“The Letter” (1997) a fost, la vremea lansarii lui in cinematografe, cea mai de succes productie coreeana din toate timpurile, avand peste 724.000 de bilete vandute, fiind cel mai vizionat film coreean al anului 1997. In 2004, succesul sau a dus la realizarea unui remake de catre producatorii thailandezi. In regia lui Lee Jung-gook, filmul ii are in distributie pe marele Park Shin-yang (ce a putut fi vazut in cunoscutul serial “Painter pf the Wind” sau “Lovers in Paris”), aflat la al doilea rol intr-un film pentru marele ecran, la 29 de ani, si pe regretata actrita Choi Jil-Sil, una din cele mai bune si mai frumoase actrite pe care Coreea le-a avut, care s-a sinucis in 2008. “The Letter” este important pentru istoria filmului coreean deoarece succesul sau la box-office a dat nastere unui adevarat curent al filmelor si serialelor melodramatice, care timp de 5-10 ani au inflorit si au stors o multime de lacrimi fanilor genului. Anumite teme din acest film se vor regasi in melodramele viitoare, devenind clisee, cum ar fi celebra cutiuta postala ce reprezinta puntea de legatura cu o alta lume, cu trecutul sau cu viitorul (Il Mare, Postman to Heaven). De la “Ghost”-ul hollywoodian (1990), s-a lansat o adevarata moda a introducerii unei melodii definitorii pentru filmul respectiv, iar daca pentru povestea lui Swayze si Demi Moore , melodia orchestrate in 1965 de The Righteous Brothers a devenit caracteristica, pentru “The Letter” amintirile frumoase vor fi pastrate pe ritmul cunoscutei “Stand By Me” a lui Ben E. King

Hwan-yoo lucreaza la Centrul de Cercetare si Dezvoltare din cadrul unui parc dendrologic dintr-un mic orasel coreean. Grabindu-se sa paraseasca gara dupa ce tocmai a coborat din tren, intamplator se ciocneste de o tanara grabita sa prinda trenul- Jeong-in. Fara sa observe, aceasta isi pierde portmoneul si biletul de tren, care sunt recuperate de Hwan-yoo. Acesta porneste intr-o cursa nebuneasca cu un taxi pentru a prinde trenul din urma si a-i inmana tinerei lucrurile pierdute. Astfel cei doi devin prieteni, iar de la o cafea drept multumire pe care i-o ofera Jeong-in, Hwan-yoo ajunge sa-i arate parcul dendrologic unde lucreaza. Cu acest prilej se cunosc mai bine, iar dupa o scurta ploaie de vara cazuta din senin, Hwan-yoo ii marturiseste ca orfan fiind de mic, intotdeauna cand trebuia sa ia o decizie importanta pentru viitorul sau nu avea cu cine discuta. Curand urma sa plece la studii in strainatate, dar ii trece prin cap o idee nebuneasca: sa provoace destinul. Pentru asta apeleaza la o moneda: daca va iesi pajura, va pleca la studii, dar daca va iesi cap, se va insura cu Jeong-in. Frumoasa poveste de dragoste care se naste intre cei doi duce intr-un final la marele pas, casatoria. Cand insa toate lucrurile pareau a merge cum nu se putea mai bine, ceva ingrozitor avea sa puna iubirea celor doi la incercare. Destinul, care fusese provocat, a ripostat !

“The Letter” fascineaza prin atmosfera sa. De altfel, cam toate filmele coreene din anii ’90 au o atmosfera aparte. Scenariile lor intotdeauna sunt simpliste, previzibile, dar mereu cu o doza de originalitate integrata perfect in decor. Natura e unul din elementele definitorii ale acestor productii, iar de aceasta data avem de-a face cu peisajul mirific al unui parc dendrologic care iti da senzatia prezentei in acel loc alaturi de personaje. Scenele lungi, tacute, filmate in miscare, ne amintesc de atmosfera filmelor anilor ’60 (clasicul “The Housemaid” e o dovada a acestui stil de filmare). Povstea de iubire e prezentata rapid, fara prea multe detalii, din unghiul de vedere cu precadere al personajului masculin. Faptul ca personajele sunt orfane de parinti ne sugereaza independenta in luarea deciziilor privind propriile lor vieti, insa nu exista nici o explicatie a motivului pentru care Jeong-in alege sa fie alaturi de Hwan-yoo. In special ca acesta nu este tocmai un barbat chipes, poarta ochelari si la o prima vedere e mult mai extrovertit ca ea. Dilema e rezolvata de realizatori, care pun in gura personajelor replica: “avem atatea lucruri in comun…” , astfel ca nu trebuie sa ne mai dam silinta sa ne punem intrebari, trebuie doar sa acceptam ca “cine ne e dat, acela va veni, intr-o zi, in viata noastra”. Durata filmului (doar 90 de minute) este mult prea scurta pentru a spune in detaliu povestea celor doua personaje, iar evolutia de la comedie romantica la melodrama este rapida, echilibrat raportata la durata totala a filmului. Dupa o ora de vizionare ai impresia ca filmul a spus tot, dar ultimele 30 de minute sunt devastatoare, schimba tot sensul scenariului si transforma “The Letter” in filmul e capatai al genului melodramatic in Coreea. Interpretarea protagonistilor si coloana sonora sunt alte puncte forte ale acestui film, care nu are cum sa nu mearga direct la sufletul spectatorului.

O poveste impresionanta de viata spusa cu mijloace reduse, undeva spre sfarsitul secolului trecut, intr-o vreme in care filmul coreean nu spunea mai nimic in afara unui Im Kwon-taek. Greutatile prin care trecea societatea coreeana in acei dificili ani (criza economica, somaj, depresii) au dat nastere unui gen – melodrama – a carui prezenta era parca ceruta de public. Dupa “The Letter”, timp de aproape 5 ani s-au realizat nonstop melodrame, atat pe marele cat si pe micul ecran, si automat au aparut si cliseele. E greu sa judeci “The Letter”, realizat in 1997, dupa ce ai vazut zeci sau sute de melodrame cu aceeasi poveste devenita clasica, mereu marsand pe aceeasi reteta de succes din anii de inceput ai genului in Coreea. Cu toate acestea, gandindu-te ca totul a pornit de la un astfel de film cu un buget redus, filmat dupa metode demodate, intfotdeauna ce este original nu poate decat sa impresioneze. Daca nu urmaresti “The Letter” nu poti realiza amploarea fenomenului numit “melodrama” care pana in zilele noastre continua sa fie explorat, ca si cum nu ar fi spus inca tot.

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com