29 aprilie 2011, Londra. Casa Regala britanica ofera lumii intregi spectacolul unic a ceea ce presa de pretutindeni a denumit “Nunta Secolului”, casatoria dintre printul William, duce de Cambridge, fiul mai mare al printului de Wales Charles si al printesei Diana, si Catherine Middleton, fiica mai mare a unei familii din clasa de mijloc britanica. Peste 2 miliarde de telespectatori au urmarit evenimentul in direct la televizor in intreaga lume, fiind cea mai mediatizata nunta regala din toate timpurile. Cu 5 ani inaintea acesteia, imaginatia producatorilor coreeni a anticipat o situatie oarecum similara, transpusa realitatilor Coreei secolului XXI intr-un mod desavarsit in serialul “Goong – Princess Hours”. Cu multa imaginatie, bun gust si respect pentru traditie si institutia regalitatii, producatorii serialului au reusit sa creeze o atmosfera deosebita care capteaza atentia si cucereste sufletele iubitorilor Coreei inca din primele momente. Acestia ne deschid portile unei lumi paralele celei actuale, fascinante, in care suntem invitati sa pasim pe culoarele incarcate de istorie ale Palatului regal coreean, pe aleile asternute cu frunze multicolore ofilite flancate de copaci ce-au asistat la atatea si atatea drame si momente fericite din viata cuplului regal sau princiar al Coreei. Odata trecut pragul Palatului regal (acelasi pe care, in tineretea ei, Choi Dong Yi pasea cu timiditate spre fabulosul destin ce-i era scris, sau unde imparateasa Myeongseong, sotia regelui Gojong, a fost ucisa de cotropitorul japonez in 1895), ajungi intr-o alta lume, incarcata de istorie si semnificatii. Intreg serialul este un exercitiu comod de imaginatie, o provocare a fanteziei fiecaruia, si totodata o invitatie inedita la un ceai alaturi de figuri emblematice ale unei lumi posibile dupa farmecul careia, probabil, multi tanjesc.
Desi astazi Coreea de Sud este o republica parlamentara, consecinta a eliberarii de sub ocupatia militara japoneza si a razboiului fratricid cu Coreea de Nord, respectul pentru institutia monarhica este, poate, unul dintre cele mai mari din intreaga lume cand vine vorba de tari cu o puternica traditie monarhica devenite republici parlamentare. Prin traditie Coreea a fost o monarhie, cu o istorie bogata si captivanta, si doar nenorocirile istoriei au facut ca astazi, in secolul XXI, aceasta sa fie doar istorie. In anul 1907, imparatul Gojong este fortat de japonezi sa abdice. Al patrulea fiu al acestuia, Sunjong, devine ultimul imparat al dinastiei Joseon si al Imperiului Coreean. In 1910, ca urmare a semnarii tratatului de anexare al Coreei la Imperiul japonez, Sunjong este arestat la resedinta sa in Palatul Changdeok. In aprilie 1926, acesta moare. Inainte de urcarea lui pe tron, in 1907, Sunjong fusese casatorit cu imparateasa Sunmyeong, care insa a murit inaintea inscaunarii printului ca imparat. Drept urmare, in 1907 Sunjong se casatoreste din nou, cu imparateasa Sunjeong. Aceasta are o poveste de viata remarcabila. In anul 1910, cand s-a semnat tratatul de anexare, japonezii i-au retras titlul de imparateaa a imperiului coreean, ce-si inceta existenta. Drept urmare, aceasta devine Majestatea Sa regina Yi a Coreei. In 1926 devine vaduva in urma episodului cafelei otravite. S-a spus ca Sunjong a fost in mod constant otravit de catre japonezi, fapt ce a dus la infertilitatea acestuia si chiar la o boala mintala. In acest fel, monarhia coreeana a fost practic decapitata de ocupantul japonez. In timpul razboiului coreean, imparateasa Sunjeong a ramas in palatul Changdeok din Seul, unde era inmormantat sotul ei, in ciuda avansarii trupelor nord-coreene. Cand trupele nord-coreene au invadat Palatul, imparateasa i-a mustrat si i-a dat afara din Palat, dupa care a fugit in secret, cand situatia a devenit grava. Aceasta s-a refugiat in Busan, cu restul membrilor familiei regale, se spune, desculta. Dupa razboi, presedintele sud-coreean Rhee Syng-man, gelos pe popularitatea Casei Regale, i-a interzis imparatesei Sunjeong sa intre in Palatul Changdeok, 
fiind tinuta captiva intr-o casa rustica din Seul. Abia in 1961 a revenit la Palat, iar in ultimii ani de viata a devenit buddhista. A murit fara a avea copii, pe 3 februarie 1966, la 72 de ani, in urma unui atac de cord. Au urmat o serie de regimuri autoritare in Coreea de Sud, iar ramasitele familiei regale coreene s-au imprastiat pretutindeni in lume si, odata cu trecerea timpului, s-au stins. In prezent, printul Yi Seok (foto), nepotul imparatului Gojong (si fiul celui de-al 5-lea fiu al lui Gojong), este singurul urmas direct ramas in viata. Este profesor de istorie la universitatea din Jeonju si traieste intr-o casa traditionala pusa la dispozitie de autoritatile locale. Locuinta lui si insusi persoana lui reprezinta o atractie turistica de nepretuit pentru Jeongju. In acest an, Yi Seok va implini 70 de ani. In 2006, Yi Seok a initiat o campanie mai mult in interes turistic decat pentru rastaurarea puterii familiei sale, in care intentiona sa construiasca “o monarhie simbolica”, benefica turismului in Coreea. Initiativa sa a fost imbratisata de ziaristi straini si diplomati, si a sprijinit turismul la nivel national.
Dincolo de lectia de istorie din jurul Palatului si a Familiei Regale coreene, revenind la “Princess Hours”, serialul ne pune in fata unei situatii inedite: la inceput de secol XXI, Coreea este in continuare o monarhie. Exista un guvern format din reprezentanti ai principalelor familii nobiliare, exista o Regina Mama si un Print Mostenitor. Exista intendenti si servitori, si exista garzi de corp. Hanbok-ul (costumul traditional coreean) este inca principalul articol vestimentar de la Palat, iar costumele traditionale barbatesti sunt imbracate de fetele luminate cu prilejul diverselor competitii sau jocuri organizate la Palat, precum tirul cu arcul, polo-ul pe cai, echitatia etc. Tinerii se imbraca elegant, conform unei etichete “a la Britain”, insa comportamentul in interiorul Palatului le este ingradit de niste reguli stravechi, pastrate cu strasnicie si transmise din generatie in generatie. Regina Mama, ajunsa la o varsta inaintata, este figura proeminenta ce poate fi considerata un model pentru toti cei de la Palat. Sobra si traditionalista, ea stie sa inteleaga generatiile tinere, emanand pe langa respect si o caldura sufleteasca unica, fiind 
extrem de ingaduitoare si deschisa fata de insufletirea tinerilor, care ii amintesc de frumosii ani ai tineretii sale. Majestatea Sa Regele si sotia lui, Regina, sunt niste personaje realist conturate, care stiu sa se adapteze la rigorile societatii contemporane, atat in materie vestimentara cat si ca mentalitate. In sfarsit, tanara generatie este una ce seamana mult cu tanara generatie a Curtii britanice: teribilista pe alocuri, dar si cumpatata cand vine vorba de imaginea Casei Regale. Stilul lor de viata este unul foarte strict, care se limiteaza la frecventarea scolilor cele mai bune, utilizarea limuzinelor de lux pentru deplasare, obligativitatea de a urma un program strict – in special Printul Mostenitor, pentru care adolescenta reprezinta o perioada pregatitoare pentru ziua in care urmeaza sa preia fraiele regatului. De aici si inerentele drame personale care pot sa se nasca, iubiri secrete interzise de cutume dar la care sufletul din colivia numita Palat ravneste, si tristetea din spatele luxului aparent. Elocventa e povestea iubirii secrete a Printului Charles cu Camilla, care a supravietuit mariajului lui Charles cu Diana, poveste care este data ca exemplu, la un moment dat, in serial. “Princess Hours” face numeroase trimiteri si comparatii cu monarhia britanica, si chiar stabileste legaturi (imaginare, desigur) intre printii coreeni si printul William, care face o vizita in Coreea si, spre marea surprindere a tuturor, aflam ca este un “hyung” (frate mai mare) al unuia dintre printii coreeni. Ca un paradox, la un moment dat asistam la o nunta regala coreeana, care copiaza (mai putin partea traditionala, care este una extrem de originala si savuroasa) in intregime ritualul public al celebrelor nunti londoneze, cu plimbarea cu caleasca in public, salutarea multimii entuziasmate etc. La un moment dat, acest paradox atinge cote nebanuite in momentul in care printul William, aflat pentru prima oara in vizita in Coreea, o felicita pe noua printesa si ii spune, zambind, ca a privit la televizor fastuoasa ei nunta, de care a ramas impresionat. Cata imaginatie din partea realizatorilor coreeni…
Dar despre ce este vorba in acest minunat serial ? In imaginara familie regala coreeana se declanseaza o neasteptata criza: Regelui i se descpera o boala incurabila si se impun masuri urgente de stabilire a succesiunii la tron si intarire a pozitiei monarhiei prin recucerirea popularitatii. Cea mai buna masura, ce rezolva toate problemele, este casatoria Printului Mostenitor, pregatit astfel sa preia tronul daca situatia o va impune. Datorita unei promisiuni facute de fostul rege unui camarad de arme din popor, care-i salvase viata, doi adolescenti se vad pusi in dificila situatie de a accepta o casatorie fara sentimente. Mai rau, din pura intamplare, fata (Shin Chae Gyung) surprinde stanjenitorul moment in care printul (Lee Shin) isi declara sentimentele pentru o colega de scoala, Min Hyorin, si este refuzat de aceasta din cauza rigiditatii vietii ce i s-ar impune alaturi de el. Decizia lui Chae Gyung de a refuza o casatorie ridicola este invinsa de sentimentul de devotiune fata de binele familiei sale in clipa in care, cu portareii in casa, trimisii Palatului vin s-o prezinte Reginei Mame.
Asa incepe odiseea vietii la Palat, in protocolul traditional al imaginarei Familiei Regale Coreene, a unei fete obisnuite, in viata tumultoasa a secolului XXI. Shin Chae Gyung provine dintr-o familie modesta, care face eforturi sa o intretina la o scoala de arte elitista. Mai mult, afacerea tatalui da faliment si creditorii se reped asupra lor din cauza imprumuturilor unor prieteni pe care, cu prea multa incredere, ii girase. Mama este un agent de asigurari fara mare succes din cauza pozitiei actuale nefavorabile a familiei si are un frate mai mic, scolar si el. Casatorita fara dragoste, cu un sot elegant dar indiferent, cinic si arogant, iritat mereu de efuziunile ei, sufera din devotament dar il descopera incet ca fiind in realitate insingurat, sensibil si tandru.
Lee Shin, ca Print Mostenitor, educat de mic in spiritul reprimarii emotiilor si sentimentelor, afla ca este in pozitia de mostenitor al Tronului din cauza mortii subite a unchiului sau. Astfel, conform traditiei imperiale, au fost eliminati din peisajul politic matusa (Hye Jung Gong) si varul sau (Hyo Ryul) care au trait in exil timp de 14 ani, la Londra. Lee Shin accepta casatoria aranjata de batrani cu gandul de a-si bate joc de Chae Gyung dar de fapt, insiguratul print este impresionat de naturaletea, naivitatea si entuziasmul fetei si, sub presiunea exercitata aupra ei de Ryul (varul sau), va sfarsi prin a se indragosti de micuta lui sotie.
Intriga politica poarta pecetea matusii intoarsa din surghiun, care timp de 14 ani si-a macinat amarul cu gandul la revansa iminenta si recucerirea pozitiei de catre fiul sau, Hyo Ryul, cel care ar fi trebuit sa fie de drept viitorul Rege al Coreei. In acest scop va folosi o seama de “unelte” intre care slujbasi de la Palat, Hyorin si chiar pe fiul ei, pentru a declansa scandaluri care sa duca la detronarea printului. Spre deosebire de mama sa, Hyo Ryul se intoarce plin de sentimente curate, dar manat de pasiunea pentru Chae Gyung, care i s-ar fi cuvenit, dupa dorinta fostului rege. Drept urmare, decide sa urmeze calea mamei sale si sa-i ia pozitia si sotia lui Lee Shin. Situatiile create de diverse personaje spre folosul lor si modul de solutionare a acestora de catre cei contra carora se indreapta raman farmecul pe care trebuie sa-l descopere fiecare spectator, in concordanta cu asteptarile si trairile sale. “Princess Hours” e doar o veritabila tava cu bunatati din care fiecare spectator e invitat sa se serveasca. Mai mult ca sigur aceste bunatati va vor indulci sufletul cu fiecare episod, si vor transforma serialul intr-unul memorabil, pe care nu-l veti uita mult timp de acum inainte.
“Princess Hours” are la baza manhwa omonima a lui Park So Hee, dupa scenariul scris de In Eun Ah (“Mary Stayed Out All Night”) si regia lui Hwang In Roe (Mischievous Kiss, Return of Iljimae). Serialul, de 24 de episoade, a fost difuzat la inceputul lui 2006 la postul coreean MBC si a inregistrat ratinguri foarte bune la nivel de 2006. Astfel, daca a inceput sovaitor, cu ratinguri de pana in 20% la nivel national la primele 8 episoade, cu episodul 9 a sarit brusc la un rating de 25%, nemaiscazand sub acesta pana la incheierea lui. Rezultatul: un rating mediu la nivel national de 23,2%, cu alte cuvinte un succes indubitabil. Pentru a face o comparatie, e suficient sa amintim ca un serial ca Secret Garden, produs 5 ani mai tarziu, abia a avut un rating mediu de 26,8% la un numar de 20 de episoade, cu 4 mai putine decat “Princess Hours”. Distributia serialului este una cu adevarat de exceptie, chiar daca la vremea respectiva actorii din rolurile principale erau cvasi-necunoscuti. Yoon Eun-hye, interpreta lui Chae Gyung, a facut senzatie cu rolul mult laudat din serialul “Coffee Prince”, un an mai tarziu. Joo Ji-hoon, in rolul Printului Mostenitor Shin, a aparut in doua filme de succes – Antique si Naked Kitchen -, insa si-a compromis cariera in 
urma consumului de droguri, fiind si in prezent interzis la principalele canale tv din Coreea. Poate ca dupa terminarea stagiului militar obligatoriu soarta carierei lui se va schimba, insa ramane de vazut daca cineva ii va mai acorda inca o sansa. Kim Jung Hoon, care il interpreteaza pe Hyo Ryul, rivalul printului Shin, s-a dedicat mai mult unei cariera muzicale, iar rolurile din viitoarele seriale nu s-au mai ridicat la importanta celui din “Goong”. Totusi, Kim Jung Hoon ramane un actor cu un mare potential, adorat de publicul feminin. Song Ji Hyo o interpreteaza pe Min Hyorin, adevarata iubire secreta a printului Shin. Si in cazul ei, “Goong” a reprezentat un pas important in cariera, 2 ani mai tarziu aparand in “Sex is Zero 2” si “Frozen Flower”, si imediat dupa “Goong”, in 2006, in serialul “Jumong”, in rolul sotiei legendarului Jumong. Un plus si o atractie deosebita a adus-o serialului prezenta actritei veteran Kim Hye-ja (foto) in rolul Reginei Mama, care in 2009 obtinea admiratia criticilor din intreaga lume pentru rolul din productia “Mother”. In rolul mamei lui Chae Gyung apare cunoscuta actrita Im Ye-jin, care in “Queen Seon-deok o interpreta pe mama lui Kim Yu-sin. La acestia se adauga alti actori cunoscuti din diverse seriale traduse in romana de Asia Team Romania, pe care cu siguranta ii veti recunoaste pe parcursul serialului.
Emotiile au fost mari, pentru “Princess Hours”, deoarece venea pe standardele genului (comedie romantica) impuse cu numai o jumatate de an inainte de “My Lovely Kim Sam Sun”, care doborase orice record de audienta in privinta unui serial de acest gen. Din fericire, desi nu ajuns la ratingul predecesoarei, “Princess Hours” a fost una din cele mai populare realizari dramatice ale postului MBC din 2006, clasat imediat in urma lui Jumong. Datorita succesului din primul sezon, s-a proiectat si un al doilea sezon care nu a mai fost realizat din cauza renuntarii a doi dintre actorii principali, care si-au incheiat contractul cu compania de impresariere ce a oferit actorii pentru serial, acestia semnand cu o alta companie. In absenta intregii echipe de actori, realizarea unui sequel la acest serial a devenit imposibila. Totusi, in 2007, s-a realizat “Goong S”, un serial care a avut la baza aceeasi idee generala, dar al carui subiect si actori au fost complet diferiti (cu alte cuvinte, a fost o situatie similara cu IRIS/Athena). Ratingul acestui serial abia a atins 10%. “Princess Hours” a castigat, desigur, si premii, asa cum se cuvine unui serial popular. Joo Ji Hoon a castigat premiul pentru Cel mai bun debutant, la fel si Yoon Eun-hye, la MBC Drama Awards. Serialul a fost vandut in tari precum Filipine (unde a fost difuzat de 2 ori, in 2006 si 2008), Singapore si chiar si in Anglia. Coloana sonora a serialului are cateva melodii devenite hituri in Asia, precum „Perhaps Love” de HowL & J. , „You & I Are Fools” de Stay sau „Parrot” de HowL.
Acestea fiind spuse, o prezentare ar fi incompleta fara a mentiona meritele deosebite in traducerea serialului de catre membra echipei Asia Team, Mi Joo. Subtitrarea in engleza a lasat mult de dorit, atat ca aspect cat si in privinta continutului, terminologia fiind neuniforma per ansamblul serialului. La acestea se adauga o multitudine de linii adaugate manual si traduse dupa sonor, fraze vorbite in engleza si care nu s-au regasit in subtitrarea in engleza. Efortul insa a meritat, Asia Team Romania oferind in premiera in Romania subtitrarile complete, sincronizate perfect si traduse impecabil ale acestui serial de exceptie. Ramane ca asiacinefilii sa aprecieze la adevarata valoare serialul si datorita muncii de traducere efectuate de colega noastra, iar acest lucru nu poate decat sa ne bucure, in calitate de fani ai serialelor coreene.
Prezentare realizata de cris999 si iulianatotu – asiacinefil.com
“The Unjust” a fost unul din cele mai asteptate filme coreene ale anului trecut. Inca din momentul in care a fost facuta publica lista distributiei, criticii au anticipat ca va fi vorba de un veritabil blockbuster. Nume precum Hwang Jeong-min (din Blades of Blood sau Happiness), Ryu Seong-beom (din recentele The Servant si No Mercy) sau Yoo Hae-jin (din Moss sau The Truck, recent despartit dupa o relatie de un an de frumoasa Kim Hye-soo) au atras publicul in salile de cinematograf, filmul onorandu-si statutul de blockbuster si avand incasari de 18,2 milioane dolari. Din acest punct de vedere, “The Unjust” a fost al saptelea film coreean – dupa incasari – din anul 2010. Regia filmului a fost semnata de Ryu Seung-wan, nimeni altul decat fratele lui Ryu Seung-beom, cei doi frati aflandu-se la a doua colaborare la un film, dupa “The City of Violence” din 2006. “The Unjust” a avut premiera mondiala la festivalul de la Berlin, in februarie 2010, insa a rulat in cinematografele din Coreea abia din luna octombrie 2010. Prezent si la festivalurile de film din Hong Kong, Jeongju si Udine, “The Unjust” a castigat in decembrie 2010 premiul pentru regie la “Director’s Cut Awards”, festival care de 13 ani ii rasplateste pe cei mai buni regizori coreeni.
Coreea de Sud, in zilele noastre. O serie de violuri si crime ale caror victime sunt niste eleve creaza o puternica emotie la nivel national. Politia nu reuseste sa identifice criminalul in serie, iar in urma presiunii opiniei publice, Presedintele sud-coreean da un ultimatum politiei pentru rezolvarea acestui caz. Inalti oficiali din Politie incearca o musamalizare, prin gasirea unui tap ispasitor nevinovat care sa fie aruncat in fata opiniei publice ca prada, act care sa demonstreze eficienta Politiei sud-coreene si sa-i salveze onoarea. Capitanul Choi (Hwang Jeong-min) e cel tintit sa se ocupe de musamalizare, dupa ce superiorii din Politie trimit pe capul lui Afacerile Interne. Cu mana fortata, capitanul Choi accepta jocul murdar impus de sus si intra in legatura cu Jang, presedintele unei companii nou achizitionate in urma unei licitatii trucate. Jang era un mafiot lipsit de scrupule, arestat si mai apoi eliberat din lipsa de probe, si totodata cel care facea treburile murdare pentru Choi, primind in schimb protectie de la acesta si favorizari in afacerile sale ilegale. Iar Jang gaseste repede un tap ispasitor. In paralel, procurorul Joo il elibereaza din lipsa de probe pe d-l Kim, rivalul din afaceri imobiliare al lui Jang. Capitanul Choi fusese cel care l-a arestat pe Kim cu cateva ore inaintea licitatie, netezind astfel calea trucarii ei de catre Jang. Si astfel se creioneaza un conflict incredibil intre capitanul Choi (reprezentand Politia, ce-l proteja pe interlopul Jang) si procurorul Joo (reprezentand procuratura, ce-l proteja pe interlopul Kim). Intre cei doi incepe un veritabil razboi personal, care se va da in jurul cazului care a cutremurat Coreea.
“The Unjust” ne ofera, spre deosebire de thriller-urile din ultimii ani, o partitura total diferita de care protagonistii se achita extraordinar. Daca in filmele de gen similare avem parte de un joc de-a soarecele si pisica intre un personaj negativ, malefic prin excelenta si de obicei fara cale de scapare, si un personaj pozitiv, adus in pragul exasperarii, acest film ne propune o experienta noua: doua personaje in aparenta pozitive – prin faptul ca amandoua se afla de partea legii -, dar care datorita firii si contextului lasa onoarea la o parte si considera beneficiile materiale principalul mijloc de a razbi in societate. Amandoua personajele se aseamana prin fapul ca ravnesc sa avanseze in cariera, si pentru asta sunt dispuse sa faca absolut orice, inclusiv crima. Legaturile cu lumea interlopa reprezinta pentru ele niste parghii aducatoare de beneficii materiale, care ar fi trebuit sa dubleze succesul atat de mult dorit in plan profesional. Si totusi, in plan personal, amandoi sunt niste persoane aproape ratate: capitanul Choi, trecut de 35 de ani, este burlac, o fire violenta si dura, care nu stie sa se apropie de o femeie si sa-si intemeieze o familie, in timp ce procurorul Joo, desi casatorit, isi neglijeaza viata familiala, justificand in fata socrului lipsa de timp pentru a o lasa insarcinata pe sotia lui, in timp ce el frecventeaza noaptea case de placeri, unde discuta afacerile necurate cu diversi interlopi. Asadar, avem in fata doua personaje in deriva, terenuri ideale pentru cultivarea instinctelor lor negative. Apoi acestea intra intr-un joc psihologic de la distanta, in care fiecare se foloseste de puterea propriei functii (culmea, care ar fi trebuit sa fie in slujba cetateanului) pentru a lovi in celalalt. Manipularea, santajul, strangerea de probe compromitatoare sunt armele lor de lupta, iar in loc ca acestia doi sa slujeasca legea, isi pun ambitiile personale mai presus de toate, calcand totul in picioare.
Interpretii ambelor personaje principale au o interpretare de execptie. Ryu Seung-beom, unul din cei mai cautati actori ai momentului (The Servant, No Mercy), nu se dezminte, intrand in pielea unui procuror cu iesiri necontrolate si cu un comportament uneori copilaresc, ce frizeaza nebunia. Un rol “gri” (intre bine si rau) ii pune in evidenta cel mai bine uriasul talent actoricesc. In schimb, partenerul sau din film, Hwang Jeong-min, are parte de un rol cum nu a mai avut in toata cariera lui cinematografica. Pana acum, acesta a acceptat roluri pozitive de personaje naive, usor de manipulat (Happiness, A Man Who Was Superman, You Are My Sunshine, Blades of Blood), si doar o data a interpretat rolul unui detectiv in “Private Eye”, insa intr-un cu totul alt context, un rol pozitiv. Cu “The Unjust” actorul schimba total registrul. Acesta demonstreaza ca a ajuns la deplina maturitate actoriceasca, la cei 40 de ani impliniti putand interpreta roluri puternice, cu personalitate si cu o usoara doza de negativism. Pentru prima data ai impresia ca acest munte de om cu inima mare este personajul negativ al filmului si, paradoxal, Ryu Seung-beom (actor prin excelenta de roluri negative), prin faptul ca stie cand sa nu rataceasca, asadar, ca Seung-beom e personajul pozitiv. Insa e doar o senzatie de moment, care te urmareste pana la scenele finale din film, cand surpriza rastoarna toate asteptarile in privinta personajelor.
Pentru amatorii de thrillere explozive, “The Unjust” nu este alegerea ideala. Filmul are o evolutie lenta pe durata a aproape a doua ore, cu multe personaje implicate, dar in ciuda lentorii, scenariul stie cand sa apese acceleratia si sa transmita dinamism povestii. E un thriller psihologhic rafinat, despre influenta politicului asupra functionarii institutiilor statului, dar si despre rivalitatea dintre acestea. Uciderea elevei nu este decat pretextul, factorul declansator al unei adevarate nebunii, al unui spectacol jalnic al unor oameni care ar fi trebuit sa slujeasca justitia. O poveste mai mult decat de actualitate nu doar pentru Coreea, ci si pentru realitatile cotidiene de la noi, care cu siguranta ar fi ridicat in slavi de adeptii teoriei conspiratiei. Dar ce este, in cele din urma, Puterea ? O simpla iluzie a reprezentativitatii, aducatoare de satisfactii de orice natura pentru cel care o detine si, totodata, ceva efemer. Nu te nasti cu ea si nu te insotesti cu ea toata viata. O poveste dura care ne arata o fata trista a Justitiei, in care omul de rand este doar un pion usor de manipulat in numele unor “idealuri” de putere. Un film de exceptie, pe care adevaratii cunoscatori ai genului il vor savura scena cu scena. Vizionare placuta !
„Siworae” („Il Mare”) (2000) reprezinta, cronologic, „stramosul” lui „Postman to Heaven”, o productie care la 11 ani de la succesul lui „Il Mare” reia ideea cutiutei postale ce constituie o punte de legatura intre doua lumi. Si o face tot cu succes. „Postman to Heaven” este al doilea film (in ordinea cronologica a lansarii lor) din ambitiosul proiect Telecinema produs de postul coreean SBS si cel japonez TV Asahi in anul 2009. Desi cele 7 pelicule sunt productii realizate pentru televiziune, initial acestea au fost prezentate in cinematografele din Coreea si Japonia, si abia apoi au fost difuzate la televizor. Regia lui „Postman to Heaven” este semnata de apreciatul regizor de televiziune Lee Hyeong-min, cel care are la activ seriale de mare succes precum „Winter Sonata”, „Sorry, I Love you” sau „Bad Guy”. Dar surprizele nu se opresc aici, deoarece distributia este una care cu siguranta a constituit unul din punctele forte ale filmului. Astfel, avem ocazia sa o revedem pe Han Hyo-joo intr-un rol de dinainte de cel care, probabil, ii va marca pentru totdeauna cariera, un an mai tarziu, cand a interpretat-o pe Dong Yi in serialul cu acelasi nume. Frumoasa actrita a mai aparut, cu un an inainte, in serialul „Iljimae”, astfel ca revederea ei intr-un rol non-istoric nu poate fi decat o delectare. Rolul masculin e interpretat de Youngwoong Jaejoong, membrul popularei formatii pop DBSK, cunoscut sub numele de scena „Hero”, cel care a avut si o scurta aparitie in filmul „Dance Subaru”. Contrar asteptarilor, acesta demonstreaza ca poate fi si un bun actor, chiar daca „meseria” lui este cea de cantaret.
Han Hyo-Joo e Ha-na, o fata care a suferit de pe urma unei relatii esuate si care intr-o zi se intalneste cu Jae-joon (Youngwoong Jaejoong ). Intalnirea are loc in preajma unei cutii postale amplasate pe un camp. Curiosi, cei doi tineri intra in vorba si, spre surprinderea aparent naivei Ha-na, aceasta afla ca Jae-hoon e un postas mai putin obisnuit, care livreaza scrisori in Rai de la oamenii care i-au pierdut pe cei dragi si care inca mai sufera de pe urma tragediilor personale. La inceput, Ha-na o ia ca pe o gluma, si tot in gluma Jae-joon ii propune o slujba bine platita: sa il ajute in livrarea scrisorilor la destinatie. Si astfel, cei doi ajung sa ajute oamenii tristi ce trimit scrisori catre cei dragi in Rai, prin intermediul misterioasei cutiute postale de pe camp. Implicit, acestia se implica emotional in fiecare caz, iar acest lucru ii va apropia, amandoi indragostindu-se unul de celalalt.
Cu „Postman to Heaven”, avem in fata o poveste emotionanta, greu de uitat odata ce ajungi sa te implici in drama personajelor. Cei doi protagonisti infatiseaza fara cusur doi tineri ai zilelor noastre care cauta implinirea dincolo de vointa, printr-o dorinta puternica a sufletelor lor. Evolutia povestii este aproape perfecta, in sensul ca introducerea este una brusca, fara prea multe prezentari, si evolutia este una constanta, fara derapaje sau devieri care sa faca filmul neinteresant. Practic povestea te cucereste de la inceput, si nu te mai poti dezlipi de ea pana la final… Si ce final… Atat de tipic si, totodata, atat de atipic filmelor coreene. „Postman to Heaven” este un film in primul rand despre speranta. Omenirea crede in viata de dupa moarte si considera ca existenta unui suflet in corpul unui om este o forma tranzitorie de viata. Omul are datoria de a trece cu demnitate prin viata, iubindu-i pe cei din jurul sau si amintindu-si mereu de cei dragi care inaintea lor au facut pasul spre viata de dupa. Aceasta constiinta a datoriei fata de cei disparuti, nascuta din nevoia de a-i simti in continuare aproape, si chiar daca timpul poate parea o bariera in calea amintirilor din vremurile de altadata, sta si la baza sentimentelor personajelor 
din „Postman to Heaven”. Acest lucru implica principiul ca viata nu poate fi traita de unul singur. La un moment dat, ajungem sa depindem de altcineva, deoarece facem din gasirea fericirii un obiectiv pe care ne incapatanam sa incercam sa-l atingem. Si astfel omul se ataseaza de oameni, intervin clipele fericite, se nasc amintirile frumoase, iar atunci cand cineva drag dispare de pe aceasta lume amintirile devin refugiul sufletelor noastre ranite. Este un film care – daca nu ai iubit vreodata te face invidios pe cei ce au cunoscut iubirea adevarata, iar daca ai iubit si ai cunoscut fericirea, te va face cu siguranta sa lacrimezi pentru ca anticipeaza acele lucruri firesti care oricum urmeaza sa se intample.
Japonia ramane mereu surprinzatoare cand vine vorba de traditii, istorie, literatura sau arta cinematografica. Secretul ei sta in primul rand in originalitate, astfel ca multi privesc azi poporul japonez ca pe un model de cultura si civilizatie, incercand sa preia franturi din bogatia sa culturala. Istoria Japoniei este una zbuciumata si fascinanta, iar evul mediu japonez a constituit sursa de inspiratie a numeroase pelicule de-a lungul timpului. Cine nu isi aminteste de eroii samurai ai evului mediu, care in numele codului onoarei isi luau viata in momentul in care considerau ca au comis un lucru nedemn ? Filme precum “Seppuku”, “Yojimbo”, “Musashi Miyamoto” etc etc eroizeaza samuraiul si aspiratiile acestuia. Dar in paralel cu spiritul de lupta al samurailor a coexistat o latura mai putin vizibila a vietii cotidiene zugravita in filmele de epoca japoneze: viata privata a evului mediu. Si in special cea a elitelor. “Ooku – The Inner Chambers” este un film strict despre viata privata a Sogunului si a celor ce trebuiau sa-l serveasca, exploatand latura ludica si de relaxare a acesteia. Tema “Ooku” este una foarte cunoscuta in cinematografia japoneza, inca din anii ’60-’70 realizandu-se ecranizari inspirate din viata in Ooku, atat pentru marele ecran cat si pentru televiziune.
“Ooku The Inner Chambers” este regizat de Kaneko Fuminori, aflat la al doilea film pentru marele ecran, insa un cunoscut regizor de seriale japoneze. Din cele 18 seriale de televiziune regizate din 1999 pana in prezent, merita amintite “Tiger and Dragon” (2005), “Utahime” (2007) si mai ales megasuccesul “Kimi Wa Petto” (2003). Filmul din 2010, cu titlul alternativ “The Lady Shogun and Her Men”, a avut premiera mondiala la Festivalul de film asiatic de la Udine exact acum un an, si ii are in rolurile principale pe Kazunari Ninomiya, noul star al filmului japonez, ce va aparea si in live-actionul Gantz. Rolul principal feminin ii revine lui Kou Shibasaki (foto) (interpreta Sogunului), una din cele mai populare actrite japoneze ale momentului (Dororo, Crying Out Love in the Center of the World, Shaolin Girl, Suspect X), care de pe acum are rezervat un rol in remake-ul de anul viitor “47 Ronin”. Intr-un rol secundar, iubitorii filmului japonez ii vor putea recunoaste pe Hiroshi Tamaki (din MV si Nodame Cantabile) si pe cunoscuta actrita Maki Horikita, din scurt metrajul “Kimi no Yubisaki” si recentul “Memoirs of a Teenage Amnesiac”.
In istoria Japoniei, “Ooku” (in traducere directa “Marele Interior”) se refera la haremul din interiorul legendarului castel Edo, unde salasluiau femeile care trebuiau sa satisfaca nevoile intime ale Sogunului. Temutii lorzi locali direct subordonati Sogunului, cunoscuti sub numele “Daimyo”, aveau si ei astfel de incaperi in resedintele lor. Haremul includea, conform traditiei, concubinele Sogunului, pe sotia acestuia dar si pe mama lui. Zvonindu-se ca in spatele zidurilor cetatii Edo mai multe mii de femei traiau doar pentru satisfactia personala a unei singure persoane – e drept, cea mai puternica din Japonia -, Ooku a fost, poate mai mult ca orice parte a castelului Edo, locul in care numeroase intrigi politice se nasteau si se consumau in timpul sogunatului Tokugawa (cunoscut in istoria Japoniei ca perioada Edo, dupa numele capitalei – azi Tokyo – (1603-1868). In odaile haremului, regulile erau foarte stricte. Nici un barbat adult nu avea voie sa calce in acele odai decat in prezenta Sogunului, care intra in aceasta parte a Palatului prin celebrul “coridor al clopoteilor”. Clopoteii anuntau intrarea Sogunului in harem, si erau insirati de-a lungul intregului coridor. Acesta era singurul care facea legatura intre harem si restul castelului Edo si, ca singura cale de acces, firesc, era zavorat. Abia mai tarziu un al doilea coridor a fost construit, ca urmare a nevoii de a scapa din castel in caz de dezastre precum cutremure sau incendii, si asta dupa ce s-au produs cateva tragedii de-a lungul timpului. 
Sogunul intra in “audienta” pe un covor rosu, iar concubinele stateau aplecate in cele mai frumoase straie, cu privirea in pamant, salutandu-l umil pe atotputernicul Stapan. O doamna ce avea rangul Otoshiyori era cea care conducea haremul, pozitia ei ca rang fiind echivalenta celei de Roju (una din cele mai inalte functii dintr-un sogunat, cu rol in organizarea guvernarii si sfatuirea Sogunului). Haremul a fost creat in anul 1607 in castelul Edo, printr-un decret special acesta fiind complet izolat de exterior. Fara o permisiune speciala, nimeni nu putea parasi haremul. Intretinerea lui era extrem de costisitoare, si era in directa legatura cu situatia economica a tarii. Cand Japonia traversa o perioada de inflorire economica si de prosperitate, sumele alocate haremului si capriciilor Sogunului permiteau un harem de cateva mii de persoane, care numar se restrangea in perioadele de recesiune. Cert este ca timp de peste doua secole, haremul a devenit ceva traditional, un loc pe care Sogunul trebuia sa-l viziteze conform cutumelor. Astfel a aparut un Cod al haremului, ce stabilea atributiile fiecarei persoane din interiorul sau, dar si numeroase zvonuri despre ce se petrecea in spatele zidurilor, multe dintre acestea stand la baza ecranizarilor cu tenta erotica (pinku eiga) din anii ’70 ce descriau viata din Ooku.
Spre deosebire de povestea reala a haremului din castelul Edo, “Ooku – The Inner Chambers” porneste de la o idee plina de fantezie, prezentand clasica poveste a Ooku dintr-o perspectiva inedita. In perioada feudala Tokugawa, o boala endemica afecteaza populatia barbateasca tanara, distrugand viitorul tarii. Negasindu-se un leac care sa vindece variola distrugatoare, rata natalitatii incepe sa scada ca urmare a scaderii numarului de barbati. In perioada Shotoku (inceput de secol XVIII), numarul barbatilor ajunge, astfel, la un sfert din numarul femeilor. Multi barbati isi castigau existenta, intr-o perioada in care razboaiele au incetat iar sabiile samurailor pareau a fi tacut pentru totdeauna, oferindu-si samanta femeilor disperate ca nu vor mai reusi sa aduca pe lume un urmas. Intr-o astfel de perioada traieste personajul principal din “Ooku – The Inner Chambers”, Mizuno. Ajuns la 19 ani, acesta era ziua – un abil luptator cu sabia, iar noaptea isi castiga existenta oferindu-si samanta diferitelor femei. Desi acestea ii ofereau bani pentru serviciile sale, Mizuno mereu le refuza recompensa, spre disperarea mamei sale (cap al familiei intr-o societate matriarhala). Mizuno provenea dintr-o familie de mici negustori de cel mai jos rang, care abia putea trai de pe o zi pe alta, astfel ca refuzul lui Mizuno nu putea decat sa o intristeze pe mama acestuia. Desi avea o prietena din copilarie, pe O-Nobu, care il iubea, Mizuno nu a stiut niciodata sa raspunda sentimentelor acesteia. In momentul in care mama lui primeste o oferta de la o domnisoara din inalta societate, dispusa sa cumpere casatoria cu Mizuno, acesta din urma isi da seama ca a sosit momentul sa faca ceva pentru salvarea familiei sale din saracie. In consecinta, decide sa intre in Ooku, haremul Sogunului (care, desigur este o femeie). Filmul urmareste ascensiunea acestuia de la rangul de paj la cel de concubin al Sogunului, dar si intrigile de culise din harem.
Un film rafinat, care desi porneste de la o idee fantezista ne prezinta o fata putin stiuta a lumii din spatele zidurilor castelului Edo. Vedem, astfel, ca haremul a insemnat, pe langa un loc tabu despre care nu se putea vorbi in afara zidurilor, si un univers in miniatura al societatii japoneze feudale, care il inspira. Exista o clasificare stratificata a locatarilor haremului, pornind de la cel mai de jos nivel pana la cel mai inalt. Pajii, croitorii, baietii de serviciu erau ranguri care nu permiteau ca acestia sa apara in fata Sogunului. In schimb, cei promovati la rangul de ingrijitori ai dormitorului Sogunului aveau toate sansele sa fie alesi de aceasta pentru o noapte. Intrigile de culise se afla la ele acasa in harem, unde interesele anumitor persoane cu vechime primau, de unde si un razboi surd din care nu toata lumea reusea sa supravietuiasca. Este uimitor modul in care un subiect atat de delicat a putut fi ecranizat atat de sublim, acest lucru demonstrand inca o data, daca mai era nevoie, valoarea cinematografiei japoneze.
“Kinatay” este filmul care i-a adus lui Brillante Mendoza consacrarea pe plan international, acesta devenind cel mai cunoscut si apreciat regizor filipinez din toate timpurile. Scoala filipineza de film este una care nu a excelat, in ciuda numeroaselor productii – in special drame si filme de groaza – lansate mai ales dupa anii 2000. Conditiile economice dificile si saracia din Filipine au influentat si industria de film, insusi Brillante Mendoza intampinand mari dificultati in a-si face un nume mai intai la nivel national, si abia apoi la nivel international. Se poate spune ca Mendoza e o adevarata minune pentru cinematografia filipineza pierduta in anonimat, in care se realizeaza filme cu bugete de cateva zeci de mii de dolari. Nici “Kinatay” nu iese din acest tipar, imaginea fiind una intunecoasa la propriu, iar actorii – uneori neprofesionisti, oameni obisnuiti. Cu ce a putut da lovitura acest film cu un buget minuscul, si caruia nimeni nu-i dadea vreo sansa la festivalurile internationale de film ? Ei bine, e vorba de regie, de modul in care o poveste banala a putut fi transpusa pe ecran intr-un mod cu adevarat unic si original, datorita unei viziuni cinematografice nemaiintalnite pana acum, nu neaparat doar in cinematografia asiatica. Ca stil, Brillante Mendoza se aseamana oarecum cu Kim Ki-duk, insa este mult mai profund decat acesta, exploreaza mult mai adanc sentimentele umane, pana la gasirea acelui moment in care omul, inconstient, trece granite imperceptibila dintre Bine si Rau. Acel moment e adus in lumina reflectoarelor si analizat in amanunt cu o precizie chirurgicala. Rezultatul ? Premiul pentru Cel mai bun regizor la Cannes 2009 pentru Mendoza, inca 5 premii si 18 nominalizari la festivaluri internationale de film, inclusiv la Palme D’Or.
Peping e un tanar de 19 ani, tata al unui baiat, in fata caruia sta cea mai importanta zi a vietii sale. Urmeaza sa se casatoreasca cu Cecille si sa devina familist cu acte in regula. E singurul din familie care mai urmeaza o scoala – Scoala de Criminalistica -, viitoarea lui sotie abandonand scoala pentru a creste copilul. Peping se viseaza peste cativa ani politist care sa slujeasca legea, si, mai ales, viseaza la ziua in care va avea pistolul lui propriu. Saracia il impinge, insa, sa faca diverse comisioane pentru un sef din lumea interlopa, cu care intra in contact prin intermediul prietenului sau. Intr-o dupa masa obisnuita, acesta este chemat de prietenul sau sa castige niste bani dintr-o treaba ce trebuia sa o faca pentru seful mafiot. Mai exact sa conduca o dubita. Recompensa: pistolul mult dorit. Dar in scurt timp, Peping constata ca participa, de fapt, la o rapire a unei prostituate, Gina (Madonna), care pentru a-si creste fetita a acceptat pe langa prostitutie sa vanda ilegal droguri si sa fuga cu banii Mafiei. Batuta si violata, intr-un final aceasta este dusa intr-un abator din afara orasului si macelarita, parti ale cadavrului ei fiind mai apoi imprastiate prin Manilla si Quenzon City.
“Kinatay”, in traducere mot-a-mot inseamna “Macelarita”. Titlul international in limba engleza este “The Execution of P”, poate un titlu mult mai reusit pentru valentele sale metaforice, “P” venind de la numele personajului principal, Peping, care participa doar accidental la o adevarata executie. “Executia lui P” este, de fapt, condamnarea publica de catre regizor a protagonistului povestii sale, complicitatea accidentala si incapacitatea de a reactiona aruncand asupra lui Peping principala vina a salbaticei crime la care doar asista. Mendoza (foto) a acordat personajului mai multe oportunitati de a evita sa paseasca pe drumul pierzaniei. In drum spre abatoarele unde urma sa se produca macelarirea prostituatei, Peping, ca sofer al dubitei unde era tinuta captiva victima, zareste cateva panouri publicitare: “Isus e Calea, Adevarul, Viata”, sau o trimitere la “Vechiul Testament”. Din nefericire, subtitrarea in engleza a acestui film nu a sesizat aceste mici amanunte, ce nu apar traduse, dar care se regasesc in varianta in franceza a subtitrarii, completa si de calitate ireprosabila, care a fost prezentata la proiectia de la Cannes din 2009. De asemenea, in momentul in care crima este comisa, iar Peping asista la ea de la distanta, auzind doar sunetele disperate ale victimei, in momentul in care se apropie, impins de curiozitate, tiptil, catre locul de unde se auzeau sunetele, regizorul insista cateva secunde pe inscriptia de pe tricoul de la scoala al lui Peping: “Integritatea, odata pierduta, e pierduta pentru totdeauna”. Geniala aceasta idee a regizorului de a insera indicii ce se constituie intr-o mana de ajutor data personajului, care insa da dovada de incapacitate morala de a gestiona o astfel de situatie si care, in final, se complace in acceptarea ca recompensa pentru ajutorul dat a unui pistol pe care si-l dorea cu ardoarea unui copil de gradinita. Insusi pistolul – obiect prin excelenta al violentei – se dovedeste ceva complet inutil in mainile lui Peping, iar regizorul lasa la latitudinea spectatorului sa decida daca acesta il va folosi vreodata in numele dreptatii sau pentru a comite o noua faradelege. Deoarece, cum spunea seful sau, prima oara cand comiti o crima esti tulburat, dar mai apoi totul devine ceva firesc.
Filmul este compus din doua parti distincte, iar aici se vede talentul urias si viziunea regizorala a lui Mendoza. In prima parte, Peping, personajul central, ne este prezentat ca o fiinta mai mult decat normala, aflat in cea mai importanta zi a vietii sale. Urmeaza sa se casatoreasca, are deja un copil, iar sotia lui abia isi stapaneste lacrimile de fericire. Se trezeste in graba de dimineata ca intr-o zi obisnuita, si, imbracat obisnuit, se indreapta din cartierul saracacios in care locuieste spre Starea Civila. Vecinii ii saluta la fiecare pas al lor, ca si cum i-ar insoti intr-un cortegiu imaginar spre noua lor viata care sta sa inceapa. Soarele straluceste pe cer, e ziua nationala a Filipinelor, iar in autobuzul aglomerat cu care merg la Starea Civila aud la radio mai intai o melodie duioasa, iar mai apoi o stire despre un individ care s-a catarat pe un panou publicitar amenintand ca se arunca in gol. Cei doi chiar trec cu autobuzul pe langa acel loc, iar regizorul aduce franturi din drama ce se petrece pe strada, unde mama baiatului striga disperata la portavoce ca fiul sa coboare. Fragmentele de viata privata ale altor persoane sunt doar niste destine paralele cu cel al fericitului cuplu a carei viata urmeaza sa se schimbe in cateva ore, franturi menite a crea o fresca a societatii moderne fillipineze, macinata de saracie, probleme sociale si gesturi disperate. Daca prima parte e prezentata in culori vii, in partea a doua ne e prezentata viata de noapte din Manilla. In contrast cu prima parte, parca o lume intreaga a disparut, si o alta s-a nascut din cenusa ei: prostitutie, trafic de droguri, colectari de taxe, crime. Practic, cele doua parti ale filmului sunt o metafora a chipului uman: partea luminata e zambetul de pe chipul omului, implinirea, iar partea intunecata sunt toate gandurile lui ascunse, obsesiile, temerile si slabiciunile sale.
Un film deosebit, simplu, natural si violent, care se constituie intr-un veritabil tablou viu, in imagini, al indiferentei umane. Omul este privit atat cu luminile sale cat si cu umbrele sale, iar Brillante Mendoza ne demonstreaza ca intotdeauna banul, dorinta de a scapa de saracie, de a asigura familiei un trai decent pot fi imbolduri suficiente de a incalca juramantul credintei in Dumnezeu, de a trece de cealalta parte a constiintei umane si de a o ucide. Iar omul, fara constiinta, e un simplu animal de prada pentru care cel de langa el e un obiect fara valoare de care poate dispune cum doreste, substituindu-se lui Dumnezeu. O bijuterie cinematografica care fara rezerve poate fi considerata o capodopera a filmului filipinez, o realizare despre care s-a vorbit mult, care a stranit admiratia criticilor de film de pretutindeni si pentru care timpul, care se va asterne peste el, nu va aduce in nici un caz uitarea.
Lipsa banilor in Cercetare poate cauza mult stres si frustrari cercetatorilor, astfel ca senzatia ca o iei razna este una cat se poate de reala. Aparitia unei “dubluri” (doppelganger) in viata lui Hayasaki ii da batai de cap si mai mari, pe langa problemele de la serviciu. In traditia populara, aparitia unei dubluri e un semn ca ceva rau se va intampla. Aceasta dublura e foarte insistenta, oferindu-se chiar sa-l ajute pe cercetator in activitatea sa. La prima vedere, cei doi par identici, doar personalitatea lor difera. Insa dublura poseda dorintele si sentimentele cele mai ascunse ale finite reale, o atitudine complet diferita fata de lume. Daca Hayasaki cel real e timorat de faptul ca nu avea ajutorul neconditionat al sefilor lui, dublura, in schimb, are o atitudine razboinica fata de acestia. In urma unei intamplari, Hayasaki cunoaste o fata pe nume Yuka, care a patit si ea acelasi lucru cu fratele ei, trezindu-se in casa cu… dublura acestuia. Similaritatea celor doua cazuri ii apropie pe Hayasaki si Yuka, ce devin parteneri. Dar cand Hayasaki e concedit de sefii lui, dublura ii fura realizarea (un corp artificial la care lucreaza de ani de zile) si o aduce acasa, unde Hayasaki cel real se dedica cu trup si suflet continuarii proiectului. Cand cercetarea de o viata ia sfarsit, dublura nu isi mai are rostul. Oare ce va decide Hayasaki? Intr-un final totul trebuie sa revina la normal si cele doua jumatati sa se uneasca intr-o singura fiinta.Vor reusi acest lucru ? Viata trebuie sa mearga inainte.
Pentru necunoscatori, “doppelganger” reprezinta dublura tangibila a unei persoane in viata, care in folclor sau in cultura populara reprezinta Raul. Se spune ca persoana care isi vede propria dublura isi vede propria moarte (in unele culturi) sau acest lucru prevesteste boli ori nenorociri (in alte culturi). Mitul Doppelganger e unul putin uzitat in cinematografia asiatica, astfel ca aceasta productie poate fi vazuta ca un prim pas in explorarea acestui subiect, in conditiile in care, de exemplu, in Occident, mitul vampirilor este deja unul consumat, cum e si cel al fantomelor in cinematografia asiatica. Fenomenul este un mit, insa exista evenimente sau analize stiintifice recente care vorbesc despre cazuri de Doppelganger petrecute in realitate. Astfel, la 3 ani dupa filmul lui Kurosawa, in 2006, intr-un spital din Geneva, creierul unei paciente bolnave de epilepsie, intinsa pe un pat, a fost supus unei stimulari electromagnetice, aceasta simtind imediat prezenta unei alte persoane in “spatiul extrapersonal”. Aceasta a fost descrisa ca o persoana tanara, de un sex ce n-a putut fi determinat, tacuta, cu un corp similar cu al pacientei. La a doua stimulare electrica, mai intensa, pacienta stand cu mainile incrucisate a simtit prezenta unui “barbat” ce avea bratele in jurul ei. Ultimul test de stimulare electrica asupra pacientei ce statea pe un scaun, de aceasta data, a revelat prezenta unei persoane care si ea statea pe un scaun, langa ea. Medicul care a facut aceste experimente a ajuns la concluzia ca imbinarea temporo-parietala din zona creierului e cea “vinovata” de evocarea senzatiei de sine (localizarea corpului in spatiu, pozitia lui, postura etc). Cand acesta e deranjat, aceasta senzatie e si ea alterata si poate fi inlocuita de senzatia unei prezente straine sau a sine insusi in apropiere.
Dincolo de aceste cercetari recente, de-a lungul timpului au existat mai multe relatari scrise despre persoane care si-ar fi vazut propriul doppelganger. Mary Shelley (autoarea romanului “Frankenstein” si sotia lui Percy Shelley, celebrul poet britanic), a scris o scrisoare unei prietene, la putin timp dupa ce sotul ei s-a inecat, in care ii spunea ca acesta si-a inatlnit propriul doppelganger cu putin timp inainte sa moara. Izaak Walton a sustinut ca John Donne, un alt poet englez, a vazut doppelganger-ul sotiei sale in 1621 la Paris, in aceeasi noapte in care acesta nastea un copil mort. In biografia scrisa de Carl Sandburg dedicata vietii lui Abraham Lincoln, acesta insusi recunoaste ca in seara alegerii sale ca presedinte s-a vazut pe sine intins pe o canapea, avand doua fete, o iluzie care a disparut repede si a reaparut cand s-a intins din nou pe respectiva canapea. Cateva zile mai tarziu, iluzia a aparut pentru a treia si ultima oara. Povestindu-i sotiei sale, aceasta a interpretat spusele sotului ei astfel: era un semn ca va fi ales pentru un al doilea mandat de presedinte, insa paloarea uneia dintre fetele pe care le-a vazut ar fi insemnat ca nu va ma trai sa incheie cel de-al doilea mandat. Iar istoria a confirmat previziunea acesteia. La randul lui, Goethe insusi a scris in autobiografia sa ca si-a vazut propriul doppelganger.
Revenind la filmul lui Kurosawa, lasand la o parte mitologia, acesta schimba ideea de doppelganger aducator de nenorociri cu ajutorul fictiunii, cele doua personaje – Hayasaki si dublura lui – ajungand sa conlucreze si sa colaboreze, dupa natura fiecaruia: unul facand lucrurile pozitive, celalalt lucrurile negative. Pacatul personajului este ca accepta sa profite de avantajele aduse de realizarea lucrurilor murdare de catre doppelganger-ul sau, asistand, oarecum, la un pact faustian fara o finalitate clara. Lucrurile evolueaza de la sine, cu mai mult sau mai putin umor, pana in momentul in care pactul fiind incheiat, dublura nu-si mai are rostul. Filmul ridica o multime de intrebari legate de natura umana si dualitatea acesteia, dar si una retorica, care ne impinge spre meditatie: isi doreste oare, omul, in taina, existenta inca unei “versiuni” a propriului eu care sa faca si sa spuna lucrurile pe care suntem speriati a le face sau spune ? Aceasta intrebare retorica e urmarita pe parcursul intregului film, pe masura ce actiunea evolueaza. Trebuie remarcata si performanta actoriceasca a lui Koji Yakusho, in special in scenele “face-to-face” dintre Hayasaki si dublura sa.
Just Call Me Nobody este o parodie chinzeasca haioasa ce are la baza principalele filme istorice produse in China in ultimul an, si nu numai. Astfel, iubitorii filmelor de epoca chinezesti vor recunoaste parodiate scene din filme precum “Reign of Assassins”, “Confucius”, “True Legend”, “Sacrifice”, “Detective Dee” sau “Kung Fu Master”, dar si trimiteri la productii mai vechi chinezesti sau non-chinezesti, precum “2046”, “Dream Home”, “Star Wars” sau “Ong Bak”. Toate aceste filme au fost succese de casa, atat in China cat si in alte parti ale mapamondului, astfel ca o privire comica aruncata asupra lor nu face decat sa ne reaminteasca de anumite scene cheie care, probabil, vor ramane sa infrunte timpul. Regia filmului este semnata de Kevin Chu (“Kung Fu Dunk”), ce are experienta a zeci de filme regizate in special in anii ’80 si ’90, de o mare varietate de genuri, astfel ca realizarea unei parodii ce presupune imbinarea mai multor genuri redate intr-o maniera comica nu poate fi decat o incununare cu succes a stralucitei sale cariere din lumea filmului. In rolul principal au fost distribuiti Xiao Shen Yang (recent vazut in filmul lui Zhang Yimou “A Woman, A Gun and a Noodle Shop”) si Kelly Lin (nimeni alta decat protagonista din “Reign of Assassins” sau “Written By”). Intr-un rol secundar, cunoscatorii il vor recunoaste pe inegalabilul Eric Tsang.
In China antica, un pantofar sarman si buclucas pe nume Wu Dee traieste impreuna cu mama sa si cu obsesia de care nu poate scapa: benzile desenate de arte martiale. Nu cunoaste kung-fu, insa e obsedat de tot ce inseamna kung-fu redat in imagini. Acesta este si motivul pentru care niciodata nu a citit o carte fara imagini. Iar uneori, cand nu are bani, se duce in piata, unde mai trage cu ochiul in ultimele aparitii cumparate de pusti nastrusnici. Intr-una din zile, in timp ce statea in piata, la taraba lui vine Domnisoara Luna, de care se indragosteste la prima vedere. Ii repara pantoful stricat, insa datorita unui context de evenimente cei doi se despart brusc, nu inainte ca Domnisoara Luna sa-l invite la indepartatul munte Tal, cand are nevoie sa dea de ea. Si astfel incepe aventura tanarului nostru erou, care trece printr-o multime de intamplari hazlii, pline de neprevazut, constatand, de-a lungul calatoriei, ca are nevoie de artele martiale pentru a deveni cineva intr-o lume calificata de toata lumea drept “jungla”. Ce nu stie el e ca Domnisoara Luna e nimeni alta decat mireasa fugara a Imparatului, si pe urmele ei se afla nu doar zapacitul de Wu Dee ci si un spion trimis de oamenii Imparatului pentru a o readuce la Palat.
“Just Call Me Nobody” a avut premiera in China pe 3 decembrie 2010, ajungand in varful box-office-ului chinez cu incasari de peste 9 milioane de dolari. Filmul a fost realizat, practic, pentru publicul chinezesc, neavand ca scop iesirea cu el pe plan international. Din acest motiv, scenele parodiate si umorul vor fi intelese in primul rand de chinezi si de cunoscatorii acestei cinematografii. Scenariul poate parea pe alocuri lipsit de substanta, insa daca nu ai vazut si nu ai crescut cu sute de filme cu imparati, eroi si asasini ce zboara la propriu si-si demonstreaza indemanarea in manuirea sabiei sau in artele martiale, iti va fi greu sa intelegi mentalitatea celor ce au realizat o astfel de productie. Altfel spus, daca esti un fan al parodiilor hollywoodiene, nu ai de ce sa vezi “Just Call Me Nobody”. Un film agreabil, care stie sa-ti aduca zambetul pe buze prin umorul de situatie si prin cateva scene la care razi cu lacrimi. Un film pentru intreaga familie, si pentru cei care dupa atatea filme serioase accepta provocarea unui zambet. Vizionare placuta !
„Nankyoku Monogatari” este un film in regia lui Koreyoshi Kurahara, lansat in 23 iulie 1983. Este, practic, cel mai cunoscut film al regizorului si scenaristului japonez, care i-a adus totodata si celebritatea, avand parte de niste actori consacrati la acea vreme, precum Ken Takakura ce apare si in filmul lui Imamura „Black Rain”) sau Tsunehiko Watase. In anul 2007, la 20 de ani de la premiera in Japonia, filmul a devenit accesibil pe DVD in Japonia, cu subtitrare japoneza si in Hong Kong, cu subtitrare in limbile chineza si engleza. Muzica electronica din film a fost creata special pentru aceasta pelicula de catre muzicianul grec Papathanasiou Evanghelis, cunoscut sub pseudonimul Vanghelis. Coloana sonora este astazi disponibila in intreaga lume pe suport electronic sub numele Antarctica. Nankyoku Monogatari a stat la baza scenariului filmului american „Eight Below”, care a putut fi vizionat pe HBO cu numele in limba romana (-25oC).
Nankyoku Monogatari (literal „Povestea unei situatii limita”, lansat in USA sub numele Antarctica) se bazeaza pe un fapt real si are ca subiect expeditia stiintifica japoneza la Polul Sud, in februarie 1958. Filmul trateaza intr-o maniera de un dramatism aparte, salvarea si calatoria de intoarcere a cercetatorilor, pe o vreme cumplita de iarna polara, prietenia dintre oamenii de stiinta si cainii lor Sakhalin Husky (Karafuto Ken), harnici si credinciosi, soarta celor 15 caini lasati in Antarctica si recuperarea miraculoasa a doi dintre ei, Taro si Jiro. Regizorul-scenarist a impletit datele reale cu propria imaginatie, pentru a reconstrui lupta cainilor cu natura, singuratatea si foamea, pentru a supravietui.
Dar care este povestea adevarata a eroilor acestui film ? In februarie 1958, a doua echipa de iarna de cercetatori din expeditia japoneza „Supravegherea Antarcticii” se afla pe Spargatorul de gheata Souya, pentru a-i inlocui pe cei 11 cercetatori din prima echipa a expeditiei. Pe o vreme extrem de nefavorabila, Souya nu s-a putut apropia destul de baza Shouwa si s-a decis sa nu mai ramana in zona arctica. Prima echipa a fost evacuata cu un avion special, dar a fost nevoita sa lase cei 15 caini de munca la baza Shouwa. Cainii au fost lasati la baza, legati cu lanturi, echipa gandindu-se ca va reveni sa-i recupereze, ceea ce nu s-a mai intamplat. Cercetatorii s-au ingrijorat pentru soarta cainilor, deoarece vremea devenea extrem de rece si proviziile lasate cainilor erau de-ajuns doar pentru maxim o saptamana. Aproape un an mai tarziu, pe 14 ianuarie 1959, conductorii cainilor in prima expeditie s-au intors cu a treia echipa, pentru a-si ingropa cainii iubiti. Spre surpriza tuturor, ei au fost primiti la baza Shouwa cu foarte multa caldura de catre doi caini supravietuitori, Taro si Jiro, frati de tata, crescuti in Antarctica. Inca este de mirare cum au reusit sa traiasca acesti caini, pentru ca nicio estimare a sperantei de viata in asemenea conditii pentru un caine din grupa nordicilor nu era mai mare de o luna! Cand au fost gasiti la baza Shouwa, mancarea lasata de catre cercetatori era aproape intacta si s-a presupus ca au vanat pinguini, foci si lei de mare sau ca s-au hranit chiar cu excremente de foca. 7 caini au fost gasiti morti, inca legati in lanturi, la baza Shouwa: Goro, Besu, Moku, Aka, Kuro, Bochi si Kuma Monbetsu. 6 caini au disparut pe mare, printre gheturi: Riki, Anko, Shiro, Jakku, Deri si Kuma Furen. 2 caini au supravietuit: Taro si Jiro.
A fost nevoie de trei ani pentru realizarea filmului, iar filmarile au fost facute in nordul insulei Hokkaido. Cainii din film au fost condusi de Kuma, un Sakhalin Husky din Furen, nascut in Wakanai, Hokkaido, nu in Antarctica. Pentru a crea scenele de moarte cainii au fost anesteziati cu multa atentie. Imaginile in care cainii se ineaca sau cad de pe banchiza au fost realizate in studio si prin procedeul blue-screen suprapuse cadrelor reale din film. Sangele de pe trupul cainilor a fost artificial. Ramane totusi in ceata daca a fost simulata moartea focii si pescarusului.
Filmul a fost un mare succes in Japonia si rasa de caini Karafuto Ken a devenit deodata foarte populara. Cu toate acestea, rolul jucat de acesti caini in film a starnit o serie de controverse privind gradul de realism al filmului. Asociatia „American Humane Association”, care acorda eticheta „Niciun animal nu a fost ranit”, a catalogat acest film drept „Inacceptabil”, deoarece se refera la parasirea deliberata, cu atata cruzime, a cainilor in Antarctica. Regizorul a explicat ca emotiile exprimate de caini in timpul filmarilor au fost meticulos inregistrate si apoi montate in secventele relevante.
Poate filmul de epoca al anului 2010 in Japonia, “13 Assassins” il are in scaunul regizoral pe legendarul regizor Takashi Miike. De 20 de ani acesta ne desfata cu cel putin 2 filme regizate pe an (peste 70 de realizari pana in prezent), fiind unul dintre cei mai prolifici regizori japonezi contemporani. Desi multi il cunosc pe Miike datorita stilului sau noncomformist si filmelor sale pline de violenta si cruzime, acestea se disting prin calitatea lor ireprosabila, iar cand calitatea si cantitatea se intrepatrund armonios, singurul rezultat este un regizor de exceptie. De aici pana la recunoasterea internationala mai e doar un singur pas, pe care Miike l-a facut fara probleme prin filme precum Audition, Ichi the Killer sau Crows Zero. “13 Assassins” este un film dintr-un gen – epic – rar abordat de Miike. Varianta de film care a avut premiera mondiala in mai 2010 la Festivalul International de Film de la Cannes are 126 de minute, fiind versiunea internationala din care s-au taiat unele scene considerate mult prea dure. Doar aceasta versiune va circula in cinematografele din intreaga lume, versiunea originala a filmului, de 141 de minute, urmand a fi lansata doar pe dvd.
Filmul lui Miike este inspirat dintr-un eveniment petrecut in realitate, consemnat de istoria Japoniei. Acesta a mai fost ilustrat intr-un clasic uitat de timp, “Jusan-nin no shikaku”, un film alb-negru regizat de Eiichi Kudo in 1963. Scenariul este scris de Daisuke Tengan, iar in rolurile principale apar Koji Yakusho (Memoirs of a Geisha), Takayuki Yamada, Hiroki Matsukata sau Kazuki Namioka. “13 Assassins” este produs de nimeni altul decat Toshiaki Nakazawa, care pare a fi prins gustul succesului odata cu “Departures”, laureat cu Oscar pentru Cel mai bun film strain in 2009. Producator executiv a fost britanicul Jeremy Thomas, cel care a adus de-a lungul timpului pe piata internationala de film o serie de filme asiatice de succes, precum The Last Emperor”, “Merry Christmas, Mr. Lawrence” sau filmul lui Kitano, “Brother”. Inca dinainte de premiera la Cannes, Toho a achizitionat drepturile de distributie in Japonia, preconizand succesul pe care “13 Assassins” urma sa il aiba. Si nu s-au inselat, pentru ca filmul a fost nominalizat la Leul de Aur in cadrul celei de-a 67-a editii a Festivalului International de Film de la Venetia, iar in decembrie 2010 la Premiile Academiei Japoneze de Film, unde a pierdut titlul de filmul anului in fata thriller-ului psihologic “Confessions”. Pe 29 aprilie 2011, “13 Assassins” va avea premiera si in Statele Unite.
Despre ce este vorba in “13 Assassins” ? In timp ce Franta semna Tratatul de la Tangiers in urma victoriei in primul razboi franco-marocan, in timp ce in America James Knox Polk devenea presedintele care va continua politica agresiva de anexare de noi teritorii, politica care in curand avea sa duca la primul razboi americano-mexican, in timp ce Samuel Morse transmitea primele mesaje telegrafice, care vor revolutiona comunicatiile la distanta, avand un efect evident inclusiv in desfasurarea razboaielor, in Japonia feudala totul parea a fi incremenit. Nobilii japonezi erau impartiti pe clanuri, iar Sogunul era ales de principalele si cele mai puternice clanuri japoneze. Japonia anului 1844 era una in care razboaiele se incheiasera, iar samuraii aproape devenisera o casta care nu-si mai justifica rolul in societate, sabiile nemaifiind scoase din teaca. In aceasta atmosfera de dolce-farniente, linistea este tulburata de fratele vitreg mai mic al Sogunului, lordul Naritsugu, ale carui porniri sadice la adresa propriilor supusi ameninta stabilitatea interna. Pentru a impiedica ascensiunea acestuia, care ar fi dus la distrugerea sistemului sogunatului, lordul Doi, sfetnicul de taina al Sogunului, primeste ordin de la acesta sa rezolve in mod “discret” chestiunea fratelui sau vitreg. Drept urmare, ia legatura cu Shinzaemon Shimada, un samurai in slujba Sogunului, care primeste misiunea de a strange cat mai multi samurai adevarati ce urmeaza a primi misiunea secreta a asasinarii maleficului lord Naritsugu. Intr-un final se vor strange doar 13 samurai, care, cu codul Bushido in suflet si cu dorinta de a mai manui o data sabia pentru un tel nobil, isi vor pune in joc vietile pentru indeplinirea misiunii.
Structura narativa a filmului este destul de interesanta si, totodata, tipica acestui gen de filme in cinematografia japoneza. La inceput avem parte de o serie de scene violente – specialitatea casei la Miike: un hara-kiri, mutilari, uciderea intr-un mod sadic a unor oameni nevinovati, scene ce nu fac decat sa exerseze fascinatia pentru grotesc a regizorului, ce i-a adus faima internationala. Dupa ce aceasta introducere sangeroasa se incheie, filmul intra intr-o faza mai linistita (pe alocuri chiar amuzanta), tipica filmelor de aventuri japoneze: se strange un grup de eroi care se intalnesc in diverse situatii (unele dintre ele nastrusnice) si pun la cale planul care trebuie sa conduca filmul in cea mai importanta parte a sa: o lupta de proportii intre forte disproportionate numeric. Criticii sunt de parere ca scenele luptei finale (care dureaza peste 40 de minute) sunt cele mai bune scene de actiune filmate vreodata de Miike. Intr-o oarecare masura, la un moment dat ai tendinta sa faci comparatie cu “Cei sapte samurai” a lui Kurosawa, vazand cum se strang cei 13 eroi, si mai ales vazandu-l pe al 13-lea ca pe un posibil bufon. Insa in ultima parte a filmului, personajul se transforma, si din bufonul extrovertit insarcinat cu buna dispozitie se transforma intr-un cu totul alt personaj, ceea ce constituie o deosebire majora de personajul similar al lui Kurosawa din “Cei 7 samurai”.
“13 Assassins” ramane una din cele mai mature opera cinematografice ale lui Takashi Miike, cu imagini care oscileaza de la grotesc la descrierea frumusetile naturale ale Japoniei si, mai ales, cu scena luptei finale ralizata aproape in intregime fara efecte speciale, intr-un secol al vitezei in care tehnologia a pus stapanire pe Cetatea Eterna, unde rar mai vezi un film de talia lui “13 Assassins” realizat cu cascadorii reale si interpretari naturale ale unor actori trecuti demult de prima tinerete, unii aflati chiar in pragul varstei a treia. Asadar, exista toate ingredientele si premisele pentru o productie epica memorabila, care va aminti tuturor amatorilor filmelor cu samurai de vremurile de aur ale acestor productii, cand Akira Kurosawa aducea samuraiul la rangul de exponent cel mai de pret al Japoniei feudale.
Dupa mai multe roluri in filme de succes precum “The Grudge” (2002), Azumi (2003) sau “Versus (2000), Hideo Sakaki a optat in paralel si pentru o cariera regizorala, in acest an realizand un film apreciat si de critici, intitulat “Accidental Kidnapper”, cu titlul alternativ “Yukai Rhapsody”. Filmul e bazat pe romanul lui Hiroshi Ogiwara din 2004, oferind de la inceput pana la sfarsit un scenariu captivant pentru privitor si foarte ambitios (pentru regizor). O multime de incidente si surprize intervin pe parcurs, iar lucrurile tind sa se complice in loc sa se simplifice. Cei doi actori principali (Katsunori Takahashi) si Roi Hayashi (un actor copil genial) s-au inteles de minune cu regizorul Sakaki, si el actor, aceasta colaborare perfecta facand ca initiala ciocnire de personalitate si mai apoi eventuala camaraderie a celor doi eroi sa fie resimtita intr-un mod natural si credibil.
Japonia, anotimpul ciresilor in floare. Dimineata insorita, ciripit de pasarele in marea florilor de cires, si Hideyoshi Date incercand sa se spanzure. Ramura inflorita rezista la testare, dar trupul unui om e prea mult pentru ea. Cel mai intelept cedeaza (ramura). Hideyoshi are 38 de ani, 3,2 milioane yeni datorie, cazier… si cam atat. Masina e “imprumutata” de la firma de la care a fost concediat, buzunarele goale, pachetul de tigari pe sfarsite… si nici sinuciderea nu a mers prea bine. Oh, ba da, are un pusti pe bancheta din spate; dar afla asta intr-un mod stanjenitor. Pustiul declara hotarat ca a fugit de acasa si nu vrea sa se intoarca.
„A Tale of Mari and Three Puppies” este un film japonez de familie emotionant, despre prietenia dintre om si caine. Acesta se inscrie in lungul sir de filme celebre japoneze despre relatia extraordinara care se stabileste intre prietenul omului, cainele, si stapanul sau: „Hachiko Monogatari”, „Nankyoku Monogatari” sau „10 Promises to My Dog”. Filmul in sine este o fictiune, insa porneste de la fapte reale petrecute in 2004, lucru care, la incheierea vizionarii filmului, ridica intrebari oricarui spectator. In plus, subiectul lui este de actualitate, avand o oarecare legatura cu recentele evenimente din Japonia, care pe noi, romanii, ne pot face sa vedem acum cu alti ochi povestea lui.
Pentru iubitorii de caini, trebuie spus ca rasa de caini din care face parte Mari este Shiba Inu, una din cele mai vechi rase de caini atestate din Japonia (secolul III i.e.n), din cele 6 rase specifice arhipeleagului nipon. Initial, cainii Shiba Inu au fost crescuri pentru vanatoare de iepuri sau pasari, insa in timpul celui de-al doilea razboi mondial, rasa aproape ca a disparut, ca urmare a epidemiilor si a razboiului. In 1936, Shiba Inu a fost recunoscut ca Monument Natural al Japoniei printr-un Act de Proprietate Cultural emis de guvernul imperialist, cu sprijinul Asociatiei pentru conservarea rasei cainilor japonezi. In 1954, un caine din aceasta rasa a fost dus in Statele Unite de un military american, iar in 1979 un prim Shiba Inu s-a nascut in Statele Unite, conform consemnarilor. Shiba Inu traieste intre 12-15 ani si este extrem de putin pretentios. E un caine in general independent si foarte inteligent. Dar despre ce este vorba in film ?
Yuichi lucreaza la primaria satului Yamakoshi, care in curand urmeaza a se integra in orasul Nagaoka. Acesta locuieste cu cei doi copii ai sai de scoala primara – Aya si Ryota -, cu tatal sau septuagenar Yuzo si cu sora nevestei sale. Sotia si mama lui Aya si Ryota a marut in urma unei boli, in spital, lasand toata povara pe umerii sotului si mai ales a lui Ryota, fratele mai mare al lui Aya. Intr-o zi, in timp ce se intorceau de la scoala, Aya si Ryota dau peste o catelusa abandonata pe un camp. Desi incearca sa scape de ea, aceasta ii urmareste si intra imediat la sufletul celor doi copii. Cu ajutorul bunicului Yuzo, acestia reusesc sa-si convinga reticentul tata sa acepte cainele in familie, si astfel acesta ia numele de Mari. Un an mai tarziu Mari devina mama, avand trei catelusi. Dar acestea au fost clipele fericite. Curand o nenorocire loveste intreaga familie, iar Mari isi va arata devotamentul pentru faptul ca a fost adoptata cu atata dragoste de familia celor doi micuti.
Un film care va delecta atat iubitorii de caini, cat si iubitorii de filme pentru intreaga familie, in care sentimentele de bucurie si tristete se impletesc atat de bine incat ca privitor greu reusesti sa-ti stapanesti emotiile. In realitate chiar a existat cainele Mari, care pe 23 octombrie 2004 a dat nastere la 3 catei in Yamakoshi. Dar 23 octombrie a fost ziua in care un puternic cutremur a lovit Niigata, iar Mari, fiind legata cu o lesa, nu a putut ajunge la puii ei ce au disparut. In cele din urma i-a regasit si i-a dus intr-un loc sigur. In ziua respectiva, bunicul din familia lui Mari era singur acasa, suferind de o boala neurologica. Cutremurul l-a surprins la etajul doi al imobilului, unde un dulap a cazut peste el. Mari a aparut in acel loc si a incercat cu labutele sa indeparteze obiectele de pe stapanul ei. Intr-un final, batranul a fost salvat, dar ca urmare a replicilor cutremurului si a ploilor ce au urmat, existand riscul alunecarilor de teren, intregul sat Yamakoshi a fost evacuat cu elicopterul. Mari a ramas in urma si a dus o lupta crunta pentru supravietuire, impreuna cu cei trei catei ai ei. Un film ce ne da o adevarata lectie noua oamenilor, o lectie de prietenie, loialitate si supravietuire in fata greutatilor vietii. Nu ratati acest film deosebit !
In 2002, marele regizor coreean Lee Chang-dong regiza “Oasis”, un film care avea sa castige 11 premii, din care 4 doar la Festivalul de la Venetia 2002. Un an mai tarziu, regizorul japonez Inudo Isshin, avand la baza scenariul lui Seiko Tanake si Aya Watanabe, regiza “Josee, the Tiger and the Fish”, o poveste asemanatoare cu cea din “Oasis”, spusa in stil japonez. In rolurile principale filmul, care a castigat 4 premii, a avut parte de o distributie de exceptie: Satoshi Tsumabuki (Dororo, Pandemic, Tears for You), Chizuru Ikewaki (Twentieth Century Boys, Pandemic, Oishii Man) si Juri Ueno (Nodame Cantabile). Daca filmul este o poveste despre un baiat normal care se indragosteste de o fata frumoasa cu un handicap fizic sever, ceea ce este cu adevarat fantastic la acest film este stilul redarii povestii si umorul neobisnuit care-l transforma intr-o experienta afectiva si vizuala unica.
Tsuneo este student in ultimul an si are o slujba part-time la o sala de mah-jong. In ultimul timp, discutiile clientilor se centreaza pe stranietatea existentei unei batrane care, de 10 ani, cara un misterios carucior de copil, mereu bine acoperit. Unii cred ca ascunde o mumie, altii ca face transporturi pentru un sindicat al crimei si se intreaba daca nu cumva in carucior sunt droguri sau bani.
“Josee, the Tiger and the Fish” nu este o poveste de dragoste la prima vedere. Personajele principale se studiaza atent, si, treptat, se lasa fermecate de partener, pana cand intalnirile regulate ii transforma intr-un veritabil cuplu. Universul inchis al lui Josee, limitat la cartile pe care bunica ei i le aducea de la cosul de gunoi dupa ce erau aruncate de vecinii mai instariti, se deschide, neasteptat, cand apare Tsuneo. Acesta patrunde in lumea ei izolata, universul lor se intrepatrunde, insa in scurt timp apare o a treia persoana, care o determina pe bunica senila sa incerce din rasputeri sa o protejeze pe nepoata ei de o posibila suferinta in plan sentimental. Povestea este simpla, insa lumea unica a acestui film e complexa. Personajul Josee are o vointa puternica, e sincer, dar in acelasi timp timid si curios, in timp ce personajul Tsuneo e o imagine extrem de realista a studentului japonez contemporan.
“Herb” este una din productiile melodramatice reusite ale anului 2007 din Coreea, regizata de Heo In-moo (Love so Divine). In rolul principal veti avea surpriza sa o redescoperiti pe Kang Hyeo-jeong din Welcome to Dongmakgol si Oldboy, ceare inca o data o prestatie mai mult decat laudabila. Filmul aminteste intr-o oarecare masura de cazul baiatului autist din “Marathon”, in sensul ca personajul central este o persoana cu dizabilitati, cu universul sau interior innocent si naiv, si cu o mama grijulie care incearca sa-i ofere tot ce are nevoie pentru a deprinde mai repede sensul vietii, deoarece timpul nu cruta pe nimeni. Si din nou un film care ne transmite acelasi mesaj al pretuirii clipei si al trairii vietii cu zambetul pe buze alaturi de cei dragi, atata timp cat acestia ne sunt tovarasi in aventura vietii.
Sang-eun este o persoana cu dizabilitati mentale, ce are nevoie sa fie acompaniata continuu. In urma cu un an mama sa ii sarbatorea implinirea a 20 de ani de viata, varsta cand omul devine adult. Din pacate intelectul ei este la nivelul unui copil de sapte ani. Ea percepe viata reala pin comparatie cu lumea basmelor. Hyun-sook i-a acordat fiicei toata grija, atentia si dragostea ei. Ca urmare fata pare normala la prima vedere. Dar intr-o zi apare printul din poveste, Jong-bum Lee, un tanar agent de circulatie. Din cauza unui semafor defect, fata ramane blocata in mijlocul traficului, iar tanarul o salveaza si crezand ca aceasta a vrut sa se sinucida ii spune ca “viata merita traita”. De aici incepe sa se infiripe o frumoasa poveste de dragoste. Sang-eun este atat de frumoasa si inocenta , se poarta atat de normal incat Jong-bum nu-si da seama de starea ei de sanatate. Sesizeaza doar felul ei de a vorbi si faptul ca in anumite moment critice pomeneste mereu de sfaturile mamei ei sau daca este jignita reactioneaza violent, fapt ce a simtit-o pe propria lui piele, sau mai corect spus, pe mana lui. Dar la un moment dat tanarul vede cardul de identificare al fetei, realizeaza situatia ei si socat fuge fara sa spuna un cuvant, spre durerea acesteia. Ca si cum asta nu ar fi fost suficient pentru puterile ei, mama ei descopera ca este bolnava de cancer in faza terminala si incepe sa faca ordine in lucrurile si documentele ei. Sang–eun afla pentru prima data ce este moartea si intelege cu disperare ca mama sa o va parasi.
“Oamenii pot avea vieti reusite doar cand sunt curajosi si au barbia sus ridicata” spune Sang-eun Chan la un interviu unde urma sa primeasca un job. “ Poti face asta? Si oamenii normali au dificultati” o intreaba unul din membrii comisiei. Astfel apare discriminarea. Firea umana este aceeasi pe toate meridianele. De cate ori nu am intalnit, noi insine astfel de persoane defavorizate de soarta? Le-am privit cu curiozitate si in cel mai fericit caz le-am compatimit sau pur si simplu am intors capul, fara sa ne gandim ca si ele au univers interior, au dorinte, suferinte, bucurii, ca au acelasi drept la viata ca si noi cei sanatosi. Este uimitor cu cata demnitate personajul principal face fata situatiei dramatice in care se afla si de cat curaj da dovada. Aceasta da o lectie de viata tuturor oamenilor sanatosi, o lectie unica, memorabila. Toate eforturile si sacrificiul mamei au dat roade. Nimic nu este imposibil pe lumea asta daca ai curaj. Un film deosebit, cu o interpretare superba si un subiect emotionant.
In ultimii ani ai primului deceniu al secolului XXI, filmele care au in centrul lor un telefon celular au abundat, atat la Hollywood (Cellular) cat si in Asia (Connected, One Missed Call). Tehnologia a evoluat, iar filmul este in pas cu aceasta. Parca mai ieri maestrul Hitchcock realiza pelicule memorabile in care in mod indispensabil lumea parea inerta, apeland la inventia lui Graham Bell ca la o minune care a revolutionat viata a intregi generatii. Poate ca daca nu exista o asemenea inventie, un Norman Bates isi implinea nederanjat nebunia pana la adanci batraneti pe legendara creasta de deal, la Bates Motel. Ce lume a ramas in umbra, si ce secol al vitezei traim in prezent… La celalalt capat al „firului”, la celalalt capat al lumii, poti avea langa tne o persoana draga in doar cateva secunde, printr-o simpla apasare de buton. Dar cum e atunci cand celularul devine mai mult decat o necesitate ? Apar obsesii, stari de agitatie, dependenta. Intr-un secol in care informatia e totul, a nu avea un celular inseamna cu a-ti semna de la inceput condamnarea, in special daca esti un om de afaceri in cautarea succesului. Ce se intampla atunci cand un obiect atat de banal ca telefonul celular pur si simplu e pierdut, si ajunge pe mana unui strain ? Dar daca acel strain vrea ceva in schimbul restituirii lui, si brusc te trezesti victima a unei minti diabolice ascunse sub infatisarea unui om apparent mai mult decat normal ? Maestrii coreeni ai suspansului reusesc, prin „Handphone”, sa creeze o noua situatie limita, in care fiecare spectator se simte brusc cuprins in mrejele unei panze de paianjen inteligent tesuta, care ajunge sa duca tensiunea la cote alarmante. Poate ca la un moment dat din instinct va veti intreba de ce trebuie sa va angrenati in jocul psihologic declansat de o situatie aparent banala ? De ce un obiect atat de mic si aparent nesemnificativ ca un cellular poate schimba atat de mult comportamentul uman ? Raspunsul il ofera „Handphone”, un thriller inteligent, cu o structura bine construita, solida si consistenta, care evolueaza lent urmarind transformarea unui om dintr-un aspirant la succes intr-o victima a proprilor sale slabiciuni si metode de lucru.
Inainte de a avea rolul memorabil al generalului Kim Yu-sin in serialul „Queen Seon-Deok”, Eom Tae-woong a fost distribuit in „Handphone”, un thriller mai mult decat simpatic despre o situatie care se poate intampla oricui. Din pacate desi prestatia lui este buna, se pare ca rolul nu se potriveste deloc temperamentului lui Eom. Este ciudat sa-l vezi pe „marele general Kim Yu-sin” in pielea unui impresar lipsit de scupule, agitat, mereu aflat in pragul unei crize de nervi, apeland des la trivialitati in exprimare. In schimb, personajul negativ interpretat de Park Yong-woo (The World of Silence, Art of Seduction) este interpretat excelent. Intr-un rol secundar, pentru o aparitie de 10 minute, fanii il pot recunoaste pe Kim Nam-gil, intr-o scena fata in fata cu Eom Tae-woong ce prefigureaza duelul ce a urmat un an mai tarziu in Queen Seon-Deok. In concluzie, un film reusit, care te tine cu sufletul la gura pe toata durata lui. Nu trebuie ratat !
Influenta (2010) este un serial coreean nou nout care, spre deosebire de celelalte k-drama lansate de obicei la televiziune, a avut premiera pe internet. Structura serialului e construita dupa tiparul unei piese de teatru in mai multe acte, fiecare episod avand in jur de doar 15-20 de minute. Ca durata, serialul cuprinde, in aproximativ o ora, evenimente ce se intind intre anii 1907 si 2010. Serialul il are in rolul principal pe superstarul coreean Lee Byung-hun, ce a putut fi vazut recent in serialul IRIS, dar si in „I saw the Devil”, ambele traduse in premiera in romana de Asia Team Romania. Rolul principal feminin ii revine actritei Han Chae Young, ce a putut fi vazuta in seriale precum Boys over Flowers si A Man Called God. Regia este semnata de Lee Jae Kyu, cel ce a debutat ca regizor cu serialul Damo.
Asiacinefil mai face o surpriza iubitorulor de seriale de epoca coreene, oferind in premiera subtitrarea in romana la un serial de exceptie: “Painter of the Wind” (Pictorii Regelui – optiunea de titlu a traducatorului in romana). Vorbim despre unul din cele mai exponentiale seriale Hallyu ale ultimilor ani, care la putin timp de la difuzarea pe postul coreean de televiziune SBS (intre septembrie si decembrie 2008) a intrat in vizorul Fundatiei Coreene pentru Schimburi Culturale. Aceasta a ajuns la un acord cu SBS, iar serialul a fost exportat in nu mai putin de 63 de tari din Asia, Africa si Europa. Serialul este o veritabila pagina despre tot ce inseamna traditii, cultura si arta coreeana, poate cea mai reusita realizare a valului Hallyu a ultimilor ani in raport cu raspandirea culturii coreene in intreaga lume. “Pictorii Regelui” se constituie intr-o realizare uimitoare, de o mare finite artistica, iar subiectul neobisnuit si atragator si exceptionala viziune artistica a realizatorilor au dat un nou impuls exporturilor de seriale coreene in lume.
Serialul, de 20 de episoade, are la baza romanul omonim scris de Kee Jeong-Myeong si o sa fiti surprinsi sa vedeti ca multe dintre picturile din film sunt capodopere care exista si pot fi admirate in muzeele din Coreea. Raportat la alte seriale ulterioare, “Painter of the Wind” nu a avut ratinguri extraordinar de mari la nivel national in Coreea (a atins si 15%), la difuzare, insa ceea ce a urmat dupa i-a asigurat nu doar un succes de imagine ci si unul financiar. In rolurile principale au fost distribuiti 2 actori de exceptie pe care ii are Coreea: Moon Geun Young si Park Shin Yang. Simpatica Moon Geun Young a revenit la 5 ani distanta de la anteriorul serial in care a fost distribuita (Wife – 2003) si dupa succesul de pe marele ecran cu “Innocent Steps”. Pe vremea filmarilor serialului (martie – noiembrie 2008), actrita, pe atunci in varsta de 21 de ani, a lipsit de la facultate 2 semestre pentru a putea participa la filmari. In timpul filmarilor, aceasta si-a fracturat nasul, iar filmarile au fost intrerupte o saptamana pana cand aceasta si-a revenit. Partenerul lui Moon este Park Shin Yang (profesorul mult mai in varsta al personajului lui Moon), un actor extrem de apreciat in Coreea, cu nu mai putin de 13 premii la activ de interpretare. Un mare talent care, din pacate, nu a avut sansa de a se remarca in filme sau seriale de succes pana la “Painter of the Wind”. Practic dupa acest serial a urmat o perioada de pauza, si abia in acest an a revenit pe ecrane cu un rol in serialul “Sign”. In rolurile secundare, iubitorii k-dramelor vor recunoaste cateva figure cunoscute: Moon Chae Won (din Road No One – ce apare in ultimele episoade ale serialului), Bae Soo Bin (din Dong Yi – charismaticul frate al lui Dong Yi are in “Painter” rolul regelui Jeong Jo), Ahn Suk Kwan (vazut in Chuno, Fugitive Plan B, Hong Gil Dong) sau Kim Eung Soo (din Freedom Fighter – fiorosul Kim Panchul sau Bad Guy – detectivul banuitor). Cu o distributie de exceptie, serialul nu putea sa nu aiba succes, castigand 5 premii, majoritatea pentru interpretarea lui Moon Geun Young.
Pictorii Regelui (Painter of the Wind) ne introduce in frumoasa lume a picturii orientale, o lume in care doar barbatii pot sa fie prezenti, motiv pentru care Shin Yun Bok se deghizeaza ca barbat pentru a putea sa studieze la Biroul Regal de Pictura. Talentul frumoasei domnisoare nu este singurul motiv al deghizarii pentru ca ea actioneaza ca un adevarat detectiv in cautarea criminalului tatalui ei. Kim Hong Do, pictorul preferat al regelui Jeong Jo, este adus la Curte pentru a-l sprijini pe rege in deconspirarea unor uneltiri si ajunge mentorul tinerei domnisoare. Relatia profesor-elev evolueaza transformându-se in cea mai frumoasa prietenie si apoi in dragoste. Serialul ne dezvaluie o lume in care pictura este la mare pret si interpretarea unui tablou – o arta in sine, care poate sa dezvaluie mesaje ascunse de catre pictor.
Actiunea serialului se petrece la sfarsit de secol XVIII, in timpul domniei celui de-al 22-lea rege al dinastiei Joseon, regele Jeongjo. Acesta a ramas in istoria Joseonului ca fiind un rege reformator, iar alaturi de regele Sejong e considerat unul dintre cei mai de succes si vizionari regi ce i-a avut vreodata Joseonul. Este vorba de nimeni altul decat regele intruchipat si in serialul Yi San de Lee Seo Jin. Acesta a fost un mare iubitor de arta, cu un fin simt al frumosului, in timpul lui Biroul Regal de Arta cunoscand o veritabila inflorire. Personajele centrale ale serialului, Kim Hong Do si Shin Yun Bok, sunt celebrii pictori din timpul dinastiei Joseon, ce au trait si pictat in secolul al XVIII-lea. Kim Hong Do (cunoscut mai bine drept Dan Won) a intrat in celebra Dohwaseo (Biroul Regal de Pictura) dupa ce a pictat un portret
In serial, elevul lui Dan Won este Shin Yun-bok. Acesta a calcat pe urmele lui Dan Won, realizand picturi realiste inspirate din viata cotidiana a vremurilor sale. Picturile lui au o nota de erotism mai accentuata ca picturile lui Dan Won, fapt ce i-a adus expulzarea de la Dohwaseo (Biroul Regal de Pictura). Cum pictura era o activitate aproape ereditara in cadrul familiilor din Joseon, si Shin Yun-bok se tragea dintr-o astfel de familie: atat tatal cat si bunicul sau au fost pictori la Curte. Shin Yun-bok a obtinut rangul oficial de “cheomjeoljesa” la Dohwaseo si se speculeza ca a lasat in urma o multime de picture reprezentand peisaje, datorita uriasei popularitati a picturii in acele vremuri. Exista in ziua de azi numeroase studii si teorii despre controversata lui viata, unele chiar sustinand ca nu a fost vreodata in Dohwaseo. Desi influentat in cariera sa de Dan Won, Shin Yun-bok a reusit sa dezvolte un stil propriu, o tehnica unica de redare a subiectilor sai, oameni de zi cu zi surprinsi in cele mai firesti momente ale vietii. Gisaeng au fost una din temele preferate ale lui, alegerea personajelor, 
Viata lui Shin Yun-bok a fost ecranizata in pelicula “Portrait of a Beauty”, dar si in acest serial, in care Shin Yun-bok e portretizat ca o femeie deghizata in barbat. Romanul lui Kee Jeong-Myeong profita de faptul ca exista putine documente si consemnari despre viata marelui pictor si pune o intrebare ipotetica si indrazneata: “Daca Shin Yun-bok era, de fapt, o femeie degizata in barbat ?” Romanul a starnit curiozitate si controverse in Coreea, insusi serialul fiind putin controversat din acest punct de vedere, deoarece reda eventuale relatii dintre pictorul deghizat si o gisaeng, sau dintre “el” si profesorul sau Dan Won. In serial totul este cenzurat cu delicatete artistica, insa in “Portrait of a Beauty” se dau frau liber imaginatiei si se merge mult mai departe. Dincolo de controverse sau orice alte discutii pe care le poate starni, “Painter of the Wind” ramane unul din cele mai bune seriale de epoca coreene facute vreodata, care va schimba din temelii ierarhia serialelor preferate ale fiecarui asiacinefil. Acest serial este o pledoarie pentru descoperirea frumusetii sufletului unei natiuni unice, de care tot mai multi romani se indragostesc de la o zi la alta. Pentru Asia Team Romania este o onoara sa poata aduce aproape de iubitorii de seriale asiatice o asemenea realizare plina de sensibilitate, fie si doar prin traducerea lui. Vizionare placuta tuturor, e un serial care nu va dezamagi si care merita savurat si trait din plin de la prima pana la ultima secventa.
Anul 2007 va ramane pentru iubitorii valului sud-coreean (Hallyu) perioada cea mai draga, o adevarata borna de referinta pentru productiile sud-coreene, pentru asa numitele k-drama. E imposibil ca un serial nou, care are intre 16 si 20 de episoade, cu o actiune care se petrece in zilele noastre si e comedie romantica, sa nu fie comparat cu celebrul Coffee Prince. Sa nu uitam si de celelalte genuri, cum ar fi cele istorice (Yi San) sau cele de actiune (Time Between Dog and Wolf).
Hyang Dan va prefigura apetitul tot mai mare al producatorilor peninsulari referitor la delicatul subiect al nedreptatilor sociale. La inceput, a fost arogantul Hong Gil Dong (Kang Ji Hwan), l-a urmat fara rusine neispravitul Iljimae (Lee Jun Ki) si apoi mult prea delicatul The Return of Iljimae (Jung Il Woo). Povestea unui barbat care simte durerea semenilor sai, a supravetuit timpului doar datorita oamenilor simpli, care l-au inconjurat pe legendarul haiduc cu multa dragoste si i-au atribuit cu sau fara voia lui anumite insusiri suplimentare. In mod curios, aceste calitati s-au pastrat in forme diferite, in functie de stilul abordat. Singurul punct comun al eroului celor multi din aceste reprezentari este frumusetea fizica care indica in mod fatis frumusetea interioara, cea mai importanta resursa umana. In acest mod am aflat ca exista o legatura directa intre exterior si interior sau intre ying si yang. Ideea de baza a serialului si a acestei lupte e ca barbatul nu reprezinta nimic fara femeie si viceversa. Singura ratiune a existentei unui barbat in lumea asta e femeia. Singura implinire a unei femei in lumea asta e barbatul.
Iubirea apare in cele mai neasteptate locuri, chiar si in fata custii cu hamsteri din Institutul de cercetare al universitatii. Dae Chun un tanar coreean si Takako colega sa japoneza traiesc o frumoasa poveste de dragoste, in timp ce seful viseaza la descoperiri inimaginabile. Cercetarile stiintifice ii duc din fericire in Busan orasul de bastina al lui Dae Chun si e momentul potrivit sa-si prezinte viitoarea mireasa tatalui sau. Tinerii stiu ca membrii celor doua familii, desi nu se cunosc, se vor displace reciproc doar din cauza prejudecatilor, iar binecuvantarea parintilor va fi cu atat mai greu de obtinut.
Dupa multe ezitari, Dae Chun face anuntul cel mai important al vietii sale si instantaneu toate fetele zambitoare se transforma in masti ale furiei si incepe un vacarm nemaipomenit. Nu conteaza tara, rasa sau religia, peste tot e la fel: multe vociferari si intotdeauna se ajunge la un “mi-e rau” si la lesin… adica la un santaj sentimental de mare arta si cu un efect devastator.
Toti sunt ingrijorati si se pare ca e momentul potrivit ca ei sa se cunoasca mai bine. Discutiile superficiale nu isi mai au locul. Fericirea copiilor e o prioritate. E foarte important sa se puna accentul pe lucrurile care unesc si nu pe cele care despart. In mod neasteptat in fata unui mic dejun coreean se inmoaie si cea mai impietrita inima, se trezesc amintiri si se creeaza un cadru propice pentru o prietenie frumoasa.
Ha Yu, inainte de a devein celebru cu doua filme de mare succes – A Dirty Carnival si A Frozen Flower – a regizat „The Spirit of Jeet Kune Do” (cunoscut si ca „Once Upon a Time in a Highschool”). Filmul a castigat premiul pentru scenografie la Festivalul Blue Dragon in 2004, avandu-l in rolul principal pe superstarul Kwon Sang Woo (71 into the Fire, More Than Blue, Almost Love). Filmul are parte de o linie a povestii placuta, profunda si plina de sensuri, actiunea declansandu-se relativ tarziu, regizorul lasand oportunitatea fiecarui personaj sa se desfasoare, sa acumuleze tensiune, care spre final sa se descarce intr-un mod aproape salbatic. Filmul in sine este violent pe alocuri, insa realist si, intr-o oarecare masura, daca e sa facem raportarea la orice scoala obisnuita din lume, mereu de actualitate. In fapt, avem parte de o imagine brutala a scolilor coreene de la sfarsitului anilor ’70, insa titlul filmului nu tradeaza o productie de actiune sau un tribut adus lui Bruce Lee, ci mai degraba avem in fata o drama din care se pot trage o multime de invataminte. Trimiterile la Bruce Lee au rolul de a fi un exemplu pentru personajul central, anii ’70 fiind marcati la nivel mondial de ascensiunea celui ce avea sa devina idolul unei intregi generatii de tineri rebeli (cu sau fara cauza).
1978, Coreea de Sud. Kim Hyun-soo este transferat de la un liceu obisnuit la unul cu profil pregatitor militar, de baieti. Regulile nescrise sunt cele care fac legea in liceu, bobocii fiind exploatati de cei din anii mai mari, iar pedepsele patrulelor studentesti sau paznicului militar al liceului sunt extrem de dure. Dupa ce parcurge aceste etape umilitoare, Hyun-soo se imprieteneste cu Woo-sik, batausul clasei, la care apelau toti cei care aveau nevoie de protectie. Impreuna cu Hamburger si Cheetah, se formeaza o gasca a clasei in care, pe nesimtite, se leaga prietenia. Dar in scurt timp apare in peisaj o fata de la un liceu de fete, Eun-ju, de care Hyun-soo se indragosteste imediat. Mai oportunist, Woo-sik intra pe fir, iar acest lucru va duce in timp la o fisura in prietenia celor doi. Dincolo de latura romantica, filmul prezinta duritatea vietii intr-un liceu militar din Coreea sfarsitului anilor ’70, tradari si prietenii, lectii de viata unice intr-un universe scolar in care Bruce Lee este privit drept idol de tinerii acelor timpuri.
O drama captivanta, ce starneste amintiri fiecaruia din anii de liceu, de la rivalitatile intre colegii de clasa la fiorii primei iubiri, de la spiritul expansiv al fiecaruia la dezinteresul pentru povetele profesorilor. Un film special, interesant, cu un final destul de ambiguu pentru cei neobisnuiti cu filmele coreene, si poate un deznodamant destul de neasteptat.al povestii de iubire. Insa de aceasta data, lipsa unei rezolvari satisfacatoare a scenariului functioneaza perfect tocmai datorita extravagantei discursului narativ de la nceput pana la sfarsit. Vizionare placuta !
Filmul de debut al coreeanului Jang Cheol-su, “Bedevilled”, a fost unul din cele mai apreciate filme coreene ale anului 2010. Acest lucru nu trebuie sa mire pe nimeni, daca ne gandim la faptul ca Jang a fost asistent de regie la 2 mari succese ale cunoscutului Kim Ki-duk, “Spring, Summer, Fall, Winter… and Sprins” si “Samaritan Girl”, de la care a invata adevarata meserie de regizor, si oricine poate gasi similitudini intre atmosfera din “Spring, Summer…” si cea din “Bedevilled”. Filmul a avut premiera mondiala la Cannes, in mai 2010, iar toamna au inceput sa se culeaga roadele, Jang Cheol-su castigand nu mai putin de 4 premii pentru Cel mai bun regizor debutant. La acestea se adauga numeroase alte premii castigate de actorii principali, la festivaluri precum Puchon, Daejong sau Korean Film Awards. Practic, “Bedevilled” a strans 14 premii pana in prezent. Scenariul, scris de Choi Kwan-young, a castigat in 2008 concursul de scenarii pentru Piata de Film din Coreea de Sud, cea mai importanta selectie nationala de scenarii pentru producatorii din industria de film coreeana. In rolurile principale apar figure cunoscute din mai multe seriale ce au putut fi vizionate si in Romania: Seo Young-hee (din “Queen Seon-deok” – unde o interpreteaza pe mama vitrega a printesei Seon-deok), Park Jung-hak (din Kingdom of the Winds – unde l-a interpretat pe sfatuitorul regelui Daeso si The Great King – generalul Go) si Ji Seong-won (cu roluri in “Princess Ja-myung”, “Yi San” sau “Shin Don”).
Hye-won este o angajata severa si aspra a unei banci din Seul. Fara tragere de inima ezita acordarea unui credit unei femei in varsta, si, mai apoi, recunoasterea unor criminali ce au ucis o femeie sub ochii ei. La sugestia directorului bancii, Hye-won isi ia un concediu si se duce pe insula Moo-do, unde a copilarit. Insula, aproape pustie, este locuita de niste batrane senile, un batranel nebun inofensiv, de Bok-nam, prietena ei din copilarie, si familia acesteia – un sot bizar, fratele acestuia, su fiica minora a lui Bok-nam. Toti o primesc cu caldura, insa in scurt timp Hye-won se convinge ca de fapt singura care se bucura cu adevarat de sosirea ei e Bok-nam. Dintr-o data, indiferenta Hye-won se trezeste in mijlocul unui cosmar si a unui adevar pe care nimeni de pe insula nu se teme sa-l ascunda.
O poveste tulburatoare, nerecomandata minorilor din cauza scenelor violente, plasata intr-un decor mirific al unei insule izolate. Partea de thriller a filmului este extrem de bine redata, in frumusetea decorului domnin inca de la inceput un aer bizar care impresoara spectatorul, transmitand o atmosfera apasatoare similara celei de dinaintea retragerii soarelui intre nori si a inceputului unei furtuni. Universul din “Bedevilled” se aseamana intr-o oarecare masura cu cel din “Moss”, existand aceeasi complicitate tacita a comunitatii in fata strainului. Personajul principal, Hye-won, este unul complet inexpresiv, martor la toate nenorocirile insa incapabil sa faca cel mai mic gest de umanitate, alegand mereu sa fuga. Abia intr-un final isi ia inima in dinti si face un gest curajos, insa cortina de final cade trista, transformand tacerea ei intr-o imagine metaforica memorabila – cadrul final -. Cel de-al doilea personaj central, Bok-nam, are un rol care completeaza absolut tot ce lipseste prietenei sale din Seul: simt al responsabilitatii, instinct matern criminal si mai ales sange rece. Un personaj chinuit (“bedeviled”) – la propriu si la figurat -, cu un destin tragic, dar care nu mai are nimic de pierdut.
“Clash” este, probabil, cel mai mare succes vietnamez al anului 2009, atat sub aspectul incasarilor cat si al recunoasterii pe plan international. Filmul a fost prezent la 7 festivaluri internationale de film (cele mai importante: Deauville, Jeonju, Hawaii, Sitges sau Udine) si a castigat NETPAC Award la Festivalul de la Jeonju in urma cu mai putin de un an. “Clash” este filmul de debut al regizorului Le Tranh Son, fiind un “action” autentic ce paseste pe urmele succesului din 2007, “The Rebel”. Filmul este produs si scris de Johnny Nguyen (The Rebel, Power Kids), care interpreteaza si rolul principal masculin. Vedeta filmului vietnamez va aparea in acest an in super-productia hollywoodiana X-Men: First Class. In rolul principal feminin a fost distribuita actrita Ngo Thanh Van, cantareata si model cunoscut in Vietnam, care reapare alaturi de Johnny la 2 ani de la The Rebel. Johnny Nguyen si-a castigat notorietatea prin faptul ca este unul dintre cele 2 persoane din lume care se poate lauda ca a luptat atat cu Jet Li cat si cu Tony Jaa. In plus, el a fost si seful echipei de cascadori din spatele primelor 2 parti ale peliculei hollywoodiene “Spiderman”, inainte sa revina in Vietnam si sa participe la filmarile lui “The Rebel”.
Trinh, o sefa dura si sexy, angajeaza o mana de mercenari carora le incredinteaza misiunea de a pune mana pe o servieta ce urmeaza a se afla in posesia unor interlopi afaceristi francezi sositi in capitala. Servieta contine un laptop cu niste coduri de acces la primul si singurul satelit vietnamez, VINASAT.1. In scurt timp, Quan, care pare cel mai de treaba dintre toti mercenarii, devine omul ei de incredere si, eventual cand situatia o va permite, chiar mai mult decat atat. Dupa o pregatire minutioasa, grupul pune la cale sustragerea servietei chiar din gura tigrului, insa in scurt timp ceva neprevazut se petrece si toate lucrurile iau o alta intorsatura. Tradari, suspiciuni si o partida nemiloasa de sah a destinului va marca iremediabil vietile personajelor implicate in misiune.
“Clash” este un film inteligent pus in scena in stilul filmelor de actiune ale marelui John Woo, in care schimbul de focuri si scenele de lupta de arte martiale se imbina perfect pe alocuri cu un umor subtil, in final asistand la o reintalnirea a tuturor taberelor, fata in fata, intr-o confruntare fara limite. Actiunea se desfasoara rapid, scenariul este coerent si captivant, fara devieri de la subiect. Editarea audio este pe alocuri stangace, in schimb personajele au fost perfect alese, fiecare avand o interpretare fara cusur. Elementele melodramatice presarate in film nu scad din instensitatea actiunii, ci doar o accentueaza. Exista o scena interesanta in film, in care el (Nguyen)– expert in artele martiale, cu un fizic ce aduce a Van Damme, imbracat in frac, danseaza un tango fierbinte cu ea (Ngo Thanh Van), pe un ring de dans, intr-o misiune, o scena ce aminteste de cuplul Mrs and Ms Smith sau, de ce nu, de tangoul pasional al cuplului Schwarzenneger/Jamie Lee Curtis din “True Lies”. Forta fizica si senzualitatea se imbina perfect in aceasta scena, care de altfel are un rol important in evolutia celor doua personaje. Un film de actiune exploziv, care demonstreaza ca Vietnamul incepe, incet, sa descopere un gen de filme nou (cel de actiune) dupa dramele impresionante care pana nu demult au adus Vietnamul pe harta filmului mondial (Scent of Green Papaya, Cyclo,Journey from the Fall).
