DIVERSE

Publicat: luni 24 iunie 2013

Anuntat cu surle si trambite in urma cu 2 ani, in sfarsit proiectul realizatorilor coreeni, “The Berlin File”, a ajuns disponibil pe dvd si bluray pretutindeni in lume. Dupa o jumatate de an de filmari si dupa cateva luni de postprocesare, filmul a avut in sfarsit premiera pe 29 ianuarie 2013. Aflandu-se doar o saptamana pe primul loc in box-office, “The Berlin File” a beneficiat din plin de perioada lunga de difuzare in cinematografele coreene, din 29 ianuarie pana pe la mijlocul lui martie reusind sa obtina incasari de peste 48 de milioane de dolari, suma care, la jumatatea lui 2013, propulseaza filmul pe locul 2 in box-office-ul anual dupa “Miracle in Cell no 7”, cu 48.168.000 dolari incasari. Insa in ciuda succesului de casa, filmul confirma proverbul “la pomul laudat sa nu te duci cu sacul”. Asteptarile de la acest film au fost foarte mari, in special ca filme pe tema spionajului sunt destul de putine in cinematografia coreeana. Dar apetitul deschis de tema spionajul Nord-Sud, odata cu serialul IRIS in 2009, a ajuns sa fie transpus si pe marele ecran, insisi realizatorii serialului de succes lansand la incheierea difuzarii serialului si un film “IRIS” pentru marele ecran. Apoi pe aceeasi reteta “Athena” a incercat sa dea si ea lovitura, lansand un film la finalul serialului. Insa primul film de spionaj realizat profesionist, la standarde occidentale, in care problematica relatiilor Nord-Sud e invaluita in haina a globalizarii si incadrata tematicii spionajului international este acest “The Berlin File”. Poate si din aceasta cauza asteptarile au fost mari, insa dezamagirea a fost si ea pe masura. Distributia exceptionala a atras publicul coreean in cinematografe, protagonistii fiind nume mari ai filmului coreean. Ha Jung-woo, protagonistul din “Nameless Gangster”, “Love Fiction” si “The Client” interpreteaza de aceasta data rolul “celui rau”, fiind un spion nord-coreean vanat atat de sud-coreeni cat si de propria tabara. Han Suk-kyu (interpretul regelui Sejong din “Deep Rooted Tree”, pe care asiacinefilii au avut ocazia sa-l vada in numeroase filme – Indian Summer, Eye for an Eye, The Scarlet Letter, The Contact etc) interpreteaza rolul unui spion sud-coreean experimentat ce il vaneaza pe agentul din Nord cu ajutorul CIA. “Tipul rau-rau” e din nou Ryoo Seung-boom, un actor croit parca pentru roluri negative sau controversate (The Unjust, The Servant, Suspect X, No Mercy). In sfarsit, rolul principal feminin e interpretat de Gianna Jun (Jun Ji-hyun), care dupa ce a renuntat la cariera de model pentru cea de actrita a cunoscut celebritatea in filme precum “Il Mare”, “My Sassy Girl”, “Windstruck” sau “Daisy”. Ultimele roluri in care a fost distribuita au adus filmelor respective un mare succes la box-office: “Blood, the last vampire”, “Snow Flower and the Secret Fan”, evident “The Thieves” si acum “The Berlin File”. Regia si scenariul sunt semnate de Ryoo Seung-wan, regizorul lui “Die Bad”, “Crying Fist” sau “The Unjust”. “The Berlin File” nu a fost trecut cu vederea la recentul Baeksang Film Awards, obtinand 2 nominalizari (Cel mai bun film si Cea mai buna regie) si premiul pentru Cel mai bun actor, ce i-a revenit lui Ha Jung-woo.

O importanta tranzactie cu arme urmeaza a avea loc la Westin Hotel in Berlin. O intalnire de taina a traficantului de arme rus Yuri cu arabul Assim si un necunoscut din Coreea de Nord are loc in hotelul impanzit de microfoane, instrumente de spionaj si camere de supraveghere plantate de serviciile secrete a trei tari in incaperea unde avea loc negocierea. NIS, Serviciul Secret sud-coreean ce avea o echipa speciala in Berlin condusa de Jung Ji-soo (Han Suk-kyu) nu reuseste sa-l identifice pe nord-coreean, ce pare a fi, in jargonul lumii spionajului “o fantoma” (adica un personaj necunoscut ce nu apare in bazele de date ale niciunui serviciu secret strain). Nord-coreeanul e un anume Pyo Jong-sung (Ha Jung-woo), cunoscut in tara sa drept “Eroul Republicii”, detasat in Berlin pentru a-l supraveghea pe ambasadorul nord-coreean din capitala germana. Cand agentul sud-coreean decide ca echipa sa intervina si sa-i aresteze pe toti cei prezenti la intalnire, un lucru neprevazut intervine: agentii Mossad, aflati pe urmele traficantului rus si teroristului arab intra in actiune fara a sti de misiunea sud-coreenilor, iar agentul nord-coreean reuseste sa fuga, nu inainte sa aiba o infruntare fata in fata cu seful agentilor din Sud, pe acoperisul hotelului. Esecul misiunii atrage desfiintarea echipei de supraveghere sud-coreene, insa Ji-soo e decis sa afle si sa-l captureze pe agentul nord-coreean care i-a nenorocit pe viata un coleg. Pentru asta apeleaza la un vechi amic din CIA aflat la Berlin, care il ajuta neoficial. Pyo Jong-sung se ascunde o vreme, insa esecul tranzactiei nu se lasa fara urmari. Un temut agent nord-coreean, Dong Myung-su (Ryoo Seung-boom) e trimis in Berlin pentru a detecta de la cine a venit scurgerea de informatii din interiorul ambasadei nord-coreene. In realitate, acesta are un plan ascuns, bine pus la punct, ce vizeaza eliminarea vechilor agenti detasati in Berlin odata cu schimbarea de regim de la Pyeongyang, unde tanarul Kim Jong-un a preluat puterea. Si astfel, “Eroul Republicii” de ieri se trezeste vanat atat de sud-coreeni cat si de agentul trimis direct de la Phenian, si o spectaculoasa confruntare are loc in capitala-simbol a Europei de ieri.

“The Berlin File”, in ciuda succesului sau de box-office si a spectaculozitatii sale, beneficiaza de un scenariu pe alocuri lipsit de consistenta. Pentru a prinde ideile filmului trebuie sa fii extrem de atent la detalii si la subiect, in special ca montajul a fost destul de prost facut, combinand mai multe fire narative succesiv inainte de a te fi familiarizat cu personajele si locul lor in poveste. In plus, unele personaje apar si dispar, derutand si nestiind in ce tabara sa le asezi. Aceasta inconsistenta a scenariului si montajului distrage atentia de la spectacolul vizual, care e unul remarcabil, cu unghiuri de filmare dintre cele mai spectaculoase. Filmul este structurat aproapem dupa tipicul productiilor de actiune din Hong Kong: s eintra direct in actiune, in ritmul alert al lumii spionajului, al tranzactiilor ilicite, al filarilor de catre serviciile de spionaj si contraspionaj. Actiunea e spectaculoasa si tensionata, din cadrul inchis al unei camere de hotel mutandu-se in exterior. Dupa 10 minute, actiunea se linisteste si se lasa loc intrigii, dar cu fiecare secunda scursa, tot ce cu cateva minute in urma a fost spectaculos se estompeaza, facandu-si loc o poveste incalcita cu multe lacune pe care trebuie sa o urmaresti atent pentru a nu avea impresia ca nu intelegi nimic din ea. Iar pana cand din nou actiunea isi intra in rol, mai e de asteptat ceva. Ce descoperim in acest film ? Ca lumea spionilor isi are tabieturile ei, ritmul ei propriu si mai ales limbajul ei codat si plin de jargon. Spionii vorbesc intr-o alta limba decat cea a privitorului, iar folosirea acestui limbaj coroborat cu stagnarea actiunii dupa primele 10 minute da o usoara senzatie de plictiseala celor ce si-au facut mari sperante atrasi de trailerul captivant al filmului. Tonul ambiguu continua si pe parcurs, fiind accentuat de numarul mare de personaje implicate in poveste si de evolutia lenta a subiectului intins in mod inexplicabil pe durata a doua ore. O comprimare a subiectului ar fi dus la concentrarea scenariului si la o productie mult mai captivanta. Aceasta e principala hiba a filmului.

Personajele din “The Berlin File” sunt spioni, ambasadori sau personae cu implicatii politice, cu interese sau ambitii. Banii si puterea sunt dimensiunile acestei lumi, iar asocierea dintre lumea diplomatiei si cea a spionajului (veche de cand lumea) e partea fascinanta a acestui film. Uneori, deciziile unui diplomat sa iau in urma analizarii informatiilor spionilor de pe teren, dar si viceversa: decizia unui sef de stat se poate baza pe raportul unui diplomat, acest scop justificand spionajul in sine ca instrument neoficial al diplomatiei. Daca avem parte de o intriga complicata si de actiune spectaculoasa, un alt capitol la care filmul da gres e dezvoltarea firului romantic. In general filmele de spionaj, pornind de la clasicul “Mata Hari” au in desfasurarea lor si o poveste romantic-amoroasa, menita parca sa justifice rolul eternei Eve in lumea exclusivista a spionajului dominata de barbati. Dar poate ca acest lucru e valabil doar pentru lumea occidentala, in cea orientala pozitia femeii fiind cu totul alta. Gianna Jun are un rol destul de sters, fiind o translatoare din cadrul ambasadei nord-coreene, sotia spionului nord-coreean ce ajunge sa fie urmarit de toata lumea, iar relatia lor sot-sotie e foarte slab schitata. Nu exista aproape deloc afectiune in cadrul acestui cuplu, iar in ciuda cursului pe care il iau evenimentele in centrul careia ajunge personajul ei, spectatorul nu se simte prea miscat de deznodamantul acestei relatii. In locul actritei Gianna Jun probabil orice alta actrita de mana a doua s-ar fi descurcat, doar ratiunile strict financiare aducand-o pe aceasta pe afisul filmului.

Cu toate plusurile si minusurile, “The Berlin File” ramane un film bun, poate prea rasfatat la box-office, in care principalii actori isi interpreteaza rolurile bine si care lasa loc de un sequel, povestea ramanand deschisa cu perspectiva unui… “Vladivostok File”. Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de Asia Team, colabiratorii din echipa fiind LASEDAN, CRISTINAB si GLIGAC2002.

Prezentarea: cris999 – asiacinefil.com

Publicat: duminică 23 iunie 2013

Pe langa originalitatea scenariilor sale, in ultimii ani filmul coreean incearca si el sa se adapteze modei de peste Ocean de imbinare a mai multor genuri intr-un singur film. Daca la Hollywood deja tema supranaturalului este (supra) saturata, in industria coreeana de film ea e abia la inceput. Si nu vorbim aici de exploatarea ei in cadrul firesc al filmelor de groaza cu fantome, in care finalitatea este inspaimanatrea spectatorului, ci de folosirea supranaturalului ca pe o punte de legatura intre doua lumi, in care totul este spus cu zambetul pe buze si relaxat. “Fortune Teller” si “Ghost Sweepers” sunt cele mai cunoscute exemple din filmul coreean al ultimilor ani, in care supranaturalul s-a imbinat perfect cu comedia si romantismul. De aceasta data, regizoul comediilor de actiune “My Wife is a Gangster” si “My Wife is a Gangster 3”, Jo Jin-gyu, introduce specialitatea casei – gangsterii – intr-o poveste plina de umor, supranatural si fantome, intr-o armonie perfecta, realizand o performanta solida care la sfarsitul celor peste 2 ore de vizionare iti lasa un gust cu o savoare greu de uitat. Park Shin-yang interpreteaza perfect rolul principal, fiind cand un gangster sobru, cand un saman nostim. Distributia rolurilor secundare a fost si ea fara cusur, de remarcat fiind prestatia actritei-copil Yoon Song-yi, debutanta la 8 ani intr-un film, ce are o interpretare memorabila. Filmul a avut incasari la box-office de aproape 4 milioane de dolari.

Gwang-ho (Park Shin-yang) e un gangster rational, cu sange rece, ce isi indeplineste cu constiinciozitate misiunile primite de la seful sau. Principalul sau rival din interiorul organizatiei e Tae-joo, un gangster lipsit de scrupule, dispus sa faca orice pentru a castiga increderea Sefului. In timpul unei misiuni de recuperare a unor contracte de camatarie sustrase de o banda rivala, Gwang-ho ajunge la fata locului inaintea rivalului Tae-joo si rezolva problema de unul singur, recuperand contractele. Macinat de invidie si furie, Tae-joo il injunghie pe Gwang-ho pe la spate, insa acesta din urma reuseste sa se intoarca la timp si sa primeasca lovitura de cutit in mana, evitand astfel probabil decesul. Incidentul ajunge si la urechile Sefului, care doar de probleme interne in interiorul bandei sale nu avea nevoie, incoltit fiind de pricuratura si avand probleme grave cu inima. Cum compania fantoma a acestuia intentiona o extindere a unei afaceri din domeniul marin, iar el intampina aceste probleme, dar si datorita varstei inaintate, Seful decide sa incredinteze afacerea lui Gwang-ho, toti ceilalti gangsteri urmand a-l sustine. Desigur ca aceasta decizie va adanci si mai mult rivalitatea si invidia lui Tae-joo, care asteapta doar momentul oportun pentru a-si prinde rivalul la stramtoare si a recastiga favorurile Sefului sau. Dar in urma incidentului in care a fost injunghiat in mana, viata lui Gwang-ho se schimba radical. Dintr-odata constata ca poate auzi voci ciudate, si crede ca e posedat. Drept urmare se duce la o femeie saman in vederea realizarii unei exorcizari, insa aici e sfatuit sa devina la randu-i saman pentru ca asa ii este destinat; daca ramane in continuare gangster, ii e destinat sa moara. Desigur ca initial Gwang-ho o considera nebuna pe femeie, insa unele evenimente petrecute in decurs de cateva minute ii afecteaza serios inversunarea, astfel ca pe langa activitatea sa de gangster, decide sa devina si saman, fara stirea Sefului sau. Iar de aici incep o multime de incurcaturi hazlii si nu numai…

“Man on the Edge” este o surprinzatoare combinatie intre comediile de actiune cu gangsteri si elemente de supranatural. Cu un inceput spectaculos, plin de adrenalina si viteza, filmul ne introduce in lumea alerta a gangsterilor moderni, cu masini puternice, imbracati in clasicele costume negre si inarmati cu curaj si, eventual cu cate un cutit pentru transarea eventualelor dispute pe care puterea pumnului nu le rezolva. Park Shin-yang interpreteaza un astfel de gangster, realist, fara aere de “macho-man”, loial sefului sau, care odata scos din sarite rezolva totul prin puterea pumnului, asa cum le sta bine gangsterilor. Personajul sau, Kwang-ho, ajunge printr-o intamplare sa posede o putere supranaturala, cea de a auzi voci dintr-o alta lume. Ca orice om obisnuit, nu crede in prezicerile samanilor pe care le considera niste pacaleli, insa nu ezita sa apeleze la ei cand incepe sa se creada posedat. Spectatorul accepta usor misterul si intruziunea in supranatural deoarece trecerea e facuta extrem de placut cu zambetul pe buze, astfel ca in foarte scurt timp acesta ajunge sa se obisnuiasca cu aceasta stare a lucrurilor. Spre deosebire de o alta comedie romantica in care protagonisti erau tot exponentii breslei samanilor (cunoscuti in Coreea sub numele “mudang”), “Fortune Salon”, unde prezicatorii erau niste amatori cu desavarsire ce pacaleau oamenii de bani, in “Man on the Edge” ne e prezentat un saman adevarat (e drept, modern), cu tot ce presupune aceasta. Kwang-ho, posedat de un spirit puternic, dobandeste niste capacitati supranaturale de a comunica cu lumea celor morti. Pentru a intra ofcial in breasla samanilor, participa la un ritual (unde, bineinteles, machiat cu mult fard si cu multa culoare in jurul ochilor face sarituri pe loc pentru a invoca spiritul si a-I simti prezenta, nu fara a starni zambete atat in randul samanilor prezenti la “ungere” cat si a privitorului). E pentru a doua oara cand il vedem pe Park Shin-yang deghizat si machiat ca o femeie, dupa “Painter of the Wind” si evadarea cu studentul sau – la randu-i deghizat – in gradina plina de “minunatii” pentru ochiul unui pictor. De aceasta data e mult mai comic si reuseste sa starneasca hohote de ras, pentru ca mai apoi sa-l regasim serios, imbracat la costum, servindu-si cu mandrie Seful. Filmul are si o latura sensibila, care cu siguranta va reusi sa straneasca o multime de lacrimi spectatorilor, amintind flagrant de clasicul hollywoodian “Ghost” (si, desigur, de sequel-ul japonez cu Song Seung-hoon). Daca vreti sa stiti mai multe despre ce inseamna a fi mudang in societatea coreana de azi, daca doriti sa fiti martorii inca unei interprtari de exceptie a lui Park Shin-yang, daca va e dor de “Ghost” si aveti nvoie de un remediu care sa va unga la suflet, “Man on the Edge” e solutia perfecta pentru o seara de duminica ideala pentru toata familia. Un film superb, ce imbina mai multe genuri, o placuta surpriza a acestui an in lumea filmului coreean, ce nu va fi uitata atat de usor.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de Asia Team, traducatorii acetui proiect fiind cristinab si gligac2002.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

Publicat: miercuri 19 iunie 2013

“Drug War”, cel mai nou film produs si regizat de Johnnie To, celebru pentru filmele sale inspirate din lumea interlopa din Hong Kong, marcheaza o premiera pentru reputatul regizor: este primul sau film de actiune filmat in China continentala, in mare parte in orasul Tianjin. Avand la activ filme precum “Breaking News”, “Election”, “Election 2” sau “Mad Detective” in care prezenta criminalitatea lumii interlope si lupta acesteia pentru control sau cu autoritatile din Hong Kong, “Drug War” schimba putin atmosfera, mutand actiunea in China continentala si dand impresia de fapt a unei drame politiste despre lupta impotriva traficantilor de droguri. Filmul a avut premiera pe 15 noiembrie 2012 in cadrul Festivalului International de Film de la Roma, beneficiind de critici pozitive, fiind catalogat drept “al doilea film surpriza din Asia” prezent la festival dupa “Back to 1942”. Criticii de film sunt de parere ca “Drug War”, desi nu aduce nici o inovatie si nu trece de noi bariere, confirma clasa de cineast de prima mana a lui Johnnie To, si chiar daca actiunea filmului este una usoara, acesta este foarte bine scris si filmat. Totodata, cu mutarea actiunii in China continentala, criticii de film sunt de parere ca Johnnie To a fost nevoit sa-si schimbe putin si stilul, adaptandu-l la realitatile unui spatiu geografic mult mai vast ca cel al anterioarelor sale filme din Hong Kong. In rolurile principale apar doua nume sonore, a caror prezenta in film i-a si asigurat succesul de box-office in China. E vorba de Sun Honglei, cunoscut pentru rolurile din Warring States, Blood Brothers sau A Woman, a Gun and a Noodle Shop si starul filmelor de actiune din Hong Kong, Louis Koo (Triple Tap, Overheard, Accident, Connected).

Capitanul de politie Zhang (Sun Honglei) e un politist dur de la Divizia antidrog a politiei din Jinhai, care isi indeplineste cu constiinciozitate misiunile – multe sub acoperire – pe care le primeste. Ultima misiune la care participa se soldeaza cu un succes notabil, reusind sa captureze, datorita infiltrarii intr-o retea de traficanti de droguri, un transport de narcotice facut prin intermediul mai multor persoane ce au ascuns drogurile in propriul corp. In timp ce se afla la urgente cu persoanele arstate pentru a recolta drogurile de la “transportatori”, siseste la urgente un individ ciudat care in urma unei supradoze a produs un accident, intrand cu masina intr-un restaurant si ajungand in coma la spital. Capitanul Zhang isi da seama de la o prima vedere ca respectivul are legatura cu fabricarea drogurilor, astfel ca e lasat sub supreveghera unui ofiter de politie, pana cand pacientul urma a-si reveni si a fi interogat. Ce nu stie capitanul Zhang e ca pacientul e nimeni altul decat Timmy Choi (Louis Koo), un lord al drogurilor, care imediat cum isi revine incearca sa scape din spital chiar de sub nasul politistilor. Tentativa esueaza, si odata recapturat, capitanul Zhang se mira sa afle ca i-a cazut in mana unul din cei mai cautati traficanti de droguri din tara, fara a fi depus vreun efort. In conditiile in care pentru traficarea a mai mult de 50 g de amfetamina legea spune ca autorul primeste automat pedeapsa capitala, Tommy Choi decide sa colaboreze cu politia in deconspirarea unei mari retele de trafic de droguri. Iar astfel, adevaratul razboi al drogurilor incepe…

Daca pana nu de mult, consumul si traficul de droguri erau considerate de catre liderii comunisti de la Beijing o tara a societatii capitaliste, se pare ca a sosit vremea ca aceasta problematica sa fi devenit atat de acuta pana si in societatea chineza incat a ajuns sa fie chiar subiect de film. Singura deosebire este ca legislatia din China in privinta fabricarii sau traficarii drogurilor este una severa, detinerea unei cantitati de droguri mai mare de 15 g fiind echivalenta cu condamnarea la moarte. Pornind de la aceasta idee, Johnnie To spune povestea unui lord al drogurilor ce ajunge intamplator pe mana politiei, iar pentru a scapa de pedeapsa capitala accepta sa colaboreze cu aceasta, fapt ce declanseaza un vast razboi impotriva traficantilor de droguri. Louis Koo interpreteaza un rol atipic – cel al traficantului ce isi tradeaza colegii de “breasla” participand la misiuni sub acoperire organizate de politie. E destul de greu sa-l vezi pe acest minunat actor in roluri negative, insa distribuirea lui in acest film nu face decat sa accentueze nota de dramatism a scenariului. “Drug War” nu este un film realizat dupa structura clasica a filmelor comerciale de actiune. Decorul e un oras din China continentala, a carui imagine aproape sumbra ne aminteste de cenusiile orase din fosta Uniune Sovietica sau din actualele republici ex-sovietice de la hotarul Europei cu Asia. Saracia e pretextul celor ce-si risca viata implicandu-se in traficul si producerea de droguri, pe de o parte (si aici e cazul celor ce il ajuta in afacere pe Timmy, niste surdo-muri aparent inofensivi care aproape ca reusesc sa-ti starneasca mila, dar care nu ezita sa se transforme la nevoie in masini de ucis), iar pe de alta parte dorinta e inavutire fara masura (in cazul “pestilor” mari, a traficantilor cu relatii in Japonia si Coreea, pentru care totul este o afacere intrata in sange, fara de care nu concep sa traiasca). Timmy e clar ca face parte din cea de-a doua categorie, iar impresia lui e ca daca furnizeaza informatii si ajuta in ancheta politiei va obtine clementa autoritatilor. In paralel, incearca si sa profite de situatie, astfel ca atunci cand stai in 2 barci risti sa cazi in apa, iar proverbul se aplica perfect personajului lui Louis Koo. Cand umil, cand viclean, Koo face un rol bun, reusind sa transmita perfect starile si gandurile personajului, chiar si atunci cand acesta tace sau priveste, fara a rosti vreun cuvant. Sun Honglei nu are charisma personajului din Warring States, fiind aproape total inexpresiv in rolul capitanului Zhang. In schimb, cand intra in pielea unui gangster, insusindu-si identitatea acestuia, asistam la o veritabila metamorfoza, devenind un actor viu si plin de culoare.

Desi filmul are o nota de cenusiu-inchis (foarte multe scene sunt filmate parca deliberat pe o vreme inchisa) si spune totul pe un ton dramatic, nu neaparat spectaculos, Johnnie To, un regizor cunoscut pentru redarea in filmele sale a violentei intr-o forma deseori exagerata pare a se fi vindecat de acest obicei, si, total surprinzator raportat la tema filmului, de aceasta data nu prezinta efectele directe ale consumului de droguri, ci analizeaza calculat fiecare pas dintr-o operatiune de amploare in care protagonistii sunt traficantii si politistii. Scene putin mai violente (dar si spectaculoase si, lucru important, realist redate, fara efecte speciale) apar catre finalul filmului. Infruntarea din final aminteste de o scena similara dintr-un film american cu Al Pacino, “Heat”, si fie si numai pentru ea, merita urmarit tot filmul. Desi actiunea in sine e trecuta pe un plan second iar accentul se muta pe ideea de drama, nu inseamna ca spectatorul nu simte ca filmul pulseaza, traieste, transmite lucruri fine care de obicei in filmele de actiune chinezesti sunt estompate de latura comerciala si spectaculoasa a cadrelor ce se succed. “Drug War” e un film realist, mai putin spectaculos si mai mult cerebral, pe parcursul caruia nu te plictisesti, avand toate ingredientele necesare pentru a te cuceri, apropiindu-se mult de productiile independente coreene de gen ale ultimilor ani, precum “Poongsan” sau “The Yellow Sea”. Este clar, deja: si filmul de actiune chinezesc e intr-un proces de transformare, asemeni filmului istoric, tintind o diversificare a tematicilor abordate si o imbinare a mai multor genuri, fara a prima vreunul in mod special. La fel a fost si cazul lui “Cold War”, si probabil va mai fi pe viitor si cazul altor filme. Iar Johhnie To nu putea rata ocazia de a se transfoma pe sine si stilul sau.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de Asia Team, colaboratorii participanti la proiect fiind cristinab si gligac2002.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

Publicat: luni 17 iunie 2013

Primul si totodata singurul film de pana acum al carierei regizorului Lim Sung-won, “Ride Away”, ne aduce in prim plan o poveste bine inchegata de viata despre puterea de a merge mai departe atunci cand viata iti pune cele mai neasteptate piedici. Intai de toate este un film despre familie, despre insemnatatea acesteia, iar mai apoi o lectie de viata indulcita cu putin romantism si condimentata cu mult, mult realism.Personajele sunt analizate in amanunt si prezentate cand in culori vii, cand in culori sterse, in functie de etapele lor existentiale, iar decorul e in ton cu atmosfera uneori apasatoare, alteori relaxanta. Pentru rolurile principale regizorul a optat pentru un cuplu despre care nu se poate spune ca s-a potrivit de minune, dar prin prestatia lor, cei doi protagonisti au dat nastere unei povesti de iubire ancorate tot timpul in realitate. Si chiar daca nu relatia celor doi a fost tinta regizorului, povestea lor romantica fiind doar acel element firesc care se intampla la un moment dat in viata si nu se poate separa de grijile cotidiene, Han Hyo-joo si Lee Young-hoon au dat acestui film un parfum aparte. Lee Young-hoon si-a interpretat partitura cu un aer aproape indiferent, inert, cu o raceala ce dadea senzatia ca personajul sau e un tanar de 20 de ani mai mult decat matur, ce stie ce vrea de la viata.Lee Young-hoon e nimeni altul decat partenerul lui Kim Nam-gil din filmul “No Regret”, rol pentru care a castigat Premiul criticilor de film ca Cel mai bun actor-debutant al anului, in 2006. Han Hyo-joo are o prestatie remarcabila, demonstrand ca poate interpreta un rol de adolescenta dragalasa cu codite si timida, cu delicatete, dar in acelasi timp si rolul unei persoane puternica, un stalp al familiei, o visatoare cu picioarele pe pamant, cu hotarare. Ca a aparut in seriale sau filme istorice (Dong Yi, Iljimae, Masquerade), in filme si seriale romantice (Spring Waltz, Postman to Heaven, Always, Love 911), aceasta actrita a reusit mereu sa impresioneze, fiecare rol fiind un mare pas in fata in cariera, si nu intamplator e astazi una din cele mai bune actrite ale Coreei. Melodia principala de pe coloana sonora a filmului este interpretata chiar de Han Hyo-joo.

Impreuna cu tatal si fratele ei, Ha-jung (Han Hyo-joo) se muta intr-un orasel de provincie pentru a o lua cu totii de la capat, dupa aparenta incheiere a unui capitol intunecat din viata familiei. Ha-jung isi reia studiile si devine un proaspat boboc la colegiu, in timp ce fratele ei, un baiat odata de nota zece, se zbate sa-si termine liceul pentru a fi independent de familia sa. Si tatal lor are planuri mari: si-a gasit un nou loc de munca si isi propune sa se lase de bautura sis a devina un tata singur model. La anticariatul din oras, Ha-jung cunoaste un tanar de varsta ei, pe Soo-wook, ce lucreaza part-time in acel loc. Se indragosteste la prima vedere de tacutul si ursuzul Soo-wook, straduindu-se vreme buna sa ii atraga acestuia atentia asupra ei. Bicicleta este, de aceasta data, bagheta magica care ii aduce impreuna pe cei doi tineri, ce incep o relatie romantica platonica. In scurt timp ies la iveala problemele din trecut ce ii urmaresc pe amandoi, intunecandu-le orizonturile. Familia lui Ha-jung nu e ceea ce pare la prima vedere; tatal e un alcoolic, iar fratele mai mic un rebel ce se bate la scoala si viseaza la independenta de familie doar din cauza chinurilor de acasa. La randul sau, Soo-wook are inca o rana in suflet in urma divortului parintilor sai, dar aceste umbre ale trecutului nu fac decat sa ii apropie si mai mult pe cei doi tineri indragostiti. Dar tot din trecut vine ceva care pare a fi principalul obstacol in calea relatiei celor doi…

“Ride Away” este un film despre suflete ranite, aflate in deriva, despre disolutia notiunii de familie cu tot ce presupune ea, despre teama de singuratate si lipsa de orizonturi in gasirea fericirii. Scena de inceput, in care familie lui Ha-jung se muta intr-o casuta austere dintr-un orasel coreean de provincie da senzatia unei familii unite, ce vede in aceasta mutare un nou inceput. Curand, insa, vom avea surpriza sa constatam ca aceasta imagine aparent armonioasa contrasteaza cu realitatea. De fapt, filmul prezinta procesul de degradare si disolutie a unei familii pe care singurul lucru ce il mai uneste pare a fi situatia de moment. Ha-jung isi iubeste tatal si fratele, in ciuda defectelor acestora, iar in micul orasel pentru ea viata se doreste a fi un nou inceput. Isi reia studiile intrerupte din cauza bolii tatalui si cunoaste fiorii primei sale iubiri adolescentine. Ea e nucleul acestei familii, pilonul ce o tine unita prin dragostea ei fata de tatal alcoolic si fata de fratele ce a apaucat pe cai gresit si caruia incearca sa-i acopere mereu greselile pentru a putea sa o ia pe drumul bun in viata. In mod paradoxal, sprijinul sufletesc de care are nevoie il gaseste nu in familie, ci in strainul de care se indragosteste, Soo-wook. Acesta ii intelege cel mai bine drama deoarece si el provine dintr-o familie rapusa de probleme si, in final, destramata. Fratele mai mic al lui Ha-jung e prototipul tanarului rebel din societatea zilelor noastre. Rezultatele sale la invatatura au fost bune pana cand au aparut problemele familiale, dupa care acesta s-a pierdut, lipsit de motivatie si sutinerea unei familii adevarate. Bataile primate acasa de la tatal alcoolic s-au reflectat in comportamentul social al acestuia, deseori fiind implicat in batai la scoala. Aceasta situatie da nastere in mintea si sufletul lui unui singur vis: odata ce a absolvit liceul, sa plece din casa si de langa cei alaturi de care i-a fost dat sa-si traiasca primii 20 de ani din viata. Ha-jung e singura care realizeaza ce inseamna plecarea fratelui ei mai mic, de aceea e inspaimantata de gandul ca acest lucru se poate intampla chiar inainte ca acesta sa-si termine studiile, fara a mai avea vreo perspectiva de a razbi in viitor in societate, ca om care sa se poata realiza. Dar in acelasi timp intelege atat suferinta cat si frustrarile acestuia. In ce-l priveste pe tatal celor doi frati, interpretat de Kim Eung-Soo, ce mereu n-a obisnuit cu roluri negative in filme si seriale, si de aceasta data intra perfect in rolul sau negatuv de cap nedemn al unei familii in deriva. Moarte sotiei sale, boala sa si mai ales alcoolul nu fac din el un model de urmat pentru ceilalti membrii ai familiei. Intrebat de fiica lui “te-ai interesat vreodata de notele fiului tau de la scoala ?”, acsta a raspuns, nonalant, “nu conteaza sa inveti bine, ci conteaza sa muncesti din rasputeri toata viata”. Cu alte cuvinte, exemplul lui plin de imperfectiuni incearca sa-l dea familiei sale, fara a realiza cat de gresit procedeaza, mai mereu minta fiindu-I intunecata de aburii alcoolului si amagind mai tot timpul pe cei din jur cu iluzia ca in curand se va lasa de bautura. Ca e un ratat demn de mila reiese si din faptul ca odata ce reuseste sa-si gaseasca un loc de munca intr-un altelier auto, promite ca o va lua de la zero si se va lasa de bautura, insa in scurt timp isi demonstreaz aincapacitatea de a-si tine promisiunea. Iar tuturor acstor drame individuale li se adauga anumite evenimente tragice din trecut care ii urmaresc pe eroii nostri pas cu pas, tragandu-i inapoi si mentinandu-i in starea de disperare. Romantismul exista si el odata cu primii fiori ai iubirii c eo cuprind pe Ha-jung, dar el nu e decat un pretext pentru disimularea realitatii, o picatura de culoare in cenusiul cotidian al orizontului eroinei principale.

Un film realist, ce ne ofera o alta imagine a actritei Han Hyo-joo, potrivita oricarui fel de rol, comic sau dramatic deopotriva. Poate cel mai bine mesajul acstui film si principala invatatura pe care o transmite vine de la tanarul de care Ha-jung se indragosteste: “Nu poti deveni o familie doar pentru ca traiesti sub acelasi acoperis. Daca nu vrei sa te sacrifici, mai bine iti cauti alta perspectiva.” O definitie dura, dar realista a notiunii de familie in lumea secolului XXI, in care familiile se destrama inainte sa prnda radacini si in care contextul social isi pune serios amprenta asupra aspiratiilor individuale. Fericirea, pe acest fond, este ea oare un vis realizabil sau doar un miracol asteptat pana la eternitate ? Raspunsul il aflam la finalul acestei drame impresionante.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de Asia Team, colaboratorii din echipa fiind: uruma44, cristinab si gligac2002.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

Publicat: duminică 16 iunie 2013

“Sea Without Exit” e o impresionanta drama de razboi ce aduce un tribut eroilor pe care istoria, in graba ei, i-a uitat. Desi productia nu beneficiaza de efectele speciale si bugetul urias pe care l-a avut cel mai scump film japonez de razboi din toate timpurile (“Yamato”), filmul lui Kuyoshi Sasabe reuseste sa transmita un mesaj induiosator despre notiuni precum sacrificiu, eroism, patriotism si umanism. Scenariul filmului este scris de apreciatul cineast japonez Yoji Yamada (premiat pentru “Thwilight Samurai”), dupa romanul omonim al lui Hideo Yokoyama. In rolul principal debuteaza pe marele ecran Ebizo Ichikawa, cel ce a devenit celebru odata cu rolul principal din serialul de televiziune “Musashi”, rol cu care, de altfel, a si debutat in show-biz in 2003. Cu toate ca in 2006, cand a fost distribuit in “Sea Without Exit”, Ichikawa se afla la doar al doilea rol din cariera, prestatia lui din acest film e demna de remarcat, transmitand multa empatie si emotie prin prestatia sa. Acesta reuseste sa se ridice deasupra personajului colectiv, care de obicei este dominant in astfel de filme, si sa portretizeze realist trairile unui tanar student din anii celui de-al doilea razboi mondial, care se vede nevoit sa renunte la pasiunea sa pentru baseball si la familie de dragul apararii patriei. Desi apare intr-un rol secundar, cunoscutul Teruyuki Kagawa a castigat “Blue Ribbon Awards” pentru Cel mai bun rol secundar la Blue Ribbon Awards 2006.

Koji Namiki e un tanar student indragostit de baseball. E atat de fascinat de acest sport incat devine obsedat de realizarea “aruncarii magice”, care sa deruteze adversarul de joc. Ranit insa la umar, e nevoit sa-si amane acest vis. Familia lui il sustine, insa izbucneste al doilea razboi mondial, si soarta intregului mapamond se schimba radical. Nu mai e timp de baseball, de distractii, de competitii sportive, iar toata Japonia e mobilizata intr-un razboi absurd ce va lua milioane de vieti. Majoritatea colegilor lui Koji se inroleaza in armata ca voluntari, intr-un acces de patriotism exacerbate de discursul militarist al conducatorilor. La randul sau, pentru a evita sa fie trimis la intamplare pe front, lucru care era inevitabil la un moment dat, chiar daca era un student intelectual, Koji decide sa se inroleze in Marina. Isi paraseste astfel parintii, sora si pe Minako, iubita lui, si se antreneaza in Marina, unde exista perspective unei rapide inaintari in grad datorita statutului sau de student. Dar pe masura trecerii timpului, devenise evident ca Japonia nu va putea castiga razboiul. In consecinta, Marina japoneza a decis sa joace totul pe 2 carti: nava de razboi Yamato, cea mai mare nava de razboi din lume, mandria flotei imperiale, si pe kaiten-uri, mini-submarine dezvoltate in secret, greu de detectat de radarele inamice, care transportau explozibil si aveau ca tel ciocnirea deliberata de navele inamice. In momentul in care acest proiect secret cauta voluntari pentru manevrarea kaiten-urilor in misiuni sinucigase, Koji accepta sa participe in proiect. Insa in ciuda acestei alegeri, undeva, in adancurile marii, un vis despre o “aruncare magica” a mingii de baseball continua sa pulseze…

In etapa finala a celui de-al doilea razboi mondial, devenise tot mai evident faptul ca Japonia nu poate castiga razboiul cu Fortele Aliate. Era nevoie de o inventie geniala sub aspect militar care sa schimbe decisiv cursul razboiului. Departamentul anti-submarine din cadrul Marinei japoneze a creat, in acest context, kaiten-ul, supranumit si “Intoarcerea catre cer”. Este vorba de un fel de mini-submarin in care incapea un pilot, si care transporta, intr-o misiune sinucigasa, explozibil direct in navele inamice. Primul kaiten a vazut lumina zilei la mijlocul lui 1944, iar pana la incheierea razboiului au fost construite aproximativ 420 de asemenea dispozitive subacvatice greu de dpistat de radarele americane. Antrenamentele si pregatirea pilotilor sinucigasi se face ape insula Ohzu-shima din Marea Interioara a Japoniei, unde astazi exista celebrul Muzeu memorial al kaiten-ului. Antrenamentele erau dificile si extrem de periculoase, pe durata lor 15 persoane pierzandu-si viata in accidente. Cel mai rasunator succes al kaiten-urilor a fost scufundarea navei USS Underhill, un supravietuitor kamikaze japonez ce nu a putut porni in misiune scriind mai tarziu o carte despre aceasta misiune, descriind-o in amanunt. Numite si “torpile umane”, kaiten-urile au fost a doua cea mai eficienta arma sinucigasa a armatei japoneze dupa cea a aviatorilor kamikaze. In general pilotii acestor dispozitive aveau intre 18 si 26 de ani, trebuiau sa fie intr-o forma fizica ireprosabila iar pretul vietii lor era 10.000 de yeni, bani pe care Armata ii remitea familiei pilotului dupa reusita misiunii. Desi in ziua de astazi au mai ramas foarte putine kaiten-uri intacte, unele au fost restaurate si expuse in expozitii in intreaga lume, cu precadere in Japonia si Statele Unite.

“Sea Without Exit” analizeaza fenomenul in profunzime, cu toate implicatiile sale umane. Pe langa o lectie de istorie recreate de realizatorii filmului, regizorul a insistat pe zugravirea trairilor pilotilor acestor dispozitive subacvatice ingenioase. La un moment dat, in urma unui atac cu bombe submarine a unor nave americane asupra unui submarin japonez ce avea in dotarea sa 4 kaiten-uri ce trebuiau lansate, unul din soldati isi manifesta disperarea si incepe sa planga in momentul in care constata ca al sau kaiten a fost distrus in timpul atacului inamic. Vazand o astfel de scena, ai senzatia ca nu intelegi nimic. Kaiten-ul are ca scop distrugerea navei inamice prin ciocnirea directa de aceasta, actiune soldata, evident, cu moartea pilotului. De aici intrebarea fireasca de ce respectivul personaj plange cand kaitenul nu mai poate fi folosit intr-o misiune sinucigasa. Pentru europeni sau nord-americani, aceasta mentalitate e greu de inteles. Pentru soldatul japonez, insa, plecarea intr-o misiune kamikaze si intoarcerea in viata din aceasta echivala cu o rusine. In fata camarazilor, a superiorilor si subordonatilor, a localnicilor din orasul lor natal, a familiei… E vorba, inainte de orice, de onoare, de dorinta irationala de a devein eroi de razboi prin gestul lor nebunesc de care sa-si aminteasca toata lumea. De altfel, pentru un kamizake, moartea echivaleaza cu scaparea de o rusine, iar infrangerea in fara inamicului aduce dezonoarea, afirmarea propriei incapacitati umane. Aceasta mentalitate a decurs dintr-o interpretare extrema a codului Bushido al samurailor medievali, Imparatul japonez fiind privit ca un zeu viu.

Ceea ce lipseste mereu din filmele de razboi japoneze e prezentarea sacrificiului eroilor in contextul ideologic al vremii. Mereu e glorificat eroismul soldatului japonez, ce e personificarea tuturor trasaturilor extraordinare ale natiunii japoneze, insa imboldul ideologic ce ii imping pe soldati sa gandeasca astfel nu e zugravit deloc. E un aspect important care ar avea puterea de a ne lamuri de ce moartea rezultata in urma sacrificiului suprem si renuntarea la familie, la un viitor e o alternativa demna de a parasi aceasta lume. In lipsa conturarii motivelor unei astfel de gandiri (imboldul dat de imaginea de zeu viu a Imparatului nu justifica suficient aceste gesturi extreme deoarece, dupa cum se va vedea in film, unii tineri recruti refuza sa participe voluntari la astfel de actiuni, deci ar trebui sa concluzionam ca pentru ei, Imparatul nu era un zeu viu ?), gesturile soldatilor kamikaze japonezi par lipsite de ratiune si, mai mult, rezultatul unei manipulari a militaristilor aflati la putere in Japonia anilor razboiului. Sa te inrolezi voluntar intr-o armata ce a pornit un razboi expansionist si in numele acestor idei eronate sa ai convingerea ca prin sacrificiul personal contribui la iluzoria victorie a Imperiului e doar o simpla manipulare ideologica, si chiar daca sute de kamikaze japonezi si-au pierdut viata in timpul celui de-al doilea razboi mondial intr-un mod eroic, fie in aparate de zbor, fie in kaiten-uri, fie ca bombe vii ca scafandri, in sacrificiul lor nu razbate nici o urma de eroism sub aspectul finalitatii gestului in sine si a deznodamantului previzibil al razboiului. Cu alte cuvinte, daca dam la o parte ideologia si spectaculosul actului de sacrificiu, ramane adevarul gol-golut: aceste sacrificii au fost complet inutile. Asa cum istoria a demonstrate-o si in cazul Germaniei naziste sau a Italiei lui Mussollini. Poti fi considerat erou daca ti-ai dat viata pentru apararea tarii tale in fata unei eventuale invazii, insa cand tu esti cel ce invadeaza, moartea ta, fie si pentru apararea tarii tale aflate la stramtoare, isi pierde orice aura de act eroic in sine. Defectul filmelor japoneze de razboi este ca evitand prezentarea influentei politicului asupra soldatului de rand si prezentand doar acea parte a razboiului in care Japonia, ridicand Puterile Aliate impotriva ei, se regaseste singura inconjurata de nave inamice si avioane invadatoare in Okinawa, asadar. Defectul acestor realizari e o oarecare lipsa de obiectivitate. Chiar daca in ziua de azi Japonia isi accepta vina pentru evenimentele din prima jumatate a secolului XX ce au dus la conflagratia mondiala, lipsa de obiectivitate si eroizarea soldatului japonez prin exacerbarea spiritului de sacrificiu – specific, de altfel, natiunii japoneze – sunt marile minusuri ale tuturor acestor productii. E adevarat ca ele urmaresc impactul evenimentelor si deciziilor politice ale celor ce niciodata nu se vad, asupra oamenilor de rand, a tinerilor acelor vremuri, crescuti intr-un anumit spirit, dar lipsa de obiectivitate scade din valoarea mesajului transmis.

In schimb, “Sea Without Exit” reuseste sa impresioneze prin drama omului de rand, al carui orizont de gandire e analizat introspectiv. La acest capitol, cineastii japonezi sunt maestri. Ca orice drama de razboi, filmul in sine este trist, emotionant pana la lacrimi spre final, lasand probabil pe buzele fiecarui spectator o singura intrebare: “de ce ?”, din moment ce raspunsul la intrebarea “pentru ce?” se presupune ca a fost lamurit. O productie deosebita, cu un Ebizo Ichikawa asa cum nu a mai fost vazut vreodata, un actor care prin prestatia lui te impresioneaza, fie ca e vorba de legendarul samurai sau eroul kamikaze ce imprumuta spiritul lui Musashi. De remarcat si tema muzicala a filmului, superba melodie “Henshin” interpretata de Mariya Takeuchi.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de gligac2002 – Asia Team Romania, pentru asiacinefil.com.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

Publicat: duminică 9 iunie 2013

Dupa mai multe seriale cu nume rezonante in mitologia greaca, precum Iris, Athena, Poseidon sau (Legenda lui) Orfeu, cineastii coreeni par a se fi orientat, pentru exprimarea unor metafore, spre bolta cereasca, cel mai nou nume intrat in galeria titlurilor spectaculoase de seriale fiind “Sirius”. Daca in alte cazuri, alegerea unui nume de serial nu s-a dovedit prea inspirata (IRIS neavand prea mult de-a face cu personificarea curcubeului in mitologia greaca, ci mai mult cu treburi lumesti ale lumii contemporane), de aceasta data Sirius isi justifica perfect caracteristicile in evolutia personajelor principale. Dupa Soare, Sirius este cea mai stralucitoare stea care poate fi observata de pe pamant chiar cu ochiul liber. In antichitate, aparitia lui Sirius pe cer chiar in zori, inaintea rasaritului Soarelui era un element crucial inclus in calendarul egiptean, ce se producea inaintea cunoscutei revarsari a Nilului si inaintea solstitiului de vara. Pentru greci, aparitia luminosului Sirius pe cer anunta o vara dogoritoare, deci era un semn rau si, asemeni romanilor, faceau sacrificii si aduceau ofrande pentru a imbuna steaua. In cealalta emisfera, pentru polinezieni, Sirius reprezenta atat un corp ceresc ce ajuta navigatorii in orientarea lor printre numeroasele insule, cat si prevestea venirea unei ierni grele. Termenul “Sirius” provine din grecescul “seirios”, care inseamna “luminos”, si este, in fapt, o stea dubla ce oscileaza in jurul unei mase comune. Una din stele e mai stralucitoare decat cealalta, insa de pe Pamant Sirius e perceputa ca o singura stea. Intocmai precum Sirius, serialul spune povestea a doi frati gemeni identici (interpretati de acelasi actor, Seo Jun-young, cunoscut din rolul recent din Deep Rooted Tree sau To the Beautiful You), dar total opusi ca fire, al caror curs al vietii la maturitate se schimba radical in sens exact invers fata de perioada adolescentei. “Sirius” este cel de-al treilea serial regizat de Mo Wan-il, dupa “Smile Again” si “Dream High 2”.

Do Sin U si Do Eun Chang sunt gemeni identici, dar asemanarea lor e doar fizica, avand firi complet diferite. Povestea incepe in perioada liceului, cand viata celor doi adolescenti e marcata de un eveniment tragic. Pentru ca Do Sin U era frecvent agresat de batausul clasei, Do Eun Chang ii imbraca uniforma intr-una din zile si merge la scoala acestuia. Confruntarea cu colegul geamanului sfarseste prost, batausul prabusindu-se de pe acoperis in mod accidental. Cel acuzat de omor e Do Sin U, dar Eun Chang isi recunoaste vina si intra in puscarie. Dupa ani, ii regasim pe gemeni adulti: Do Eun Chang, avand cazier, accepta slujbe marunte, dornic sa supravietuiasca si sa-si refaca viata, iar Do Sin U e acum inspector de politie, un tip instruit, capabil si determinat, care in ciuda varstei ocupa pozitia de sef al Diviziei Crima Organizata. Intre cei doi frati exista o distanta, o raceala impusa de Do Sin U, care pare ca are ca unic scop sa prinda traficantii de droguri. Dar desi si-au impus sa nu aiba de-a face unul cu celalalt, destinul ii contrazice, caci la un moment dat intr-un concurs de imprejurari nefast, un sef mafiot care era urmarit de Do Sin U ii constrange pe cei doi sa-si schimbe identitatile. In timp ce Do Sin U e sechestrat de mafiot, pentu a-i salva viata Do Eun Chang intra in rolul de politist si accepta sa fie marioneta mafiotului. Resentimentele lui Do Sin U, care a crescut in umbra fratelui sau, sunt amplificate de faptul ca nu-ntelege adevarata motivatie a lui Eun Chang si acum se zbate sa-si redobandeasca libertatea si pozitia, si sa-l pedepseasca pe impostor pentru crimele comise.

Sirius e o drama atipica, cu un buget redus, personaje putine si doar patru episoade. S-ar putea crede ca nu pot fi spuse prea multe lucruri intr-o serie atat de scurta (4 episoade), dar in realitate, drama are o poveste antrenanta si concentrata, plina de originalitate. Pornind de la un cliseu deseori utilizat, despre frati aflati in rivalitate, regizorul Won Ri-Oh reuseste sa creeze o poveste noua, in care impleteste trecutul cu prezentul, actiunea cu emotiile, oferind in fiecare episod revelatii si perspective noi, care obliga spectatorul sa-si reconsidere pozitia de fiecare data. Realizat pe structura unui film de actiune, serialul e mai degraba un thriller familial, in prim-plan fiind relatia dintre cei doi frati. Acest lucru este spus inca din titlul serialului, care face trimitere la denumirea celei mai stralucitoare stele de pe bolta cereasca. In fapt Sirius se vede ca o stea unica, dar in realitate e un sistem binar de stele alcatuit dintr-o enorma stea alba si un companion spectral. Aceasta e o metafora perfecta pentru situatia celor doi gemeni, a modului in care au crescut. Do Eun Chang era un adolescent luminos, popular, mandru si sigur de el, pe cand Do Sin U era timid, introvertit, nesigur. Legatura celor doi e una puternica, mai puternica decat sunt capabili sa suporte la un moment dat. Aceasta legatura e complicata si de relatiile diferite pe care mama lor le are cu fiecare in parte. Pentru adolescentul Do Sin U sa traiasca in lumina lui Do Eun Chang e un lucru dificil, in ciuda iubirii puternice si neconditionate pe care Do Eun Chang o are pentru fratele lui. Faptul ca Eun Chang intra la inchisoare dupa incercarea nefericita de a-si proteja geamanul nu face decat sa complice situatia acestuia. Logic e ca anii de inchisoare sa-si puna amprenta asupra caracterului de adult al lui Do Eun Chang, dar pe acesta il revedem neschimbat, la fel de luminos si fundamental bun. In schimb, personalitatea care a suferit schimbari dramatice e cea a lui Do Sin U. Din adolescentul timid si timorat s-a transformat intr-un adult rece, calculat si dur. Sentimentele amestecate din perioada adolescentei acestuia s-au sedimentat, dar n-au devenit limpezi. Singuratatea, neputinta, frica, toate s-au transormat in ura, o ura pe care adultul Do Sin U o cultiva pana aproape de final.
Un efect puternic are felul in care e spusa povestea, intercaland la fiecare inceput de episod un segment relevant din adolescenta gemenilor, segment care lamureste partial cauza ale carei consecinte apar in atitudinea si comportamentul din prezent al personajelor. Dar cum in fiecare episod este prezentat un alt moment, de fiecare data unghiul se schimba in moduri neasteptate. Insa lucrul care are impactul cel mai puternic si care pune cu adevarat in valoarea intreaga drama e interpretarea actorilor. Ca e vorba de Seo Jun-Young care-i interpreteaza pe gemenii adulti, sau de Park Hyung-Sik care-i interpreteaza pe gemenii adolescenti, ambii dau viata personajelor in mod stralucit. Emotiile celor doi frati sunt atat de bine redate si se reflecta atat de bine in mimica, gesturi si atitudine incat la un moment dat, in strafundul mintii celui care priveste, poate apare intrebarea: “Cum de-i posibil sa-i confunde, cand sunt atat de diferiti?” . Privind situatia la rece, diferentele sunt accentuate de machiaj, garderoba si lumini, dar toate astea doar pun in valoare prestatia protagonistului, mai ales cand e vorba de scenele de confrutare directa dintre frati.
Cat despre celelalte personaje, cu adevarat reprezentative, jucand rol de catalizator pentru relatia gemenilor, sunt: pentru adolescenti mama acestora interpretata de Park Sun-Cheon, iar pentru adulti Go Seok Min, seful mafiot interpretat de Ryu Seung-Soo. Actrita Park Sun-Cheon are un rol secvential, dar asta nu minimalizeaza importanta personajului sau. In fond, totul i se datoreaza. Felul in care isi face rolul, induce o groaza subtila celor care au o imagine idealizata despre mame. Desi in dramele coreene apare deseori acest gen de personaj – mama care nu este intrutotul mama – personajul din Sirius nu apare ca un cliseu, oferind la fiecare aparitie o noua fateta. In ce priveste personajul lui Ryu Seung-Soo, acesta e mereu prezent, dinamic, creativ, malefic, perfect potrivit in sfera lui negativa. Acest personaj “duce greul” actiunii. Fiind tinta Diviziei Crima Organizata, e un oponent puternic, inteligent si ambitios. Desi Do Sin U are o pozitie puternica in structura politiei, Go Seok Min are capacitatea sa-l trateze ca pe un pion, atat pe el cat si pe fratele lui. Iar incertitudinea asupra invulnerabilitatii mafiotului persista pana la final.
Ca o nota inedita, poate fi mentionat faptul ca in aceasta miniserie nu avem parte de nici un triunghi amoros. Fiecare dintre fratii adulti are cate o iubita, dar aparitiile acestora sunt putine, doar din nevoia de a mai da cate o lamurire privitoare la protagonisti, caci ca personaje abia sunt schitate.

In concluzie, Sirius e un proiect reusit, rezultatul unei povesti iesite din sabloanele cu care ne-am obisnuit, bine scrise si bine spunse, care merita urmarita.

Pentru traducerea in premiera si exclusivitate multumim echipei Asia Team Romania, formata la acest proiect din: uruma44, Daniela Capalna, Nanuc si gligac2002.

Prezentare realizata de corina1002001 – asiacinefil.com

Publicat: vineri 7 iunie 2013

Daca pana in prezent, Lee Hwan-kyung a regizat cateva filme impresionante, care au dat frau liber emotiilor spectatorilor, precum “Champ” sau “He Was Cool”, niciunul din aceste productii nu a reusit sa fie si un succes financiar care sa atraga atentia asupra lor. Dar cu “Miracle in Cell No 7” (cunoscut si ca Number 7 Room’s Gift), toate esecurile anterioare apartin deja trecutului, filmul fiind cea mai mare lovitura de box-office a anului 2013, care cu greu va putea fi detronat de o productie autohtona, cel putin in acest an. Desi vorbim practic de o drama (pigmentata cu note de umor dar si de dramatism extrem), un gen care greu reuseste sa obtina astfel de performante la box-office, “Miracle in Cell No 7” s-a aflat timp de 3 saptamani pe primul loc in box-office-ul coreean (si, lucru demn de remarcat, nu 3 saptamani consecutive, ceea ce inseamna ca publicul a dat credit acestui film in aptamanile ce au urmat altui lider de box-office). Incasarile obtinute de acest film sunt fabuloase, inscriindu-l in topul celor mai de success filme coreene din toate timpurile. Cu 81, 8 milioane de dolari incasari (!), “Miracle in Cell No 7” a depasit deja “Masquerade” (81,2 milioane $) si se afla la doar 800.000 $ in spatele filmului situat in 2012 pe primul loc la box-office, “The Thieves”, un “action” antrenant, cu efecte speciale si cu un secanriu mult mai complex. In date statistice, acest lucru se traduce prin: al patrulea cel mai bine vandut film din Coreea din toate timpurile, dupa “Avatar” (cu 13,3 milioane bilete vandute), “The Host” (13 milioane bilete vandute) si “The Thieves” (12,98 milioane bilete vandute). Asadar, cu 12, 32 milioane bilete vandute, “Miracle in Cell No 7” e al 3-lea cel mai bine vandut film coreean din toate timpurile. Distributia este si ea una de top. Il vom putea revedea pe Ryoo Seung-Ryong, (cuceritorul “Casanova” din ‘All About My Wife” si care a aparut si in succesul de anul trecut “Masquerade” alaturi de Lee Byung-hun) intr-un rol memorabil al unui tata cu probleme psihice. In rolul fiicei acestuia la maturitate o revedem pe Park Shin-hye (ce are totusi un rol secundar, care insa i-a adus premiul de popularitate la Baeksang Awards 2013, in urma cu o luna), in timp ce fiica acestuia in copilarie e interpretata de actrita-copil Kal So-won, o minunatie de copil care la doar 6 ani intepreteaza genial un rol de care nu orice actor-copil ar fi putut sa-l interpreteze. Distribuita deja in 2 seriale (Take Care of Us, Captain si Secret of Birth), micuta Kal So-won se anunta noul star din randul actorilor-copii coreeni, debutand la aceeasi varsta cu Kim You-jung, poate cel mai cunoscut copil-actor din industria coreeana de film. Cu siguranta o vom mai vedea in multe filme si seriale, o stralucita cariera deschizandu-i-se odata cu succesul acestui film si mai ales cu interpretarea de senzatie. In rolurile secundare ne vor tine companie timp de peste 2 ore nume consecrate precum Oh Dal Su (ce a aparut in toate marile succese ale filmului corean din ultimii ani incat nu mai are nevoie de prezentare), Jung Jin-young (regele Yuri din Kingdom of the Winds, cunoscut si pentru rolul comandantului din serialul “Dong Yi), Park Won-sang (recent vazut in “National Security 1985”) sau Jeong Man-sik.

Lee Yong-gu e un tata singur ce trebuie sa-si creasca fiica de doar 7 ani, Ye-seung, intr-un mic orasel din Coreea anului 1997. Tatal are probleme psihice, gandirea lui fiind la nivelul unui copil de varsta fiicei sale. Cu toate astea, o iubeste nespus pe Ye-seung, iar clipele petrecute impreuna ii fac sa fie fericiti, fiecare avand grija de celalalt. Curand Ye-seung urmeaza sa mearga la scoala, iar de fiecare data cand trec pe langa singurul magazin de rechizite din oras, amandoi stau sa priveasca in vitrina un ghiozdanel galben cu Sailor Moon pe el. Ye-seung si-l doreste nespus, dar tatal nu are banii necesari pentru a i-l cumpara. Totusi, ii promite fiicei ca a doua zi, cand va lua salariul de la supermarketul in parcarea caruia lucreaza, i-l va cumpara. Insa chiar sub ochii lor, ultimul ghiozdan din vitrina tocmai e cumparat de fetita unui inspector delegat din ministerul de interne. Lee Yong-gu si Ye-seung isi exprima zgomotos nemultumirea, iar Lee Yong-gu este abuzat fizic de inspector pentru faptul ca a indraznit sa o atinga parinteste pe cap pe fata acestuia. A doua zi, fetita inspectorului sa peste pe Lee Yong-gu chiar in parcarea unde lucra si ii spune ca un alt magazin are ghiozdane similare, cerandu-i sa o urmeze. Insa pe o strada laturalnica un nefericit eveniment se petrece iar fetita cade fara suflare. Strada fiind pustie, cum nimeni nu e in preajma, Lee Yong-gu incearca sa o salveze pe fetita asa cum invatase la cursurile de prim ajutor, insa e vazut de o femeie care crede ca acesta de fapt abuzeaza fetita, iar aceasta anunta politia. In scurt timp politia, presa, salvarea e la fata locului, autorul oribilei fapte e arestat, si datorita presiunilor si functiei inalte a tatalui fetitei decedate, detectivii “rezolva” repede cazul, iar Lee Yong-gu ajunge dupa gratii. Urmeaza un calvar pentru el si mai ales pentru fiica lui Ye-seong, care ramane singura si trebuie sa infrunte greutatile de zi cu zi, dar si socul despartirii premature de tatal ei.

“Miracle in Cell No 7” e o comedie melodramatica plina de sensibilitate, in care povestea este spusa intr-un asemenea mod incat spectatorul sa ramana pana la ultima secventa in fata ecranului, asteptand cu nerabdare minunea despre care vorbeste titlul filmului. Iar aceasta se intampla… in fiecare secventa de pe parcursul derularii povestii. Miracolul insusi este micuta eroina Ye-seong, fetita tatalui cu probleme psihice, care prin sinceritatea si puritatea ei aduce speranta intr-o celula cu infractori periculosi (dar simpatici) pentru care detentia inseamna doar o etapa a scolii vietii. Ye-seong e despartita de tatal ei datorita unor acuzatii false care ii aduc acestuia o condamnare grea. Ramasa singura si fara ajutor, fetita e luata la un orfelinat, pana cand un binevoitor ii ofera un camin si o familie noua. Cu toate acestea, legaturile cu tatal ei sunt prea puternice pentru a putea fi rupte, iar colegii de celula ai tatalui fac tot posibilul… sa o strecoare pe fetita in celula. O multime de intamplari haioase incep sa se petreaca, si prin relationarea cu fetita, e creionat portretul fiecaruia dintre detinutii celulei 7. Descoperim, astfel, ca dincolo de latura lor “fioroasa” si de tentatia pacatului acestor detinuti exista o urma de umanitate, iar cazul colegului lor de celula ii impresioneaza, pe masura ce constata ca acesta a fost abuzat si detectivii ce l-au aruncat dupa gratii s-au folosit de handicapul lui pentru a razbuna moartea fiicei sefului lor ierarhic. Interpretarea intregului colectiv de actor este exceptionala, in rolurile secundare fiind distribuiti actori cu experienta care nu de putine au au avut in cariera roluri principale in diverse alte filme. Park Shin-hye desi are un rol secundar, interpretand personajul Ye-seong la maturitate, e convingatoare si in mod sigur prezenta ei in distributia a sporit succesul filmului. O interpretare memorabila are Ryoo Seung-Ryong, in rolul tatalui cu probleme psihice, in timp ce actorul copil Kal So-won, la doar 6 ani la data filmarilor, face adevarate minuni, anuntandu-se de pe acum noua Kim You-jung a filmului coreean. Cu o coloana sonora superba si un scenariu ce va naste multe suspine, “Miracle in Cell No 7” e un film ce-si merita pe deplin succesul urias de care s-a bucurat in Coreea, si care odata cu lansarea pe dvd va impresiona intreaga lume indragostita de filmul coreean. Un film de top sensibil ce nu trebuie ratat, cu siguranta unul din cele mai bune filme coreene din toate timpurile.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de Asia Team, traducatorii din echipa fiind: Cristinab, Nanuc, aura62 si gligac2002.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

Publicat: duminică 2 iunie 2013

Prietenia dintre caine si om a fost surprinsa de cineastii japonezi in cateva filme memorabile, ce au scris istorie, precum “Antarctica” (1983), “Hachiko monogatari” (1987), “A Tale of Mari and Three Puppies” (2007) sau “10 Promises to my dog” (2008). Toate au subliniat fidelitatea celui mai bun prieten al omului dar si relatia speciala care s-a satbilit intre animal si fiinta umana. Cand aceasta prietenie e pusa in slujba apararii legii si a protejarii cetateanului, aceasta relatie capata cu totul alte valente. Aceasta este si tema celui mai nou film japonez in care protagonisti sunt cainii, “Dog X Police: The K-9 Force”, o poveste despre un om si un caine care isi depasesc conditia pentru a deveni o echipa extraordinara. Regizorul Go Shichitaka reuseste performanta de a face dintr-o astfel de tema un film captivant, cu o tensiune constanta, echilibrat, din care nu lipsesc cateva efectele speciale, regizorul optand pentru mijloace mai traditionale de a reda exploziile din scenariu, lucru care a sporit impactul vizual si realismul scenelor respective. In rolul principal a fost distribuit starul din “Rookies” si “All About Lilly Chou-Chou”, Hayato Ichihara, in timp ce in rolul principal feminin o revedem pe Erika Toda (“Death Note”), ce interpreteaza rolul unui instructor sceptic de caini ce va deveini aleasa personajului lui Ichihara, chiar daca latura romantica a povestii e trecuta in plan secundar si e prea putin subliniata. Pe langa interpretarea celor doi, un plus mai trebuie pus in dreptul cainelui “Shiro” (numele lui in japoneza inseamna “alb”), a carui chimie cu protagonistul e demna de remarcat, pe ecran. Si nu, cainele Shiro nu este un albinos, asa cum e rolul sau in film, ci e din rasa ciobanesc alb, si e o delectare sa-l urmaresti in fata camerelor de luat vederi. Filmul a obtinut incasari de 9 milioane de dolari in Japonia.

Politia Metropolitana din Tokyo este una din cele mai bine organizate si disciplinate forte de politie din lume. In momentul in care un val de atentate ce vizeaza principalele companii japoneze din Tokyo se petrec in serie in capitala Japoniei in cele mai aglomerate locuri, reputatia Politiei e pusa la grea incercare. Hayakawa e un politist comunitar ce are vise marete. Tragandu-se dintr-o familie in care tatal a fost ofiter de politie, acesta spera, intr-o zi, sa ajunga politist de investigatii ca tatal sau. Desi se dedica trup si suflet meseriei pe care si-a ales-o, Hayakawa are un mare defect: ii place sa rezolve situatiile pe cont propriu. In urma unui atentat cu bomba, e trimis alaturi de colegii sai sa izoleze zona exploziei, de civili. In timpul misiunii zareste in randul numerosilor gura-casca stransi la fata locului un individ care se comporta ciudat. In momentul in care Hayakawa se indreapta spre acesta, individul o ia la fuga. In cele din urma totul se incheie cu bine: fugarul este arestat, iar una din persoanele agresate de acesta il roaga pe Hayakawa sa-l duca degraba intr-un loc, unde urma a avea loc o nastere. Ce nu stie Hayakawa e ca nasterea e, de fapt… a unei catele. Aceasta da nastere mai multor pui, dar ultimul pui nascut e pe cale sa moara. Hayakawa ii salveaza viata, in ciuda faptului ca veterinarul i-a spus ca nu va avea sanse de supravietuire. Catelusul salvat e un albinos, iar destinul nu pare a-i prevedea un viitor. Incidentul cu arestarea fugarului de la locul atentatului desi se incheie aparent bine, persoana arestata se dovedeste a fi un simplu traficant de droguri, nicidecum autorul atentatului, ce-si continua faradelegile in libertate. Pentru indisciplina, Hayakawa e detasat la Unitatea Canina, un fel de unitate paria a Politiei Metropolitane. Aici erau antrenati si dresati cainii folositi de fortele de politie in timpul misiunilor, ca era vorba de detectare de bombe sau de droguri. Desi se acomodeaza greu, destinul ii harazeste lui Hayakawa o reintalnire cu cinva caruia odata i-a salvat viata. Shiro, catelul albinos, va deveni partenerul sau, pe care va trebui sa-l dreseze pentru a putea participa la misiuni periculoase. Iar una din aceasta va fi chiar capturarea teroristului…

“Dog X Police” ne dezvaluie, pe langa povestea sa simplista si pe intelesul tuturor, culisele meseriei de dresor de caini de politie. Cainii sunt dresati cate doua ore pe zi, cat se pot concentra, de mici, pentru a putea detecta datorita mirosului diversi explozibili, in cele mai dure conditii. Cu cat antrenamentul e mai dur, cu atat sunt sanse ca intr-o misiune reala cainele sa dea randamentul asteptat. Inevitabil intre caine si dresor se stabileste o legatura speciala, motiv pentru care dresorii sunt, de fapt, chiar politistii de interventie alaturi de care trebuie sa isi indeplineasca periculoasele misiuni de pe teren. In functie de obiective, exista caini de executie, antrenati pentru a executa misiunile de capturare a infractorilor, care odata dresati ajung sa fie gestionati de dizivia Criminalistica, si caini de securitate, ce trebuie sa detecteze, sa caute si sa salveze vieti in timpul misiunilor. “Dog X Police” prezinta o poveste ce are in centrul ei cainii de securitate, fiind prezentat in detaliu modul in care acestia sunt dresati si antrenati pentru a face fata provocarilor, dar si consecintele unor misiuni esuate. Filmul exploreaza si latura sensibila a subiectului, legatura puternica ce se creeaza intre stapanul dresor si caine, prezentand si modul dur in care e privita Unitatea Canina in cadrul fortelor de politie. Cei trmisi sa se ocupe de dresarea cainilor sunt in general dresori de meserie, insa la aceasta unitate ajung diversi politisti indisciplinati, drept pedeapsa. Acesta este si cazul lui Hayakawa, care initial refuza sa faca o asemenea activitate, simtind ca aceasta il indeparteaza de idealurile sale de a fi un politist adevarat. Umilit si supus unei activitati fata de care era complet strain, acesta va dobandi o importanta experienta, in timp, pornind de la prima lectie pe care i-o da o instructoare de caini, Mizuno, anume “mai intai trebuie antrenat omul”. In momentul in care Shiro, cainele pe care l-a salvat in trecut, ii este desemnat partener, destinele celor doi luptatori se intrepatrund si ajung sa depinda unul de celalalt, stabilindu-se o legatura indisolubila amenintata de un singur lucru: atitudinea societatii si a institutiei politiei. Cu toate ca pe fondul atentatelor cu bomba, cainii de politie sunt priviti ca ineficienti, mass-media criticand acest lucru, si cu toate ca pentru Politie, care finanta dresarea si hranirea cainilor, acestia erau simple obiecte de inventar ce puteau fi inlocuite atunci cand nu-si demonstrau eficienta, filmul nu ezita sa insiste pe latura sensibila a relatiei puternice ce se stabilste intre dresor si caine, sensibilizand privitorul. Situatiile limita prezentate au ca scop consolidarea relatiei speciale om-caine care se leaga si reamintirea, daca mai era nevoie, a stravechii vorbe “cainele e cel mai fidel prieten al omului”. Fara a se pierde in detalii inutile, “Dog X Police” are o tensiune constanta care mentine interesul spectatorului din primul pana in ultimul moment, fie ca e vorba de iubitorii de caini sau de iubitorii de filme de actiune. Un film agreabil, realizat in pur stil hollywoodian, ce duce cu succes mai departe saga filmelor cu caini din cinematografia japoneza.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de Redscorpion – Asia Team Romania.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

Publicat: marți 28 mai 2013

An de an, realizatorii de seriale de televiziune din Coreea ne-au obisnuit cu seriale pe teme tot mai variate, inspirate din principalele trairi ale fiintei umane. Daca in anii ’90, cand serialele de televiziune erau destinate doar publicului coreean, acestea aveau in general cam aceleasi teme – povesti de familie sau despre rivalitatea a doua familii, realizate fara o prea mare preocupare pentru largirea temei abordate, spre sfarsitul perioadei si odata cu explozia Hallyu tematica abordata a cunoscut o diversificare. Scenariile au inceput sa se concentreze mai mult pe personaje decat pe poveste in sine, tematicile s-au diversificat, astfel ca pe langa clasicele drame de familie au aparut povesti romantice, melodramatice, comedii romantice sau seriale istorice. Odata cu Hallyu practic s-a schimbat perspectiva scenaristilor de k-drame, acestea trecand dincolo de granitele Coreei odata cu faima protagonistilor lor. Serialele au devenit tot mai dinamice, scenariile tot mai complexe, genurile au ajuns sa se amestece pentru a creste spectaculozitatea serialelor. Muzica a inceput sa devina o componenta importanta a povestilor prezentate, si daca la inceput artisti cunoscuti erau platiti sa interpreteze melodiile de pe coloana sonora, in ultima vreme s-a ajuns ca unii artisti sa plateasca pentru a fi acceptati cu cate o melodie pe coloana sonora a unui serial. Srrialele de televiziune au devenit o industrie in sine, si an de an temele abordate de ele sunt tot mai suprinzatoare, tinand pasul cu timpurile. In fiecare an avem parte de o multime de seriale de epoca, de multe seriale romantic-comice, de cateva melodrame si seriale de actiune dar de foarte putine seriale axate pe tema razbunarii. Daca “That Winter, the Wind Blows” a abordat tema iubirii dramatice si “When a Man Loves” cea a geloziei in iubire – doua din cele mai importante seriale coreene ale acestui an -, “Shark” (cunoscut si ca “Don’t Look Back”) se doreste a fi un serial axat pe tema razbunarii si a iubirii, primul de acest gen din 2013.

“Shark” reface o echipa regizor-scenarist ce a mai lucrat impreuna la toate cele 5 seriale anterioare. Este vorba de regizorul Park Chan-hong si scenaristul Kim Ji-woo.Din cele 5 seriale (Shock Flower, Over the Green Fields, Rebirth, The Devil si Fermentation Family), doua retin in mod special atentia: Rebirth si The Devil, amandoua axate pe aceeasi tema a razbunarii. Asa cum marele Park Chan-wook a realizat, pentru marele ecran asa-numita “Trilogie a Razbunarii” (Sympathy for Mr. Vengeance, Sympathy for Lady Vengeance si Oldboy), deja se vorbeste, datorita acestei durabile colaborari dintre regizor si scenarist, de o “Trilogie a Razbunarii” si in materie de k-drama, din care fac parte Rebirth, The Devil si… Shark, care o incheie. Totusi, cei ce indraznesc sa faca aceasta afirmatie sunt, desigur, subiectivi si limitati doar la munca celor doi colaboratori. Asta pentru ca dintr-o adevarata Trilogie a Razbunarii in materie de k-drame “all time” care sa caracterizeze genul si sa-l defineasca perfect nu pot sa lipseasca un serial precum “Bad Guy” sau “Temptation of An Angel”. Lasand la o parte astfel de speculatii, un lucru este cert: “Shark” este poate cel mai asteptat serial al anului. Au fost mult asteptate revenirile pe micul ecran ale lui Jo In-sung si Song Seung-hoon, insa de departe cea mai asteptata revenire a anului este cea a lui Kim Nam-gil, “baiatul rau” din “Bad Guy” si “Queen Seon-duk”. Cealalta prezenta supriza in distributia serialului e a celebrei actrite Son Ye-jin, ce revine pe micul ecran la 3 ani distanta de “Personal Taste”, ultima k-drama in care a aparut.

Mai jos puteti urmari un interviu cu protagonistii serialului, tradus in premiera in limba romana de colega noastra uruma44:

De la bun inceput realizatorii serialului i-au contactat pentru rolurile principale pe cei doi. Iar acestia nu au negat interesul pentru aparitia impreuna, desi fiecare a avut la acea vreme o multime de oferte de aparitii in alte seriale. Prima care a acceptat propunerea a fost Son Ye-jin, atrasa se pare de punctul forte al proiectului – colaborarea perechii regizor/scenarist. Mai apoi Kim Nam-gil a considerat ca o revenire pe micul ecran in rolul de “tip razbunator” e mai potrivita decat in orice alt rol, astfel ca a acceptat si el, asta dupa ce anul trecut a debutat ca producator de film. S-a completat si lista cu personajele secundare, in care actori ce-au aparut in seriale de mai mic succes, precum Ha Seok-jin (recent vazut in Childless Comfort), Lee Ha-nui (“Pasta”, forta Miss Coreea) sau mai mare succes, interpretand insa roluri secundare, cum e cazul lui Nam Bo-ra (aparuta si in “Road No 1” cat si in “The Moon Embracing the Sun”) colaboreaza cu actori veterani cunoscuti ai k-dramelor, precum Kim Kyu-Cheol in rolul tatalui lui Hae Woo (avocatul Jang din “That Winter…” sau Park Gi-cheol din ‘May Queen”), Lee Jeong-kil in rolul bunicului lui Hae Woo (fostul presedinte Jo din IRIS 2, Athena si IRIS), sau Jung In-gi in rolul tatalui lui Yi Woo (cunoscut ca tatal lui “Alice” in “Cheongdamdong Alice”). Nu poate trece neobservata prezenta intr-un rol secundar a fostului model Lee Soo-hyuk, usor de recunoscut datorita constitutiei sale (cine nu-l mai tine minte pe Pyeong din “Deep Rooted Tree” ?) Pe 10 aprilie s-a facut prima reuniune a intregii distributii pentru prima citire a scenariului, iar primele filmari au inceput pe 24-25 aprilie. Producatorii serialului au anuntat si optiunea pentru titlul “Shark” (“Rechinul”), explicat prin faptul ca vietile celor doua personaje principale sunt similare cu ale rechinilor din oceane, ce nu se pot opri din inotat.

Han Yi-soo (Kim Nam-gil) are o viata obisnuita, ca orice alt om, insa iubeste persoana nepotrivita, pe Jo Hae-woo (Son Ye-jin), fiica proprietarului Hotelului Gaya. Fiind prima lui iubire, sentimentele pentru fata sunt mai aparte, iar fata i le impartaseste in intregime. Insa tatal acesteia nu poate accepta ca unica lui fiica, mostenitoarea averii sale, sa se casatoreasca cu un pierde-vara, astfel ca pune la cale uciderea acestuia. Tatal lui Yi-soo moare, si insusi Yi-soo abia reuseste sa scape cu viata. Un om de afaceri japonez instarit si influent il adopta pe orfanul Yi-soo si-l creste in cele mai bune conditii. 12 ani mai tarziu, o regasim pe Hae-woo, o femeie puternica si independenta, avand o cariera de succes. Respingand calea tipica urmasilor unei familii de magnati, anume mostenirea afacerii familiei si dezvoltarea acesteia, Hae-woo alege sa devina procuror. Moartea lui Yi-soo in urma cu 12 ani trezeste spiritul de dreptate in ea si o determina sa caute adevarul. Dar Hae-woo nu stie ca Yi-soo traieste si, mai mult decat atat, cu o identitate si o fata schimbate revine in Coreea cautand sa se razbune pe cei ce i-au distrus familia. Si astfel, cei doi ajung sa fie prinsi intre iubire si dorinta de razbunare. Ce va invinge, in cele din urma ?

Un serial cu mari asteptari, lucru care cu siguranta se va reflecta in ratingul primului episod din cele 20 preconizate, ce a fost difuzat pe 27 mai pe canalul KBS2. Si nici nu a inceput bine serialul ca deja se zvoneste despre o posibila refacere a cuplului din “Shark”, Kim Nam-gil/Son Ye-jin si pe marele ecran, intr-un blockbuster de epoca ale carui filmari vor incepe in a doua jumatate a acestui an, “Pirate”. Povestea lui va fi captivanta (in perioada Joseon, pecetea regala e inghitita de o balena uriasa, iar niste pirati sunt trimisi sa ucida balena pentru a recupera pecetea). Ramane de vazut daca cei doi actori vor fi cooptati in distributia acestui blockbuster cu un buget foarte ridicat, mai mult ca sigur chimia celor doi din serial avand un rol important in decizia producatorilor filmului. Cu siguranta, insa, serialul nu va dezamagi, astfel ca nu ne ramane decat sa asteptam cu nerabdare evolutia povestii si sa savuram interpretarea protagonistilor.

Serialul este tradus in premiera in limba romana de Asia Team, echipa implicata in acest proiect fiind formata din: Cristinab, uruma44, Nanuc si gligac2002.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

Publicat: duminică 26 mai 2013

“Rhino Season” este cel mai nou film al apreciatului regizor iranian de origine kurda Bahman Ghobadi, aflat in exil. Nascut in Kurdistanul iranian in 1961, Ghobadi a fost fascinat din tinerete de arta fotografica si de film.In 1990 a inceput sa faca scurtmetraje pe pelicula de 8 mm, unele dintre ele aducandu-i premii, iar colaborarea ca asistent de regie al marelui Abbas Kiarostami la “The Wind Will Carry Us” l-a introdus in lumea buna a filmului din Iran, practic Kiarostamii fiind cel mai mare si mai cunoscut regizor pe care il are Iranul, un adevarat creator de scoala de film. Ghobadi face parte din “noul val” al filmului iranian, care din 1969 pana in prezent a schimbat total fata filmului iranian, in care se regasesc tot mai mult un limbaj poetic si un ton politico-filosofic evident. “Noul Val” a luat nastere datorita miscarilor politice si intelectuale ale vremii, iar personajele filmelor din acest curent se apropie de cele are neorealismului italian. “Rhino Season” nu face exceptie de la regula, desi vorbim de un film realizat in 2012, cand neorealismul italian a apus de mult, dar a carui matrice o regasim in orice realizare cinematografica iraniana a timpurilor prezente. Filmul abunda in poezie abstracta si in imagini de o rara frumusete artistica, desprinse parca din niste picturi impresioniste, iar scenariul sau e inspirat din viata unui poet iranian de origine kurda,

Sadegh Kamangar, care timp de 27 de ani a fost tinut captiv in temnitele regimului islamist instaurat in 1979 de ayatolahul Khomeini. Filmul a fost apreciat de critici pentru regia si spectacolul sau vizual, castigand 6 premii internationale si avand 4 nominalizari, toate pentru imagine, design, efecte vizuale si regie. Succesul filmului nu trebuie sa ne mire, cata vreme il avem in fata pe Bahman Ghobadi, unul din cei mai straluciti regizori iranieni ai momentului, care in intreaga cariera a castigat numai putin de 52 de premii cu filme ca A Time for Drunken Horses, Turtes Can Fly sau No One Knows About Persian Cats. Pentru a adauga o si mai mare greutate lui “Rhino Season” – filmat aproape in intregime in Turcia -, Ghobadi a apelat pentru rolul protagonistului ce-l intruchipeaza pe poetul Sadegh Kamangar la actorul veteran Behrouz Vossoughi, in varsta de 74 de ani la data filmarilor. Partenera lui din film e cunoscuta vedeta internationala Monica Bellucci, ajunsa la 47 de ani s-o interpreteze pe sotia poetului kurd. Celor doi li se adauga in distributie frumoasa actrita turca Beren Saat, la 29 de ani fiind una din cele mai bine platite actrite turce ale momentului.

Spre sfarsitul anilor ’70, Sahel Falzan (Behrouz Vossoughi) e un scriitor de succes. Viata lui e una implinita: isi lanseaza proaspatul volum de versuri intitulat “Ultimul poem al Rinocerului” si o iubeste pe Mina (Monica Bellucci), nepoata unui colonel sus-pus al regimului Sahului aflat la putere, cu care intentioneaza sa se casatoreasca. O iubeste pe fata atat de mult incat o duce intr-un loc ascuns din natura unde, pretinde el, cu firea-i poetica, ar fi scris impreuna cu copacul cu care vorbeste poemele din ultimul sau volum de versuri. Si totusi, in calea fericirii celor doi pare a sta ceva. Soferul celor doi, angajat de colonel sa-i duca oriunde vor cei doi indragostiti, Akbar Rezai, ascunde ceva in spatele privirii si fetei sale acoperite de o barba deasa, ce emana un aer bizar. S-a indragostit de Mina, viitoarea sotie a poetului. In 1979, Revolutia Iraniana duce la rasturnarea regimului, iar destinul celor doi indragostiti deveniti intre timp sot si sotie se schimba radical. 30 de ani mai tarziu ii regasim pe amandoi in viata, imbatraniti, cu vietile distruse, la distanta mare unul de celalalt. Sahel a fost condamnat la 30 de ani de temnita pentru poemele sale considerate politice de catre regimul islamic, iar Mina a fost condamnata la 10 ani de temnita pentru complicitate. Acum, la 30 de ani distanta de la inceputul cosmarului, eliberat, Sahel porneste in cautarea sotiei sale. Descoperirile pe care le face sunt socante.

“Rhino Season” are ca fundal istoric decorul anilor ’70-’80, ani tulburi, de transformari social-politice fara precedent in Iran. Pana spre sfarsitul anilor ’70, Iranul era o tara deschisa spre Occident, Sahul Mohammad Reza Pahlavi fiind sustinut pe tron de Statele Unite si Marea Britanie. Viata in Iran era una absolut normala, ca in orice tara libera a lumii acelor vremuri, insa coruptia, extravaganta si regimul devenit tot mai opresiv al Sahului, ca si problemele economice soldate cu saracirea multor iranieni a dat nastere unui val de nemultumire populara indreptata impotriva Sahului si a occidentului. In 1979, dupa cativa ani de revolte, greve si lupte de strada, Sahul Reza Pahlavi pleaca in exil, iar 2 saptamani mai tarziu ayatolahul Khomeini preia puterea, devenind Lider Suprem. E votata o noua constitutie, iar prin referendum, Iranul devine oficial republica islamica. Orientarea occidentala a monarhiei autocrate e inlocuita cu teocratia, iar toti dusmanii regimului au fost redusi la tacere in temnite. Pe acest fundal, “Rhino Season” dezvaluie o drama din miile traite in acei ani, cea a poetului Sadegh Kamangar, care a fost tinut dupa gratii timp de 27 de ani, membrilor familiei spunandu-li-se ca acesta a decedat, autoritatile avand chiar cinismul de a pretinde existenta intr-un cimitir pagan a mormantului acestuia, la care membrii familiei s-au dus sa-si planga disparutul. Din acest punct de vedere, filmul este un poem al suferintei dar si al iubirii, care supravietuieste oricarei opresiuni si timpului. Actorul ce interpreteaza poetul din film realizeaza o performanta prin faptul ca abia rosteste cateva replici pe durata intregului film, insa reuseste sa construiasca o intreaga poveste de viata in jurul imaginii sale. Mimica sa, privirea patrunzatoare, gesturile unui batran decrepit cu par si barba alba starnesc o multime de emotii in sufletul spectatorilor. Sahel Falzan e un intellectual, un om de cultura si al cuvintelor. Intregul lui univers e total diferit de cel al omului de rand. Ca artist, hrana lui sunt metaforele, pe care incearca sa le gaseasca in compania naturii, a copacilor, apei, cerului, stelelor. El traieste intr-o alta dimensiune, in care timpul, hrana, opresiunea, toate sunt notiuni neimportante. Cuvintele sunt esenta, hrana sufletului sau, prin ele isi exprima durerea si ura, iubirea si pasiunea. Astfel de lucruri nu pot fi intelese de regimuri politice, de tortionari, de omul simplu, de ideologii. Acestea sunt prea profane pentru puritatea universului unui poet. Cu atat mai mult regimul islamic instaurat in Iran, care a inlocuit radical un stil de viata liber cu unul plin de ingradiri religioase, fatarnic, in spatele religiei ascunzandu-se de multe ori ingradirea libertatii de exprimare si gandire. Regimul islamic nu a fost cu nimic mai prejos de orice regim comunist din Europa de Est, fiind doar o justificare pentru o ideologie ce se pretindea eliberatoare si salvatoare. Timp de 30 de ani, acest regim a reusit sa-l reduca la tacere pe Sahel, sa-i distruga viata si visele, chiar daca nu avea absolute nici o aspiratie politica. 30 de ani mai tarziu il regasim la apusul vietii, cu putine clipe ramase pentru a se bucura de viata, dar fara a tine cont de aceste lucruri, incearca doar sa o gaseasca pe cea alaturi de care a reusit sa traiasca ca sot timp de doar 2 ani. Sufletul sau a ramas incremenit in urma cu 30 de ani, pe la mijlocul vietii sale, cand era inca un tanar cu aspiratii poetice indragostit de viata. Mina, sotia lui, interpretata cu mult tact de Monica Bellucci, si-a trait viata fidela sotului ei pe care il credea mort. A rezistat presiunilor autoritatilor de a-si renega sotul, iar restul anilor tineretii i-au fost rapiti in temnita de acest regim fatarnic care din nefericire exista si astazi in Iran, desigur intr-o forma la fel de autoritara, adaptata timpurilor noastre. Desi a incercat sa ajunga in Europa, privita ca un Taram al Fagaduintei, a ajuns captiva la periferia Europei, in Turcia, o tara unde si-a cautat un adapost departe de viata plina doar de amintiri triste din Iran de dupa eliberarea sa. In opozitie cu iubirea pura a lui Sahel pentru Mina, regizorul completeaza triunghiul cu iubirea bolnavicioasa a soferului Akbar Rezai, care ajunge sa-si traiasca viata respins de Mina. Iubirea lui ajunge sa fie privita ca o boala de care nu se poate vindeca, o iubire neimplinita la care nu e dispus sa renunte nici la varsta senectutii. Filmul exploateaza extraordinar tensiunea relatiei dintre cele 3 personaje ale triunghiului, apeland la dese intoarceri in timp in anii ’70-’80, pe care le opune imaginii prezentului, in care fiecare personaj cauta ceva. Sa fie fericirea unui viitor trait in singuratate intr-o lume mai buna sau nostalgia trecutului incremenit in sufletul fiecaruia, odata cu tineretea si visele lor ?

Un film deosebit ce duce arta cinematografica la un nivel greu de atins de orice regizor al zilelor noastre. Veti gasi in “Rhino Season” multa poezie abstracta, idei exprimate in imagini pe alocuri socante si surprinzatoare, o viziune inedita asupra vietii, mortii si trecerii timpului, un film care indeamna la meditatie si care nu are cum sa nu te impresioneze. Nu in ultimul rand, filmul este o palma data regimului islamic aflat inca la putere in Iran, criticandu-l sever pentru modul brutal in care libertatea de exprimare este strivita de o ideologie radicala justificata in numele religiei.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de gligac2002 pentru asiacinefil.com

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

Publicat: vineri 24 mai 2013

La 7 ani distanta de precedentul film, “Fearless” in care Jet Li isi impresiona din nou fanii din intreaga lume, regizorul Ronny Yu revine in atentia industriei de film din Hong Kong cu o productie epica foarte asteptata, “Saving General Yang”. Scenariul filmului l-a scris in colaborare cu Edmond Wong, nimeni altul decat scenaristul lui Ip Man si Ip Man 2 si Scarlett Liu, ramanand fidel simbolurilor personificate de eroii filmului in mentalul colectiv: loialitate, umanitate, pietate filiala si dreptate. Filmul are la baza celebra colectie de scrieri “Generalii familiei Yang”, insa povestea e inspirata din fapte reale pe care trecerea timpului le-a imbracat intr-o aura de legenda. Din dstributia filmului fac parte actori tineri, doar numele unui Ekin Cheng, Vic Chow sau Raymond Lam fiind mai cunoscute. Cu un buget de 20 de milioane de dolari si filmat in China continentala cu actori cu precadere celebri in Hong Kong, filmul se deosebeste prin stilul comercial de productiile de epoca realizate in China continentala, avand un scenariu simplu si usor de urmarit. In primele zile de la lansare filmul s-a bucurat de un urias succes, strangand pste 1 milion de bilete vandute, dar mai apoi nu a reusit sa se mentina prea mult timp in varf. In schimb, a obtinut importante incasari in alte tari asiatice, de exemplu peste 1 milion de dolari din Singapore sau Malayezia, tari in care nivelul box-office-ului e unul destul de scazut. Desi au trecut 7 ani de la ultimul sau film, Ronny Yu ramane un regizor veteran apreciat, iar regia lui e una solida, pe masura unui film mare, reusit, cum e “Saving General Yang”.

In anii de inceput ai dinastiei chineze nordice Song (aproximativ in anul 1000 e.n), doua clanuri rivale, Yang si Pan, sunt nevoite sa-si uneasca fortele pentru supravietuirea imperiului Song. Si asta in ciuda unei rivalitati transformate in dusmanie ce tinea de decenii. Fiica Imparatului Song, printesa Chai, e indragostita de unul din cei 7 frati ai clanului Yang, Yanzhao. Insa cumnatul Imparatului, Pan Bao, ce face parte din clanul rival Pan, a pus ochii pe printesa, propunand pentru rezolvarea conflictului o lupta amicala care ar fi avut consecinta castigarea mainii printesei. Dar Pan Bao lupta necinstit, iar unul din fratii lui Yanzhao intervine in lupta impotriva oricaror reguli, iar in urma unui accident Pan Bao moare. Clanul Pan solicita Imparatului pedepsirea exemplara a familiei generalului Yang, insa chiar in acele momente khitanii ataca imperiul Song, amenintandu-i insasi existenta. In fata acestei situatii, clanurile Pan si Yang trebuie sa lupte din nou impreuna pentru salvarea tarii, doar ca Imparatul il numeste pe Generalul Yang commandant al fortelor de pe campul de lupta, in timp ce generalul Pan e numit Comandant Suprem. In timpul luptei, datorita unei strategii stralucite, Yelu Yuan, comandantul khitanilor, surprinde trupele Song lipsite de orice strategie de lupta, iar acestea sunt nevoite sa se retraga. Generalul Yang se trezeste, astfel, singur in fata numeroaselor trupe khitane si, ranit de o sageata otravita reuseste sa fuga pe Muntele Lupului. In aceasta situatie disperata, cei 7 fii ai Generalului Yang pornesc intr-o misiune sinucigasa de salvare a tatalui lor.

“Saving General Yang” aminteste de filmele chinezesti de aventuri istorice ale anilor ’80, iar daca ar fi sa facem o similitudine cu literatura, ar putea fi usor incadrat in genul romanului cavaleresc. Iubirea si aventura eroica sunt trasaturile acestei povesti captivante, spuse pe intelesul tuturor, in care nu lipsesc actiunea si suspansul. Filmul repovesteste intr-un mod original una din povestile incluse in celebra colectie de povestiri, folclor si versuri “Generalii Familiei Yang”, mai exact povestea celor 7 fii ai Generalului Yang si aventurile lor eroice pentru salvarea Generalului, fara a se departa de realitatea faptelor istorice. Desi nu e un film cu un buget la nivelul altor productii chinezesti de gen, cum s-a intamplat cu multe proiecte similare ce au cam dat gres in ultima vreme, filmul lui Ronny Yu e un exemplu elocvent despre cum sa faci cu un buget mediu scene de lupta la scara larga, si despre cum sa impresionezi printr-o poveste simpla, fara inflorituri inutile. Atmosfera filmului e una care te prinde de la inceput, si nici o clipa nu te pierzi in detalii inutile, povestea fiind liniara, spusa pe intelesul tuturor categoriilor de varsta. Toate aceste lucruri fac ca “Saving General Yang” sa nu poata fi pus niciodata alaturi de un film precum “Red Cliff”, in special ca regizorul nu incearca sa aprofundeze trasaturile fiecarui personaj, insa ramane un film agreabil, placut de urmarit, ce trezeste dorinta de aventura a tuturor fanilor genului. Cu siguranta acest prim film realizat cu mijloace moderne despre Generalii Yang va deschide drumul unor productii mai ambitioase pe acest subiect prea putin exploatat de cineastii chinezi contemporani. Pana atunci, nu ramane decat sa-l savuram pe acesta, o realizare reusita, captivanta si moralizatoare.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de Asia Team, colaboratorii din echipa implicati in acest proiect fiind aura62, Daniela Capalna si gligac2002.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

Publicat: luni 20 mai 2013

Povestile surpinse in seria “k-drama special” ale postului coreean de televiziune KBS care de ani buni delecteaza fanii k-dramelor din intreaga lume prin originalitatea scenariilor lor sunt mereu aducatoare de surprize placute. Un astfel de proiect a fost si “The Pianist” (2010), care a ating la vremea difuzarii sale un rating foarte ridicat, 7,6 la nivel national. Ce putea atrage la o poveste simpla de 70 de minute ? In mod evident distributia. In rolul principal feminin avem ocazia sa o reintalnim pe Han Ji-hye (de care tocmai ne-am despartit in “May Queen”, unde a interpretat magistral personajul principal Hae Joo), in timp ce rolul principal masculin i-a revenit lui Choi Minho, membru al formatiei de baieti Shinee, aflat la debutul pe micul ecran intr-un serial tv. Daca Han Ji-hye e o actrita desavarsita, iar interpretarea ei nu a fost o surpriza, prestatia lui Minho a fost una peste asteptari. Ai spune ca acest pusti, care la vremea difuzarii filmului avea doar 19 ani, venind dinspre lumea muzicala unde a cunoscut celebritatea, e un actor innascut, dupa ce il vezi in ‘The Pianist”. Este atat de convingator incat reuseste sa transmita prin ochii lui stralucitori, prin privirea sa patrunzatoare, absolut toate trairile specifice varstei pe care o are. Spre deosebire de multe alte staruri k-pop ce-si incearca norocul si pe micul ecran in seriale tv, dupa principiul “sa vedem ce-o sa iasa”, Choi Minho depaseste orice asteptari si ai zice ca e facut sa fie actor, nu cantaret.

Oh Je-ro e un tanar de 21 de ani care isi ajuta unchiul in meseria de reparator de piane si acordor al acestora. Unchiul isi face griji pentru nepotul sau, acesta lucrand tot timpul si, la 21 de ani, neavand inca nici o intalnire cu vreo fata. Desi baiatul da vina pe trecutul sau si pe faptul ca a fost exmatriculat la mijlocul liceului, pe care nu a reusit sa-l termine, acest lucru blocandu-i accesul spre studii superioare, unchiul stie ca baiatul are un talent ascuns. In realitate, Oh Je-ro e un pianist de geniu, nedescoperit de cineva, care priveste cantatul la pian ca pe o activitate in timpul liber, dupa ce acordeaza pianele pentru a-si castiga existenta mizera. Destinul insa e pe cale sa i se schimbe cand, intr-o zi, intalneste intamplator o fata intr-un butic de cartier. Fata e Yoon In-sa, o tanara in prag de 30 de ani, care dupa o relatie cu un doctor ce s-a intins pe 5 ani decide sa se desparta de acesta. Lipsa de hotarare a prietenului si opozitia parintilor acestuia pentru o casatorie cu o fata saraca au fost principalele motive ale destramarii relatiei. Dar in aceeasi zi in care se desparte de prietenul ei, Yoon In-sa il intalneste intamplator, in noapte, pe acelasi tanar peste care daduse in butic in cursul zilei. Si astfel, desi intre cei doi era o diferenta de 8 ani, o relatie sta sa se infiripe. Sa fie iubirea ? Sau doar o prietenie bazata pe simpatie reciproca ?

“The Pianist” e o poveste romantica despre destin, pasiune si iubire spusa in cel mai autentic stil coreean. Inainte de a fi o poveste de iubire e o poveste despre pasiune si puterea de a urma in viata drumul pe care aptitudinile ar trebui sa ti-l indice. Oh Je-ro are un dar aparte, e un geniu in interpretarea la pian, dar datorita conditiei sociale umile, si-a ratat sansa de a deveni un mare pianist, un al doilea Kun-woo Paik, cum ii spunea o profesoara de la Conservator. Mama lui, o fosta profesoara de pian, a fost cea care l-a indrumat spre studiul pianului, insa moartea prematura a acesteia l-a lasat in grija tatalui, ce a ajuns sa lucreze intr-o formatie muzicala intr-un bar si sa-si castige existenta de pe o zi pe alta. Cu o asemenea situatie in familie, Je-ro nu putea avea un model de urmat la varsta critica a adolescentei: a ajuns sa chiuleasca de la scoala, sa mearga pe drumuri gresit, iar odata exmatriculat in al doilea an de liceu, a ajuns sub aripa unchiului sau, un reparator de piane. De la acesta a invatat meserie, iar in timpul liber mai exersa pianul, fara insa ca cineva sa-l fi auzit vreodata cum canta. Ceea ce are in comun cu fata pe care o intalneste de 2 ori in aceeasi zi pur intamplator e conditia sociala si ratarea alegerilor in viata sub impactul constrangerilor sociale. Yoon In-sa nu e in gratiile parintilor doctorului cu care avea o relatie de 5 ani, si ea insasi isi ratase cariera de pianista, optand pentru a fi o buna profesoara de pian. Doar ca nu a reusit, datorita lipsei talentului, sa ajunga nici macar profesoara, si lucreaza ca suplinitoare pentru cursurile optionale de pian de dupa orele elevilor de scoala primara. Chiar e la un pas sa-si piarda locul de munca, si acela prost platit, dupa ce si-a pierdut iubitul, dar ca prin minune il descopera pe Je-ro. Acesta se indragosteste lulea de fata si simte fiorii primei sale iubiri la 21 de ani, in timp ce fata descopera talentul ascuns al baiatului. Cele doua personaje se completeaza reciproc, deoarece unul ajunge sa fie oglinda nereusitei celuilalt. Je-ro e practic imaginea fetei din copilarie, cand a fost nevoita sa renunte la pian, marea ei pasiune. Din acest motiv In-sa incearca sa-l ajute pe Je-ro sa-si puna in valoare uriasul talent, insa toate portile i se inched in fata cu sintagma: “e prea tarziu, e un talent irosit”. Si astfel fata vede in raspunsul societatii la descoperirea unui geniu propriul ei esec in viata. Pe de alta parte, pentru Je-ro, In-sa e intruchiparea perfectiunii, implinirea tuturor asteptarilor de la viata, pe care brusc le descopera, odata cu ciudatul sentiment al iubirii care incepe sa nu-i mai dea pace.

Desi are doar lungimea unui episod de serial (aproximativ 73 de minute), “The Pianist” e o poveste suficient de inchegata incat sa te tina lipit de el din primul pana in ultimul moment. Jocul actorilor si partiturile clasice, ca si tema pianului ce ne aminteste de minunatul film al lui Jay Chou (“Secret”) sunt piesa de rezistenta a filmului, care reuseste sa transmita o atmosfera romantica superba si multa simpatie pentru cei doi protagonisti.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de Asia Team, traducatorii din echipa fiind cristinab si gligac2002.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

Publicat: duminică 19 mai 2013

“Indian Summer”… sau Vara Indiana. Cand rostesti aceste doua cuvinte te gandesti in primul rand la celebra melodie a lui Joe Dassin din 1975, “L’ete indien”: “Vom merge unde vei dori, cand vei dori, si ne vom iubi pana cand iubirea va muri. Toata viata vom fi asemeni acelei dimineti, in culorile verii indiene”. Si asta chiar daca “a trecut un an, un secol, o eternitate”. Frumoase versuri, frumoasa melodie… In realitate, Vara Indiana e acea scurta perioada din an, intalnita in special pe continentul nord-american (dar mai nou si in Europa, ca urmare a schimbarilor climatice la nivel mondial) consumata la sfarsitul toamnei, cand in peisajul padurilor ce se scutura de frunze ofilite rosiatice natura intervine, oferind o ultima dezmierdare nostalgicilor dupa zilele fierbinti de vara. Zilele ca de vara din pragul iernii sunt consecinta unor temperaturi peste media perioadei in care se produc (intre sfarsitul lui septembrie si mijlocul lui noiembrie), si chiar daca fenomenul e specific emisferei nordice, e cunoscut in intreaga lume sub diverse denumiri, inclusiv in China. Pornind de la acest fenomen natural ca pretext pentru personificarea unei povesti romantice, realizatorii coreeni au lansat in 2001 un film ce s-a bucurat de un real succes la vremea sa, “Indian Summer”, fara vreo legatura cu productia hollywoodiana din 1993. A fost primul si singurul film de pana acum al regizorului No Hyeo-jong, iar scenariul a fost unul pe masura asteptarilor, fiind scris de Kim Ji-hye, care anul trecut a impresionat cu scenariul lui “Architecture 101”. La inceputul anilor 2000, existau mult mai putine staruri in industria coreeana de film, unde nu reuseai sa ajungi la un anumit nivel atat de usor ca in ziua de astazi. Pe atunci isi traiau perioada de glorie actori precum Bae Yong-joon, Jeon Do-yeon, Lee Young-ae sau Shim Eun-ha. Doua astfel de vedete ale acelor vremuri au fost cooptate in distributia lui “Indian Summer”, realizand doua roluri memorabile. E vorba de Park Shin-yang, devenit cunoscut cu rolul din tristul succes de box-office “The Letter” (1997), si Lee Mi-yeon, un star al filmelor anilor ’90, care in acelasi an in care aparea in “Indian Summer” a acceptat rolul vietii sale in serialul istoric de televiziune “Queen Myeongseong”, iar un an mai tarziu aparea alaturi de Lee Byung-hoon in “Addicted”. Fundalul sonor al peliculei a fost semnat de compozitorul german Michael Staudacher, cel ce a compus si coloana sonora a filmului “Madeleine” si a altor cateva filme coreene. De altfel, acesta a si fost premiat la Grand Bell Awards in 2002 pentru Cea mai buna coloana sonora dintr-un film coreean din 2001 pentru muzica instrumentala din “Indian Summer”.

Avocat de viitor, cu o minte stralucita dar si cu obiceiul de a merge la procese in bascheti, Suh Jun-ha (Park Shin-yang) e una din tinerele sperante ale firmei de avocatura la care lucreaza. De la escroci la hoti de motociclete, trebuie sa reprezinte in instanta orice client aduce bani firmei, trecand peste orice principiu, lucru care nu prea e pe placul sau. Prefera sa reprezinte, pe langa cazurile primite de la firma, si din oficiu, chiar daca aceasta activitate nu-i aduce aproape nici un beneficiu material. Aceste obiceiuri – baschetii si reprezentarea din oficiu a unor acuzati – sunt raspunsul la educatia primita si la eforturile facute de tatal sau, un fermier, care, afland ca va devein avocat, i-a cumparat o pereche de bascheti pentru ca, spunea acesta, “un avocat e o persoana ce asculta de cei mai putini norocosi”, deci va avea de umblat mult. Intr-una din zile lui Sih Jun-ha i se incredinteaza reprezentarea din oficiu a unei inculpate condamnate la moarte de prima instanta. Fostul avocat din oficiu al acesteia a facut apel la sentinta data de prima instanta, iar Instanta l-a desemnat pe Suh Jun-ha sa o reprezinte pe inculpata. Lee Shin-young (Lee Mi-yeon) si-a ucis sotul intr-un mod violent, in urma unei dispute in familie, iar pentru aceasta fapta a fost condamnata la moarte. Jun-ha intampina serioase probleme in a lua legatura cu inculpata pe care o reprezinta, deoarece aceasta refuza orice avocat si, in mod surprinzator, isi doreste sa moara si considera sentinta dreapta, asta dupa ce pe toata durata procesului a pastrat tacerea. Dar inevitabil drumurile celor doi se intalnesc in sala de judecata, iar Jun-ha ramane surprins de blandetea pe care o emana chipul femeii. Fara sa realizezse, se indragosteste de ea la prima vedere, iar acesta va constitui impulsul ce-l va determina sa faca orice pentru a-i salva viata.

“Indian Summer” are ceva din nostalgia pe care o transmite trairea cel putin o data in viata a acestui fenomen natural numit “Vara Indiana”. Zilele calde, ca de vara, ce apar la sfarsitul toamnei trezesc nostalgia verii de mult trecute, readuc la viata optimismul si iubirea tandra a sufletului toropit de razele fierbinti ale verii de altadata. Fenomenul da nastere unei astenii, similara cu astenia specifica schimbarii unui anotimp, doar ca e vorba de o perioada scurta de timp traita tocmai in prag de iarna. Si, cum o spune si personajul principal, “Vara Indiana este un timp care apare in viata tuturor, dar de care putin isi amintesc.” Suh Jun-ha descopera, odata cu Vara Indiana, si iubirea. Se indragosteste iremediabil de Shin-young, o tanara condamnata la moarte pentru uciderea sotului ei si se decide sa o salveze. “Vara Indiana” este nu doar un “anotimp” al nostalgiei, in masura sa-i incalzeasca sufletul, sa-l faca sa simta ca traieste, ci si un miracol dat de divinitate omului, un dar care doar pretuit isi capata insemnatatea sa. Dupa cum o si spune Jun-ha: “Acest miracol daruit de Dumnezeu exista doar pentru cei care-si doresc o zi calda de vara inaintea iernii.” Pentru el, Vara Indiana a acelui an a reprezentat totul. I s-a oferit sansa de a-si definitiva studiile cu un doctorat la Yale, a cunoscut succesul in cariera de avocat si, mai ales, a cunoscut – chiar daca intr-un context neobisnuit – o persoana care l-a facut pentru prima data in viata sa simta fiorul iubirii. Pentru Shin-young, viata i se pare lipsita de sens. Supusa abuzurilor si terorii la domiciliul conjugal, aceasta a gasit in crima salvarea de la acest calvar care i-a distrus viata. Iubirea fata de sotul ei s-a transformat in ura si frica, si cum nimeni nu o mai putea salva, fiind singura pe lume, a decis sa-si ia soarta in maini si a comis o crima. Cel putin asa sustin procurorii, ce si reusesc sa obtina condamnarea ei la moarte. Aflandu-se intr-o asemenea situatie, moarte ii apare acesteia ca sfarsitul tuturor acestor suferinte, de aceea nici nu se lupta pentru viata ei, iar pe durata procesului pastreaza tacerea. Si totusi, din senin – sau poate e mana destinului – Jun-ha e numit avocatul ei din oficiu si, prin tot ceea ce face (desi fetei i se pare total inexplicabil comportamentul avocatului si dorinta acestuia de a o salva), o “Vara Indiana” va inflori in sufletul acesteia, reaprinzand flacara sperantei si a dorintei de a trai.

“Indian Summer” e o veritabila romanta in cuvinte, un joc al culorilor si trairilor, o poveste romantica pe care daca o data o traiesti, nu o uiti intreaga viata. Miracolul pe care il aduce “Vara Indiana” va schimba definitiv vietile celor doua personaje, chiar daca pentru o scurta perioada de timp. Si totusi, pentru unul din ei, cel putin, ea nu a fost sfarsitul, ci doar inceputul. Un film superb, ca o vara tarzie in prag de iarna, o “Vara Indiana” in stil coreean de care va veti aminti mult timp…

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de Asia Team, traducatorii din echipa fiind

Elenas si gligac2002.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

Publicat: miercuri 15 mai 2013

“National Security, 1985” (cu titlul coreean Namyeong-dong, 1985) a fost cel mai controversat film prezentat anul trecut in cadrul Festivalului International de Film de la Busan. Considerat de majoritatea criticilor drept unul din “cele mai bune filme coreene ale anului 2012”, acesta nu a fost o productie comerciala de la care sa existe mari asteptari la box-office. Inspirat din fapte reale si din memoriile activistului coreean Kim Geun-tae, care in septembrie 1985 a fost rapit si torturat timp de 22 de zile de temutul tortionar Lee Geun-an, numarul 1 pe lista sud-coreenilor ce trebuiau asasinati de catre Serviciile Secrete nord-coreene ale vremii, “National Security, 1985” a reusit, in ciuda bugetului redus avut la dispozitie, sa castige la box-office peste 2,3 milioane de dolari. Titlul original al filmului a fost “Namyeong-dong, 1985”, insa pentru publicul international acest nume nu spune prea multe, de aceea s-a acceptat promovarea lui pe plan international sub titlul “Securitatea Nationala, 1985”. In fapt, pentru coreeni, Namyeong-dong are o insemnatate aparte, fiind un cartier mic din Seul, de doar 1,19 kmp, in care se afla sediul temutei Securitati a regimului Chun Doo-hwan. Astfel, acest nume de cartier avea o rezonanta aparte in mentalul coreean.

Prezentarea filmului in premiera la Festivalul de la Busan a starnit reactii puternice in randul publicului, multi spectatori alegand sa paraseasca sala de proiectie in timpul filmului datorita emotiei puternice provocate de subiectul sau. In trailerul de prezentare al filmului se poate vedea, in partea de inceput, reactia pozitiva si aplauzele calduroase ale publicului din seara premierei de gala, dar si locurile goale din sala. Se pare ca subiectul filmului a intimidat multi spectatori, ce au refuzat sa vada filmul in cinematografe, de aici si doar cele 2 milioane de dolari incasari la box-office, insa regizorul sau, Chung Ji-young, a declarat: “E un film cu un buget redus, astfel ca nu i s-a facut multa publicitate, deci exista anumite limite ale popularitatii sale. Dar consider ca cei 300.000 de oameni ce au mers sa vada filmul e un numar cu adevarat important pentru noi”. Abordand injustitia sociala ca tema principala a anteriorului sau film, “Unbowed”, Chung Ji-young a numit “National Security, 1985” drept “cea mai dureroasa experienta din cariera mea de 30 de ani de cineast”. “Am vrut ca audienta sa reflecteze asupra temei torturii. Am gasit curajul de a face acest film, astfel incat spectatorii coreeni sa se cupleze la trista noastra istorie si la sacrificiile unor oameni extraordinari ca Kim Geun-tae intr-un mod concret, plin de semnificatii. Daca triumfam asupra trecutului, vom putea merge inainte cu unitatea si reconcilierea.” Din

distributia filmului fac parte o multime de figuri cunoscute, majoritatea vazute in roluri negative. Rolul principal ii revine lui Park Won-Sang, un actor foarte cunoscut in Coreea (peste 40 de filme la activ), ce a aparut in “Unbowed” sau “May 18”, dar pentru iubitorii de k-drame e cunoscut pentru rolul Dae-Po din “Warrior Baek Dong-soo”. Insa rol principal e destul de impropriu spus in acest gen de filme, in care fiecare personaj, oricat de nesemnificativ e in derularea povestii, are o importanta in creionarea situatiei si intalegerea mesajului transmis de regizor. Se poate spune ca “National Security, 1985” e un film cu 4-5 actori principali, care pe durata celor aproximativ 100 de minute ale filmului isi interpreteaza la perfectie partitura ca niste actori protagonisti. Rar un film reuseste sa aduca la un loc atatia actori talentati, multi veterani respectabili, si sa impresioneze prin interpretarea colectiva. De fapt, exista doua personaje mari si bine definite: Kim Jong-tae, Victima, pe de o parte, si personajul colectiv Securistul tortionar, pe de alta parte, la zugravirea portretului caruia participa fiecare personaj secundar in parte.

In septembrie 1985, Coreea se afla sub dictatura militara a lui Chun Doo-hwan, ce si-a cladit regimul de mana forte pe cadavrele celor ucisi in masacrul de la Gwangju in 18 mai 1980. Regimul a ales teroarea si tortura ca mijloace de riposta impotriva Miscarii de democratizare si a diverselor organizatii ce luptau pentru acest tel. In vara lui 1985, un anume Kim Jong-tae, absolvent pe vremuri al unui liceu de prestigiu din Seul, unul din conducatorii intelectuali ai Miscarii de democratizare, demisioneaza din motive personale, alegand sa mediteze la ceea ce urma sa faca in viitor. In perioada de ragaz pe care si-o acorda, acesta sta impreuna cu familia (sotia si copiii sai minori), pana intr-o zi cand e cautat de politistii de la sectia de politie din cartier pentru niste declaratii. Desi totul parea o formalitate, odata ajuns la sectia de politie, i se pune un sac pe cap si e tarat intr-o masina si dus intr-o locatie necunoscuta. In momentul in care isi revine, se regaseste in temuta cladire a Securitatii din cartierul Nam Young-dong. Aici este batut de securistii regimului Chun Doo-hwan iar mai apoi torturat timp de aproape o luna de zile in scopul marturisirii unui complot ce nu a existat niciodata impotriva regimului.

“National Security, 1985” abordeaza, fara indoiala, o tema familiara romanilor, care in perioada dictaturii comuniste stiau prea bine insemnatatea cuvantului “Securitate”. Doar numele odata rostit avea capacitatea de a instaura frica, iar daca nu ai trait in interiorul sistemului si al unei lumi controlate de o forta opresiva nevazuta e greu sa intelegi respectiva societate. Poate pentru spectatorul american, un film pe aceasta tema poate parea o experienta despre care poate invata si pe care o poate acumula la nivel teoretic, netrairea efectiva a ei fiind echivalenta cu cunoasterea faptului ca o mancare picanta e picanta, fara insa a o fi gustat vreodata pentru a-ti crea o parere bazata pe propriile observatii si trairi, despre ea. In schimb, coreenii au avut parte de decenii intunecate sub diverse dictaturi militare instaurate prin forta dupa Razboiul Coreean, iar astfel de experiente ca cea descrisa in acest film reprezinta o marturie reala a acelor timpuri. Serviciile secrete ale regimului Chun Doo-hwan asociau orice activitate antiguvernamentala si pentru democratie cu un act de tradare nationala, cei ce complotau impotriva guvernului fiind considerati dusmani ai Republicii Coreea. Dusmanii regimului erau calificati drept comunisti sau spioni din Nord, iar cine reusea sa scape din mainile Securitatii in viata era aproape condamnat de societate si, in unele cazuri, chiar de familie, ce ajungea sa creada afirmatiile autoritatilor in baza marturiei false obtinute de la incriminat. Securitatea lui Chun Doo-hwan era de fapt o fabrica de teroare, ce intimida prin tortura orice oponent al regimului, incercand reeducarea lui in spiritul devotamentului pentru tara si, implicit, pentru regim. Presupusele legaturi cu Nordul trebuiau exorcizate, iar multi nu supravietuiau prea mult daca reuseau sa scape cu viata din camerele de tortura ale Securitatii. Urmarea terorii instituite de aceasta au fost familii distruse, neincredere intre membrii familiilor, teroare, frica, insomnii si cosmaruri care uneori insoteau persoana incriminata pana la sfarsitul vietii sale. Filmul este inspirat din fapte reale, mai precis are la baza un eseu scris de o astfel de victima ce a decedat, intre timp, Kim Geun-tae, si din interviuri luate unor victime reale ale torturii Securitatii. La finalul filmului sunt prezentate spicuiri din interviuri date de suprevietuitori ai torturii in care acestia isi descriau experientele umilitoare la care au fost supusi in timpul detentiei. Doua replici a doua persoane diferite sunt sugestive pentru intelegerea impactului acestei perioade intunecate din istoria recenta a Coreei de Sud asupra populatiei tarii. Una e indreptata spre trecut si se prezinta sub forma unui sfat: “Nimeni n-ar trebui sa fie nostalgic dupa acele vremuri”. Iar cealalta este indreptata spre viitor si este plina de semnificatii: “ Vom fi mai aproape de o tara democratica doar cand vom rezolva aceste probleme trecute, create de dictatura militara.” Inchiderea acestei rani a trecutului si evitarea ca pe viitor istoria sa se repete e vazuta drept unica modalitate pentru un viitor democratic al tarii, pentru care s-au sacrificat generatii de luptatori in numele democratiei, incepand cu mitingurile din anii ’70 pana la sfarsitul dictaturii militare si adoptarea unei noi legi electorale la inceputul anilor ’90. “National Security 1985” completeaza perfect, de aceasta data intr-un mod realist si socant, imaginea regimului Chun Doo-hwan, fiind impreuna cu “26 Yaers” o marturie incontestabila a faptului ca lectia istoriei, pentru a fi invatata, trebuie mai intai predata tinerelor generatii. Coreea zilelor noastre este o tara infloritoare, democratica, cu o economie performanta, cu zgarie-nori, cu tineri rebeli si frumosi, insa toate aceste lucruri nu ar fi fost posibile fara sacrificiul acestor generatii, care spre deosebire de nord-coreeni, au stiut sa se opuna opresiunii chiar cu pretul vietii. Un film document, tulburator si realist, ce ne face sa intelegem mai bine societatea coreeana din interiorul ei, aruncand o privire inapoi in istorie.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de gligac2002 pentru asiacinefil.com.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

Publicat: duminică 12 mai 2013

In acest an, Kolon Sport, o companie coreeana ce produce in general imbracaminte tip sport s-a gandit sa aniverseze 40 de ani de existenta intr-un mod inedit. In luna aprilie a acestui an, compania a publicat pe site-ul sau asa-numitul “Way to Nature Film Project”, un proiect compus din doua scurtmetraje in realizarea carora au fost cooptate nume de marca ale filmului coreean. Primul scurtmetraj din acest proiect este “One Perfect Day” (cu numele coreean “Love’s Rock-Paper-Scissors”), de aproximativ 35 de minute, o comedie romantica regizata de reputatul Kim Jee-won. Cu o sectiune speciala in cadrul fstivalului de film asiatic de la Deauville din 2011, in care i-a fost prezentata opera cinematografica si obtinand premii si recunoastere internationala cu filme precum “A Bittersweet Life”, “I Saw the Devil”, “The Good, the Bad, the Weird” sau “A Tale of Two Sisters”, Kim Jee-won lasa la o parte stilul agresiv al filmelor sale anterioare si ne ofera de aceasta data un respiro romantic de toata frumusetea. “One Perfect Day” a atras atentia inca de la inceput nu doar prin numele regizorului ci si prin distributie. Omul-orchestra e Yoon Kye-sang, ce-l interpreteaza pe Woon Chul, personajul pilon in jurul caruia e concentrata intreaga poveste. Dupa rolul din Poongsan (unde a realizat performanta de a fi unul din personajele care abia au rostit cateva replici pe parcursul unui film) si cel de rival al personajului interpretat de So Ji-sub in k-drama de razboi “Road No 1”, Yoon Kye-sang ne ofera un adevarat recital actoricesc, intr-un ritm de-a dreptul sufocant impus de personajul pe care il interpreteaza. Cealalta vedeta a filmului e cunoscuta Park Shin-hye (Princess Hours, Tree of Heaven), ce nu mai are nevoie de prezentare, care desi are o aparitie scurta de doar 8 minute la final de film, a reusit sa starneasca interesul fanilor ei pentru acest scurtmetraj.

In Coreea zilelor noastre, pentru a-ti gasi perechea fie astepti ca destinul sa-si faca treaba, fie… fortezi mana destinului. Satul de atata asteptare si ajuns in preg de 30 de ani, Woon Chul, impins de la spate de una din amicele sale, participa de zor la intalniri oarbe cu diverse fete, cunoscute fie pe internet, fie prin cunostinte comune. Dar nu este deloc o persoana cu adevarat matura, astfel ca tot timpul se tine de glume si priveste viata ca pe unul din jocurile copilariei, “Piatra-Hartie-Foarfece”. Crescut de mic de tatal sau recasatorit cu o alta femeie, Woon Chul a deprins tainele acestui joc al copilariei si e urmarit pana la maturitate de cuvintele spuse de tatal sau in trecut: “jocul in sine e o filosofie de viata”. Mai mult, prin intermdiul acestui joc, tatal sau i-a cunoscut mama, astfel ca marcat de aceste amintiri si vorbe, Woon Chul isi inchipuie ca intr-o zi o va cunoaste si el pe aleasa inimii sale prin intermediul acestui joc. Dupa mai multe intalniri oarbe, o cunoaste pe Yoo Jin, o tanara aparent tacuta, calculata, dar si putin ingamfata, ce stie sa-si mascheze bine defectele.Din vorba in vorba reuseste s-o convinga pe aceasta sa viziteze gradina zoologica din Namsan (un cartier al Seulului) pentru a vedea vulturul plesuv, doar ca se intuneca, iar locul vizitei e luat de o plimbare romantica pana la celebrele trepte din Namsam. Aici ii vine ideea de a juca Piatra-Hartie-Foarfece cu partenera de plimbare, insa aceasta profita de ocazie si dispare din senin, probabil fericita ca a scapat de o persoana atat de imatura ca Woon Chul. Cand totul parea sa se transforme din nou intr-o zi incheiata nefericit, in miez de noapte, Woon Chul da peste un catelus… care ii va schimba pentru totdeauna destinul.

“One Perfect Day” e o poveste romantica spusa in cel mai natural mod cu putinta despre una din temele obsedante ale cineastilor coreeni ai filmului romantic: intalnirea acelei persoane care simti ca iti este destinata sa-ti ramana alaturi pentru toata viata. Scurtmetrajul ironizeaza ceea ce in Coreea zilelor noastre a ajuns un lucru banal, anume intalnirile oarbe pentru gasirea partenerului ideal. Woon Chul e un tanar ce se indreapta vertiginos spre 30 de ani dar nu prezinta “simptomele” unui barbat care s-ar fi maturizat. Se tine in continuare de glume, viata e privita ca o joaca de “Piatra-Hartie-Foarfece” care, dupa spusele tatalui sau, contine in sine o filosofie de viata.Si totusi, ajunge la varsta la care ar fi trebuit de mult sa-si fi intemeiat o familie, insa se trezeste un pierde vara caruia prietena ii stabileste intalniri oarbe cu diverse fete aflate in aceeasi situatie. Doar ca aceste intalniri sunt doar un prilej pentru junele nostru de a cunoaste adevarata fata a societatii coreene, pentru ca fiecare fata intalnita, spre deosebire de el, are o preocupare: ca e vorba de masini luxoase, shopping, gatit sau… mers cu mama la biserica. Fiecare fata intalnita reprezinta o frantura din semnificatia societatii coreene contemporane, o lume in care fitele si pretentiile dau bine daca sunt asortate cu o atitudine tupeista. E ironizat si studiul peste ocean, care a devenit in societatea de azi un etalon pentru succesul in cariera, dar care in film e intruchipat de o rocker-ita coreeana ce s-a nascut, chipurile, in Chicago, care rosteste clasicul “shit” ca si cuvant de despartire in momentul in care afla ca partenerul de intalnire nu stie o boaba, fie ea cat de mica, de engleza. Semn ca fara engleza, studii in strainatate, o masina cat de cat aratoasa, cunoasterea tainelor gatitului si un cont in banca cat mai generos iti vei da intalniri oarbe toata viata. Si totusi, dupa o astfel de zi “perfecta”, Woon Chul va reusi sa-si gaseasca perechea, pe Eun Hee, dintr-o intamplare a destinului. De unde si concluzia atat de simpla a acestui scurtmetraj, nu e niciodata pentru cine se pregateste…

O povestioara draguta si amuzanta, ce ne prilejuieste revederea catorva actori foarte indragiti, o surpriza placuta pe care Asia Team o ofera asiacinefililor in premiera in Romania. Traducerea a fost efectuata de cristinab si gligac2002.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

Publicat: luni 6 mai 2013

Viata la tara ca fermier a fost dintotdeauna plina de greutati. Ce faci cand ajungi la 38 de ani si nu te poti casatori pentru ca nici o femeie cu vrea sa vina sa traiasca la tara, in zilele noastre ? Ei bine, cauti pe harta “Uzbekiss”-ul si-ti cauti nevasta peste hotare ! “Wedding Campaign” e o savuroasa comedie romantica despre niste barbati trecuti de prima tinerete si ocoliti de sansa in dragoste ce pornesc in aventura vietii lor intr-o “campanie de nunta” de 10 zile in indepartatul Uzbekistan. Sintagma “mireasa ruseasca” e celebra in intreaga lume, fiind consecinta efectelor transformarilor economice din fosta Uniune Sovietica, care a adus cu sine o situatie dificila din punct de vedere economic in Rusia. Multe tinere rusoaice erau dispuse sa isi gaseasca fericirea oriunde pe mapamond, si astfel au aparut diversi intermediari ce facilitau visul fetelor. In general, conceputul de “mireasa ruseasca” se refera la femeile dormice sa vaneze barbati bogati care sa le asigure un trai lipsit de griji, chiar in absenta unor sentimente nobile precum iubirea. In Rusia chiar exista asa-numite “fabrici de mirese” ce ofera cursuri pentru femeile dormice sa invete cum sa atraga si sa cucereasca barbatii bogati. Pentru barbatii singuri coreeni, conceptul de “mireasa ruseasca” are un echivalent in cel de “mireasa vietnameza” (subiect tratat de mini-seria “Hanoi Bride”). In “Wedding Campaign”, insa, o locatie mai “exotica”, precum Uzbekistanul, pare mai atragatoare, iar ce a rezultat e o comedie spumoasa cu multe zambete si situatii amuzante pana la lacrimi.

Man-taek e un burlac convins, ce traiste undeva la tara in provincia Gyeongsang impreuna cu mama sa vaduva si bunicul din partea tatalui. Cultivarea pamantului, crestera animalelor si ocupatiile gospodaresti ii ocupa tot timpul, si astfel se trezeste in prag de 40 ani fara vreo perspectiva de a se mai casatori vreodata. Familia e ingrijorata de turnura pe care o ia viata “juniorului”, ce-si pierde noptile cu prietenul lui sofer de taxi, un afemeiat aflat si el in situatia de a fi burlac aproape de 40 de ani, prin discoteca locala la karaoke si in compania alcoolului. Intr-una din zile bunicul lui Man-taek incearca sa gaseasca o solutie la problema, si vazand cat de fericit e un cuplu in care el si-a adus o sotie tocmai din Uzbekistan cu care s-a casatorit si traieste fericit, ii propune acelasi lucru lui Man-taek: “Daca nu gasesti “marfa” pe piata autohtona, de ce sa n-o importi ?” Si astfel, cei doi prieteni burlaci se inscriu intr-o campanie matrimoniala de 10 zile organizata de petitori locali si pornesc in aventura vietii lor in… Uzbekistan. Aici cunosc alti barbati – unii chiar mai in varsta – veniti din Corea in cautarea unei sotii frumoase si iubitoare, si, depasindu-si timiditatea si rusinea, cu totii pornesc cu curaj la vanatoare de sotii. Dar aici, Man-taek o cunoaste pe persoana ce urma sa-i traduca din uzbeka in coreana, pe Kim Lara, iar pe masurace participa la o multime de intalniri aranjate… incepe sa aiba ochi numai pentru ea, indragostindu-se. Dar lucrurile nu se pot rezolva atat de usor, in special ca Man-taek se dovedeste a fi o persoana… cu probleme.

Prezentat in incheierea festivalului de film de la Pusan in 2005, “Wedding Campaign” a fost un succes de box-office in Coreea, obtinand peste 2,5 milioane de dolari incasari, ceea ce la nivelul anului 2005 era o suma importanta. Nu doar scenariul amuzant a atras publicul la acest film, ci si distributia, una cu doua nume mari in prim plan: Soo Ae (Forget Me Not, Athena), ce o interpreteaza pe Kim Lara, translatoarea din Uzbekistan, si Jung Jae-young (ce l-am putut vedea recent in “Confessions of Murder” alaturi de Park Si-hoo) in rolul timidului burlac Man-taek. Prestatia celor doi e una excelenta, desi Soo Ae are un rol “cuminte”, care parca nu i se potriveste atat de bine, fiind o actrita croita pentru roluri indraznete, de femei hotarate, chiar fara scrupule, ce stiu ce-si doresc de la viata. Daca la o prima vedere personajul ei, Kim Lara, e ghidul perfect ce-si traieste viata fericita, treptat constatam ca lucrurile nu stau chiar asa, si ca ceea ce la prima vedere poate parea perfect uneori poate fi inselator. Personajul Kim Lara e unul cu o oarecare doza de naivitate, in ciuda sigurantei pe care o afiseaza, si aceasta e oarecum puntea de legatura cu personajul Man-taek, un fiu de fermier ce niciodata n-a simtit ce inseamna viata intr-un oras mare, cu atat mai putin intr-o tara straina. Din naivitatea lui se nasc toate problemele dar si sinceritatea sa, lucrul pe care Kim Lara ajunge sa-l aprecieze cel mai mult la el. Din sinceritate rezulta bunatatea lui sufleteasca, lucru destul de greu de gasit in ziua de astazi la un orasean. Daca in prima jumatate a filmului avem parte de umor cat cuprinde, in partea a doua filmul se transforma, incet – dupa clasica reteta coreeana – intr-o drama romantica. Tonul relaxat e inlocuit de unul grav, realist, amintind tuturor ca ceea ce e frumos dureaza intotdeauna mult prea putin. Finalul este mutat intr-un decor superb de ciresi infloriti si, ca de obicei, ne umezeste putin ochii prin romantismul sau.

Multumiri pentru traducerea in premiera in Romania colegei noastre Vic din Asia Team Romania.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

Publicat: duminică 5 mai 2013

In prima zi de Paste, asiacinefil nu-si dezamageste membrii comunitatii, oferindu-le o surpriza placuta… ca de basm. “Like a Fairytale” e cea mai noua miniserie coreeana difuzata de postul de televiziune KBS in a doua jumatate a lunii martie a acestui an/inceputul lunii aprilie, pe parcursul celor 4 episoade ale sale prezentand o poveste plina de romantism si tandrete spusa in cel mai pur stil coreean. Ce poate fi mai frumos decat sa descrii in imagini, gesturi si cuvinte fiorii primei iubiri traite tarziu in decorul anilor facultatii sis a o urmaresti, in timp, aproape doua decenii ? Nu cumva aceasta a fost, daca iubitorii filmelor coreene isi aduc aminte, si provocarea lansata exact acum un an de minunatul “Architecture 101” ? Un baiat si o fata sunt adusi impreuna de destin, dar viata ii desparte, pentru ca destinul sa-i readuca impreuna un deceniu mai tarziu, oferindu-le sansa gasirii fericirii si alungarii singuratatii. Distributia nu are nume mari deoarece proiectul acestor mini-serii difuzate de KBS are ca scop promovarea tinerilor actori si propulsarea lor spre rolurile principale in seriale de succes. Astfel, pentru actorii din distributie “Like a Fairytale” este o provocare necesara pentru o ascensiune in cariera artistica, iar acest lucru se vede in daruirea cu care si-au interpretat rolurile. Cei doi protagonisti sunt actrita Choi Yoon Young, ce a aparut in roluri secundare in seriale precum “Queen of Reversals”, “King of Baking” sau chiar in “Slingshot” , si Lee Chun Hee, vazut in seriale precum Gloria, Take care of us, Captain sau in recentul The Thousandth Man. In 2008, acesta a castigat premiul de popularitate votat de utilizatorii de pe internet. Miniseria a avut un rating foarte bun nu doar pentru segmentul miniseriilor coreene ci chiar al serialelor mai lungi si, ce e mai important, a avut un trend ascendent progresiv, de la primul la ultimul episod (2,1 ep 1, 2, 8 episodul 2, 3,2 episodul 3 si 3,5 ultimul episod la nivel national in Coreea, rezultand o medie de 2,9%, cu mult peste ratingul unui serial mult mai celebru, The Vampire Prosecutor sezonul 2, ce rar a reusit sa treaca de un rating de 2%). Scenariul e semnat de Park Eun Young, scenarista unor filme cunoscute precum “Maundy Thursday”, “My Dear Enemy” sau romanticul “Heartbreak Library”.

Kim Myeong-je de mic era un copil retras, la adolescenta capatand porecla de “Broasca Buboasa” datorita cosurilor de pe fata, renume ce mai mereu l-a facut sa se simta respins de cei din jurul sau. Si totusi, in anii facultatii, la sfarsitul anilor ‘80/inceputul anilor ’90 se indragosteste pentru prima oara de o studenta cu care intra intamplator in discutie in timp ce adormise in biblioteca. De dragul fetei – Han Seo-yeong studiase pana atunci la Londra si vizitase deja 4 tari -, Myeong-je se inscrie la Cercul de muzica, in speranta ca va fi mai aproape de aceasta si va fi remarcat. Doar ca fata il respinge dupa ce il lasa un timp sa se zbata, iar mai apoi pierde orice legatura cu ea. In paralel, vedem aceeasi poveste romantica spusa din unghiul de vedere al unei fete, Baek Jang-mi. Crescuta de mica de mama vitrega dar bucurandu-se din plin de dragostea deplina a tatalui ei, Jang-mi nu a avut o copilarie prea fericita. Tratata cu dispret de mama ei, in timpul pedepselor copilariei isi inchipuia ca e un personaj de basm, si-si dorea ca viata ei, cand va fi mare, sa ia turnura povestii unui basm: sa cunoasca un Fat Frumos sis a traiasca fericita cu acesta pana la adanci batraneti. Si ea se inscrie la Cercul de muzica deoarece se indragosteste de un baiat aratos, fiul unei familii de fermieri bogati din insula Jeju, Seo Jung-wu. Darca si Myeong-je, cunoaste dezamagirea de a nu putea sa implineasca dorinta sufletului datorita unor constrangeri obiective. Din intamplare – sau sa fie mana destinului ? -, cei doi tineri dezamagiti ajung sa se tina de mana intr-o noapte, fiecarecrezand ca cel ce il tine de mana e persoana dupa care tanjeste sufletul lor. Peste ani, destinul face ca Myeong-je si Jang-mi sa se reintalneasca, si depasindu-si in cele din urma timiditatea, sa devina prieteni, iar mai apoi sot si sotie. Constrangerile financiare intr-o Coree lovita de criza economica la inceputul anilor 2000 vor abate nefericirea si lipsurile asupra cuplului. Cu toate astea, soarta nu si-a spus ultimul cuvant si le va pregati o surpriza celor doi. Ca intr-un basm…

“Like a Fairytale” e un mini-serial de-a dreptul superb. Privit dintr-un anumit unghi, aminteste flagrant de celebrul film “Architecture 101”, unul din marile succese de box-office ale anului 2012 in Coreea. Ca in acest film, povestea e prezentata in cel mai romantic mod cu putinta, cu multe flashback-uri in masura a lamuri anumite aspecte din prezent si cu schimbarea de perspective, in acelasi spatiu temporal fiind prezentate doua viziuni diferite ale aceluiasi lucru. Iubirea este privita ca o provocare pentru eroii nostri, dar totodata si ca singura lor salvare de la singuratate. Iar pentru a ramane fideli titlului serialului, realizatorii au dat intregii povesti culoarea stralucitoare a unui basm cu zane bune, cu printi si printese, cu ospete si ursitoare, cu blesteme si magii. Basmul este un pretext pentru integrarea personajelor in lumea reala in care o traiesc, iar nefericirea lor nu poate fi invinsa decat prin iubire. A unuia pentru celalalt. E uimitor cum au reusit realizatorii sa imbine planul imaginar cu cel real, sa dea fiecarui personaj o aura de print sau printesa nefericita si sa transfere magia basmului in necrutatoara societate reala a zilelor noastre. Romantismul e dat de atmosfera anilor in care episod de episod e redata evolutia personajelor de la tineri aflati la sfarsitul adolescentei la inceputul anilor ’90 la adulti maturi dar inca nehotarati 10 ani mai tarziu intr-o Coree lovita de criza economica, iar mai apoi ii regasim in zilele noastre, in prag de 40 de ani, intrand intr-o noua etapa a vietii. “Like a Fairytale” e povestea eterna a unui El si o Ea ce o vedem repetata pretutindeni la infinit, un adevarat basm in culori, sunete si cuvinte in care imaginatia se contopreste cu realitatea in cel mai placut mod cu putinta. Singurul regret este ca, asemeni unui basm, la capatul celor 4 episoade ramane regretul despartirii premature de una din cele mai frumoase povesti romantice spuse in imagini pe micul ecran in Coreea.

Serialul a fost tradus in premiera in Romania de echipa Asia Team, dupa cum urmeaza:

Episodul 1 – gligac2002
Episodul 2 – cristinab
Episodul 3 – Daniela Capalna
Episodul 4 – Nanuc

Echipa de traducatori va doreste vizionare placuta si Paste fericit alaturi de asiacinefil !

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

Publicat: sâmbătă 4 mai 2013

Anul 2012 a fost cel mai prolific din istoria industriei coreene de film, atat ca numar de producti lansate cat mai ales sub aspectul incasarilor obtinute. Cu experienta nefericita a unor blockbuster-uri ce n-au dat lovitura la box-office precum Sector 7 (2011), My Way (2011) sau R2B Return to Base (2012), era nesigur ca “The Tower” va reusi sa incheie acest glorios an 2012 in mod stralucit. Si totusi, cu actiunea petrecandu-se in Ajunul Craciunului, cu nume mari in distributie si cu premiera tocmai… de Ajunul Craciunului, “The Tower” a risipit orice urma de indoiala dupa prima zi de la lansare, intrand in istorie ca cel de-al doilea film coreean din toate timpurile dupa incasarile obtinute dupa prima zi de rulare in cinematigrafe ! Filmul calca pe urmele lui “Haeundae”, o alta superproductie de succes a ultimilor ani ce prezinta lupta comunitatii locale pentru supravietuire in fata unui dezastruos tsunami ce loveste celebra plaja Haeundae. Ambele filme sunt productii calculate, ce includ o doza ridicata de dramatism in structura scenariului lor, dar si de spectaculozitate. Titlul filmului, dincolo de semnificatia propriu-zisa are si una profunda, Tower Sky fiind o puternica metafora vizuala a inaltei societati. Paradoxal, regizorul insista pe redarea unor momente marunte din viata oamenilor obisnuiti ce tin in viata Turnul prin munca lor, cum ar fi agentii de paza, bucatarii, menajerele sau pompierii salvatori, zugraviti in antagonism cu locatarii de lux ai imobilului, plini de ingamfare, aroganta si lipsa de umanitate.

Pentru un film despre o catastrofa (sau cum le place americanilor sa spuna – “film-dezastru” – fara a sesiza posibila ironie in cazul unui esec la box-office cum se intampla des cu productiile lor de gen recente), cea mai importanta e distributia. Chiar daca nu exista un personaj principal care sa canalizeze toata atentia spectatorilor, distribuirea in fiecare rol a unor nume mari sau figuri cunoscute a fost cea mai inteleapta decizie a staffului de productie, deoarece fiecare cuplu si-a jucat perfect partitura in lupta pentru supravietuire, creionandu-se prin intermediul lor cate o mica poveste in marea poveste de fundal. Veteranul Sol Kyung-gu (No Mercy, Public Enemy, Troubleshooter, Voice of a Murderer, Haeundae), minunata Son Ye-jin (Spellbound, Open City, Art of Seduction, April Snow, A moment to remember, Lovers Concerto, Summer Scent) si Kim Sang-kyung (ce a impresionat in May 18) intruchipeaza personajele pilon in jurul carora se dezvolta principalele fire narative ale povestii, dar si rolurile secundare sunt pline de nume grele: veteranul Ahn Sung-ki, simpaticul Lee Han-wi, Cha In-pyo, Jeong In-gi, Song Jae hee si multi altii. Scenariul e scris de Kim Sang-don, scenaristul celui mai de succes film de razboi coreean, “Brotherhood of War” si al lui “Once Upon a Time in Seoul”, iar regia e semnata de Kim Ji-hun, omul din spatele lui “May 18” si a semi-succesului “Sector 7”. Filmarile au durat 7 luni in decursul anului 2011, iar filmul a stat in stadiul de post-procesare apoape un an de zile, premiera lui fiind pe 24 decembrie 2012. “The Tower” a fost un veritabil succes de box-office, aflandu-se 2 saptamani consecutiv pe prima pozitie si obtinand incasari de peste 35 de milioane de dolari. Cu aceste incasari, filmul a intrat in topul primelor 10 filme coreene ale anului 2012, fiind al patrulea film coreean al anului, dupa Thieves, Masquerade si A Werewolf Boy.

Tower Sky sau turnurile gemene din Seul sunt mandria capitalei coreene. Locatie de lux de peste 80 de etaje, acesti zgarie nori reprezinta cea mai exclusivista cladire din Seul, fiind caminul a peste 5700 de locatari din inalta societate. Spectacolul extraordinar in aer liber organizat cu un an in urma de Craciun de catre directorul Jo (Cha In-pyo) a adus prosperitate locatiei, crescand peste noapte preturile apartamentelor si aducand prestigiu. Asteptarile sunt mari si cu ocazia Ajunului Craciunului de peste un an, iar directorul Jo incearca sa realizeze un spectacol si mai fascinant. Tower Sky e o lume in miniatura, un hotel dotat cu toate facilitatile, cu restaurant si personal de elita, locuri de recreere, apartamente luxoase, o vedere panoramica superba si cu un serviciu ireprosabil. La acest hotel lucreaza si Lee Dae Ho (Kim Sang-kyung), un tata singur al unei fetite, Hana, ce-si doreste de Craciun un singur lucru: sa ninga, promisiune pe care tatal mincinos i-o face inainte de a pleca la lucru. E manager de mentenanta, adica un fel de supervizor a tot ce tine de securitate in hotel. Timid din fire, acesta flirteaza cu sefa Yun Hee (Son Ye-jin), responsabila de tot ce tine de bucatarie, fara a avea curajul sa-i ceara o intalnire. In paralel avem ocazia sa cunoastem diverse personaje atat din randul angajatilor cat si a persoanelor cazate in respectiva locatie, iar separat de lumea Tower Sky cunoastem brigada de pompieri Yeouido, condusa de capitanul Kang Young-ki (Sol Kyung-gu), ca si pe noul pompier primit in brigada, Lee Sun Woo. Petrecerea din Ajun de la Tower Sky e grandioasa datorita prezentei a 10 elicoptere ce imprastie zapada artificiala spre bucuria spectatorilor. Dar in toiul petrecerii, un lucru anticipat dar ignorat se petrece, iar unul din Turnurile gemene cade prada unui devastator incendiu tocmai de la etajul 63. E momentul in care brigada de pompieri trebuie sa intervina pentru a stinge incendiul si a salva cat mai multe vieti ramase captive in turn.

“The Tower” este structurat dupa tiparul clasic al filmelor despre dezastre: in prima jumatate de ora ne sunt prezentate personajele in mediul lor familial si profesional, cu visuri si aspiratii, fara a fi ocolit umorul unor situatii menit a ironiza caracterul unora dintre personaje. Introducerea e placuta, in special ca avem ocazia sa revedem o multime de figuri cunoscute ale filmului coreean, astfel ca spectatorul se familiarizeaza repede cu eroii filmului. Partea a doua, lunga de 90 de minute, prezinta catastrofa propriu-zisa, o situatie exceptionala in care oamenii simpli devin eroi iar unii dintre eroi devin legende prin sacrificiul lor. Personajele stabilesc o puternica conexiune intre ele din dorinta disperata de a scapa cu viata, iar orice tentativa de a se remarca un personaj individual e estompata de forta personajului colectiv, care ia chipul fiecarui erou in parte. Deosebirea dintre The Tower sau Haeundae si orice productie hollywoodiana de gen e data de faptul ca in filmul coreean nu exista niciodata un singur erou cu iz de “Bruce Willis” care salveaza pe toata lumea. Aici e diferenta esentiala de mentalitate a celor doua societati: cea americana, ce crede in mitul unicului erou salvator (Superman, Chuck Norris, Bruce Willis), si cea coreeana (sau asiatica in general), in care eroul este unul colectiv, in care orice reusita e consecinta constributiei mai multor eroi. Iar in spatele acestei mentalitati se ascunde inflorirea Coreei de Sud din ultimul deceniu, acesta e secretul care a propulsat Coreea in randul celor mai puternice tari asiatice ale momentului sub toate aspectele. Si totusi, The Tower, in ciuda spectaculozitatii sale, ramane un film cat se poate de realist, o fresca in miniatura a societatii coreene ce nu ezita sa ironizeze nedreptatea sociala si aroganta inaltei societati la adresa marii mase de oameni obisnuiti. Tower Sky e un vis pentru oamenii simpli, dar exista si muritori de rand care ajung sa lucreze aici pentru un salariu bun si care tin cu dintii de slujba obtinuta. In momentul in care parintele Kim (interpretat de simpaticul Lee Han-wi) castiga la loterie un apartament in Tower Sky, personalul hotelului il primeste cu bratele deschise oferindu-i acelasi tratament ca si persoanelor VIP, insa vecinii de apartament ai acestuia, aroganti pana in maduva oaselor, il trateaza ca pe un paria imbogatit peste noapte. Parintele nu e din lumea lor, e un parvenit ce nu le cunoaste tabieturile si eticheta, deci nu poate fi decat demn de dispret. Filmul subliniaza si eroismul si spiritul de sacrificiu al pompierilor, acei oameni aflati in serviciul public care trebuie sa intervina pentru a salva vieti la orice ora din zi si din noapte, in cele mai periculoase situatii. Dupa “Love 911”, “The Tower” aduce un elogiu acestei meserii care poate infaptui miracole datorita daruirii unor oameni competenti, responsabili si dispusi oricand sa-si sacrifice propria viata pentru salvarea altora.

Un film spectaculos, impresionant si plin de invataminte, ce prezinta o situatie ipotetica dar oricand posibila intr-o lume mult prea grabita si prea indiferenta fata de propria siguranta. De dragul bunastarii financiare, uneori lacomia poate duce la adevarate dezastre al caror barometru sunt pierderea de vieti inocente. Un film despre o calamitate are in primul rand un mesaj moralizator si de sensibilizare, iar aceasta productie coreeana reuseste sa imbine realismul unei astfel de situatii cu spectaculosul efectelor speciale folosite la ilustrarea proportiilor catastrofei descrise.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de Asia Team, traducatorii din echipa – gligac2002 si uruma44 – urand asiacinefililor vizionare placuta si Paste fericit !

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com

Publicat: miercuri 1 mai 2013

Publicat: duminică 28 aprilie 2013

“Kaiji 2” reia firul povestii electrizante din “Kaiji”, beneficiind atat de o audienta peste asteptari in salile de cinematograf din Japonia (asteptarile erau mari pentru fanii manga, iar acestea au fost depasite de sequel-ul live-action realizat in 2011 in traditia unor filme similare precum Death Note sau Liar Game) cat si de aprecierile fanilor jocurilor mintii si a dramelor umane exagerate, in special ca sequel-ul e realizat in acelasi stil care te tine cu sufletul la gura peste 2 ore. Filmul e regizat de acelasi Toya Sato, ce a regizat si Gambling Apocalypse Kaiji in 2009, iar scenariul e scris de acelasi Nobuyuki Fukumoto alaturi de inca doi scenaristi, inspirati din manga Kaiji a lui Tobaku Mokushi Roku. Manga a avut parte de 3 sequel-uri si de o lunga serie anime de televiziune, cei trei scenaristi profitand la maxim de extragerea la discretie a tot ce isi doreau din manga, punand in scena situatii si mai tensionate, ce escaladeaza nivelul de tensiune al filmului. “Kaiji 2” a fost un mare success de box-office in Japonia, iar orientarea si succesul genului jocurilor de supravietuire in Hong Kong sau Coreea au adus importante incasari de peste hotare. Pe langa starul Tatsuya Fujiwara, ce-l interpreteaza din nou pe Kaiji, o intalnim in distributie pe Yuriko Yushioka (din Gantz) si pe Teruyuki Kagawa, ce revine in Kaiji dupa aparitia in filmul original din 2009. Surpriza din distributie o reprezinta Yusuke Iseya, premiat pentru cea mai buna interpretare intr-un rol secundar la Blue Ribbon Awards 2011.

Intr-o realitate oarecum distorsionata, in care lupta pentru supravietuire in societatea actuala e dusa la extrem, exista Teiai Group – un concern care exploateaza lacomia umana intr-un sistem vast de cazinouri. In acestea-i ademenesc pe tinerii dornici de castiguri imense, doar pentru a-i indatora peste masura, ca apoi sa-i foloseasca drept sclavi la munca din subteran. Ito Kaiji a trecut deja printr-o experienta cu Teiai Group. Si-a jucat viata si a pierdut, dupa care a ajuns in subteran. De acolo a scapat trecand peste „puntea vitejilor” – o incercare extrema de care doar el a reusit sa treaca. Dar la niciun an distanta, il regasim din nou indatorat si readus la conditia de sclav. Sa-si plateasca datoria din castigurile realizate aici e practic imposibil. Dar Kaiji se foloseste de „armele” supraveghetorilor si castiga la zaruri o suma imensa, asa ca are la dispozitie doua saptamani de libertate si un milion de yeni. Scopul lui declarat e sa transforme acel milion in doua sute de milioane, bani cu care sa rascumpere libertatea sa si a colegilor de echipa. Dar unde ar putea sa realizeze un asemenea obiectiv, daca nu intr-un cazinou? Deci ajunge din nou pe teritoriul Teiai Group, intr-un loc botezat sugestiv „La Mare au Diable” unde decide sa-si joace banii la o supermasina de Pachinko, denumita „Mlastina” al carei jackpot e de peste un miliard de yeni. Dar lucrurile nu sunt atat de simple. Pentru a invinge sistemul are nevoie de o strategie si de aliati. Asa ca face echipa cu Kotaro Sakazaki – un jucator mai varstnic, cu Yukio Tonegawa – un fost angajat al Teiai Group care si-a pierdut pozitia din partea superioara a structurii de putere datorita lui Kaiji, si cu Yumi Ishida – o tanara al carei tata a fost in subteran impreuna cu Kaiji si care a murit in incercarea de a trece „puntea vitejilor”. Cat despre strategie si felul in care o pun in practica… e o poveste demna de urmarit.

Fiind vorba de un sequel, „Kaiji 2” urmeaza reteta castigatoare a primei parti. Personajul principal evolueaza dupa acelasi tipar, iar personajele secundare chiar daca unele-si schimba rolurile, pastreaza aceeasi linie. Totusi, fata de prima parte, avem o actiune mai putin dramatica, accentul cazand pe jocurile psihologice folosite pentru castigarea mizelor urmarite. Lipsa scenelor „tari” caracteristice filmelor de actiune e compensata de mai buna conturare a personajelor. Interpretarea actorilor e deosebita, reusind sa transmita cele mai variate emotii, atat prin prestatiile individuale cat si prin modul in care rezoneaza intre ei. Fiind produs dupa o manga, filmul pastreaza aura fantastica a povestii. Lumea in care se desfasoara actiunea e o reflexie a lumii contemporane, doar ca in aceasta anumite aspecte subtile dar definitorii ale realitatii sunt exacerbate, eliminandu-se astfel notiunea de echilibru si accentuand conflictul dintre bine si rau. Intreaga poveste e alcatuita din piese extrase din realitatea actuala, dar felul in care sunt asamblate aceste piese dau nota de fantastic. Totul pleaca de la lupta pentru supravietuire. Chiar discursul de la inceput vorbeste despre asta, si privitorul poate fi usor pacalit ca ar fi vorba de un film realist: „Trebuie sa te zbati ca sa supravietuiesti. Doboara-i pe ceilalti ca sa-ti asiguri locul. De la examene, la inhatarea unei slujbe, apoi la fuga dupa promovari. Nu exista exceptii.” E atat de real, nimic fantastic! Daca i-ai dobori pe ceilalti nu inseamna sa-i arunci efectiv de pe o punte agatata de varfurile a doi zgarie-nori. Apoi avem o mare corporatie, ca multe altele, care exista cu scopul precis de a produce profit. Acea corporatie are o strucutra de putere, iar in varful acestei structuri sta o persoana a carei influenta e nelimitata. Corporatia isi realizeaza obiectivele exploatand masele de consumatori. Doar ca in film corporatia despuiata de orice urma de moralitate duce exploatarea pana la sclavie, iar persoana din varful ierarhiei se autodefineste ca rege si telul sau e sa-si construiasca propriul regat. Si mai exista masele de oameni, in film masele de actuali sau potentiali sclavi. Dintre acestia, ocazional se ramarca cate un individ, cum e cazul lui Kaiji, care insista sa provoace si sa se opuna sistemului. El e cel care tine in viata speranta. E dovada ca toate acele valori care definesc umanitatea n-au disparut cu desavarsire. In el exista altruism, empatie, incredere, genialitate, putinta de a se bucura de lucrurile marunte oferite de viata, si e cel care reuseste sa depaseasca obstacolele prin determinarea proprie si capaciatea de a-i scoate din apatie pe ceilalti.

Pentru amatorii genului, filmul este o delectare. Suspansul creste treptat, rasturnarile de situatie dau periodic nota de imprevizibil care tine interesul treaz. Momentele amuzante se intrepatrund cu cele dramatice, iar actiunea se pastreaza la granita dintre real si imaginar, luandu-si substanta din acel filon moralizator care exista de la inceput pana la final.

Multumiri pentru traducerea in premiera in Romania lui lasedan – Asia Team Romania.

Prezentare realizata de corina1002001 – asiacinefil.com

Page 33 of 51

sus

The Berlin File (2013) – un thriller de spionaj spectaculos, cu succes la box-office şi cu… multe aşteptări neconfirmate

Man on the Edge (2013) – Park Shin-yang, gangster noaptea şi şaman ziua, în pragul disperãrii !

Drug War (2012) – Louis Koo şi Sun Honglei ajung faţã în faţã în rãzboiul drogurilor, dupa reţeta lui Johnnie To

Ride Away (2008) – despre suflete rãnite, familii la rãscruce şi… din nou despre Han Hyo-joo !

Sea Without Exit (2006) – samurai sau kamikaze, onoarea are aceeaşi însemnãtate pentru Ebizo Ichikawa şi Yoji Yamada

SIRIUS (2013) – douã destine sub o singurã stea cãlãuzitoare

Miracle in Cell No.7 (2013) – miracolul de la box-office-ul coreean din 2013 ce a uimit lumea !

DOG x POLICE: The K-9 Force (2011) – cel mai bun prieten al omului salveazã Tokyo de sub teroare !

Shark (Don’t Look Back: The Legend of Orpheus) (2013) – un nou serial mult-aşteptat tradus în premierã de Asia Team !

Rhino Season (2012) – un film impresionant al iranianului Bahman Ghobadi despre iubire, poezie şi suferinţã în Iranul post-revoluţionar

Saving General Yang (2013) – epopeea celor 7 fii ai generalului Yang, într-un film de Ronny Yu („Fearless”)

The Pianist (2010) – un proiect romantic „KBS special”, debutul lui Choi Minho (Shinee) pe micul ecran într-un film

Indian Summer (2001) – o iubire nostalgicã şi caldã ca o Varã Indianã…

National Security, 1985 (2012) – o lecţie cutremurãtoare de istorie despre teroarea regimului lui Chun Doo-hwan

“One Perfect Day” (Love’s Rock-Paper-Scissors) (2013) – Yoon Kye-sang şi Park Shin-hye în cãutarea iubirii, în ziua perfectã

Wedding Campaign (2005) – cât de departe ai merge pentru a te cãsãtori ? Soo Ae şi Jung Jae-young ştiu rãspunsul: pânã în Ubzekiss !

Like a Fairytale (2013) – un basm modern într-o miniserie despre iubire şi destin… cadou de Paşti pentru asiacinefili !

The Tower (2012) – lacrimi şi flãcãri în inima Seulului în Ajun de Crãciun

Man of Tai Chi (2013) online subtitrare in romana

Kaiji 2 (2011) – jocul morţii continuã într-un sequel plin de tensiune inspirat de celebra manga „Kaiji”