Premiat cu doua pemii la Fant-Asia Film Award in 2003, “Suicide Club” (cunoscut si ca “Suicide Circle”) este primul film, dupa 13 scurt-metraje, documentare si filme experimentale care atrage atentia asupra unui regizor japonez ce avea sa devina unul din cei mai apreciati si totodata controversati ai ultimului deceniu, Sion Sono. Ajuns la 40 de ani, varsta optima pentru a se consacra in acest domeniu al regiei de film, Sion Sono regizeaza un film ce calca parca pe urmele a doua productii anterioare ce au socat Japonia la sfarsitul secolului trecut si inceputul noului mileniu: “Audition” (1999) si “Battle Royale” (2000). “Suicide Club” e o satira agresiva la adresa unei societati capitaliste de consum – Japonia – in care individul e pe cont propriu, si in care counicarea e doar un instrument, un pretext pentru gesturile extreme. Sinuciderea, ca solutie extrema, e tratata ca un trend ale carei produse de succes sunt trupurile sfartecate si mult sange. Tanara generatie – care e atat de draga regizorului – e, si in acest film, in conflict direct sau indirect cu generatiile mai in varsta, ce nu inteleg universil tinerilor, ce se prefigureaza in fata monitoarelor calculatoarelor si a internetului, care la inceputul anilor 2000 incepea tot mai mult sa puna stapanire pe mintile tinerei generatii. Internetul devine principalul mijloc de comunicare al tinerilor, dar si o periculoasa capcana ce poate duce la situatii extreme, precum cele – desigur fictive – prezentate in film. In rolurile principale ii putem recunoaste pe Ryo Ishibashi, cunoscut din rolurile din “The Grudge”, “Shamo” dar mai ales “Audition”, si pe Masatoshi Nagase, cunoscut in special pentru rolul din “Mystery Train” al lui Jim Jarmush si “Hiden Blade”. Filmul, pe alocuri extreme de violent, a aparut pe piata in doua variante: “Rated R”, adica nerecomandata persoanelor sub 18 ani, datorita scenelor violente, si o varianta “unrated”, din care lipsesc 6 scene ce au fost taoate de cenzura pentru ca filmul sa poata fi vizionat in cinematografe. Spre deosebire de filmele mai recente ale lui Sono, “Suicide Club” nu are la baza evenimente reale, totul este o pura fictiune. Insa la un an de la premiera filmului, Sono a scris un roman pe baza lui – “Suicide Circle: The Complete Edition, ce va sta si la baza unui sequel realizat 4 ani mai tarziu, “Noriko’s Dinner Table”. Odata cu dvd-ul, in Japonia s-a lansat si o manga omonima de catre Usamaru Furuya. Deoarece Sono a intervenit si i-a cerut acestuia sa-si scrie propria poveste, in ciuda faptului ca intentiona ca manga sa fie o copie fidela a filmului, manga “Suicide Circle” e, in final, diferita de film, mult mai usor de inteles de publicul larg decat filmul in sine.

Calatorii din statia Shinjuku asista oripilati la sinuciderea colectiva a nu mai putin de 54 de eleve de la mai multe licee din Tokyo, care se arunca in fata trenului. Valuri de sange inunda statia. De nicaieri, apare o geanta sport. Aceasta e preluata de ofiterii de politie care descopera in ea un sul format din fasii de piele umana cusute una de alta, probabil numarul lor fiind acelasi cu cel al victimelor. Detectivul Kuroda si colegii lui primesc telefonic niste indicii de la un preadolescent care le recomanda sa deschida un site format doar din siruri de puncte rosii si albe. Cele rosii reprezinta femeile, celelalte albe sunt barbatii. Chiar inaintea evenimentului din Shinjuku, au aparut 54 de puncte rosii noi. Pe acoperisul unui liceu asistam la scene incredibile de fondare a unui club al sinucigasilor, club care devine efectiv abia dupa ce membrii lui fondatori se sinucid. De data asta nu mai apare nicio sacosa cu sulul de piei umane. Scene incredibile de sinucidere se petrec nu atat in masa, ci si in public, pe scena, acasa, sau prin aruncare de pe acoperisul blocurilor. Iar politistii sunt vizibil depasiti de evenimente. Cand, in sfarsit, acestia dezmembreaza o trupa care se autodeclara „Suicide Club” si care rapeau tinere pe care apoi le torturau si le omorau, sperand ca fenomenul a fost stopat, se anunta sinuciderea a 200 de tineri care s-au aruncat in gol de pe Osaka Castle. Sa aiba trupa de adolescente „Desert”, prin muzica lor, vreo inraurire nefasta asupra tinerilor, impingandu-i spre sinucidere?

Scena de deschidere a filmului introduce spectatorul intr-o stare de conectare deplina la conditia existentiala a societatii contemporane din Japonia – asa cum apare ea in viziunea lui Sion Sono. Avem parte de aglomeratia nocturna a unei statii de metrou, cu multimea de calatori indiferenti, obositi, uzati, insingurati… Camera de filmat urmareste grupurile de adolescente fericite, care rad si fac conversatie. Inainte cu cateva secunde de sosirea trenului, acestea formeaza un sir in fata peronului si tinandu-se de mana, in acelasi ritm numara:… si unu… si doi… si trei… Nimic nu previne spectatorul de explozia gore iminenta! Nauceala si neputinta de pe fetele tuturor e imaginea cultivata de-a lungul intregului film. Aceasta stare se prelungeste in modul de abordare al politiei, care ignora semnele initiale, refuzand sa considere evenimentele drept crime. Pe parcurs, politistii evolueaza diferit. Pe cand Kuroda e contaminat si sfarseste in renuntare, Shibusawa continua sa lupte si sa spere.
Filmul e impanzit cu mesaje codificate si simboluri. Sulul de bucati de piele umana, sirul de persoane tinandu-se de maini, reprezinta conectarea prin intermediul retelelor de socializare.
Desi e prezentata o parada a diferitelor feluri de sinucideri, adevarata tema nu este sinuciderea. Fiind un film de factura japoneza, ceea ce nu se spune e la fel de important ca ceea ce se spune. Sinuciderea e doar una din rezolvarile problemei, nu este problema in sine. Indiciile despre aceasta se afla in versurile cantecelor. La scara mica esenta plagii societatii este redata prin familia detectivului Kuroda. Initial e vorba de o familie echilibrata si fericita. Doi adulti si doi copii care se iubesc unii pe altii si comunica intre ei. Mai apoi in loc de comunicarea directa, se lasa acaparati de media. Si daca media ne indica ce sa consumam, ce sa agreem, iar noi ne lasam manipulati, de ce sa nu ne spuna cum sa murim?
Versurile unui cantec suna asa:“Lumea este un puzzle urias./ Undeva te potrivesti si tu./ Un loc unde sa intre si piesa ta./ Nu se potriveste?/ Fa-o sa mearga!”. Lumea e compusa din multimea de indivizi care nu reusesc sa comunice. Ca sa se potriveasca piesele, e nevoie de efort si nu doar al celui ce trimite mesaje, ci si al celor ce le primesc. Totusi, nu toti esueaza! O avem pe Mitsuko. Dupa momentul emotionant in care se intinde pe conturul cu creta al prietenului ei, descifreaza indiciile si ajunge in fata auditoriului. “Eu sunt eu. Si sunt conectata la mine insami” afirma si o dovedeste, prin alegerile facute. Cantecul de final ne ofera rezolvarea alternativa si concluzia cum ca de fapt intrega pledoarie nu este pentru a muri ci pentru a trai, si a trai in iubire.

Multumiri pentru traducerea in exclusivitate lui lasedan – Asia Team Romania.

Articol realizat de corina1002001 in colaborare cu lasedan – www.asiacinefil.com