“Veronika Decides to Die”, filmul din 2005 al japonezului Kei Horie, reprezinta prima ecranizare din lume dupa romanul omonim al lui Paulo Coelho publicat in anul 1998. Devenit, in timp, unul din cele mai bine vandute si cunoscute romane ale scriitorului brazilian, “Veronika Decides to Die” ne introduce in lumea terifianta a persoanelor bolnave mintal, din perspectiva unei tinere ce are o tentativa esuata de sinucidere si care ajunge captiva pentru a-si trai ultimele zile intr-un ospiciu. Filmul are la baza ideea din romanul original, insa personajele si situatiile sunt adaptate la realitatile unei tari, Japonia, in care rata sinuciderilor e una din cele mai ridicate din lume (conform statisticilor OMS, in 2011, Japonia ocupa locul 7 in lume sub aspectul numarului de sinucideri, cu aproximativ 238.000 de decese pe an). Desigur ca principalele cauze ale acestor gesturi extreme sunt pierderea locului de munca si depresiile (de orice natura), insa pentru societatea japoneza exista si un cult al sinuciderilor transmis de-a lungul istoriei prin sinuciderile rituale (seppuku) ale samurailor, astfel de gesture avand si alte valente decat in alte tari. Exista undele deosebiri fata de romanul lui Coelho, personajul central nici macar nu se numeste Veronika si nici vorba sa fie de nationalitate slovena, insa titlul este mai mult simbolic, cata vreme povestea este aproape similara ca desfasurare cu cea din roman.

Regizorul Ken Horie (foto) este unul din cei mai promitatori regizori ai scolii japoneze de film din noua generatie. Nascut in 1978, acesta a debutat cu un film experimental studentesc la inceputul anilor 2000 (intitulat, poate nu intamplator… “Suicide”), care a atras atentia in scurt timp si a devenit cel mai puternic si bine realizat film studentesc facut vreodata in Japonia. A aparut in 10 filme ca actor, dar a si regizat 10 filme si a scris 9 scenarii de film. Cel mai rasunator film pe care l-a regizat e de departe “Veronika Decides to Die”, datorita faptului ca are la baza un best-seller international si e si prima ecranizare mondiala a acestui roman. In 2009, o noua ecranizare, de aceasta data la Hollywood, spune povestea tinerei Veronika intr-un cu totul alt stil decat filmul original japonez. In rolurile principale au fost distribuiti actrita japoneza Yoko Maki (“In the Pool”), ce are o interpretare remarcabila, si coreeanul Lee Wan (“Tree of Heaven”), care mai mult e un element de decor al acestui film prin prisma rolului tacut si sters pe care il are (probabil nu rosteste 10 replici in tot filmul, dar vina nu este a lui ci mai degraba a lui Paulo Coelho, care acorda un rol minor personajelor masculine in acesta carte).

Endo Seoko (Yoko Maki) duce o viata aparent obisnuita, lucrand intr-o biblioteca unde clasifica carti si le introduce in baza de date. Desi are 28 de ani, traieste singura si retrasa, in lumea ei interioara. Se simte ocolita de oameni pretutindeni, iar viata brusc devine una anosta. In consecinta, decide sa incheie socotelile cu aceasta, iar intr-o seara ia mai multe somnifere in speranta ca renuntand la suferinta vietii traite in singuratate va gasi un sens acesteia intr-o alta lume. Si chiar se trezeste… intr-o alta lume, numita Iad, dupa spusele unei doamne rautacioase imbracate in alb, care in momentul in care e certata pentru disparitia unor ochelari devine irascibila si administreaza imediat un sedativ persoanei agitate ce o interogase cu nerv. Nu, nu era Infernul acela descris de Dante, ci poate unul mult mai dureros, in aceeasi lume a muritorilor: un ospiciu. In calitatea de proaspata locatara a asezamantului pentru bolnavii mintali, Seoko incearca sa se obisnuiasca cu “colegii” de suferinta, intr-o lume stranie ce seamana mai degraba cu un circ cu saltimbanci si cu clovni in halate albe care se comporta copilareste pentru a-si convinge pacientii sa-si ia tratamentul zilnic sub forma unui ceai “de cea mai buna calitate”. Pana si medicul sef al asezamantului pare o persoana debusolata, doborata de anii lungi petrecuti in umbra acestor oameni. Singura persoana care pare cu capul pe umeri e un tanar taciturn, obsedat de pasiunea pentru pictarea cerului, Kuroda (Lee Wan), fiul unei familii de politicieni ce s-a impotrivit dorintei parintilor de a le calca pe umeri, alegandu-si propriul drum. Si de atunci glasul i-a pierit si a ajuns in sanatoriu, abandonat de ai sai. In momentul in care doctorul ii spune lui Seoko ca nu mai are decat 7 zile de trait, aceasta decide sa se bucure la maxim de ultimele clipe din viata. Va reusi sa se regaseasca pe sine inainte ca sfarsitul sa-i impiedice acest ultim si unic vis sa i se implineasca ?

Personajul central din film, Seoko, poate fi privita si ca exponent al societatii din care face parte, una marcata de o criza morala profunda. Insingurarea acesteia – mai mult sau mai putin autoimpusa – aminteste de problemele generatiei tinere japoneze, chiar daca ea se indrapta vertiginos spre anii varstei de mijloc ai vietii. Ca si iubirea, si singuratatea nu are varsta. Seoko se uraste pe sine, si in mod simbolic chiar lasa un bilet de adio adresat… siesi, scriind: “Pentru mine: te urasc atat de mult !”. Odata tentative se sinucidere esuata, aceasta e nevoita sa-si schimbe atitudinea fata de viata in momentul in care afla ca nu mai are de trait decat o saptamana. Vestea o tulbura, desi nu ar trebui, cata vreme e o sinucigasa care tocmai moartea o cauta. In ospiciu ea trebuie sa invete, paradoxal, sa se iubeasca pe sine, cu tot ce presupune acest lucru, acceptand prietenia celor din jurul ei, care, desigur, numai persoane sanatoase nu erau. Si totul contra cronometru, caci timpul nu mai are rabdare cu ea. Initial se vede captive intr-o lume bizara, cei din jurul ei o vad ca pe Alice in Tara Minunilor, unde ceaiul se serveste la ore fixe dimineata si toata lumea salute soarele de pe cer, chiar si atunci cand locul razelor de soare e luat de o lumina palida. In aceasta lume nu conteaza decat trecutul si prezentul. Trecutul si ranile sale trebuie biruite in prezent, iar asta nu se poate face decat prin desprinderea de trecut, de suferintele sale. Visul, cu o marturiseste insasi “Veronika” noastra, e ceva la care nici ea nu indrazneste, nici macar atunci cand aproape s-a regasit pe sine. De ce ? Pentru ca visul tine de viitor si de imaginar; e acea combinatie magica intre sperante si asteptari, pe de o parte, si ceea ce viata in cele din urma iti ofera, pe de alta parte. E ceva incert, ce nu ai de unde sa stii cum va fi si daca va fi, intr-o zi. De aceea visul ramane in sufletul acestor oameni o himera, ceva la care nu au dreptul sa spere ca ar exista si pentru ei. Dar in ciuda acestui fapt, viata trebuie sa mearga mai departe, iar aceasta este lectia pe care intai de toate trebuie sa o invete Seoko. Iar Kuroda va fi principalul ei punct de sprijin in redescoperirea bucuriei vietii, chiar daca va fi sa fie numai pentru cateva zile, ultimele ei zile in aceasta lume.

O ecranizare reusita, bine adaptata la realitatile societatii japoneze actuale, care cu siguranta va ramane in mintea tuturor si datorita superbei coloane sonore, semnate de Andrea Morricone, fiul inegalabilului Ennio Morricone. Totusi, daca doriti sa descoperiti in amanunt farmecul romanului lui Coelho, e recomandabil sa cititi cartea (usor accesibila in Romania, unde scriitorul se bucura de o mare popularitate). Filmul nu poate reda gandurile scriitorului, poate doar sa le inlocuiasca cu imagini, lasand la latitudinea imaginatiei fiecarui spectator descifrarea misterului ascuns al acestora.

Traducerea si adaptarea filmului, in premiera in Romania:
alinabv si gligac2002 – Asia Team Romania

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com