiferent de conditii. Maestrul Guzi a avut doi discipoli: pe Sun Bin – despre care se spune ca ar fi fost cel caruia i-a transmis invataturile Artei Razboiului, si pe Pang Juan – frate de cruce cu Sun Bin, care a primit doar o parte din invataturi. Dupa moartea maestrului lor, cei doi au ratacit prin regatele Chinei, insa faima lui Sun Bin a ajuns la urechile regilor. Cu totii il doreau la Curtea lor, pentru a le dezvalui tainele Artei Razboiului si a le asigura invincibilitatea. Dupa o serie de evenimente, Sun Bin ajunge intr-un final la Curtea regelui Qi-ului. Aici il intalneste pe fratele de cruce Pang Juan, devenit intre timp Marele General al regatului rival Wei. Jocurile politice duc la o prapastie intre cei doi frati de cruce, care ajung sa se infrunte intr-o grandioasa batalie, in care “Arta Razboiului” va avea un rol crucial…

Din punct de vedere istoric, “Perioada Statelor Combatante” se refera ca zona geografica la teritoriul Chinei actuale, la intervalul de timp 475 i.e.n – 221 i.e.n, cand s-a realizat unificarea Chinei sub dinastia Qin. Sapte au fost statele combatante: Qin, Chu, Yan, Qi, Wei, Han si Zhao. Filmul “Warring States” incearca sa realizeze un tablou succint al perioadei 370-340, insistand pe unul din momentele importante ale istoriei, infrangerea regatului Wei de catre regatul Qi. In aceasta perioada, regele Hui al Wei-ului a realizat mai multe schimburi teritoriale cu regatele Han si Zhao pentru a face hotarele celor 3 state mult mai rationale. In 364, Wei e invins de Qi, si existenta statala a Wei-ului e salvata de regatul Zhao, care intervine. Dar cum vorbim de perioada statelor combatante, la doar 10 ani distanta Wei declanseaza un atac de proportii impotriva regatului Zhao. Cu capitala aproape infranta, Zhao e salvat de regatul Qi, care intervine. Aici intra in joc eroul filmului nostru, Sun Bin. Descendent al celebrului Sun Mao, autorul “Artei Razboiului”, faimosul strateg al Qi-ului a propus atacarea capitalei Wei-ului cata vreme armata Wei-ului asedia capitala regatului Zhao. Strategia a fost un succes, armata Wei-ului retragandu-se in graba spre sud pentru a-si apara capitala. In drumul de retragere, oastea Wei-ului a fost surprinsa si invinsa decisiv in batalia de la Guiling. In 341 i.e.n, Wei a atacat Han; Qi a adoptat aceeasi tactica, asteptand ca Han sa fie aproape invinsi, dupa care au intervenit. Generalii bataliei de la Guiling se intalneau din nou: Sun Bin si Tian Ji – de partea Qi, si Pang Juan de partea Wei. Tactica a fost aceeasi: atacarea capitalei Wei-ului. Aceasta batalie e prezentata detaliat in film: batalia de la Mae Ling (Maling) Victoria a fost cruciala pentru Qi, care a slabit serios Wei-ul, in anii urmatori principalele forte din regiune devenind Qi si Qin… care s-au ciocnit. Dar asta este alta poveste.

Filmul din 2011 se apropie mai mult de un “Confucius” decat de “Red Cliff”, acesta din urma axat in special pe strategia de lupta si pe spectaculos decat pe partea dramatica. “Warring States” prezinta ultimii ani din viata ai marelui strateg Sun Bin, iubirea mai mult sau mai putin secreta a acestuia pentru fiica generalului Tian Ji (devenita ulterior regina a Qi-ului) dar si prietenia de o viata cu cel ce avea sa devina marele sau rival, generalul Pang Juan. Scenele de lupta sunt apreciabile, dar prea putin importante pentru redarea povestii, si nici nu se insista prea mult asupra lor, lucru care sporeste calitatea artistica a peliculei. Drama personajului principal, Sun Bin, eclipseaza drama statelor combatante care porneau la lupta ori de cate ori unul din regi considera necesar acest lucru. Poate mai interesanta decat psihologia acestor lupte fratricide nesfarsite din aceasta perioada e analizarea acestui personaj fabulos care a fost Sun Bin. Prezentat ca un descendent al celebrului autor al Artei Razboiului si ca principalul detinator al acestor informatii cruciale pentru castigarea unui razboi, Sun Bin ne apare ca un erou cu capul in nori, care fuge de razboaie. Nu se deosebeste cu nimic de invatatii lumii antice grecesti sau romane. De altfel, aceasta comparatie e valabila si pentru una din scenele filmului in care o mare multime de oameni se aduna, iar cineva dintre sus-pusi arata gloatei nedreptatile comise de regatul Wei la adresa marelui Sun Bin. Scena seamana flagrant cu cea a discursului lui Marlon Brando din clasicul “Julius Caesar” (1953) , cand intr-o piata plina pana la refuz de oameni, poporul participa la drama personajului Marc Antoniu, judecandu-l. Oricand se poate face o similitudine intre aparenta democratiei din Qi si aparenta democratiei din China zilelor noastre, in care poporul “are un cuvat de spus” in luarea deciziilor politice. De asemenea, scena intrecerii carurilor trase de cai dintre Wei si Qi aminteste de memorabila cursa din “Ben Hur”. Dar poate e mai bine sa ramana la aprecierea fiecaruia importanta personalitatii lui Sun Bin, prezentat in mod realist, cu ajutorul fanteziei debordante a realizatorilor, ca un om simplu, pentru care stapanirea unor informatii atat de cruciale nu insemna nici ambitie inecata in sange, nici lacomie.

Per ansamblu, “Warring States” e o productie extraordinara atat prin mesajul sau cat si prin povestea filmului in sine. Nu depaseste grandoarea si spectaculozitatea lui “Red Cliff” (nici nu si-a propus asa ceva, producatorii nedispunand de bugetul lui John Woo), dar se apropie destul de mult de cursivitatea si nota artistica a lui “Confucius”. Un film ce ofera absolut tot ce ne-am astepta de la un film epic: o poveste coerenta, strategie si lupte bine redate, romantism si dramatism. Va fi, cu siguranta, unul din filmele istorice chinezsti ale anului 2011 care vor impresiona. Nu trebuie ratat !

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

“Secret” este o coproductie Hong-Kong/Taiwan, un blockbuster la vremea lui (2007), care marcheaza debutul in cariera ragizorala a cunoscutului star taiwanez Jay Chou. Practic, putem spune ca “Secret” este filmul care il defineste cel mai bine pe Jay Chou, deoarece pe langa debutul ca regizor, acesta este si co-scenarist, actor protagonist si interpret al principalelor melodii de pe coloana sonora. Partenera lui din acest film este frumoasa actrita taiwaneza Kwan Lun-Mei (The Stool Pigeon, Ocean Heaven), distributia fiind completata de cunoscutul Anthony Wong. Filmul a castigat mai multe premii, inclusiv Golden Horse pentru Cele mai bune efecte vizuale, Cel mai bun film taiwanez al anului 2007 si Cea mai buna melodie originala. La acestea se dauga alte patru nominalizari, inclusiv la Cel mai bun film asiatic al anului 2007 la Hong Kong Movie Awards (editia a 27-a).

Filmul spune o “simpla, dar foarte frumoasa” poveste de iubire despre care Jay Chou neaga caar fi adaptata dintr-o experienta personala. Desi a recunoscut ca a extras din experienta copilariei o parte din ideile din secnariu, povestea lui personala nu a fost atat de romantica. Cu toate ca nu a avut o experienta anterioara ca regizor decat in privinta realizarii unor videoclipuri, Chou a reusit sat ermine filmarile in doar 3 luni, considerand ca “Secret” este o realizare provocatoare datorita complexitatii povestii si a constrangerilor temporale. Se spune chiar ca pentru a preintampina barfe legate de faptul ca el a regizat cu adevarat acest film, Chou ar fi interzis accesul pe platourile de filmare chiar a regizorului veteran Andrew Lau. Datorita succesului extraordinar de care s-a bucurat filmul, anul trecut Chou si-a anuntat intentia de a realiza un sequel la “Secret” in 2011, in care intentioneaza sa-l distribuie pe nimeni altul decat Andy Lau.

Ye Xianglun (Jay Chou) se transfera la un liceu renumit pentru standardele sale ridicate, cu multi elevi talentati la muzica. El insusi este un mare talent in interpretarea la pian. Gaseste o scoala in stil britanic, elitista, cu elevi imbracati in uniforme ingrijite si cu profesori exigenti. Tatal lui (Anthony Wong) este profesor de sport la aceeasi scoala, el fiind cel care a rezolvat transferul fiului sau la liceul elitist. Intr-una din primele sale zile la noul liceu, Ye aude din departare o melodie fascinanta a lui Chopin, cantata extraordinar la un pian vechi de cineva. Curios, acesta se indreapta spre sala de unde aude sunetele inundandu-i simturile, si da peste Lu Xiaoyu, o tanara adolescenta. Se indragosteste de ea la prima vedere si incearca sa afle ce melodie a interpretat fata. Misterior, aceasta ii sopteste la ureche un singur cuvant: “Secret”. Cu fiecare zi care trece, Ye se simte tot mai atras de tanara, si incearca sa-i descopere misterul, pas cu pas. Incep cele mai frumoase zile din viata celor doi tineri, traite la maxim. Dar in scurt timp o colega de clasa a lui Lu intervine intre cei doi, incercand sa cucereasca inima chipesului Ye. Lucrurile iar o intorsatura dramatica, insa, in momentul in care Ye afla ca Lu s-ar putea sa sufere de astm. Visele lui, din acel moment, incep sa se spulbere, treptat, si se trezeste dependent de cea pe care o considera iubirea vietii lui. Pana intr-o zi, cand Lu nu mai vine la scoala…

“Secret” cuprinde mai multe elemente care trimit spre viata personala a lui Jay Chou. Liceul in care se desfasoara povestea aminteste de liceul pe care Jay Chou l-a terminat. Dupa spusele sale, atmosfera e identica si, in plus, filmul a fost lansat la 10 ani dup ace Chou a terminat liceul la care se face referire in film. Chopin, marele composzitor polonez, este, totodata, si compozitorul preferat al lui Chou, astfel ca includerea unor importante fragmente dedicate operei acestuia, in film – practic intregul univers muzical din “Secret” se invarte in jurul muzicii lui Chopin – nu poate fi decat un tribut adus acestuia. Portretele din sala de muzica unde se afla vechiul pian sunt ale lui Chopin si a iubitei acestuia, George Sand, o iubire care a durat doar un deceniu, dar care lui Chopin i s-a parut o eternitate. Insasi paralela renumitei povesti de iubire a celor doi cu povestea de iubire pe cale sa se infiripeze in fata celor doua portrete, in compania pieselor marelui compozitor e elocventa pentru intentiile lui Chou. Criticii au elogiat munca de regie a lui Chou, unii considerand ca acesta e mult mai talentat in spatele camerelor. Daca Chou nu e genul de actor ideal pentru un rol principal romantic pentru ca nu reuseste sa produca gama de emotii necesare pentru a atinge sufletul amatorilor genului, Kwai Lun-Mei a fost elogiata pentru excelenta interpretare. Cat despre Anthony Wong, nu mai trebuie spus nimic, interpretarea lui din rolul secundar fiind plina de diversitate, de-a dreptul remarcabila.

“Secret” este unul din cele mai mari succese atat ale cinematografiei din Hong Kong cat si din Taiwan, din toate timpurile. Atat sub aspect financiar cat si ca popularitate. Povestea este plina de surprize, care transforma filmul dintr-unul obisnuit intr-unul de exceptie. Pe langa interpretarea actorilor, e de remarcat si coloana sonora, efectele vizuale si imaginea filmului. O surpriza deosebit de placuta acest film, care cu siguranta va ramane multa vreme in sufletul iubitorilor genului. E un film de referinta, ce nu trebuie in nici un caz ocolit. Intr-adevar, “muzica poate fi cu adevarat magica”.

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

“Yamada, Samurai of Ayothaya” este  cel mai recent blockbuster thailandez de arte martiale, ce continua traditia filmelor de gen incepute cu “Ong Bak”. De aceasta data vedetele sunt japonezul Seiji Ozeki, ce interpreteaza figura istorica Yamada Nagamasa, si luptatorul thailandez de K1, Buakaw Por, interpretul unui luptator de elita al regelui din Ayothaya. In rolul principal feminin – Kanokkorn Jaicheun, Miss Thailanda 2007. Filmul este inspirat din fapte reale, dar are si partea lui de imaginatie venita de la scenaristul  thailandez. Cu un buget de 100 de milioane bahti thailandezi (aproximativ 3,2 milioane dolari) “Yamada…” beneficiaza de o multime de scene de lupta spectaculos realizate printr-un procedeu de redare specific filmelor de gen thailandeze:  slow-motion combinat cu fast-motion intr-un spectacol cinematic antrenant, al carui efect e garantat. Filmul a avut 2 nominalizat la premiile Academiei thailandeze de film din acest an (“Cele mai bune efecte vizuale” si “Cel mai bun machiaj”), si a fost premiat pentru cea mai buna coloana sonora. Filmul imbina principii si cugetari buddhiste cu demonstratii de arte martiale remarcabile, care dubleaza latura lui comerciala.

Yamada Nagamasa e un tanar samurai din perioada Edo, care ajunge, in secolul XVII, in indepartatele taramuri ale Siamului. Aici se alatura unui corp de voluntari japonezi trimisi in Ayothaya sa spioneze micutul regat, deghizati in negustori. Insa in scurt timp seful acestuia, Kuroda Toranaga, considera ca Yamada a tradat Japonia si dispune uciderea lui. In ultima clipa, Yamada e salvat de luptatori de elita din Ayothaya, care ii vindeca ranile si il repun pe picioare. Primit la inceput cu ostilitate in mijlocul localnicilor, treptat acesta incepe sa se ataseze de frumusetea tinuturilor si de bunatatea oamenilor care l-au salvat. Mai apoi apeleaza la liderul spiritual din Ayothaya, un calugar maestro in artele martiale, sa-l invete stilul de lupta al localnicilor, iar cand e pregatit mental pentru asta, incepe sa invete si sa devina unul din cei mai buni luptatori. Dar trecutul il urmareste, si nu dupa mult timp, in pasnicul regat sunt trimisi samurai mascati sa-l ucida…

Daca in “The Last Samurai”, Tom Cruise interpreteaza un personaj ce ajunge tocmai in tara soarelui-rasare, unde invata calea Bushido, in “Yamada, Samurai of Ayothaya” un japonez este adoptat intr-un trib indepartat din Thailanda de azi, invatand cultura razbonica a acestora. Desigur, ca in orice cultura asiatica, artele martiale sunt privite drept o cale de autoaparare si de gasire a echilibrului interior prin echilibrarea energiilor pozitive si negative. Aceeasi este si invatatura transmisa de batranul maestru tanarului discipol venit din indepartata Japoniei: “Artele martiale nu sunt pentru spectacol, ci pentru distrugerea inamicului si autoaparare”. Scenele de lupta combina stilul de lupta japonez cu sabii cu brutalitatea stravechiului Muay Thai. De altfel, pe langa faptul ca aceste scene sunt foarte reusite, gradul lor de violenta indusa este ridicat, lucru bine de stiut pentru anumite categorii de varsta care se incumeta sa urmareasca filmul. Se pare ca tot mai mult cinematografia thailandeza se inspira din violenta filmelor americane, din dorinta unei redari realiste a atmosferei luptelor pana in cel mai mic detaliu, spre deosebire de cinematografia din Extremul Orient care, cu exceptia filmelor gore, cenzureaza cat mai mult posibil scenele ce descriu morti violente. Ca e de dragul spectacolului sau pur si simplu dintr-o dorinta sincera de a sublinia violenta Muay Thai-ului stravechi, realizatorii thailandezi nu se dezmint.

Dincolo de fictiune, filmul spune povestea lui Yamada Nagamasa, un aventurier japonez ce a castigat o mare influenta in Siam la inceputul secolului XVII si care a si devenit guvernator al unei provincii din sudul Siamului. Se spune ca acesta ar fi fost un simplu purtator de palanchin la curtea lordului din Numazu. Mai apoi s-a implicat in comertul japonez cu tinuturile din Asia de Sud-est, iar in jurul lui 1612 s-a stabilit in Ayothaya (Thailanda din zilele noastre). Aici locuia alaturi de aproximativ 1700 de japonezi, peste care era numit, de autoritatile locale, un lider japonez. Cei 1700 de japonezi erau in general negustori sau practicanti crestini japonezi fugiti din tara soarelui rasare datorita persecutiilor sogunului Tokugawa Ieyasu. Comertul japonez stanjenea, insa, monopolul celebrei companii a Indiilor Orientale olandeze, si chiar se speculeaza faptul ca Yamada ar fi fost un fel de corsar local ce ataca corabiile olandeze, si ca in calatoriile sale pe mare ar fi ajuns chiar pana in Australia. Cert este ca aceasta colonie japoneza din Siam avea o importanta militara deosebita, datorita comertului cu arme aduse din Japonia, sabii rezistente care in Ayothaya nu existau. Colonia japoneza a fost organizata de regele Naresuan cel Mare sub numele “Corpul Voluntarilor japonezi”. Yamada a pornit de jos si a urcat in rangurile nobiliare pana cand a devenit conducatorul coloniei. A participat la lupte alaturi de oastea regelui Songtham, iar in cele din urma a devenit Lord al Ligor-ului.

Dupa 12 ani in Ayothaya, Yamada s-a intors in Japonia natala cu afaceri. Aici a lasat o pictura cu una din corabiile sale de razboi unui templu din orasul sau natal. S-a pastrat o copie a acestei picturi, ce a ars intr-un incendiu, iar aceasta infatiseaza o mareata corabie in stil occidental, cu 18 tunuri la bord. Revenit in 1628 in Siam, Yamada era deja o personalitate extrem de respectata. Cand una din corabiile sale ce transporta orez din Ayothaya in Malacca a fost retinuta de olandezi, ce instituisera o blocada asupra Malaccai, de teama unui conflict diplomatic cu regele Siamului, despre care se stia ca il aprecia mult pe Yamada, corabia a fost eliberata.  In 1629, Yamada Nagamasa a plecat cu o solie din partea regelui Songtham in Japonia. Revenit in Siam, s-a vazut implicat in luptele pentru succesiunea la tron, dupa moartea regelui. In 1630 a fost ranit in lupta, iar rana otravita i-a adus in cele din urma moartea. In urma mortii sale, noul conducator si rege uzurpator al Siamului, Prasat Thong, a trimis 4000 de soldati pentru a distruge colonia japoneza din Ayothaya. Parte din japonezi au reusit sa fuga in Cambodgea, iar cativa ani mai tarziu, colonia a fost refacuta, de aceasta data fiind formata din doar 200-400 japonezi. Aceste evenimente indreptate impotriva supusilor Japoniei au fost percepute de Sogun ca un atentat la autoritatea sa, motiv pentru care acesta a refuzat sa mai elibereze documentele numite Pecetea Rosie pentru Siam. Corabiile ce beneficiau de acest document se bucurau de protectia oficiala a Sogunului, care controla astfel comertul de peste mari. In fata acestei situatii, regele Siamului a trimis o solie in Japonia in 1636, insa aceasta a fost respinsa de Sogun. Acest eveniment a marcat sfarsitul relatiilor comerciale dintre Siam si Japonia, iar  rutele comertului siamezo-japonez au fost preluate de olandezi. Revenind la filmul in discutie, producatorii acestuia au tinut sa mentioneze, la inceputul sau, ca acest film este dedicat “celebrarii a 124 de ani de relatii diplomatice thailandezo-japoneze”, relatii ce au fost stabilite in 1886. In ceea ce il priveste pe Yamada Nagamasa, acesta isi doarme somnul de veci in orasul sau natal din Japonia. Ramasitele asezamantului japonez din Ayothaya mai sunt vizibile si astazi, devenind o atractie turistica, asemeni statuii lui Yamada infatisat in uniforma militara siameza.

Filmul nu se doreste a fi unul autobiografic, insistand prea putin pe latura istorica a personalitatii lui Yamada. Cu ajutorul fictiunii, acesta e descris ca un samurai care a invatat sa respecte si sa devina loial cu trupul si sufletul noului sau camin si poporului care l-a primit cu atata caldura. Iar cuvintele amintite in finalul filmului transmit recunostinta acestuia fata de “fratii” si noua lui familie: “Acest taram nu a fost locul unde m-am nascut, ci locul unde sufletul meu doreste sa se odihneasca”. Vizionare placuta impatimitilor de istorie si arte martiale !

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

Fascinatia pentru intalniri fanteziste prin calatorii in timp sau contacte dincolo de bariera temporala a propulsat filmul coreean la inceputul primului deceniu al acestui secol spre succes.  Filme precum “Calla”, “Il Mare” sau “Ditto” au exploatat la maxim acest subiect, si se pare ca un val similar a cuprins cineastii japonezi in a doua jumatate a deceniului trecut. Dupa “Cyborg She”, “Tokyo Girl” este inca o realizare stralucita ce aminteste de succesele coreene de la sfarsitul secolului trecut, demonstrand ingeniozitatea japonezilor in a spune o poveste cu zambetul pe buze, pe intelesul tuturor generatiilor (dar mai ales al celei tinere), transmitand o multime de invataminte. Filmul a avut premiera in cadrul festivalului International de film fantastic de la Pusan, in Coreea de Sud, si a fost foarte bine primit de critici si de public. Regizorul lui “Nanase futatabi”, Kazuya Konaka, i-a adus impreuna pentru acest film pe tinerii actori Kaho si Kazuma Sano, care aduc un aer proaspat in filmele japoneze pentru marele ecran, dominate de actori cu nume, demonstrand ca talentul face mai mult decat celebritatea.

Miho si mama ei au o importanta intalnire la o editura din centrul orasului. Dorind sa se recasatoreasca, mama ei ii face cunostiinta lui Miho cu viitorul  sot. Miho, foarte suparata si impotriva acestei casatorii, fuge, iar pe scarile spre iesire, isi pierde telefonul. In timpul acesta are loc un cutremur care cauzeaza o ruptura in timp, iar telefonul ii cade drept in cap lui Miyata Tokijiro, care, in aceeasi zi, dar in urma cu 100 de ani, isi ducea romanul la editura pentru a fi publicat. Cei doi fac cunostiinta prin intermediul telefonului (chiar daca pentru Miyata era ceva nou) si Miho reuseste sa-l convinga ca ea este din viitor, dandu-i niste informatii usor de urmarit si care a doua zi se  vor regasi in ziarul vremii: scufundarea Titanicului. Acest lucru ii apropie , fiecare dorindu-si mai mult. Descopera ca pot vorbi la telefon doar cand este luna afara,  fara nori. Asa ca se hotarasc  sa aiba o intalnire in miezul zilei, cand luna este prezenta pe cer.
26 Aprilie, o zi superba de primavara. Cei doi se duc la restaurant, apoi se plimba, si Miyata ii face un cadou pe care vanzatorii acelui magazin il pastreaza de 100 de ani si care acum isi gaseste destinatarul. O frumoasa oglinda,  niste frumoase cuvinte ii incalzeste inima lui Miho. Cei doi sunt incantati peste masura, nebanuind ca s-au indragostit. Dar poate rezista, o iubire traita la o asemenea distanta, trecerii timpului ?

Avem in fata unul din cele mai romantice si emotionante filme japoneze ale ultimilor ani, cu o poveste spusa atat pe gustul generatiilor tinere cat si a celor mai in varsta. Actorii protagonisti, desi din tanara generatie, au reusit sa intruchipeze fara cusur doi tineri din doua perioade istorice complet diferite, iar atmosfera inceputului de secol XX este foarte bine redata, dand impresia spectatorului ca literalmente calatoreste intr-o alta dimensiune temporala. Elementul de fictiune e o piesa secundara in acest film, al carui principal mesaj e indreptat inspre tanara generatie de adolescenti. Abordarea problemelor care se nasc ca urmare a conflictului intre generatii e o componenta importanta a mesajului acestui film, Miho neacceptand dorinta mamei sale vaduve de a se recasatori cu un strain, patand astfel memoria tatalui disparut. Apropierea de un tanar de aceeasi varsta cu ea, cu aceleasi probleme in familie, chiar daca dintr-o alta dimensiune temporala o va face sa-si inteleaga intr-un final mama. Cealalta latura educativa a filmului priveste sperantele de viitor ale tinerei generatii, identificarea viitoarelor teluri in viata ale acesteia. Daca Miyata viseaza sa devina un mare scriitor, intr-o zi, Miho, in urma discutiilor nesfarsite cu acesta accepta si reuseste sa inteleaga mai usor anumite lucruri din aceasta viata. Practic cei doi tineri ajung un sprijin moral unul pentru celalalt, se incurajeaza reciproc, demonstrand ca tinerii se adaptaeaza cel mai usor vietii si cerintelor societatii in mediul lor, intre alti tineri. Dialogul dincolo de timp e un simbol al faptului ca nu exista o prapastie intre generatii, si ca cei tineri ii pot intelege pe cei mai in varsta, asa cum si cei mai in varsta ii inteleg, intr-un final, pe cei tineri. Tinand cont de telul – propus si atins de realizatori, “Tokyo Girl” nu insista pe evenimentele istorice care au marcat societatea japoneza in 1912 – ultimul an al Erei Meiji, ce a condus Japonia pe calea modernizarii si a transformarii intr-o super-putere mondiala. Nici nu era necesara implicarea transformarilor politice intr-o poveste romantica atat de frumoasa, probabil ca i-ar fi diluat sensul.

Concluzionand, “Tokyo Girl” vine ca un ceai fierbinte servit la umbra ciresilor infloriti, a carui aroma ne poarta intr-un univers mirific al tinerilor asa cum rar ne-a fost infatisat in vreun film. Curiozitatea, fascinatia si dorinta de a ne regasi intr-unul din cele doua personaje principale vor constitui fara indoiala punctul forte al peliculei, care ne va tine lipiti de ecran din primul pana in ultimul minut. Iar finalul e plin de surprize, astfel ca nu mai ramane decat sa va rupeti pentru 90 de minute din agitatia cotidiana si sa va lasati purtati de imaginatie la propunerea realizatorilor lui “Tokyo Girl”. Nu veti regreta !

Articol realizat de cris999 in colaborare cu Fulvia – asiacinefil.com

“Detective K” este cel mai mare succes financiar in materie de film a anului 2011 in Coreea. Filmul a dominat timp de 3 saptamani box-office-ul coreean, avand la sfarsitul perioadei de rulare in cinematografe incasari de peste 32 milioane de dolari. Aceste incasari claseaza filmul pe prima pozitie in topul anului 2011 dupa incasari, cu slabe sanse sa fie depasit de vreun film cel putin pana in toamna. Asadar, avem in fata posibil cel mai bun film coreean an anului 2011, sau, cel putin, cel mai apreciat de publicul coreean. Regia este semnata de Kim Seok-yun, care revine dupa 5 ani de la debutul stralucit cu “Old Miss Diary” cu un film ce atrage din nou atentia. “Jeoseon Detective” sau “Detective K” (titlul international, unde K provine de la Korea) este un amestec de comedie, mister si actiune plasata in contextul istoric al secolului XVIII, iar distributia este una de senzatie: Kim Myung-min il interpreteaza pe primul detectiv din istoria Joseonului, demonstrand pe langa uriasul talent actoricesc si faptul ca poate, prin deghizare, sa interpreteze orice fel de rol fara probleme. Si asta dupa ce anterior a avut roluri complet diferite in filme precum “Open City”, “Closer to Heaven” sau “Man of Vendetta”. In rolul asistentului sau apare Oh Dal-su, recent vazut in “The Servant” sau “Troubleshooter”. Surpriza filmului o reprezinta interpreta rolului principal feminin, Han Ji-min, vedeta unor seriale precum “Resurrection” si mai ales “Yi San”.

In anul 1782, al 16-lea an al domniei regelui Jeongjo (acelasi rege portretizat in seriale precum “Painter of the Wind” sau “ Yi San”), Joseonul este macinat de coruptie. Darile poporului sunt delapidate de magistrati corupti care isi cumpara functiile, iar vistieria statului are de suferit. In fata ministrilor corupti, regele Jeongjo isi trimite cel mai de incredere aliat – Kim – sa cerceteze culisele acestei afaceri prospere pentru cineva din guvern. Kim urmeaza sa devina primul detectiv inspector numit de rege al Joseonului, si i se incredinteaza cercetarea cazului vaduvei nepriihanite ca o acoperire pentru misiunea lui reala. In timpul misiunii, detectivul Kim se intovaraseste cu un hot de caini simpatic, si impreuna pornesc sa descalceasca itele incurcate ale unui complot inimaginabil. Si astfel incep o multime de aventuri, parte comice, parte dramatice, iar povestea capata consistenta pe masura apropierii de deznodamant.

“Detective K” are la baza un roman best-seller coreean recent, iar succesul sau i-a facut deja pe producatori sa se gandeasca la un sequel. Filmul a fost vandut inca dinaintea premierei in Coreea la targul de film ce s-a desfasurat in paralel cu festivalul la Berlin, in tari precum SUA, Canada, China, Thailanda sau Germania. Tehnica de filmare este una moderna, iar regizorul aduce cateva surprize placute sub acest aspect, flashback-urile fiind incluse in timpul prezent intr-un mod cu totul ingenios. Dintre toti detectivii celebri pe care istoria literaturii si a filmului i-a cunoscut, detectivul Kim se aseamana cam 90% cu Sherlock Holmes si 10% cu nastrusnicul inspector Clouseau. Partenerul lui completeaza perfect peisajul, cei doi creand un cuplu promitator pe ecran, nostim si imprevizibil. Dincolo de latura comica, filmul are si o latura dramatica, inradacinata in realitatile acelor timpuri. Regasim, astfel, abordata chestiunea impactului confucianismului asupra progresului Joseonului, sau cea a mutarii capitalei din Hanyang (Seulul de azi). Pentru noi, europenii, aceste teme ne apar obisnuite, insa daca e sa raportam la situatia din Coreea zilelor noastre, regasim similitudini flagrante cu dezbateri de actualitate din societatea contemporana coreeana. Mai sensibila pare a fi chestiunea prigonirii crestinilor, intr-un moment in care in 1784 crestinismul patrunde in Joseon, o tara macinata de coruptie, decandenta si de un confucianism traditionalist ce respinge valorile crestine. Incendierea unui altar al stramosilor si mai apoi prigonirea credintei crestine sunt aspectele ce redau vremurile tulburi pe fundalul carora se desfasoara actiunea. Crestinismul patrunde si prinde in randul sclavilor, astfel ca aristocratia are o reactie violenta de respingere si de propulsare a principiilor confucianiste, temandu-se de o rasturnare a ordinii sociale (caci crestinismul propovaduia o lume egalitarista, fara sclavi sau nobili) si de o alterare a valorilor traditionale. Interesanta replica personajului principal, care la un moment dat spune: “In ziua de azi, sa ucizi unu, doi crestini nu e mare lucru”. Adevarul este ca credinta crestina a prins in Coreea cu precadere la sfarsitul secolului XX, pe fondul modernizarii societatii, astfel ca daca e sa ne raportam la sfarsitul secolului XVIII, putem intelege aversiunea societatii coreene fata de crestini, mai ales ca si Europa a avut experienta ei proprie, in timpul Impreiului Roman.

Lasand la o parte contextul istoric si temele serioase abordate, filmul este un amestec de comedie mister si actiune in care trecerea de la un gen la celalalt se face pe nesimtite, transformand filmul intr-unul mai mult decat captivant. Coloana sonora este in ritm cu actiunea, scenele dramatice avand o orchestratie muzicala specifica, in timp ce gagurile sunt insotite de o muzica contemporana electro-pop care ne scoate din tensiunea filmului si sporeste suspansul scenelor de actiune. Scenariul este perfect pus pe ecran de interpretarea fara cusur a protagonistilor si e plin de consistenta si neprevazut, chiar daca spre final filmul a riscat o prabusire datorita unei neinspirate asocieri de cadre fara o explicatie prea clara. Dar ambiguitatea dureaza doar cateva minute, finalul intrigii este oarecum asteptat, iar finalul propriu-zis al filmului lasa loc de o continuare, care in mod sigur va urma, in anii urmatori. Per ansamblu, un film foarte reusit, care te tine tot timpul conectat, la care zambesti (uneori cu lacrimi) si din care inveti inca ceva despre istoria Joseonului si a domniei regelui Jeongjo. Pozitia de lider detasat in box-office-ul coreean se justifica din plin. Vizionare placuta!

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

Regizorul lui “Blades of Blood”, Lee Joon-Ik, revine dupa un an de la debut cu inca o productie de epoca care, de aceasta data, abordeaza mai mult decat in precedentul film latura comica a personajelor. In ultimul deceniu s-au facut destul de putine comedii coreene de epoca, acestea nefiind un gen care sa prinda atat de bine precum se intampla cu filmele similare din Hong Kong sau Japonia. Per ansamblu, filmele coreene de epoca sunt esential diferite in privinta conceptiei, de productiile similare din Hong Kong sau de cele japoneze, astfel ca o comedie de acest gen nu poate fi decat o delicatesa “extrema”. “Battlefield Heroes” imbina umorul cu momentele dramatice, iar daca filmul incepe ca o comedie, pe parcurs momentele comice sunt presarate de scene de lupta realiste, chiar dramatice. Filmul ii are in rolurile principale pe cunoscutul Lee Mun-shik (din “Fly, Daddy, Fly” si din 2 seriale de succes, “Iljimae” si “Queen Seon-deok”), Jeong Jin-yeong (regele Yuri din “Kingdom of the Winds” sau comandantul Suh din “Dong Yi”), Ryoo Seung-ryong (din “Blades of Blood” si “Best Seller”, pe care iubitorii serialului “Painter of the Wind” si-l vor reaminti cu siguranta din rolul abilului negustor iubitor de arta) sau Yoon Je-Moon (“Mother”, “Private Eye”, dar si din serialul IRIS). Filmul a avut premiera la sfarsitul lui ianuarie, avand incasari la box-office de aproape 11,5 milioane dolari, fapt care il situeaza, la nivelul lunii mai, pe pozitia a 5-a in box-office-ul din 2011 in Coreea.

In secolul 7, regatul coreean Silla, tarand si micutul stat Baekje dupa ea, incheie o intelegere cu dinastia chineza Tang in vederea cuceririi regatului Goguryeo. Ultima fortareata din Goguryeo care mai rezista asalturilor este Pyeongyang, care in anul 668 are de infruntat crunta alianta. Imparatul Tang insusi vine pe campul de lupta sa conduca numeroasele sale trupe, insa planurile sale sunt ascunse. Kim Yu-sin, celebrul general din Silla, ajuns la o varsta venerabila, banuieste intentiile Imparatului de a se folosi de trupele Silla pentru a cuceri si ultima reduta a Goguryeo, cetatea Pyeongyang, pentru a profita, mai apoi, de oboseala si pierderile Silla si a cuceri si alipi regatul coreean la tinuturile controlate de Tang. Din acest motiv, Yu-sin ii interzice Regelui sau (un personaj cu capul in nori, hatru si prieten al lui Bachus) sa participe la campanie cu contingentul militar principal al Silla, pana cand nu-i va transmite el un semnal. Dar dincolo de strategii si tertipuri, soldatul de rand este un simplu pion pe tabla de sah a celor 3 strategi (Imparatul Tang, Kim Yu-sin si generalul Nam-geon al Goguryeo). Un astfel de soldat este si nostimul Oarecare, luat cu arcanul la razboi, si care incearca sa supravietuiasca prin orice mijloace. Fara sa stie, acesta va avea un rol important in asediul care tocmai urmeaza sa inceapa…

“Battlefield Heroes” porneste de la fapte reale si prezinta intr-un mod realist, chiar daca cu zambetul pe buze, ultima batalie din istoria Goguryeo-ului, caderea Pyeongyang-ului in 668 ducand la desfiintarea acestui regat fondat de legendarul Jumong. Sapte secole de istorie au cazut sub sabia aliantei Tang/Silla, teritoriul Goguryeo fiind impartit intre dinastia Tang, Silla Unificata si Balhae. Ce e de remarcat la aceasta realizare cinematografica e modul in care cineastii si scenaristii coreeni pot pune pe tapet cu un ascutit simt al umorului un episod atat de zbuciumat din istoria Coreei lor natale. Fiecare din tabere e conturata cu atentie la cele mai mici detalii, Imparatul Tang fiind zugravit ca o fiinta hulpava, inteligenta si trufasa, Kim Yu-sin ca un adevarat erou abil si capabil, in ciuda varstei inaintate, si generalul Nam-geon – un personaj viteaz si patriot, oricand dispus sa-si sacrifice viata pentru supravietuirea Goguryeo. E zugravita, de asemenea, si mentalitatea soldatului de rand, tarat de la muncile campului direct pe campul de lupta. Insuri personajul principal “al poporului” are un nume sugestiv: “Oarecare”, o metafora a importantei omului de rand in aceste confruntari a ambitiilor comandantilor militari. Daca veti urmari cu atentie filmul, veti observa o fina subtilitate din partea regizorului: este stiut faptul ca Goguryeo este, astazi, localizat in cea mai mare parte a sa pe teritoriul Coreei de Nord. In momentul in care, printr-un context de imprejurari, “Oarecare” ajunge in cetatea Goguryeo, viata lui nu doar ca este crutata, dar si devine, el, omul poporului, un erou pentru cetatenii Pyeongyang-ului. Aceasta ironie, alaturi de siretenia Imparatului Tang parca zugraveste tabloul geopolitic actual din zona, cu o Coree de Nord in care propaganda de partid “in numele poporului si pentru binele acestuia” foloseste omul de rand asa cum isi doreste, chiar si ca o marioneta eroizata, si cu o China trufasa care si astazi are dispute cu Coreea de Sud si de Nord in privinta revendicarii istoriei unor teritorii care in trecut au apartinut anticului Goguryeo.

Un film care reuseste sa binedispuna, in care interpretarea actorilor de clasa este pe masura celebritatii lor, dar si un film care ne ofera o incursiune in istoria zbuciumata a peninsulei coreene in ansamblul ei, si o analiza a mentalitatii claselor sociale ale acelor timpuri. Coreenii, principalii vizati, au apreciat acest film, dovada ca stiu sa-si rspecte trecutul si sa zambeasca larg in fata acestei reconstituiri a unei importante lupte din istoria lor. Acum ramane doar ca iubitorii filmului coreean de pretutindeni sa-si spuna parerea. Vizionare placuta !

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com

Cunoscut cu titlul initial de “Bloody Fight” sau “Blood Battle”, “The Showdown” il are ca regizor pe tanarul Park Hoon-Jung. Desi acesta e filmul lui de debut, viziunea lui regizorala este una profunda, originala si unica in cinematiografia coreeana contemporana. Se poate spune ca este primul film coreean de epoca care aduce cu adevarat ceva din efectele vizuale ale unui succes international precum cele ale filmului “300”. Au mai existat tentative in ultimii ani (“Blades of Blood”, “The Sword With No Name”), insa sub aspect vizual “The Showdown” este, probabil, cel mai aproape de standardele occidentale in materie, la ora actuala. Park Hoon-Jung nu e un necunoscut in lumea filmului coreean, lansandu-se ca scenarist anul trecut. Astfel, pe langa scenariul la “The Showdown” acesta a mai scris 2 secanrii stralucite la 2 filme de mare success: “I Saw the Devil” si la recentul “The Unjust”. In rolurile principale au fost distribuiti Park Hee-soon (din “The Scam” si “A Million”), starul Hallyu Jin Goo (“A Dirty Carnival”, “Truck” sau “Mother”- ce i-a adus si 2 premii pentru cel mai bun rol secundar) si veteranul Kim Kap-soo (Joseon X Files, The Slave Hunters, Jejungwon, Emperor of the Sea, Rebirth etc). In mod suprinzator, filmul a rulat in cinematografele coreene doar 2 saptamani, la sfarsitul lunii februarie si inceputul lui martie, fara a iesi in evidenta, iar in prezent participa si are premiera internationala in cadrul festivalului de film asiatic de la Udine.

In anul 1619, in al 11-lea an al domniei regelui Joseonului Gwang Hae-gun, Joseonul, pentru a intari bunele relatii cu dinastia Ming, trimite simbolic niste trupe in Manciuria. Aici, la acea vreme, manciurienii, ramasi fideli Casei Ching, duc lupte crancene cu ostirile dinastiei Ming. In urma unei astfel de lupte si contrar oricaror reguli militare, 3 soldati ai Joseonului, raniti, reusesc sa scape cu viata: un general, cel mai bun prieten al acestuia si un soldat de rand.  Intamplarea face ca toti trei sa se refugieze la o taverna parasita folosita de negustori in drumurile lor dinspre China inspre Joseon, situata la 3-4 zile distanta de mers de hotarele Joseonului. Dar in scurt timp, intre cei 3 tovarasi de ocazie incepe sa se dea o lupta mult mai periculoasa decat cea din care tocmai scapasera cu rani importante. Ranile propriului trecut isi spun cuvantul, iar in acel spatiu inchis va incepe lupta pentru supravietuire, pe masura ce fiecare isi aminteste de lucrurile dureroase lasate in urma.

Filmul incepe cu scene spectaculoase de lupta, ce amintesc de sangeroasa batalie a Gladiatorului din padurile germanice, in baiata fulgilor de nea. Mai apoi, urmarind agonia celor 2 personaje ce reusesc sa scape, treptat, avem parte de o insiruire de dialoguri aparent fara noima deoarece scenaristul nu ne spune, inca, ce ascunde fiecare personaj in parte. Cu ajutorul procedeului de “flashback”, asemeni unui puzzle, sunt aduse din trecut in prezent scene care, inr-un final, puse cap la cap, dau impresia unui scenariu solid si ingenios. In momentul in care cele 3 personaje se intalnesc accidental intr-o taverna parasita, practic incepe un veritabil joc psihologic in trei, din care fiecare incearca sa supravietuiasca. Dintre cei 3, soldatul e elementul de legatura a dramei celor doi protagonisti: el este omul din popor tarat cu forta in acest razboi inutil din care Joseonul nu avea nimic de castigat, dar la care a participat in urma jocurilor politice de la Curte. Ca si in “The Unjust” (scris, dupa cum am mai spus de acelasi regizor-scenarist al lui “The Showdown”), avem o imagine bine conturata a celor care nu conteaza, in paralel cu excesele si abuzurile unei clase politice corupte, avide dupa bani. Indiferent ca e vorba de societatea feudala, cu sclavi si biruri ce ajung in buzunarele aristocratiei, sau de societatea moderna, coruptia si firea umana nu are limite temporale si statale. Ea se manifesta pretutindeni. Soldatul de rand reprezinta prima drama din acest inedit triunghi; mereu spune in soapta vorbe grele la adresa celor doi tovarasi din clasa nobiliara si, pana la un anumit punct, de comporta slugarnic in speranta ca va fi crutat pentru faptul ca a dezertat si va putea sa-si vada sotia si cei 4 copii ce-l asteapta acasa. De cealalta parte, generalul si prietenul sau sunt exponentii – unul al talentului nativ dar care nu are sansa de a avea pe cineva puternic care sa-l propulseze intr-o functie importanta, altul – talentul imperfect si neperfectibil, dar care are sansa de a avea un tata complotist care ii aranjeaza viitorul. In aceasta situatie, prietenia dintre cei doi – care in viata reala a fost sanctionata de clanul din care provenea generalul, prietenul sau facand parte dintr-un clan rival – evolueaza de la un trecut fericit sau, dupa caz, plin de frustrari, spre o acumulare de tensiune evidenta pe masura ce flashback-urile reconstituie trecutul.

O excelenta realizare coreeana de epoca, ce aminteste de un “Little Big Soldier” recent realizat in China. Nu interpretarea actorilor este punctul forte al peliculei, deoarece pana sa te dezmeticesti care personaj e cel pozitiv si care e cel negativ (cam greu de spus daca exista un personaj pozitiv in acest film), nu te mai intereseaza sa te atasezi de vreunul. Toate personajele sunt creionate in asa masura incat te atasezi foarte putin de ele. Poate ca singurul personaj care ar putea atrage simpatia cuiva e chiar bietul soldat de rand, a carui drama e, poate, mai profunda decat a personajelor centrale. Imaginile (exceptand scenele intunecoase) si scenariul atrag la acest film, iar daca intr-unul din rolurile principale era distribuit un nume mai cunoscut decat Jin Goo, cu mai mare experienta, probabil ca salile de cinematograf ar fi fost pline in perioada de promovare. Un film ce arata valentele artistice ale tanarului proaspat regizor Park Hoon-Jung si talentul scenaristului din el, una din mintile cele mai stralucite din cinematografia coreeana actuala. “The Showdown” ofera aproape 2 ore agreabile ce ne poarta in salbaticia si pustietatea Manciuriei secolului XVII, intr-o lume aparte, ale carei valori morale nu se deosebesc prea mult de cele ale lumii contemporane. Cu certitudine, un film ce nu trebuie ocolit.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

“The Incite Mill” marcheaza revenirea in scaunul regizoral, dupa o pauza de 3 ani, a renumitului cineast japonez Hideo Nakata. Pentru cine nu stie cine este Hideo Nakata, trebuie amintit faptul ca acesta a devenit cunoscut in intreaga lume dupa o serie de pelicule de groaza de mare succes, precum “Ringu” (1998), “Ringu 2” (1999) si “Dark Water” (2002). Hollywood-ul a realizat pana acum 3 remake-uri dupa “Ringu” – The Ring 1, 2 si 3, si unul dupa “Dark Water”. De altfel, Nakata a si debutat ca regizor la Hollywood cu “The Ring Two”, primul film de limba engleza regizat de acesta. Daca adaugam la aceste titlul si un “Kaidan” sau “L – Change the World”, avem in fata portretul complet al unui regizor demult consacrat prin realizarile sale de exceptie. De aceasta data, “The Incite Mill” este un film de o cu totul alta factura decat “Ringu” sau “Dark Water”. Avem in fata un thriller psihologic cu accente horror asupra caruia cea mai importanta scriitoare de romane politiste din toate timpurile, Agatha Christie, si-a pus serios amprenta prin imprumutarea arhicunoscutei teme a celor 10 negri mititei… Filmul are la baza romanul omonim din 2007 al lui Honobu Yonezawa, si are in distributie in totalitate actori ai aceleiasi agentii de impresariere, Horipro, care la data lansarii filmului a implinit o jumatate der secol de existenta. Datorita relatiilor la Hollywood facute de-a lungul timpului de catre Hideo Nakata, “The Incite Mill” a fost distribuit in intreaga lume de celebra companie “Warner Bros.”

Intr-o dimineata, il regasim pe Yuki (Tatsuya Fujiwara din “Kaiji”) cautand cu disperare intr-un ziar un loc de munca platit decent. La un moment dat, o tanara atragatoare apare din senin (Haruka Ayase) si ii ofera o slujba ce pare de nerefuzat. In doar o ora, acesta urmeaza a castiga, fara mare efort, aproximativ 1.200 de dolari. Mai apoi cei doi se regasesc intr-o limuzina luxoasa alaturi de alte cateva persoane aparent modeste, indreptandu-se spre o locatie necunoscuta. Ajunsi intr-un depozit parasit, acestia constata ca sunt 10 la numar, iar o voce incepe sa dicteze regulile jocului: cu totii urmeaza sa participe la un experiment ce vizeaza “colectarea de date psihologice pe o perioada de sapte zile”, prin intermediul monitorizarii lor cu ajutorul unor camere video. Mai apoi apare in joc un robot, care urmareste aplicarea regulamentului si a sanctiunilor. Ce nu stiu cei 10 este ca vor intra intr-un joc sangeros, pe care nu si l-au imaginat vreodata, in care supravietuirea fiecaruia depinde de increderea in Celalalt.

Una peste alta, “The Incite Mill” ne arata ca, de bine de rau, filmul horror japonez inca traieste. Daca in ultimii 5 ani J-Horror-ul a luat o pauza, piata japoneza de gen fiind invadata de horror-uri de mana a doua (majoritatea cu orientare spre gore), gen “Tokyo Gore Police”, “The Machine Girl” etc, filmele rafinate, realizate de regizori cu nume au disparut aproape in totalitate. Poate pentru ca s-a considerat ca filmul horror japonez si-a trait perioada scurta de glorie, orice investitie in astfel de productii fiind greu recuperata. Poate de aceea Nakata a ales sa combine genurile in filmul sau, iar partial a reusit. Problema lui “The Incite Mill” este senzatia de deja-vu pe care ti-o lasa in momentul in care apare genericul de final. Se poate spune ca tema din “The Incite Mill” a fost deja vazuta in zeci de filme horror sau thrillere clasice hollywoodiene, pornind de la ecranizarile dupa romanele Agathei Christie si mergand pana la filme precum “House of 9”. In plus, in ultimii 2 ani, 2 filme japoneze au avut o tema – cea a competitiei pentru un premiu urias – similara: Kaiji – The Ultimate Gambler si Liar Game – The Final Stage. Acest lucru nu inseamna, insa, ca filmul lui Nakata nu este unul captivant: filmul intra direct in subiect, si pe masura ce povestea avanseaza jocul personajelor devine unul tot mai interesant. Iar cand vine vorba de actori, acestia sunt unul si unul: Tatsuya Fujiwara (din “Zen”, “Kaiji” sau “Death Note”), Haruka Ayase (“Cyborg She”, “Ichi”) sau Tsuyoshi Abe (vazut in serialul “Hana Yori Dango”).

Un film care ii va delecta pe amatorii genului thriller japonez, chiar daca este o realizare destul de “occidentalizata”, cu multe clisee. E de urmarit modul in care slabiciunile si setea de bani tranforma firea umana si duce la dezumanizare. Singura sansa de salvare a omului ramane credinta; credinta in aproapele tau. Dar ce se intampla cand aproapele tau nu este persoana care crezi sau ti-ai dori sa fie ? Daca sunteti fani ai seriei “Saw”, cu siguranta va va placea si “The Incite Mill”. Nu il ratati !

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com