O noua poveste din seria coreeana “Love Story”, “The Rose”, ne prilejuieste reintalnirea cu Kim Jong Hyun (cunoscut pentru recentul rol negative “Tangqishi” din serialul “Empress Ki”), pe atunci un tanar de 24 de ani, cu actrita Kim Tae-yeon (Jenny din “All In”) si mai ales cu excelentul Lee Kyung-young, unul din actorii de top ai Coreei, care azi poate fi usor recunoscut in filme datorita in special parului sau carunt. De aceasta data, tema celor doua parti ce compun povestea este iubirea interzisa dintre fiica unui interlop si politistul desemnat sa il aresteze pe tatal acesteia. Subsidiar, mai exista o iubire ce face subiectul acestui episod, cea purtata de fiica tatalui sau care mai mult da impresia ca se foloseste de propria lui familie pentru a-si atinge obiectivele decat sa tina cu adevarat la ea. “The Rose” are un parfum aparte, imbinand romantismul cu actiunea pe fundalul anilor crizei economice din Coreea ce a prilejuit o inflorire a afacerilor ilegale ale bandelor interlope.
Min Jong-gu e un interlop in varsta care fuge cu banii Mafiei si ii da pe principalii capi ai bandei Sam Doo pe mana Politiei. In timpul operatiunii de interventie a politiei, el reuseste sa fuga, avand asupra sa registrele contabile ale Mafiei. Motiv suficient sa devina o tinta pentru acestia, dar si pentru Politie, multi ravnind la o promovare prin capturarea lui Min Jong-gu.. Detectivul Park nu pare a fi strain de Min Jong-gu, pe urmele caruia se afla de ani buni. Urmarind un joc cu bataie lunga, acesta lasa sa se scurga catre Mafie informatia legata de cel care i-a tradat, scopul fiind ca prin aceasta sa-l constranga pe Min Jong-gu sa se predea, cu registrul contabil cu tot. Impreuna cu detectivul incepator Kang, cei doi primesc misiunea supravegherii locuintei fiicei interlopului, Min Ji-hyun, in speranta ca tatal acesteia va incerca sa o contacteze. Desi fata pare inocenta, recunoscand ca nu a mai vorbit de mai bine de 2 ani cu tatal ei, detectivul Park nu se lasa usor pacalit. In schimb, bobocului Kang, fata ii cade cu tronc, iar operatiunea de supraveghere ii va adanci si mai mult sentimentele. Toate bune si frumoase, pana intr-o zi, cand fata e la un pas sa fie rapita…
Traducerea a fost efectuata in pemiera in Romania de cristinab, Claudia si Adina (Asia Team) pentru asiacinefil !
Prezentarea: cris999 – asiacinefil
I Do, I Do (2012) – o comedie romanticã despre alegeri şi constrângeri în societatea coreeanã modernã
Oamenii folosesc o mare varietate de simboluri pentru a comunica intre ei, pentru a se identifica ei insisi si lumea din jurul lor. Limbajul trupului, gesturile, simbolurile religioase, culorile, simbolurile naturale, toate functioneaza aproape la nivel subliminal, mai profund si mai direct decat un cuvant scris sau rostit. Un astfel de simbol este, ca vrem sau nu sa recunoastem, si pantoful, ce are o semnificatie aparte. In Coreea de Sud, pantofii sunt un simbol al statutului social. Ei simbolizeaza atat puterea si autoritatea, cat si obedienta si simplitatea. Spre exemplu, in trecut, sclavii nu purtau pantofi si ii asociau cu bunastarea, libertatea, confortul, dar si cu vanitatea si aroganta. In timp, pantofii au capatat diverse conotatii; acestia ne incalzesc picioarele, deci pot simboliza protectia sau un mediu in care te poti simti protejat. Pantofii vechi, uzati, sunt un simbol al greutatilor, al vietii grele, in timp ce pantofii cu toc inalt au, se spune, conotatii erotice (asa-numitele “femei fatale” nu vor fi vazute niciodata umbland in pantofi sport…) Un lucru este cert: pantofii fac parte din viata omului, dandu-i culoare. Multe tinere sud-coreene considera pantofii cu tocuri inalte (poate si datorita staturii lor scunde) un accesoriu obligatoriu, la care tin foarte mult, ca si cum ar fi un element al propriei identitati. In plus, ce femeie nu viseaza la o colectie de pantofi din care sa poata alege pentru folosinta o pereche pe cat posibil in fiecare zi ? Pentru persoanele obsedate de acest subiect, probabil vizionarea serialului “I Do, I Do” nu este o recomandare potrivita, pentru ca in mod sigur ceea ce vor vedea in materie de pantofi le va starni nu doar imaginatia ci si dorinta de a poseda. Dincolo de zecile de modele de pantofi ce constituie decorul acestui inedit serial coreean, “I Do, I Do” nu e o poveste exclusiv despre pantofi. Scenariul abordeaza doua teme mai putin intalnite in k-drame, anume cea a femeii nemaritate trecute de 30 de ani ce se confrunta cu o sarcina accidentala, si tema femeilor de succes ce aleg barbati pe care multe le-ar considera sub nivelul lor. Si cum Coreea e, dupa cum se stie, tara intalnirilor si mai ales a casatoriilor aranjate, aprobarea familiei e un element crucial in destinul viitor al unui cuplu. Statutul si ocupatia sunt un element extrem de important. Iar serialul nu ezita sa puncteze toate aceste aspecte ale vietii aparent banale de zi cu zi ale unei femei coreene cu aspiratii in domeniul designului de pantofi, ca si decizia neobisnuita a unei femei singure de a aduce pe lume un copil fara a fi casatorita. Cel putin societatea coreeana nu accepta o asemenea atitudine, ce o considera umilitoare pentru o femeie, insa nici nu ofera o alternative, avorturile fiind interzise prin lege. Serialul nu ezita sa abordeze o asemenea tema speciala, dar si provocarile societatii la adresa unei mame singure ce trebuie sa-si creasca pe cont propriu copilul, in absenta unui tata. In rolul protagonistei o revedem pe actrita Kim Sun Ah, devenita celebra cu rolul din “My Lovely Kim Sam Soon”, insa de aceasta data chiar daca personajul ei trece printr-o serie de intamplari hilare, avem in fata o Kim Sun Ah sobra, mereu incruntata, prea putin zambitoare, indecisa, meditativa, chiar enervanta, pentru ca deseori da impresia ca nu stie ce-si doreste cu adevarat. Lee Jang-woo, pe care l-am vazut deja in “Bel Ami” in rolul rivalului playboyului la sufletul protagonistei, e si in acest serial in competitie cu un doctor ginecolog, interpretat de Park Geon-hyeong, nimeni altul decat personajul negative Do-jin din “Kingdom of the Winds”. In ciuda distributiei bune si a tematicii inedite (peste 500 de perechi de pantofi au aparut pe durata celor 16 episoade in acest serial !), “I Do, I Do” a avut ratinguri sub asteptari, cu o medie de 8,2 procente la nivel national in Coreea, la data difuzarii (mai-iulie 2012). Hwang Ji-an (Kim Sun Ah) este un designer de succes care trebuie sa faca fata diferitelor provocari si obligatii sociale. Iesind in fuga de la un eveniment pentru a merge la o alta inalnire, nu este atenta si in apropierea unei treceri de pietoni este trantita la pamant de un motociclist. Dupa ce se aduna amandoi de pe jos, incepe inevitabila cearta cu invinuiri aruncate de ambele parti. Pentru ca se grabeste foarte tare si nu are timp de explicatii, il roaga pe Park Tae- Kang (Lee Jang-Woo) – cel care o accidentase – sa o duca cu motocicleta spre urmatoarea locatie, care se dovedeste a fi o petrecere de aniversare a parintilor ei, petrecere care intre timp se terminase si parintii plecasera. Urmeaza alte deplasari care acopera mare parte a zilei, Tae-kang asteptand-o nu pentru ca amabilitatea ar fi punctul lui forte, ci pentru ca Ji-an i-a promis ca ii va acoperi costurile cu repararea iubitei lui “Beyonce” – motocicleta. Asteptand-o, Tae-kang asista la diferite intamplari din viata acestei “ahjumma”, cum ii spune el, unele nostime, altele care se lasa cu lacrimi, si trage concluzia ca ahjumma nu are deloc o viata prea vesela. Asa ca spre sfarsitul zilei decid sa-si inece amarul cu ceva bautura, care ii face sa vada altfel lumea, ba chiar isi gasesc si cateva puncte comune, se imbata bine si se trezesc dimineata dezorientati, mahmuri si amnezici, dar amandoi in acelasi pat, la un hotel. Dupa hilarele momente de stanjeneala si panica, se despart, si totul pare ca se termina aici. Gresit. Tot incercand sa uite intamplarea si spunandu-si fiecare ca noaptea petrecuta impreuna nu inseamna nimic, se vor tot ciocni unul de altul cu ocazia diferitelor intamplari, mare parte a timpului aruncandu-si vorbe grele unul altuia, iar in momentul cand ajung sa lucreze impreuna – ea sef, el subaltern -, relatia dintre ei devine din ce in ce mai tensionata. Adevarata problema, si inca una uriasa, se iveste atunci cand Ji-an descopera ca este insarcinata. Socata, refuzand sa accepte realitatea, il invinuieste pe Tae-kang, care nu stie de ce este acuzat, nebanuind inca ce isprava a facut. Si ca dezastrul sa fie complet, parintii lui Ji-an o obliga sa mearga la o intalnire pe nevazute cu fiul prietenilor unor prieteni, la care, ascultatoare, Ji-an merge. Asa il cunoaste pe Jo Eun-sung (Park Gun Hyung) care este… medic ginecolog. In situatia data, Ji-an incearca din rasputeri sa gaseasca raspunsuri la indoielile ce o cuprind. Trecuta bine de treizeci de ani, considera ca nu se va casatori niciodata si nici nu va face copii, asa ca trateaza cu seninatate semnele ceasului biologic, care bate ireversibil. Isi construieste statutul in ani, muncind de foarte tanara pentru visul de a deveni designer de pantofi. Ajunsa la apogeul carierei, vazuta foarte bine la locul de munca, primind chiar propunerea de a prelua presedintia firmei, parcursul profesional aflat pe o linie ascendenta, toate acestea sunt pe cale sa dispara din cauza unei aventuri. Dilema care va trebui rezolvata si care este dilema femeii moderne e daca poti avea si familie si cariera, avand in vedere ca amandoua cer sacrificii enorme. Ji-an se vede scoasa brutal din zona de confort si siguranta in care se situase, trebuind sa faca fata realitatii, intrebarilor si indoielilor intr-o societate in mare parte ultra conservatoire, in care orice abatere de la morala duce la stigmatizare si marginalizare. Nu ia in calcul casatoria care ar salva aparentele pentru ca il considera pe Tae-kang un copil natang, fara scoala si fara calitati. Aflat in primii ani ai tineretii, naiv si copilaros, acesta traieste vanzand pantofii pe care tatal sau ii copiaza dupa originale, iubindu-si cu ardoare motocicleta, intalnindu-se cu cel mai bun prieten, visand la o viata mai buna pentru tatal sau, (un meserias desavarsit dar lipsit de noroc) scoala nefiind in preocuparile sale. Considerat un ratat de Ji-an, pare ca nu are nici un viitor, asa ca nu este tocmai candidatul ideal, asa cum este Jo Eun-sung de exemplu. Medic, aratos, curtenitor joaca pe cartea indiferentului fata de Ji-an, iar cand isi da seama ca o place, vestea sarcinii cade ca un trasnet peste el, dar o primeste demn, barbateste si isi arata disponibilitatea de a o ajuta ca prieten.
Cum vor evolua personajele acestei comedii romantice, cum vor rezolva situatiile neprevazute din vietile lor, ce raspunsuri vor gasi la intrebarile si framantarile care ii macina, toate astea si altele le vom gasi in cele 16 episoade ale serialului, in care o vom reintalni pe Kim Sun Ah la fel de fermecatoare si naturala cum ne-a obisnuit in celelalte roluri in care a jucat, si pe mai tanarul ei partener Lee Jang Woo. Impreuna vor da nastere la multe momente comice, mai ales la inceputul relatiei lor cand erau precum apa si uleiul, dar si la altele induiosatoare, tandre sau tensionate. Iar tabloul de final este insasi chintesenta vietii care merita orice sacrificiu.
Prezentare realizata de Iuliana – asiacinefil
Ghost Train (Otoshimono) (2006) – un bilet de tren misterios pentru o invitaţie de nerefuzat în seara de Halloween !
Odata cu “Ringu”, “The Grudge” si “Dark Water”, filmul horror japonez cunoaste o adevarata explozie. Succesul neasteptat la nivel international al celor doua productii (care la scurta vreme au avut parte de remake-uri peste Ocean) au incurajat industria japoneza de profil, iar pana in 2007-2008 cand interesul pentru aceste productii incepe sa scada, au fost lansate o multime de filme horror japoneze de calitate buna, precum “Premonition”, “Infection” sau “One Missed Call”. In acelasi trend se inscrie si “Ghost Train”, care, dupa cum o spune si titlul, are in centrul sau o poveste cu fantome ce bantuie o linie de cale ferata. Filmul, regizat de Takeshi Furusawa, scenaristul lui “Doppelganger” al lui Kiyoshi Kurosawa, a fost inspirat dintr-un fapt real petrecut in zona Mizunashi in anul 1971, cand o anume Yaeko Aonuma a murit intr-un accident de tren. Regizorului i-au trebuit 2 ani sa finalizeze scenariul, si chiar daca are toate cliseele specifice genului, filmul s-a dovedit o reusita a genului horror japonez. Ca dovada, “Ghost Train” a fost primul film japonez care a avut premiera mai intai in Coreea de Sud, si abia 2 luni mai tarziu si in Japonia. In acelasi an 2006, un roman si o adaptare pentru benzi desenate au fost lansate pe piata, in timp ce un an mai tarziu filmul a fost dublat in engleza si lansat pe dvd in Statele Unite. In rolurile principale, regizorul i-a distribuit pe Erika Sawajiri, ce anterior aparuse in succesul “Shinobi”, si pe Shun Oguri, deja cunoscut pe atunci pentru o multime de roluri in seriale de televiziune (celebre sunt rolurile din Boys over Flowers, Gokusen, Train Man sau GTO), dar si din mai multe filme horror in care a fost distribuit (ca dovada a cat de bine a prins genul in Japonia), precum Neighbour No 13, Reincarnation, Waters, plus Azumi 1 si 2.
Nana Kimura (Erika Sawajiri), sefa de clasa la un liceu japonez, si sora ei mai mica cu 9 ani, Noriko, aflata inca la scoala primara, trebuie sa se descurce singure in momentul in care afla ca mama lor e depistata la un control regulat cu probleme grave la inima si e internata. In timp ce mergeau sa o viziteze la spital, acestea sunt oprite de Takashi, un coleg de clasa al lui Noriko, care le spune ceva bizar. Anume ca a gasit un bilet de tren pe jos si ca o doamna ciudata i-a spus ca in curand va muri. Desi e linistit de Nana, la scurt timp baiatul dispare in mod misterios, afisul cu chipul sau fiind expus in statia de tren unde a avut loc si scurta discutie. Tot acum, un conductor de tren, Shunichi (Shun Oguri), ce-si indeplineste cu constiinciozitate si pasiune meseria, e nevoit ca in timpul unei curse sa franeze brusc trenul, sustinand ca a vazut pe cineva pe sine. Poate ca seful sau l-ar fi crezut daca acest lucru se intampla pentru prima oara, insa fiind a “n”-a oara cand da peste cap programul si aduce zeci de sesizari de la calatorii ce intarzie in activitatile zilnice, decide sa il treaca “pe linie moarta”, dandu-I de lucru la biroul de obiecte pierdute al statiei. Si tot acum, intr-o zi oarecare, intr-un tren, un pierde vara, Shigeru, gaseste o bratara in tren si i-o daruieste in gluma lui Kanae, o colega de clasa cu Nana, laudandu-se ca a muncit din greu pentru a io cumpara. Destinul tuturor acestor personaje se schimba brusc in momentul in care micuta Noriko dispare misterios si ea dupa ce preda biletul de tren bizar gasit pe jos la biroul de obiecte pierdute, dupa ce Kanae constata ca bratara primita in dar nu mai poate fi scoasa de pe mana si dupa ce Shuichi, fostul conductor, afla o poveste infioratoiare despre tunelul unde s-a produs incidentul ce i-a adus retrogradarea. Incet, povestile se leaga intre ele, pe fundalul unei voci infioratoare ce rosteste fara incetare “Vrea ce e al meu !”.
Pentru cunoscatorii j-horror-urilor, “Ghost Train” nu se poate spune ca iese cu ceva in evidenta mai mult decat oricare alta productie de gen. Nici un alt horror japonez nu a reusit sa se ridica la nivelul unui “The Grudge”, si a trecut deja un deceniu de atunci. Asta poate si pentru ca e un gen, ca si melodramele, in care cu greu poti sa aduci ceva nou. Exista cliesee, fire narative care in mod intentionat sunt construite in asa fel incat sa ocoleasca solutiile pe care orice persoana obisnuita le-ar allege, si toate acestea pot da uneori impresia unor lipsuri sau cea de saturatie. E usor sa desfiintezi un horror dupa ce acest gen face istorie inca de pe vremea productiilor antebelice cu Nosferatu. Mai greu e sa vezi partile pozitive ale unui astfel de film, si in general fiecare horror care cat de cat se respecta are astfel de elemente care sa te tina langa film pana la finalul sau. “Ghost Train” muta intreaga poveste in jurul unei statii de tren si a unui tunel, dar in final ajunge sa aiba atat accente melodramatice cat si un mesaj despre insemnatatea prieteniei, lucru de remarcat in conditiile in care filmele horror in general se incheie pessimist, cu mai toate personajele disparand pe parcurs in urma unor morti violente. In primul rand trebuie remarcat decorul ales de regizorul scenarist, care e totodata si locul perfect pentru o poveste de groaza: coridoare intunecate, un birou darapanat de obiecte pierdute ce capata valente misterioase odata cu vechimea obiectelor depozitate si cu faptul ca posibil ca insisi stapanii lor sa fi murit de cand se afla depozitate acolo; peroane pustii, trenuri ce apar din tuneluri intunecoase scotand sunete asurzitoare. Inserarea unor elemente stranii, supranaturale, pe acest fundal, nu poate garanta decat o poveste terifianta, ce-ti da fiori, iar atmosfera e totul in astfel de filme. Cand vine vorba de cineastii japonezi ai genului, cu siguranta vorbim de niste maestri ce stiu sa dozeze perfect tensiunea, pastrand echilibrul si coerenta povestii pana la final. Povestea personajelor e mai putin importanta. Personajele sunt scoase din mediul lor social, fiind analizata strict latura intunecata sau irationala a fiecaruia, modul in care reactioneaza in situatiile neobisnuite. Socializarea fiecarui personaj e doar un pretext. Kanae e o eleva dezinteresatade scoala ce are un anturaj rau famat; Shigeru e un pierde-vara pus mereu pe sotii; Noriko e o eleva de scoala primara care incearca sa socializeze cu Takashi, colegul ei de clasa ce dispare in mod misterios; Nana Kimura e colega de clasa cu Kanae, e sefa clasei, in timp ce conductorul ce vede fantome pe calea ferata incearca sa se integreze si el in colectivul de la caile ferate. Toti, insa, sunt respinsi din mediul lor si, in mod inexplicabil, printr-un context de evenimente (sa-i zicem destin ?) ajung sa fie aruncati in directia opusa, spre izolare, spre intrarea intr-un cerc restrans, spre singuratate. Aceasta e una din trasaturile de baza ale genului horror, indiferent ca e vorba de povesti cu fantome, psihopati sau alti marginalizati: scoaterea unui personaj din mediul sau, din viata normala de zi cu zi, din cercul de relatii pe care si l-a creat in lumea reala, si atragerea lui spre opusul situatiei normale, unde ii sunt urmarite reactiile si in cele mai bizarre situatii. Scopul nu este neaparat testarea limitelor personale, cat o prezentare a unei situatii dintr-un unghi deformat, intocmai ca acele oglinde deformate din parcul de distractii, care schimba infatisarea unei persoane. Ce face genul horror japonez fascinant e misterul explorat la maxim, decenta exprimarii mesajului (spre deosebire de horror-urile hollywoodiene pline de limbaj obscen si scene de nuditate sau trimiteri spre asa ceva) si faptul ca ai impresia ca de la inceput pana la sfarsit esti parte a unui joc psihologic cu o anumita logica, pornesti la un drum care te duce undeva, iar in final nu se termina totul intr-o baie de sange sau prin apelul la violenta extrema gratuita. “Ghost Train”, din contra, are si un mesaj, ceea ce completeaza perfect asteptarile de la un astfel de film asiatic.
Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prewzentarea: cris999 – asiacinefil
No Tears for the Dead (2014) – Jang Dong-gun, bãrbatul care plânge
Dupa un an de pauza, Jang Dong-gun revine pe marele ecran intr-o productie de la care asteptarile au fost foarte mari, “No Tears for the Dead” (cunoscut si ca Crying Man, Barbatul care plange). Obisnuit cu succesul atat pe micul cat si pe marele ecran (A Gentleman’s Dignity, Brotherhood of War, My Way, Dangerous Liaisons), anul de absenta ar putea fi justificat de implicarea in acest proiect, timp de 4 luni starul efectuand antrenamente fizice la o scoala pentru filmele de actiune din Seul, dar si antrenamente de lupta efectuate in Statele Unite, unde s-au si filmat cateva scene din film. Regizorul scenarist Lee Jeong-beom, ce a devenit celebru dupa succesul extraordinar al productiei “The Man From Nowhere”, incearca in “No Tears for the Dead” sa aplice aceeasi reteta a succesului. Extrem de pretentios si atent la detalii, acesta a luat interviuri soldatilor din fortele speciale ale Coreei si Statelor Unite pentru a afla detalii despre pregatirea si realitatea lumii lor, incorporand toate aceste informatii in scenariul sau. Din pacate, tot acest efort nu a dat roadele asteptate. In ciuda numelui regizorului si al vedetei de pe afisul filmului, “No Tears for the Dead” nu a facut fata concurentei productiilor americane “X-Man Days of Future Past” si “Edge of Tomorrow”, lansate in aceeasi perioada, productii ce au dominat mai mult de o luna de pe primul loc box-office-ul coreean. Ocupand abia locul 5 in box-office in saptamana premierei si atragand doar 600.000 de spectatori in salile de cinematograf, filmul a obtinut incasari modeste, de numai 4,6 milioane de dolari. Din pacate pentru realizatori, nu doar concurenta a blocat drumul spre succes al filmului, ci insusi scenariul sau, extrem de haotic, concomitent cu numarul mare de personaje (multe non-asiatice) ce au facut ca un sfert din film sa fie vorbit in engleza sau chineza. In rolul principal feminin regizorul a distribuit-o pe actrita Kim Min-hee (premiata pentru rolul din “Very Ordinary Couple”), solutia de rezerva in momentul in care Lim Soo-jung a renuntat la proiect.
Gon (Jang Dong-gun) si-a trait de mic copilaria in Minnesota, Statele Unite, dupa ce a parasit Coreea dus de mama sa pe Taramul Fagaduintei in cautarea unui viitor. In scurt timp insa, aceasta cade in patima alcoolului, incercand sa-si abandoneze in repetate randuri copilul, pana cand a sfarsit prin a-si lua viata. Antrenat ca un asasin la adolescenta, Gon ajunge sa lucreze la comanda capilor lumii interlope americane. Intr-o zi, acesta decide sa renunte la viata de asasin, insa i se incredinteaza o ultima misiune: sa lichideze un anume Ha Yun-guk. Acesta sustrasese un fisier din calculatorul unui om cheie al lumii interlope, ce spala bani negri in Coreea si-i depunea in conturi secrete din insulele Cayman. Fisierul continea datele de conectare la un cont de nu mai putin de 100 milioane de dolari, bani ce apartineau Triadelor chineze implicate in afacere. Misiunea e indeplinita cu succes, dar nici un stick cu fisierul sustras nu este gasit. Mai mult, in timpul misiunii, fetita de doar 9 ani a lui Ha, ce se afla intamplator la fata locului, e ucisa accidental de Gon. Inainte de a fi ucis, Ha reuseste sa transmita fisierul cu datele contului la 3 persoane, intre care una este sotia lui cu care nu a mai tinut legatura de peste 2 ani, Choi Mo-gyeong. Gon primeste o ultima sansa de la seful sau pentru a repara greseala: sa mearga in Coreea, sa puna mana pe fisierul trimis femeii si sa o ucida pe aceasta, de ceilalti 2 ocupandu-se altcineva. Macinat de remuscari pentru uciderea fetitei lui Choi Mo-gyeong si presat de interlopi, Gon trebuie sa ia o decizie dificila.
Filmul face o incursiune in viata unui asasin platit folosit de Mafia internationala pentru rezolvarea treburilor murdare. Gon, interpretat de Jang Dong-gun, e asasinul din centrul povestii, un personaj tacut, discret, care e lipsit de aura de erou ce bate pe toata lumea care ii sta in cale. Acesta are o drama ascunsa adanc in suflet, care iese la suprafata in momentul uciderii accientale a unei fetite de 9 ani. Incidentul il marcheaza, din acel moment supunandu-se unei auto-analize cazre il tine mereu in tensiune. Primind misiunea de a o ucide pe mama fetei pentru ca aceasta ar fi primit un mail cu datele condifentiale de la sotul defunct, acesta initial ezita sa indeplineasca misiunea. Mai apoi, treptat, ceva se intampla in universal lui interior, ceva ii rapeste putin cate putin elanul criminal. Si nu, nu se indragosteste de cea pe care trebuie sa o ucida, ci pur si simplu vede in drama femeii posibila drama a mamei sale din anii copilariei. Interesanta latura psihologica a acestui personaj si modul in care remuscarile il transforma, acest lucru asigurand componenta dramatica, umana, a filmului. In rest, intregul film e o insiruire de detalii si indicii aparent fara legatura, care te lasa putin in ceata in prima jumatate a sa, dand impresia unui scenario haotic. Abia in a doua jumatate avem parte de o dezlantuire a personajului principal, insa nu in sens artistic, ci fizic. Se poate vedea de ce Jang Dong-gun s-a antrenat 4 luni pentru acest rol, aproape 50 de minute filmul transformandu-se intr-un joc de Counter Strike real, din care nu lipseste arsenalul militar, impuscaturile fara oprire, violenta fizica si verbala, sangele si actiunea dusa la cotele cele mai inalte. Jang Dong-gun nu impresioneaza artistic cu nimic in acest rol, nici macar cu lacrimile de la final si din titlu care, veti vedea, au semnificatia lor si e una strict personala. Poate doar cu forma fizica, dandu-ti impresia ca chiar este un militar cu pregatire, insa e departe de rolurile din “My Way” si “Dangerous Liaisons”, in acest din urma film fiind de-a dreptul cuceritor. Se pune, atunci, intrebarea de ce a acceptat sa joace acest rol ? Raspunsul e simplu: a devenit deja o traditie in cinematografia coreeana ca fiecare actor sa-si treaca in CV cel putin un rol intr-un film/serial istoric, dar si intr-un film de actiune in stil hollywoodian, exploziv, care sa-i puna in valoare calitatile fizice, inainte sa ajunga la o varsta la care astfel de roluri nu mai sunt potrivite pentru el. In plus, jucand si astfel de roluri, eventual chiar negative, fanii actorilor isi pot da seama de talentul acestora si in alte ipostaze decat cele clasice, pozitive. Au trecut prin asta toti marii actori coreeni odata cu Hallyu, ca e vorba de Joo Jin-mo (A Love), So Ji-sub (Company Man), Lee Byung-hun (IRIS), Ryoo Seung-ryong (The Target) sau Gong Yoo (The Suspect), iar lista ar putea continua. “No Tears for the Dead” va ramane, probabil, un film oarecare din cariera marelui actor si datorita scenariului indecis in prima sa jumatate, lucru taxat de public, ce nu s-a grabit sa vizioneze productia in cinematografe, dupa primul val de spectatori, a caror parere e decisiva pentru succesul unui film. Per total, un film pe jumatate exploziv, jumatate anost, in care protagonistii isi rostesc replicile comune… la telefon, un film cu multe personaje ce apar si dispar la fel de repede dar cu o dramatizare care reuseste sa explice anumite lucruri si totodata sa tina spectatorii in priza, sensibilizandu-i la drama protagonistilor. In mod sigur amatorii de filme de actiune obisnuiti cu violenta gratuita a filmelor hollywoodiene nu vor avea ce regreta, tensiunea si dinamismul animand scenariul atunci cand acesta trage inapoi filmul. Un film de 5, maxim 6 stelute din 10.
Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de cristinab, uruma si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil !
Prezentarea: cris999 – asiacinefil
The White Haired Witch of Lunar Kingdom (2014) – un blockbuster chinezesc inspirat dintr-un roman wuxia celebru, readaptat
Moda remake-urilor pare a fi cuprins si cinematografia chineza de cativa ani buni, filme precum “Iceman”, “Butterfly Lovers” sau “Flying Guillotine” inscriindu-se in acest demers ce-si are originea in curentul de peste Ocean axat pe ideea de franciza. Mai exact, se incearca realizarea unor remake-uri ale unor filme de succes de ieri dupa o metoda noua, cea a despicarii firului narativ in povesti multiple care sa fie tinute in viata cu continuari. Si totusi, “The White Haired Witch of Lunar Kingdom” incearca sa mearga impotriva acestui curent, filmul nelasand loc unei posibile continuari. Regizat de Jacob Cheung (A Battle of Witts), filmul nu este un remake dupa clasicul The Bride With White Hair din 1993, ci o readaptare a romanului wuxia Baifa Monu Zhuan al cunoscutului scriitor chinez Liang Yusheng. O multime de seriale chinezesti dar si 4 filme inspirate din acest roman au facut cunoscuta povestea lui, insa de data asta regizorul Jacob Cheung a adaptat romanul intr-un scenariu inedit, extreme de captivant, fara similitudini in privinta actiunii cu vreun alt film sau serial anterior. Acest lucru a fost apreciat din plin de iubitorii chinezi de fantezie si wuxia, care au umplut salile de cinematograf, transformand “The White Haired Witch of Lunar Kingdom” intr-un mare succes de box-ofiice. Cu un buget de 16 milioane de dolari, filmul a avut incasari de nu mai putin de 61,9 milioane dolari, aflandu-se in topul filmelor chinezesti ale acestui an. In rolurile principale, Fan Bingbing si Huang Xiaoming formeaza cuplul central, in timp ce Vincent Zhao are rolul negativ. In timpul filmarilor ce au durat 4 luni, actorul principal Huang Xiaoming a cazut de la 3 m inaltime in timpul unei cascadorii pe care si-a realizat-o singur, fracturandu-si 2 degete de la picior si stand in carucior timp de 2 saptamani. Desi nu s-a recuperate complet, acesta si-a incheiat cu succes filmarile, neintarziind trimiterea productiei la faza de post-procesare.
In prima jumatate a secolului XVII, spre apusul dinastiei Ming, in Muntii Wudang timpul pare a se fi oprit in loc. Si totusi, batranul maestru Ziyang cauta sa-si desemneze un succesor in urma unei competitii decisive. Alesul e Zhuo Yihang, discipolul sau, nepotul Guvernatorului Chang-Shuan-ului. Acesta se considera lipsit de experienta necesara pentru a deveni un lider, insa vorbele maestrului sau ii arata ca nu e vorba de a conduce Wudang-ul, ci de a-l sluji pe viata, iar pentru asta tot ce inseamna lipsa se poate completa pe parcurs. Ca nou Sef al Wudang, Zhuo Yihang primeste misiunea de a duce Imparatului Pilulele Rosii, un leac revigorant pe care in mod traditional Wudang il prepara anual pentru Majestatea Sa. In drum spre Palatul Imperial, Zhuo Yihang ajunge intr-o pestera misterioasa, unde cunoaste o tanara fermecatoare razboinica, cu care are o mica confruntare in momentul in care incearca sa citeasca o inscriptie cu povete de pe o stanca. Fascinat de fata fara nume, ii promite ca la urmatoarea intalnire aranjata de destin ii va da un nume, dupa care isi vede mai departe de drum. Fata se dovedeste a fi Rakshasa de Jad, o asasina necrutatoare cautata de toti oamenii Imparatului, ce ii jefuia pe cei corupti si impartea hrana celor sarmani. Tot cautat de autoritati va sfarsi si interlocutorul ei de ocazie, Zhuo Yihang, dupa ce Pililele Rosii livrate Imparatului ii provoaca moartea acestuia. Prinsi amandoi in valtoarea unor jocuri de culise ale tradarii si pentru putere de la Palat, cei doi indragostiti se refugiaza in Fortul Luna, o fortareata naturala inexpugnabila, unde Zhuo Yihang descopera o lume noua… Curand, linistea Paradisului terestru e amenintata de pericole…
Povestea din “The White Haired Witch of Lunar Kingdom” e structurata in jurul a doua genuri diferite, fiecare cu variatiunile sale. Prima jumatate e o aventura cu radacini in realitate, in timp ce a doua parte lasa locul fanteziei si imaginatiei. Faptul ca in prima jumatate, elementele de fantezie sunt doar un pretext ce incita imaginatia, nu face decat sa sporeasca misterul si curiozitatea spectatorului, care mai apoi e pe deplin satisfacuta de continuarea plina de neprevazut, in care hotarul imaginar e trecut in ambele sensuri cu ajutorul unor simboluri si, desigur, al efectelor speciale si vizuale. Filmul are un ritm bun, si cu exceptia unui moment din prima jumatate cand in decursul catorva minute se produc o multime de evenimente neprevazute dand senzatia de repezeala, realizam intr-un final ca acele minute nu reprezinta decat intriga filmului, momentul in care taberele se contureaza cu claritate, dupa care povestea isi urmeaza cursul firesc fara vreo pripeala si fara sa dea senzatia de plictis. De remarcat coloana sonora, care ca de obicei in filmele de fantezie chinezzesti e cuceritoare, subliniind cand momentele de romantism, cand cele de tensiune si intensitate maxima. Personajele principale sunt excelent interpretate de minunata Fan Bingbing si de aratosul Huang Xiaoming, mai in varsta cu doar 4 ani decat partenera sa din film. Unii au vorbit de faptul ca nu ar fi existat chimie intre cei doi, insa acestea nu sunt decat vorbe in vant deoarece rolul interpretat de Fan Bingbing nu solicita neaparat o chimie tipica unui film romantic, de exemplu. “The White Haired Witch of Lunar Kingdom” nu este un film romantic la origine, desi are momente romantice in egala masura cu scene spectaculoase de lupta, cu intrigi de culise sau cu fantezie. Cine doreste sa vada un film chinezesc fantezie/romantic cu chimie intre protaginisti nu are decat sa vizioneze ”Butterfly Lovers”. Fan Bingbing face un rol excelent dincolo de orice, reusind sa dea personajului sau nota de sobrietate care se spune o avea personajul din romanul lui Liang Yusheng. Cu machiajul “emo“ si mina mereu trista si necrutatoare ea da viata unei altfel de “Zane” decat “zana cea buna” din basmele pentru cei mici. In realitate e o justitiara ce nu ezita sa comita crime atroce impotriva celor corupti si nedepti cu populatia de rand ce se zbate in foamete si saracie. Personaj complex, cu masca ce-i acopera jumatate din fata, joaca perfect rolul unui “Robin Hood” feminin chinezesc ce nu iese din limitele personajului sau fantastic decat atunci cand fara voia ei se indragosteste de craiul venit din Muntii Wudang. Acesta din urma e un adevarat Fat Frumos, bine facut, cunoscator al medicinei traditionale, inteligent, recent numit successor la conducera Wudangului de catre maestrul sau. Nu e un personaj naiv, cum deseori filmele chinezesti de gen introduc in trasaturile personajului principal, intelege perfect tot ce se petrece in jurul sau, iar in momentul in care increderea in cea pe care o iubeste ii este pusa la incercare, nu actioneaza necugetat, in ciuda instinctului care intai de toate il infioara. Desi se considera insuficient de matur sa preia conducerea Wudangului, da dovada de deplina maturitate atat cand vine vorba de a intelege urzelile din jurul sau, cat si cand vine vorba de iubirea ce o poarta “vrajitoarei” ce i-a rapit inima. Nu pot fi trecute cu vederea nici costumele, dar nici decorurile, excelent create pe calculator, ce dau impresia unor peisaje reale, unice, care te intrebi daca chiar exista pe aceasta planeta sau doar in imaginatia noastra. Poate ca filmul nu este la fel de profund ca prima ecranizare, din 1993, a romanului omonim, insa remake-ul poate fi pentru generatia actuala ce nu a avut timp sa vada productia devenita deja clasica o captivanta provocare, care ii va incanta.
Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de cristinab, lasedan si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil !
Prezentarea: cris999 – asiacinefil
All About My Romance (2013) – un pamflet politico-romantic cu Shin Ha-kyun şi Lee Min-jung protagonişti de ocazie…
Supunerea fata de guvern seamana cu supunerea fata de o banda de talhari. Guvernul e o adunatura imorala, iar politica este arta de a cauta necazurile peste tot, de a pune un diagnostic gresit si a aplica remediile necorespunzatoare Povestea noastra este un pamflet politico-romantic, avand la baza romanul cu acelasi titlu scris de Lee Eung-Joon. Scenariul e scris de scenaristul serialului „Protect the Boss” si „Crazy in Love”, Kwon Ki-young, iar regia e semnata de Son Jung-hyun, regizorul acelorasi seriale, cei doi aflandu-se la a treia colaborare. In rolurile celor doi protagonisti ii revedem pe indragitii Shin Ha-kyun (Running Man, The Devil’s Game, A Man Who Went to Mars, Brain) si Lee Min-jung (Sly and Single Again), ce i-a luat locul actritei Han Hye-jin distribuita initial in rolul principal feminin, dar si pe celebrul Park Hee-soon (The Suspect, The Scent, Gabi, The Client), ce a revenit pe micul ecran la 6 ani distanta de debutul sau intr-un serial de televiziune, un actor de o excelenta calitate, un star de prima mana al filmelor pentru marele ecran. Pe parcursul celor 16 episoade, avem ocazia sa facem o incursiune in culisele lumii politice coreene, avand insa mereu zambetul pe buze, dar si sa urmarim povestea romantica de iubire care se naste intre doi tineri politicieni lipsiti de experienta, aflati la inceput de drum in politica. Aventurile sunt cu atat mai palpitante cu cat cei doi protagonisti ai povestii de iubire fac parte din partide politice rivale. Fara a fi depasit popularitatea serialului ce l-a precedat (That Winter, the Wind Blows”), „All About My Romance” ramane o comdie romantica agreabila, cu multe situatii hilare si rezolvari mai mult sau mai putin previzibile, o poveste tipic coreeana ce a fost indragita de multi la data difuzarii. La sfarsitul anului trecut, postul concurent KBS2 lansa serialul „Prime Minister and I”, care din nou facea o incursiune in lumea politica, dovada ca genul prinde destul de bine la publicul coreean.
Scrisoare de demisie: „De la bun inceput scena politica a fost o cloaca, iar politicienii niste gunoaie. Dar nu orice gunoaie, ci cele mai josnice. De aceea, eu (scrieti voi ce politician vreti) avand cele mai bune intentii, nu mai suport sa dau ochii cu aceste gunoaie. Asta e tot ce am avut de spus!”
Ce? Ati crezut cumva ca si-a dat demisia vreun baron de-al nostru? Neee, nu pupam noi asa fericire! Demisionarul se numeste Kim Soo Young, este senator conservator si face parte din partidul Coreea Mare (a nu se con-fun-da!!!), care domina viata politica din Coreea. Inainte de a fi politician a fost judecator. Insa, saturat de coruptia din sistem, se lanseaza in politica, sperand ca in calitate de legiuitor, va putea elabora legi care sa starpeasca coruptia, sa apere interesele celor multi… cunoasteti deja repertoriul, nu? Odata la patru ani, si noua ni se spune „mai… electorule, alege-ma” sau ni se mangaie obrazul cu dosul palmei de ne dardaie toti muschii creierului. Romanii spuneau „ dati poporului circ și paine” pentru a nu se revolta; in prezent, indiferent de tara in care am trai, primim doar circ, si ala o data la patru sau cinci ani…
Fiind nou ales, cu „idealuri” marete, Kim Soo isi alege ca motto al activitatii parlamentare „ma opun”, inclusiv proiectelor propriului partid, devenind excentricul parlamentului. Dar nici opozitia nu se lasa intimidata, port drapelul excentricitatii fiind No Min Young, a carei sora candidase la presedintie, dar care, in urma unui grav accident de circulatie si-a pierdut viata. Fiind nou aleasa in parlament, No Min Young face parte din gruparea de opozitie si incearca sa duca mai departe idealurile surorii sale. Insa ce poate irita cel mai tare pe un temperamental? Jocul de culise, crearea de aliante potrivit intereselor proprii si mai putin celor nationale, mediocritatea și servilismul unora pentru a se promova. Si, desi se aseamana ca doua picaturi de apa, cei doi se detesta reciproc, prima lor intalnire soldandu-se cu un cap spart. La propriu. Legea mass-media determina controverse aprinse intre majoritari si opozitie, partidul la putere procedand la o manevra mai putin corecta de a vota legea, folosindu-l pe Kim Soo Young ca pion de sacrificiu, bineinteles, fara stirea acestuia. Mai concret, Kim Soo primeste un mail, instiintandu-l ca sedinta se va tine in alta sala decat cea obisnuita pentru sedinte, acelasi mesaj fiind primit si de membrii opozitiei. Ajuns primul in sala, senatorul este incuiat acolo. La scurt timp ajung si parlamentarii opozitiei, care nu pot deschide usa. Ca metoda extrema, No Min foloseste un extinctor si, in timp ce de pe partea cealalta Kim Soo, deschide usa, No Min il altoieste cu extinctorul, lovitura fiind destinata de fapt usii incapatanate. Ajuns la spital, se constata ca Kim Soo nu a suferit un accident grav, insa acesta vrea sa profite de situatia creata si obliga medicul sa faca o declaratie de presa in care afirma ca pacientul se afla in stare grava. Si cum minciuna are totdeauna picioare scurte, Kim Soo este surprins de „agresoarea” sa în timp ce acesta incerca sa se strecoare afara din spital. In urma unor imbranceli… politice, Kim Soo ramane fara nasturii de la camasa, iar No Min ajunge cu buzele pe pieptul dezgolit al parlamentarului. Prima care isi revine din soc este No Min, care-i face niste poze indecente domnului senator, cu care apoi il ameninta: daca o va da in judecata pentru agresiune, pac cu pozele la presa care ne preseaza! Rezultatul? O serie de sicanari multiple si de tot hazul. Si ca sa nu dezminta proverbul ”cei care se cearta se iubesc”, intervine și domnul Cupidon si alchimia sufletelor, astfel ca, cei doi se indragostesc unul de celalalt. Cum se impaca dragostea cu politichia, mai ales cand amorezii sunt din partide diferite? Nu stiu, si chiar de as sti, tot nu v-as spune, pentru ca v-as rapi placerea de a vedea o comedie spumoasa cu un comic al situatiilor deosebit de amuzant.
Prezentare realizata de mi – asiacinefil
The Four 3: Final Battle (2014) – ultima parte a trilogiei primei şi celei mai de succes francize moderne chinezeşti
“The Four 3: Final Battle” e ultima parte a trilogiei inspirate din seria de romane cu acelasi nume scrise de chinezul de origine malaeziana Woon Swee Oan, incheind ceea ce a devenit prima franciza de succes din cinematografia chineza moderna. Avand elemente specifice unor francize similare de la Hollywood (gen X Man, Hulk etc), la care se adauga componenta istorica, trilogia “The Four” a avut incasari de peste 70 de milioane de dolari. Ultima parte a trilogiei a fost si cea mai de succes, cele 31 de milioane de dolari obtinute de blockbuster depasind incasarile lui “The Four” (12,5 milioane $) si ale lui “The Four II” (28,1 milioane dolari). Daca ar fi sa tragem linie, probabil ultima parte a fost si cea mai reusita din intreaga trilogie, regizorii Gordon Chan si Janet Chun, impreuna cu echipa de scenaristi, reusind sa depaseasca toate neajunsurile si scaparile primelor doua parti. Astfel, avem parte de un scenariu mult mai limpede si captivant, ce oscileaza in jurul dorintei de razbunare a personajului Impasibila dar care ii si aduce pe eroii seriei in fata provocarii finale a fortelor Raului. Reintalnim aceleasi personaje din seriile anterioare, cu aceleasi puteri supranaturale, interpretate de aceeasi indragiti actori: Anthony Wong, Deng Chao, Liu Yifei, Collin Chou si Ronald Cheng. Scenariul echilibrat e pigmentat de numeroase scene de lupta spectaculoase, insa pentru cei care vor sa urmareasca ultima parte a trilogiei e recomandat sa inceapa vizionarea cu primele 2 parti, deoarce povestea personajului Impasibila se leaga partial de acestea, chiar daca ultima parte are o poveste distincta in sine. In plus, in acest mod, familiarizarea sau reamintirea personajelor si a situatiei fiecaruia e mult mai usoara, tinand cont ca vorbim de o prima parte lansata in 2012, si o a doua parte lansata in 2013. Ultima parte a trilogiei da posibilitatea, cu ajutorul efectelor speciale, fiecarui erou sa-si demonstreze abilitatile, dar si personajului Impasibila sa duca cu bine la sfarsit o lupta surda intre dorinta de razbunare pe cei care i-au ucis familia si iertare. Fata de romanul original, finalul e putin diferit, spre nemultumirea fanilor romanului, insa probabil producatorii au preferat un asemenea final pentru a lasa oricand posibilitatea continuarii seriei, astfel ca probabil nu va fi o surpriza sa vedem pestecativa ani un “The Four 4”.
Dupa aflarea adevarului despre sfarsitul tragic al familiei sale, Impasibila duce un razboi interior intre dorinta de razbunare si cea de iertare. Toti cei care erau in preajma ei s-au dovedit complici la asasinarea familiei sale, astfel ca decide sa paraseasca Politia Divina pentru a-si limpezi gandurile. Asta inseamna automat si uitarea lui Sange Rece, de care se indragostise pana la aflarea adevarului. Viata merge mai departe, iar Departamentul 6 ajunge sub conducerea sefei Ji Yaohua, rivala Impasibilei la sufletul lui Sange Rece. Cum insa lucrurile nu au fost lamurite, iar cel banuit a fi principala samanta a Raului, Lordul An, isi continua jocurile de culise, Sange Rece decide sa revina in Departamentul 6, unde fusese initial inainte de a deveni spionul din Politia Divina. Decizia ii e inlesnita de haosul ce domneste la Departamentul 6 dupa evadarea asasinei Comandantului Departamentului, ce a folosit un truc de schimbare a infatisarii. Lucrurile se complica si mai mult in momentul in care Imparatul decide sa mearga incognito in popor, pentru a observa parerea supusilor de rand fata de el. O simpla marioneta a Primului Ministru Cai, libertatea de miscare a Imparatului e limitata de armata controlata de acesta. Si totusi, cu acordul Primului Ministru, Imparatul reuseste sa paraseasca Palatul Imperial, iar Departamentul 6 primeste misiunea escortarii in siguranta a acestuia in afara Palatului. Doar ca in timpul unui carnaval, cineva atenteaza la viata sa…
O ultima parte de trilogie reusita, in care fantezia exagerata din a doua parte lasa locul unei povesti mai realiste si mai usor de urmarit. Per ansamblu o trilogiei despre care cu siguranta se va vorbi peste ani, nu exceptional de reusita, insa pentru un prim pas in materie de exploatare la maxim a unei francize cu un asemenea succes de box-office, “The Four” reprezinta o serioasa provocare pentru alte povesti similare pe care le va avea de spus in viitor cinematografia chineza a zilelor noastre.
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de cristinab si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil !
Prezentarea: cris999 – asiacinefil
The Cloud Door (1994) – o poveste senzualã din exotica Indie
The Cloud Door este un scurtmetraj de mai putin de 30 de minute realizat in 1994 in coproductie India-Germania, filmat integral in India si regizat de apreciatul regizor Mani Kaul. Acesta a fost un important exponent al asa-numitului “film paralel” (parallel cinema) indian, un curent ce a luat nastere in Bengal in anii ’50 ca o alternativa la filmul indian comercial cunoscut azi sub numele generic Bollywood. Curentul a luat nastere inaintea Noului Val Francez si Japonez, fiind un precursor al Noului Val Indian. Inspirat din neorealismul italian, “filmul paralel indian” e cunoscut pentru continutul sau serios, pentru elementele de realism si naturalism, critica sociala si respingere a momentelor da dans si muzica, tipice filmelor comerciale indiene. Altfel spus, aceste filme ar putea fi clasificate, azi, in randul “filme artistice”, cel mai de seama exponent al cureentului fiind celebrul Satyajit Ray. Revenind la Mani Kaul, regizorul lui The Cloud Door, in cei 35 de ani de cariera a regizat 16 filme, artistice si documentare, fiind de 4 ori castigator al Premiului Criticilor “Filmfare” pentru Cel mai bun film (Filmfare fiind un fel de Oscaruri ale industriei indiene de film). Produs de producatoarea germana Regina Ziegler, “The Cloud Door” a fost inclus, alaturi de “The Insatiable Mrs Kirsch” a lui Ken Russell si de “The Dutch Master” a Susanei Seidelman in compilatia de scurtmetraje erotice produsa de Ziegler Film intitulata “Ërotic Tales”. Filmul trateaza o tema literara erotica hindusa, avand la baza scenariul lui Mani Kaul, inspirat dintr-o piesa de teatru indiana (Aviramaka) scrisa in sanscrita de Bhasa undeva intre secolele V-VII e.n. si din poemul Padmavat scris la 1540 de Malik Muhammad Jayasi.
Undeva in trecutul indepartat, intr-un mic regat din India, traia o printesa, Kurangi, crescuta dupa niste reguli stricte, bazate pe preceptele religioase. Frumusetea ei era vestita pana departe, insa aceasta isi traia viata de zi cu zi captiva in palat si sub atenta supraveghere a radicalului sau tata. Intr-una din zile, papagalul printesei singuratice incepe sa-i spuna acesteia povestiri siropoase, indecente chiar, pe care printesa le asculta curioasa. Auzind de acestea, tatal fetei se infurie si incearca sa omoare pasarea. Printesa Kurangi intervine si salveaza viata papagalului, explicandu-i tatalui ei ca pasarea nu stie ce spune, repetand doar ce a auzit de la oameni. Papagalul isi ia zborul si evadeaza din colivie, parasind palatau, dar e capturat de un pasarar. Din nou viata ii e salvata, de aceasta data de un tanar, Ratnasen. Pentru a-i rasplati bunavointa, il conduce pe acesta printr-un pasaj secret la palatal printesei, unde Ratnasen se indragosteste la prima vedere de Kurangi.
Plin de culoare si exotism, The Cloud Door ne spune o poveste fantezista destul de neobisnuita pentru filmul indian. Neobisnuita in principal datorita senzualitatii si tentei sale erotice evidente, un lucru aproape tabu in cinematografia indiana. Acest lucru e cu atat mai bizar cu cat vorbim de o tara cu o bogata istorie de literatura si arta erotica populara (nu poate fi eludata celebra scriere Kamasutra, ce a dat nastere unei intregi literaturi de gen), care si-a exploatat prea putin aceste scrieri in ecranizari, preferandu-se transpunerea pe ecran a epopeiilor care au dus faima Indiei peste hotare, “Mahabharata” si “Ramayana”. “New York Times” spunea despre “The Cloud Door” ca este “o succesiune de imagini colorate stralucitoare care aproape spun o poveste”, lucru care in cele din urma se dovedeste adevarat. Povestea scurtmetrajului e destul de haotica si mult prea metaforizata, transpusa cand in versuri ale unui poem, cand in monologuri sau dialoguri purtate de sinea celor trei protagonisti, printesa, iubitul acesteia si papagalul. Cu greu poti intelege ce urmareste regizorul dincolo de povestea simpla, in mai multe randuri versurile poetice nefiind usor de deslusit in esenta lor de publicul ce provine dintr-o alta cultura decat cea hindusa. Imaginea abstractizeaza principii, principiile iau forma unui discurs narativ greoi, iar rezultatul e un amestec bizar de umor, erotism si lirism in spatele carora se ascund cateva idei evidente, precum devalorizarea iubirii sau rolul femeii si simtamintelor acesteia intr-o societate in care metafora papagalului inchis in colivie se potriveste perfect pentru a descrie conditia inferioara a femeii. In ciuda firului narativ incalcit, frumusetea peisajelor parca pictate de un artist talentat, senzualitatea explorata treptat si lent, dar si umorul surprinzator dau un efect puternic mesajului filmului. Papagalul e personajul cheie al povestii, e un Cupidon caruia ii e atribuita puterea supranaturala de a vorbi ai zice constient, ce nu doar repeta spusele unor oameni auzite la intamplare. Acesta, ca intr-un basm, in semn de recunostinta ca printesa i-a salvat viata si ca tanarul Ratnasen l-a salvat din colivia pasararului, decide sa le uneasca destinele aducandu-i aproape. Uneori acesta are replici amuzante, alteori se transforma in “mentorul” iubirii celor doi, dand glas unor lucruri considerate tabu de preceptele religioase. Nu intamplator cand e intrebat de tanar de ce il conduce la palat, acesta ii raspunde: “Pentru razbunare. Printesa e pazita de un nebun religios fanatic ce e impotriva farmecelor lui Eros”.
Un scurtmetraj frumos sub aspect vizual, ce descrie o iubire enigmatica, poetica, tipica standardelor societatii indiene, dar care nu ezita sa foloseasca erotismul ca principala arma de seductie, alaturi de o extraordinara orchestrare a culorilor, imaginilor si muzicii, dand impresia ca te afli acolo, in mijlocul povestii ireale, alaturi de cei doi protagonisti indragostiti si de simpaticul papagal vorbitor de vrute si nevrute. Iar la cat de bine e realizat sub aspect vizual, nu ai spune ca filmul a fost realizat tocmai acum 20 de ani…
Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentarea: cris999 – asiacinefil
A Hard Day (2014) – Lee Sun-kyun şi Cho Jin-woong într-o confruntare de zile mari
”A Hard Day”, cunoscut initial cu titlul “Take it to the Grave” ce a fost modificat in “Take it to the End” din respect pentru victimele naufragiului feribotului Sewol, incident ce s-a produs cu o zi inainte de anuntarea in conferinta publica a lansarii proiectului, a fost unul din succesele de box-office ale acestui an in Coreea. Aceasta in conditiile in care nu a fost nici o saptamana numarul 1 in box-office, dominat la vremea lansarii in cinematografe de filme precum cu buget urias precum “Roaring Currents” si “The Pirates”. Si totusi, in ciuda acestui impediment, “A Hard Day” s-a descurcat excelent la box-office. Desi a debutat timid, cu doar 80.000 de bilete vandute in prima zi, efectul avut asupra spectatorilor ce l-au vizionat s-a raspandit repede pe internet si din vorba in vorba, iar popularitatea lui a crescut in mod neasteptat, depasind in scurt timp alte filme de gen lansate in acest an in Coreea si ajungand numarul 2 in box-office timp de 4 saptamani la rand. La 11 zile de la lansare avea deja 1,6 milioane de bilete vandute, reusind sa stranga peste 26 de milioane de dolari. Filmul a fost prezent, cu o saptamana inaintea lansarii in Coreea, la Cannes, in afara competitiei, reusind sa stranga critici mai mult decat favorabile si elogii, lucru care a contribuit din plin la succesul sau ulterior. Deja se vorbeste despre un remake in limba engleza facut la Hollywood, filmul fiind cumparat de mai multe companii de distributie internationale. Apreciat pentru suspansul sau neobosit, rasturnarile de situatii, umorul negru si aparentele inselatoare sub aspect vizual, A Hard Day e rodul conclucrarii a 4 scenaristi, fiecare conribuind cu ceva specific altor filme la care au lucrat inainte. Lee Hae-jun aduce bizarul si ironia din “Castaway on the Moon”, Choi Kwan-young contribuie cu suspansul din “Bedevilled” sau “Don’t Click”, Jang Hang-jun nu lasa la o parte umorul negru, in timp ce Kim Sung-hoon, ca regizor si scenarist, pune la un loc toate aceste ingrediente cu mana unui maestru (desi e doar la al doilea film din cariera), rezultand un thriller intens. Lee Sun-kyun revine, dupa o serie de filme artistice dramatice, ca protagonist intr-un thriller la 2 ani dupa “Helpless”, in timp ce in rolul opus lui il revedem pe Choi Jin-woong, din nou memorabil, dupa rolurile din Deep Rooted Tree, Beyond the Clouds si din recentul Kundo, the Age of the Rampant.
O seara ploioasa avea sa consfiinteasca una din cele mai negre zile din viata lui Ko Gun-su. Acesta goneste cu masina inapoi spre oras, pe carosabilul umed, cand primeste un telefon care il anunta sa vina degraba la birou, eventual sa spuna interlocutorului unde se afla cheia care, desigur, e asupra sa. Nu de alta dar “trupa sobolanului” soseste curand. Aparent ai avea impresia ca e vorba de o petrecere, iar Ko Gun-su a scapat, imbracat la patru ace, de la vreo nunta sau un eveniment festiv. Lucrurile sunt lamurite de urmatorul telefon primit, care e de la sora sa, si astfel aflam ca acesta a fugit de la inmormantarea mamei sale, la capela toata lumea intrebandu-se unde se afla unicul fiu al familiei. Mai apoi se intampla si nenorocirea: evitand un caine ce i-a aparut din senin in fata masinii, Gun-su loveste mortal o persoana. Fara a exista martori, acesta pune cadavrul in portbagaj in speranta ca va scapa de el mai tarziu, dar nu face mult si da peste un filtru de politie. Aici aflam ca Ko Gun-su este politist la Omucideri, si ca, de fapt, locul unde se indrepta in goana mare e biroul de la politie, unde “sobolanul” e un agent de la Afaceri Interne, ce urma sa-i perchezitiona biroul. Insa acesta e doar inceputul unei adevarate zile infernale, in care trebuie sa scape de cadavru, de Afacerile Interne si sa-si inmormanteze crestineste mama. Si cand totul parea a se aseza intr-un curs firesc, explodeaza si bomba…
“A Hard Day” e un thriller coreean ce l-am putea numi deja “clasic”, tinand cont de reteta folosita de regizor. Desi e plin de cliseele genului, de momente pe care le-am vazut deja in alte thrillere de gen, filmul reuseste sa captiveze prin ceea ce in general atrage la astfel de filme: suspansul. Regizorul stie sa puna in scena o poveste coerenta spusa intr-un ritm alert, lucru suficient sa starneasca curiozitatea spectatorului. Elemente specifice filmelor politiste dau culoare subiectului, intalnind atat o echipa de detectivi corupti intrata in vizorul Afacerilor Interne cat si infractori marunti sau de cea mai inalta speta, cu legaturi in lumea drogurilor, prostitutiei si a Yakuza. “A Hard Day” nu este un film despre ei, acestia sunt doar gazul turnat pe foc de regizor pentru a aprinde imaginatia fiecarui spectator legat de directia incotro o va lua filmul. Avem fata in fata doi anti-eroi, unul care comite un accident, omoara un om si fuge de la locul faptei macinat de framantari interioare, si unul care la prima vedere pare un erou, insa se comporta ca un anti-erou. Cand cei doi se intalnesc fata in fata, nu poate iesi decat cu scantei. Atmosfera e tot timpul una apasatoare, cu accente noir, presarata pe alocuri cu sarcasm si momente de umor negru si ironii evidente, toate facand filmul si mai interesant. Lee Sun-kyun are o interpretare reusita a unui politist de multe ori nehotarat, clar depasit de evenimentele care se succed cu o repeziciune prea mare pentru el, balbait cand trebuie sa dea explicatii, ca si cum ar fi inca in stare de soc, dar avand inteligenta necesara sa gaseasca cu luciditate solutii inedite in cele mai inedite situatii. In schimb, personajul negativ interpretat de Cho Jin-woong e demential la propriu si la figurat. Cu cateva kilograme mai slab decat in rolurile ce i-au adus celebritatea, Cho Jin-woong se autodepaseste, fiind literalmente de nerecunoscut in momentele in care se dezlantuie pe ecran. Chiar daca personajul sau intra in scena abia in a doua jumatate a filmului, interpretarea sa emana atata forta si energie negativa incat ai impresia ca stai fata in fata cu un monstru, cam asa cum dadea pe vremuri impresia Daniel Wu in rolurile sale negative. Cu un scenariu captivant si cu interpretarea excelenta a celor doi actori de top, “A Hard Day” ramane cu siguranta unul din filmele de top ale anului 2014 in Coreea, un exponent de seama al genului thriller ce nu va fi uitat prea curand dupa vizionarea sa.
Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de cristinab, lasedan si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentarea: cris999 – asiacinefil
Detective Mr. Goong (Detective ODD) (2006) – Lee Moon-sik apãrã onoarea poliţiei într-o comedie savuroasã
Gong Pil-doo (Lee Moon-sik) e un fost sportiv de performanta, participant la competitii de lupte greco-romane, odata mandria Coreei. Dar cand gloria a trecut, odata cu inaintarea in varsta, acesta s-a inrolat in politie, unde a devenit un contra-exemplu despre cum nu trebuie sa fie un politist. Ajuns in prag de 40 de ani, viata lui e o epava. Traieste cu tatal sau, care ii gateste si face munca unei femei in casa, inclusiv aranjandu-i intalniri la care niciodata nu gaseste timp sa se duca (doar “slujba e intotdeauna mai importanta”). La serviciu leneveste toata ziua, iar cand e sa indeplineasca o misiune, totul se termina dezastruos, ajungand mereu in gura sefului sau (Kim Kap-soo). Iar ca dezastrul sa fie complet, se trezeste cu poprire pe salariu dupa ce a girat pentru cineva care nu a reusit sa-si plateasca o datorie. Si asta nu e tot: tatal sau se prabuseste, si afla cumplita veste de la doctorul curant, anume ca doar o operatie scumpa ii poate salva viata acestuia. Fara economii, casa sau obiecte cu care sa gireze, acesta incearca sa apeleze la un camatar, Tae-gon (Kim Su-ro), care il refuza arogant, punandu-i la indoiala insasi reputatia de politist. E momentul in care bietul Pil-doo izbucneste, hotarand sa se razbune si sa-l infunde pe interlop. Doar ca o serie de incurcaturi neasteptate ii dau peste cap planul, aducandu-l in niste situatii in care nu credea vreodata ca va ajunge. Iar pe parcurs, vanarea lui Tae-gon se va intersecta cu tentativa de fuga a iubitei lui Tae-gon din Gunsan in Seul cu o masina pretioasa a acestuia, cu fuga unui model din lumea modei de camatarii carora nu are sa le restituie banii, cu o alta banda de gangsteri, cu politia, procuratura si nu in ultimul rand cu viata obisnuita a unei simple livratoare de jajangmyeon nebunatice (Choi Yeo-jin) ce-si doreste sa devina politista. Ce urmeaza e o adevarata nebunie !
Avand in distributie o multime de nume mari ale filmului coreean, “Detective Mr. Gong” (cunoscut si ca “Detective ODD” sau “A Big Match”) e o comedie de actiune spumoasa ce ne aduce aminte de faptul ca Coreea are o multime de actori de comedie de mare talent care, din pacate, in ultimii 5 ani nu mai sunt adusi in prim plan decat de vreun rol secundar in vreun serial de televiziune. Asta deoarece abia se mai fac comedii in Coreea, si si atunci cand se fac, fie sunt combinatii de comedie cu diverse genuri (romantic, actiune, drama, melodrama), fie in rolurile principale sunt distribuiti actori tineri ce trebuie impinsi in lumina reflectoarelor de interese financiare si poate mai putin de talent. Asa ca daca dorim sa vedem o comedie la care sa si radem, nu ne ramane decat sa ne intoarcem in timp cu 10-15 ani, cand exista mai mult profesionalism si calitate in distribuirea rolurilor si in interpretare. “Detective Mr. Gong” nu a fost in 2006, cand s-a lansat, un succes de box-office, dar a atras atentia deoarece era al doilea film al regizorului scenarist Kong Jung-sik care cu un an in urma debutase cu memorabilul “Daddy Long Legs”. Asteptarile cu siguranta nu au fost inselate, filmul fiind o savuroasa comedie in care Lee Moon-sik ne face din nou sa zambim, ca in atatea alte filme si seriale. Filmul porneste de la o intriga politista, dar se transforma intr-o cursa nebuna a unor nebuni disperati, mai mult sau mai putini constienti de faptul ca dintr-un moment in altul isi schimba statutul de la cel de vanatori la cel de vanat si viceversa. Exista o inlantuire de evenimente desfasurate intr-un ritm alert si spuse in stilul filmului lui Guy Ritchie, “Snatch” (2000), in care protagonisti sunt gangsteri, politisti, din nou gangsteri, dar si victime colaterale aflate in locul nepotrivit in momentul nepotrivit. Cel putin in teorie, un politist aresteaza tipii rai si ii apara pe cei buni. Dar e valabila aceasta afirmatie si pentru un politist ajuns in pragul disperarii ? Pana unde e dispus acesta sa mearga pentru a-si atinge telul ? Notele de realism se amesteca in tuse viu colorate cu cele de comedie, si nimic nu este ceea ce pare, in acest film. Or fi gangsterii fiorosi, dar cand vezi incurcatura care se creeaza si numarul mare de personaje care sunt angrenate in poveste, care mai de care mai haioase, nu ai cum sa nu te prapadesti de ras si sa simti ironia anumitor situatii in care acestea ajung. “Detective Mr. Gong” e genul de film ce te binedispune, fiind in mod constant pigmentat cu umor, din care lipseste total romantismul, dar in care sunt ironizati atat gangsterii cat si politistii. Cum se intampla de obicei in comedii, binele invinge indiscutabil raul, si cum totul se termina cu bine, toata lumea ramane la final cu un zambet larg de satisfactie pe buze. O comedie placuta, ideala de vizionat in weekenduri sau, de ce nu… in zile de sarbatoare.
Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de cristinab si gligac2002(Asia Team) pentru asiacinefil !
Pe 14 octombrie 2008, primul articol publicat pe asiacinefil consemna oficial lansarea site-ului in lumea virtuala. La acea vreme a fost primul site din Romania care aducea informatii despre lumea filmului asiatic in limba romana, o premiera pentru toti iubitorii genului din Romania, care pe atunci erau extrem de putini. Ideea si site-ul au fost rodul muncii unei singure persoane, dar la scurt timp in jurul site-ului s-au strans toti cei ce iubeau acest gen de filme si astfel s-a putut forma un colectiv. Desi putini au mai supravietuit din acea perioada (lacomia, caracterul deficitar, succesul altora determinandu-i in timp sa-si incerce si ei norocul de dragul senzatiei de a fi “fondatori” ai propriilor bloguri), an de an colectivului nostru s-au alaturat noi persoane, iar odata cu lansarea forumului asiacinefil o multime de articole despre cultura, civilizatie, despre actori asiatici, seriale si filme au inceput sa fie asternute pe mii de pagini interne, urmate de schimbul liber de pareri pe aceste teme. Chiar daca la inceput oricine putea avea acces in comunitatea noastra, pe masura ce oamenii au inceput sa-si arate adevarata fata, sita a inceput sa cearna, iar uscaciunile au inceput sa fie indepartate. La 6 ani distanta, suntem o comunitate la fel de inimoasa, puternica si unita, lucru pentru care va multumim atat celor care ne sunteti alaturi zi de zi, cat si celor care, oricat se chinuie sa ne huleasca si sa ne dezbine, vor trebui sa-si aminteasca mereu ca noi am fost, suntem si vom fi primii si cei mai buni din domeniu, un metronom a tot ce inseamna calitate, rapiditate si originalitate, la care altii doar viseaza, prin imitatie. Asadar, povestea merge mai departe.
Cu aceasta ocazie, azi, intre orele 19-21 oferim posibilitatea celor ce doresc sa faca parte din comunitatea asiacinefil sa depuna cerere de cont pentru forum accesand urmatorul link. Fiecare cerere va fi analizata (nu obligatoriu si aprobata), iar persoanele admise vor primi un mail in maxim 24 de ore cu datele de logare. Pentru orice eventualitate, verificati si casuta de spam sau bulk din e-mail. Mesajele primite inainte sau dupa acest interval nu vor fi luate in considerare !
La multi ani, Asiacinefil !
The Lady Assassin (2013) – primul wuxia 3D din Vietnam !
“The Lady Assassin” e una din rarele productii vietnameze ale unei industrii de film in plina dezvoltare ce a reusit sa inoate in apele internationale, avand premiera internationala in vara lui 2013 la Fantasia Film Festival din Canada, unul din cele mai cunoscute festivaluri internationale de film de fantezie, dedicate 100% filmului est-asiatic. Filmul aminteste de o celebra productie omonima din Hong Kong marca Shaw Brothers din 1983, insa nu e vorba de nici un remake dupa acesta, subiectele find total diferite. Productia vietnameza il are ca artizan pe tanarul cineast Nguyen Quang Dung. Fiu al unui celebru scriitor vietnamez, acesta a crescut in anturajul select al tatalui sau, prieten cu un compositor si un regizor, invatand de la acestia despre muzica, filme si arta intr-o vreme in care populatia incerca sa supravietuiasca dupa razboi. In 1999 a absolvit Facultatea de Teatru si Film din Ho Chi Minh, sectia regie, avandu-l drept coleg pe Vu Ngoc Dang, unul din cei mai celebri regizori vietnamezi din noua generatie. A debutat in 2004 cu un film de televiziune, Rooster, adaptat dupa o nuvela scrisa de tatal sau, iar in 2005 a compus coloana sonora a primului film vietnamez produs de un studio privat si regizat de prietenul sau coleg de facultate Vu Ngoc Dang. Pe atunci lumea a inceput sa-i spuna Dung “Nebunul”, datorita ideilor sale nebunesti si a faptului ca indraznea sa faca lucruri pe care oamenii nu le fac. Primul film pentru marele ecran vine in 2005, “Truong Ba’s soul in Butcher’s body”), dar in ciuda asteptarilor unei lovituri de box-office, filmul a esuat datorita criticilor negative. Au urmat 3 filme in care regizorul a demonstrat ca a invatat unde a gresit, si toate au fost succese de casa in Vietnam: A Kiss of Death, Rescue the Death si Bright Kisses, primul musical vietnamez comercial. Nguyen Quang Dung e cunoscut in tara sa nu doar ca cineast, ci si ca producator de show-uri muzicale, regizor de game-show-uri de televiziune, jurat in emisiuni de descoperiri de talente muzicale si compozitor. In prezent este producatorul si directorul canalului MTV Vietnam. Un lucru este cert: o noua generatie de cineasti vietnamezi prinde incet contur, si in mod sigur in anii viitori tot mai multe productii vietnameze de calitate vor duce peste hotare faima unei cinematografii pentru care razboiul din anii ’60-’70 a insemnat o frana si o veritabila trauma, cum a fost de altfel pentru intreaga societate vietnameza.
Undeva prin secolul XVII, pe o insula retrasa, ospitaliera Taverna Duong Son isi intampina cu drag oaspetii ce acosteaza in mirificul loc. Ca e vorba de calatori instariti, negustori, banditi sau oficiali, cu totii sunt primiti cu bratele deschise de patroana localului, frumoasa Kieu Thi si de ajutoarele sale, trei fete aspectuoase ce ofera “servicii complete” astfel incat oaspetii sa mai revina. Doar ca, in realitate, acestea sunt niste asasine feroce, jefuindu-si si ucaigandu-si toti clientii instariti, in special pe oficialii corupti, plin de bani si bijuterii. Cand un grup de calatori aflati in doliu poposesc pe insula, cu tot cu calugar, anturaj si sicriu al defunctului, acesta are parte de aceeasi tratatie, toti oaspetii fiind ucisi. Captura este impresionanta, dar surpriza vine cand in sicriu in locul unui defunct fetele dau peste Lan Thi, o tanara disperata, legata la maini si la gura, tinuta captiva de ciudatii oaspeti. Aceasta pretinde ca familia i-a fost macelarita de generalul rebel Quan Du, si a fost luata ostatica de cei care tocmai fusesera ucisi de amfitrioane. Drept urmare, o implora pe stapana tavernei sa-i crute viata, si, mai mult, sa o instruiasca in artele martiale pentru a se razbuna. Khieu Thi accepta propunerea, in special ca avea si el de impartit ceva cu generalul rebel. Si astfel, Lan Thi isi incepe pregatirea pentrru a deveni o asasina, fiind acceptata de celelalte fete nu fara ezitare. In scurt timp, insa, lucrurile iau o turnura neasteptata.
Daca mult asteptatul film “Cho Lon” cu Johnny Nguyen a ratat premiera in cinematografe si iesirea pe plan international deoarece nu a reusit sa treaca de rigorile comisiei de cenzura, filmul fiind interzis sa ruleze in cinematografe sau peste hotare, nu acelasi lucru se poate spune de “The Lady Assassin”, o productie indrazneata ce a spart box-office-ul vietnamez la data lansarii, in februarie 2013, de Anul Nou Lunar. Productia e un film de actiune bine realizat, o fantezie cu un subiect simplu care, in ciuda numarului mare de personaje, e bine inchegat. Fetele rele sunt conduse cu autoritate de sefa lor, care le invata artele martiale prin intermediul unui sport extrem de popular in acea parte a Asiei, asa-numitul “sepak takraw” (volei cu piciorul), ce se practica in secolul XV in sultanatul Malacca. Pe langa desavarsirea laturii razboinice, fetele sunt instruite si in seducerea barbatilor, pentru a-si folosi la maxim atuurile. Cu o asemenea pregatire, nimeni nu poate sta in calea lor. Scenele de lupta si cele de antrenament sunt foarte dinamice si spectaculoase, unghiurile de filmare sunt surprinzatoare, iar daca cineastii vietnamezi continua pe acest drum in materie de coregrafie a scenelor de lupta, in cativa ani ar putea sa se ridice la nivelul experimentatei scoli de gen chineze, ce are coregrafi de marca in spatele marilor succese internationale wuxia. Si asta chiar daca cam toate scenele de lupta sunt retusate pe calculator cu ajutorul efectelor speciale, si multe cascadorii au fost efectuate ca in filmele chinezesti din anii’70-’80, cu ajutorul cablurilor de siguranta. Umorul si buna dispozitie se imbina cu spectaculozitatea si simplitatea scenariului, pigmentat si cu un moment de musical ce destinde si mai mult atmosfera. Cele 5 “femei fatale” sunt nostime si atragatoare, iar scenele acrobatice in care sunt implicate cam pe toata durata filmului nu prea lasa loc de critici negative. “The Lady Assassin” e primul film wuxia vietnamez in 3D, si chiar daca e noncomformist si fantezist si, probabil, chiar daca nu va ramane in istoria filmului din tara sa ca un clasic al genului, se poate compara cu orice productie recenta din Hong Kong sau China. Ce poate fi mai minunat sa vezi niste fete frumoase dand bataie unor barbati diabolici ? Antrenant, dinamic, aducator de buna dispozitie, in ciuda finalului sau mai intunecat, “The Lady Assasssin” e o alternativa exotica la mult prea serioasele wuxia-uri chinezesti, oferind 90 de minute agreabile de destindere. Merita fara indoiala vazut.
Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de cristinab(Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentarea: cris999 – asiacinefil
Princess Ja-Myung (2009) – legenda misteriosului regat Nakrang si a prinţesei sale rãzboinice
Marile seriale istorice coreene ale anilor 2000 ajung, spre sfarsitul deceniului, intr-un evident declin. Fie a fost vorba de difuzarea, intre 2000-2010 a mai multor productii stralucite greu de egalat, fie pur si simplu serialele interminabile cu zeci de episoade au obosit amatorii genului. Intr-un deceniu au fost spuse si respuse, cu ajutorul imaginatiei, povesti cu printi si printese, regi si imparati, comandanti militari si razboinici neinfricati, serialele istorice fiind un varf de lance pentru raspandirea Hallyu in intreaga lume. Dar dupa perioada infloririi a urmat si declinul, iar ultima mare realizare in domeniu a fost „Queen Seon-deok”. Cu cateva luni inainte, postul SBS incepea difuzarea, pe 9 mai 2009, a serialului „Princess Ja-Myung”, ce se dorea o continuare a povestii din „Kingdom of the Winds”, sau cel putin asa au incercat producatorii serialului sa il promoveze. Din pacate, insa, nici o vedeta de prima mana nu a fost distribuita in rolurile principale, Jung Ryeo-won, interpreta printesei, fiind singura care a mai aparut in cateva seriale ce s-au bucurat de un oarecare succes, precum „Love Story in Harvard”, „My Lovely Kim Sam-soon” sau „Wich Star are you From”. Park Min-young si Jung Kyoung-ho se aflau la inceput de cariera in industria k-dramelor, astfel ca o asemenea distributie nu putea sa faca fata uraganului „Queen Seon-deok”, ce a inceput 2 luni si jumatate mai tarziu. Ratingurile sub asteptarile producatorilor, dar si inceperea pe canalul concurent MBC a serialului rival amintit, din distributia caruia faceau parte o multime de nume mari, au dus in cele din urma la restrangerea serialului de la 50 de episoade preconizate initial la 39. Serialul are la baza un basm traditional foarte cunoscut in cultura populara coreeana centrata pe povestea regatului Nakrang (Nangnang) si pe magica toba ce scoate sunete singura atunci cand inamicul ataca. Aflat in plin proces expansionist, regele Muhyul doreste ca Goguryeo sa devina cel mai vast teritoriu, sa cucereasca campie dupa campie si sa ajunga sa inoate in Marea Galbena. Insa in calea visului sau sta un mic regat, Nakrang, pe care de zece ani tot incearca sa-l cucereasca. In cei 120 de ani care au trecut de cand Gojoseon (stravechiul Joseon) a fost distrus de imparatul Chinei, teritoriul a fost impartit in patru, avandul acum ca rege pe Liu Xian. Tinutul sacru, cum a mai fost denumit Nakrang-ul, face in mare parte subiectul acestui serial. O profetie spunea ca doua printese se vor naste in aceasi zi: una va fi salvatoarea natiunii, iar cealalta va duce la distrugerea ei. Ravnit de Muhyul pentru campiile manoase care ar fi hranit poporul si armata din Goguryeo, micul regat este teatrul unei rascoale puse la cale de doi generali ai armatei din Nakrang pentru a scapa de tirania regelui Liu Xian. Sub aceste auspicii se nasc cele doua printese, avandu-l ca tata pe generalul Choi, dar mame diferite. Ele sunt despartite la nastere printr-un concurs de imprejurari deloc favorabil printesei Ja-Myung. Salvata de la moarte de o trupa de circ, aceasta va creste sub indrumarea lor fara sa stie cine este si cine ii sunt parintii. Copil fiind, Ja-Myung este folosita ca tinta vie pentru aruncarea cutitelor, iar atentatele la viata ei de catre cei care o voiau moarta o fac sa invete sa manuiasca sabia, si pentru asta apeleaza la un infirm, bun stiutor in acest domeniu, sub a carui indrumare ajunge in cativa ani experta. Tanara, apoi, il cunoaste pe Hodong, printul din Goguryeo, pentru care va avea cele mai adanci sentimente de iubire, dar din momentul in care afla cine este, va fi mereu sfasiata intre sentimentul de iubire si cel al datoriei fata de tara. La-hee, cealalta printesa, creste rasfatata peste masura, avand tot ce isi doreste, chiar si doua mame. Pe ea o va dori Muhyul sa-i fie sotie fiului sau Hodong, nu ca ar fi placut-o foarte mult ci din ratiuni de stat; cei doi se vor casatori, iar Hodong o va folosi sa-si atinga scopul, acela de a pune Nakrang-ul la picioarele tatalui sau, ceea ce va duce la implinirea profetiei.
Buna parte din episoade trateaza copilaria personajelor principale, dar asta nu stirbeste cu nimic cursivitatea si frumusetea intamplarilor, iar intinderea rolurilor pentru copiii actori aduc un plus de frumusete intr-o lume atat de framantata si cruda. Unul din personaje este binecunoscutul rege Muhyul, si desi total diferit de ceea ce am vazut in Regatul Vanturilor, ramane acelasi barbat viteaz dar iute la manie, iubind tara si facand orice sacrificiu pentru asta; inteligent, acesta analizeaza si prevede intamplari care vor urma dar si foloasele pe care le poate avea. Muhyul nu crede in loialitate, iar in relatia cu fiul sau Hodong este de o cruzime de neconceput la un parinte. Insa pentru acele vremuri, era normal ca din copilarie sa inceapa calirea pentru luptele pe care va fi nevoit sa le duca atunci cand va fi barbat. Daca vede ca prin lupta nu poate avea Nakrang-ul, Muhyul il foloseste pe fiul sau pentru a-si duce visul la indeplinire.
Hodong isi iubeste tatal si il respecta mai presus de orice si vrea sa se ridice la nivelul asteptarilor regelui, asa ca atunci cand il vede, prin ochii lui de copil, pe tatal sau framantandu-se ca nu poate avea Nakrang-ul, ii promite ca atunci cand va fi mare i-l va aduce el. Crescut fara mama, are ca invatator pe Doo-ji, care il invata ca puterea adevarata consta in a avea principii corecte si ca puterea fara moralitate nu valoreaza nimic. Trimis la Nakrang ca sol, o cunoaste pe La-hee, pe care o considera fetita rasfatata, grasa si urata. Mai tarziu va descoperi in ea o tanara frumoasa, pe care daca nu ar fi fost Ja-Myung, ar fi iubit-o la fel de mult. Asa, pare ca doar mimeaza mai mult iubirea, doar pentru a-si atinge scopul. In regatul Nakrang, exista o toba misterioasa care, atunci cand dusmanii incercau sa treaca hotarele incepea sa bata singura. Secretul aceste tobe imense adapostita intr-o cladire il cunostea numai Ja-Myung, care atunci cand a aflat cine este cu adevarat nu a precupetit nici un efort in a face totul pentru apararea regatului tatalui sau, chiar daca sora sa La-hee nu o vedea cu ochi buni. La-hee a fost crescuta si educata pentru a deveni regina si a-i urma tatalui sau la tron, si era greu de crezut ca va fi cea care isi va trada tara, lucru pe care toti credeau ca numai Ja-Myung il putea face. Intre cele doua surori nu a fost niciodata armonie de cand Ja-Myung s-a intors, iar lucrurile s-au agravat odata ce descopera ca iubesc acelasi barbat. Temperamentala si orgolioasa, Ja- Myung nu va recunoaste insa ca este indragostita de Hodong decat foarte tarziu, cand deja destinul ei incepuse sa se implineasca.
Ambitia cu care era inzestrata La-hee a fost cultivata si intretinuta de mama sa, frumoasa Ja-shi, care o si vedea regina, si pe ea, regina mama. Intriganta, avida de putere si vicleana, Ja–shi este cea de a doua sotie a generalului Choi. Ea recurge la orice mijloace, uneori chiar si imorale pentru a-si atinge scopul. Are un rol major in indepartarea lui Ja-Myung, dar si in urcarea pe tron a sotului ei, generalul Choi.
Femeile sunt, in acest serial, intr-un numar covarsitor, pe langa cele enumerate mai sus, existand si: sotia regelui Muhyul, Mae-sol-soo, Mo-yang-hae, sotia generalului Wang Geng, prietenul si partenerul de lupta a generalului Choi Li, Yeo-rang, matusa lui Hodong si sora regelui Muhyul; desi par fragile si supuse, daca au ceva de aparat, de obtinut sau de luptat pentru o cauza, sa nu mai vorbim de razbunat, toate aceste doamne devin ca niste leoaice curajoase, fara scrupule, puternice si cu o vointa de nezdruncinat. Desi „Princess Ja Myung” e unul din cele mai bune seriale de epoca realizate de coreeni si totodata unul din cele mai feministe, ratingurile sale nu sunt deloc suprinzatoare deoarece a luat toate conventiile serialelor istorice si le-a desfiintat. In mod traditional, serialele istorice ce au in centrul lor regalitatea se axeaza pe progresul si triumful protagonistului povestii, ce sfarseste prin a deveni un carmuitor maret de care generatiile viitoare isi vor aminti. Vedem acest lucru chiar la serialul concurent „Queen Seon-deok”, unde regina desi pierde persoana iubita, e un carmuitor stralucit de care generatiile viitoare isi vor aminti mereu. La fel e cazul unor seriale precum Yi San, Kingdom of the Winds, Jumong, chiar fictiunea „Faith” etc. Nu e insa si cazul in „Princess Ja-Myung”, unde inca din primul episod e clar ca nu va exista un triumf, in final. Din contra, avem de-a face cu povestea celor infranti, a unui regat – Nakrang – si a supusilor sai. In plus, cu exceptia printesei Ja-Myung, a mamei sale si a inca catorva personaje, cei mai multi protagonisti nu sunt personaje eroice; sunt fie monstri fascinanti (Muhyul, mama vitrega a lui Ja-Myung, Regina lui Muhyul), fie persoane distruse de anturaj (Hodong, La Hee). In mod suprinzator, personajele care dau consistenta serialului nu sunt protagonistii, ci Wang Ja-shi (o veritabila Lady Macbeth coreeana) si Muhyul (sau Regele Daemushin, cum e titlul sau oficial). Aceste doua personaje monstruoase irezistibile le eclipseaza pe cele interpretate de actorii tineri care, cu exceptia lui Ja-Myung sunt modelate de acestia: Printesa La-Hee e incapabila sa-si exprime sentimentele, chiar daca il place pe Hodong, in timp ce Hodong e chiar mai rau de atat, influentat de nociva mama vitrega si de tatal sau necrutator, dispus sa-si execute fiul daca Nakrang nu va cadea. E interesanta si partitura personajelor, total opusa celei din dramele istorice obisnuite, in sensul ca Ja-Myung si Hodong au fiecare ceva din ce ar trebui sa caracterizeze celalalt sex. La un moment dat Ja-Myung ajunge garda de corp a lui Hodong (cand in mod normal ar fi trebuit sa fie invers), ea fiind cea care pune actiunea in miscare, liderul rebel ce are initiativa. In schimb, Hodong cucereste Nakrang-ul prin seductie (o seduce pe La-Hee), o arma tipic feminina.
Caractere mai mult au mai putin frumoase, barbati viteji si curajosi luptand pentru cauze mai mult sau mai putin drepte, dar toti invocand binele tarii si al natiunii, dorinta de putere, recurgerea la tradari sau la loialitate in scoprui mai mult sau mai putin nobile, dar si permanentul conflict intre dragoste si datoria fata de tara, toate alcatuiesc tabloul unui serial indragit atat la vremea difuzarii sale in Coreea, cat si peste ani de zile. Muzica invaluitoare ce puncteaza momentele tensionate sau cele romantice completeaza acest decor, iar fascinatia unei lumi disparute si curiozitatea descoperirii vietii fiului lui Muhyul, ce ne-a fascinat in „Kingdom of the Winds”, Hodong, sunt doar cateva din elementele ce recomanda vizionarea sau revizionarea acestui serial.
Prezentarea: Iuliana – asiacinefil
Obsessed (2014) – în lumea lor, iubirea a avut un alt înţeles
“Obsessed” (cunoscut si ca “Human Addiction”) (2014) a fost calificat de unii drept un thriller erotic, fiind in realitate o poveste romantica cu accente erotice desfasurata spre perioada de sfarsit a razboiului din Vietnam. Nu e un film de razboi, ci mai degraba o introspectie a unei relatii extraconjugale in stilul tipic regizorului-scenarist Kim Dae-woo, adica noncomformist. Ca regizor a atras atentia cu productia indrazneata “The Servant”, iar ca scenarist raman memorabile filme precum “An Affair” (1998), “Untold Scandal” (2003) si “Forbidden Quest” (2006). “Obsessed” are un singur motor, in persoana lui Song Seung-heon. Altfel, nimic n-ar fi atras atentia asupra acestui film, ce-ar fi ramas o productie de categorie B. Din pacate exact ceea ce trebuia sa fie punctul forte, Song Seung-heon, se dovedeste slabiciunea acestei realizari. In momentul in care au fost prezentate mai multe poze din viitorul film al lui Song Seung-heon, peste 4,7 milioane de oameni au accesat site-ul de promovare al filmului, curiosi de noul proiect al starului micului ecran coreean. Persoane din industrie au remarcat interesul extraordinar al publicului pentru acest film, in special ca echipa de marketing nu a putut pune la punct nici o campanie de promovare datorita incidentului scufundarii navei MV Sewol soldata cu 296 de morti, o adevarata tragedie nationala in Coreea. Interesul pentru acest film a fost pus pe seama actorului protagonist Song Seong-heon, aflat la primul rol romantic intr-un film clasificat ca nerecomandat sub 18 ani. Dar odata curiozitatea satisfacuta, intregul balon s-a dezumflat incet. Pentru bugetul de aproximativ 3 milioane de dolari (o buna parte find plata onorariului starului filmului), filmul s-a descurcat excellent in primele zile de la lansare. A debutat, cum era firesc, pe primul loc in box-office-ul coreean, strangand intregul buget al filmului in doar o saptamana, cand a avut incasari de 3.6 milioane dolari. Mai apoi, interesul pentru vizionarea lui a scazut, la incheierea perioadei de rulare in cinematografe reusind sa stranga impresionanta suma de 10,5 milioane dolari, filmul fiind un succes deplin sub aspect financiar (vorbim, totusi, de un low-budget). Cea care, insa, a surprins placut a fost debutanta Lim Ji-yeon, premiata cu premiul pentru “Cea mai buna actrita debutanta a anului” de o cunoscuta revista coreeana din Busan, “Busan Ilbo” in cadrul festivalului de film (Buil Film Awards) pe care il gazduieste din 1958 pana in prezent (cu o intrerupere de 34 de ani intre 1974-2007 datorita cenzurii guvernamentale). La acelasi festival, unul din cele mai vechi din Coreea de Sud, actrita Jo Yeo-jeong (ce interpreteaza rolul sotiei colonelului interpretat de Song Seung-heon) a fost nominalizata pentru premiul de Cea mai buna actrita intr-un rol secundar. Pe aceasta am avut ocazia sa o vedem in cateva roluri memorabile, precum cel din “The Concubine”, a fost si Chun-hyang in “The Servant”, iar recent a avut rolul sotiei insarcinate a doctorului din “The Target”.
Vara, 1969, un complex militar din Coreea de Sud, in timpul razboiului din Vietnam. Colonelul Kim Jin-pyong (Song Seung-heon) s-a intors recent din Vietnam, unde fusese decorat pentru actele sale eroice, castigand respectul tuturor. Militari ii respecta curajul si eroismul, in timp ce sotiile celorlalti militari ii arunca ocheade indraznete, desi acesta e casatorit chiar cu fiica Comandantului Armatei coreene. Relatia cu aceasta pare la o prima vedere controlata de ea, o persoana extrovertita, grijulie si sociabila, ce nu ezita sa se laude cu sotul ei. Cei doi nu au inca un copil, dar incearca sa-l conceapa in perioadele propice ale lunii. Jin-pyong insa este macinat de experientele traumatizante ale razboiului, luand mdicamente pentru a-si trata anxietatea, sfatuit fiind de medic sa renunte de tot la bautura pentru a nu i se agrava simptomele. Singurul aliat in depasirea acestor momente pare a ti tutunul, acesta reapucandu-se de fumat, spre dezamagirea cicalitoarei sotii. Lucrurile se schimba cand in peisaj apare capitanul Kyung, detasat in acelasi complex, ce devine vecin de apartament cu colonelul. Jin-pyong se indragosteste la prima vedere de sotia acestuia, Ga-heun, o chinezoaica cu origini umile adoptata de familia capitanului Kyung in copilarie, care mai apoi a devenit sotia acestuia, fara a exista sentimente trainice intre cei doi. Incepe astfel o periculoasa aventura extraconjugala intre cei doi, cimentata de un incident in urma cruia Jin-pyong ii salveaza viata lui Ga-heun. Dar poate supravietui o asemenea iubire in contextul existent ?
“Obsessed” e un film destul de bizar si atipic. Actiunea este foarte lenta, cercul personajelor e unul restrans, la fel si subiectul, ce se centreaza pe o relatie extraconjugala ce contravine oricaror norme morale din orice societate. Intreaga poveste descrie evolutia pasiunii interzise dintre cei doi adulteri intr-un ritm obositor de lent, la finalul filmului intrebandu-te daca scenaristul mai are ceva nou de spus in afara de ceva ce s-a mai vazut in zeci de filme pe teme similare. Desi actiunea se petrece la sfarsitul anilor ’60, niciunde nu se specifica locul unde se desfasoara povestea, regizorul lasand in ceata spectatorii, cu atat mai mult cu cat filmul nu iese din decorul unui complex militar, iar actiunea face dese trimiteri la traumele razboiului din Vietnam. Astfel, de multe ori esti tentat sa crezi ca e vorba de o tabara militara coreeana undeva in Vietnam, si nu de una aflata chiar in Coreea. Atmosfera anilor ’60 se simte, dar sunt prea putine elemente din afara lumii personajelor care sa aminteasca de acei ani (razboiul din Vietnam, o trimitere scurta la aselenizare, putina muzica a acelor vremuri luata, desigur, de pe un disc de vinil, plus un aparat Polaroid ce surprinde momentele consumarii relatiei adulterilor). Ce e reusita e coloana sonora, ce potenteaza povestea romantica, dandu-i culoare, dar si costumele, ce amintesc de moda acelor vremuri, precum si de mitul barbatului “macho” soldat, ce arata bine in uniforma militara si cu ochelari de soare si e ravnit de toate femeile. Song Seung-heon, insa, nu are nimic din duritatea unui comandant, mai ales care se presupune ca a fost in Vietnam. Regasim in interpretarea lui aceeasi retinere inexplicabila pe care ne-a aratat-o de exemplu in “When a Man Loves”, aflata in total contrast cu rolurile de la inceputul si mijlocul carierei, in care dadea totul (“Summer Scent”, “Autumn in My Heart”, “East of Eden”). Personajul sau, colonelul Jin-pyong, e unul ce arata si este deprimat, afectat psihic de experientele traite pe front in Vietnam, unde a fost martor la numeroase orori. Stresat de un vis care se repeta obsesiv, in care tine in mana un cap de vietnamez ucis, acesta se reapuca de fumat, astfel ca in majoritatea scenelor il vom vedea pe Song Seung-heon cu tigara in gura si ingandurat. Obiceiul de a aprinde cate o tigara va deveni atat de enervant pentru privitor incat il va face pe acesta sa se intrebe daca nu cumva titlul filmului se refera la acest gest, si nu la altceva. La acestea se adauga patima alcoolului, un viciu total interzis de medic si de la care incearca sa se abtina pentru a nu-si agrava problemele emotionale. Acestor probleme personale li se adauga cele din viata de cuplu, sotia lui nereusind sa ramana insarcinata. Sotiile altor militari din complex ii fac ochi dulci, atrase de infatisarea lui angelica, insa in spatele blandetii si tacerii sale se ascund alte lucruri.
Sotia lui este o femeie cicalitoare, extrovertita, care programeaza totul cu strictete, ca e vorba de o poza de grup sau de clipele “fierbinti” din perioada ovulatiei, insemnate cu grija pe calendar. Barfitoare, pare a fi sefa sotiilor militarilor din complex, insa in momentul in care e facuta sarantoaca de o sotie de ofiter, se simte umilita si riposteaza la fel de acid, demonstrand ca “pisica blanda zgarie rau” e o vorba universal valabila. E genul de femeie careia ii umbla gura de dimineata pana seara, joviala, deschisa, ambitioasa, in spatele zambetului careia se ascunde complezenta, nevoia de socializare. In schimb, tentatia colonelului, sotia capitanului Kyung, e exact opusul acesteia. Ca fire, Ga-heun e introvertita, exact precum colonelul, e timida si spune franc insusi sefului de stat major ca nu stie sa danseze, are sentimente pure si e prima care realizeaza greseala pe care o face aventurandu-se in relatia extraconjugala. Dar cand aceasta greseala se numeste prima iubire… ? Ce e interesant e faptul ca atentia se concentreaza pe relatia celor doi (colonelul Jin-pyong si Ga-heun) si, subsidiar, pe relatia sotiei adultere in cadrul casniciei sale, care e analizata in detaliu. In schimb, relatia colonelului cu sotia sa e prezentata lapidar, rezumandu-se la o relatie aproape platonica, de suprafata si de ochii lumii. Intre cele doua fire epice nu se poate pune semnul de egalitate, e evident, si chiar daca la un moment dat apare la orizont perspectiva schimbarii partenerilor din cuplu in viata reala, mergandu-se pe presupunerea unei compatibilitati de caracter (e vorba de o scena in care cei doi infideli stau tacuti la o masa si isi scriu un mesaj cum sa se intalneasca afara, in timp ce jumatatile lor stau in bucatarie si se delecteaza cu modul de preparare a unei cafele, scena ce sugereaza o eventuala solutionare a impasului printr-o posibila schimbare a partenerilor intr-un viitor virtual). Amandoua personajele principale se analizeza si se lasa analizate de catre celalalt in calitate de parte a unui cuplu deja unit prin juramantul casatoriei, niciodata cei doi adulteri neprivindu-se ca parte a unui cuplu. Cat priveste pacatul pe care il comit, amandoi il constientizeaza, insa scenaristul incearca sa caute si sa ofere scuze palpabile pentru gestul lor: ea – trecutul care a impins-o spre aceasta casatorie si cunoasterea primei iubiri adevarate, el – atractia neobisnuita ce o simte fata de cineva care nu e sotia lui si sacrificarea, la nevoie, pentru aceasta iubire.
Identitatea unor personaje nu o aflam decat catre final, desi acestea au aparut in mai multe cadre pe parcursul filmului. Cu surprindere aflam spre final ca avem in fata ba pe mama-soacra a lui Ga-heun, ba pe tatal-socru al lui Jin-pyong. Elementul surpriza e obtinut, dar e indoielnic faptul ca acesta era si efectul urmarit de regizor. Mai degraba e o lipsa de coordonare si de detaliere la timp a anumitor aspecte lamuritoare pentru evolutia povestii, decat urmarirea efectului surpriza. Un alt lucru bizar ce pare o scapare a regizrului scenarist din atentie e faptul ca in acel complex militar nu se intampla nimic. Cu exceptia sosirii unei delegatii de americani in Seul, prilej cu care e delegat unul din ofiteri sa le fie translator si ghid, element introdus ca pretext pentru a lasa personajele principale sa respire in lumea lor si sa desavarseasca adulterul, nimic altceva nu se intampla, nu soseste nici un ordin de sus, doar antrenamente de rutina, si acelea artificiale (de parca Song Seung-heon nu ar fi in cea mai buna forma fizica, existand doar cateva cadre cu el executand un exercitiu militar clasic – taratul pe sub sarma ghimpata, sau o fuga de 10 secunde prin transee). Iar timp de peste 2 ore sa fii martorul acestor scene statice si a unor momente fara aproape nici o incarcatura emotionala e un lucru obositor. Song Seung-heon e dezamagitor si enervant in incercarea de a-si aprinde “n” tigari, in tacerea lui inexpresiva, in lipsa de chimie cu partenerele de platou, si, in cele din urma, in interpretare. Pana si in scenele “fierbinti” pare plictisit. Lipseste orice fel de emotie, abia in ultimele cadre regizorul reusind sa smulga cateva lacrimi timide celor mai emotivi, in urma unei povesti previzibile sub aspectul deznodamantului. In absenta unei retete consistente, produsul final e un film pe care poti sa-l vezi cel mult o data, si cam atat, neexistand nimic care sa recomande revizionarea lui.
Multumiri pentru traducerea in premiera pe asiacinefil efectuata de uruma (Asia Team).
Prezentarea: cris999 – asiacinefil
The Fatal Encounter (2014) – Hyun Bin într-o ecranizare strãlucitã despre tentativa de asasinare a regelui Jeong-jo
Una din productiile de succes sud-coreene ale acestui an a fost “The Fatal Encounter”, film a carui faima a facut repede inconjurul lumii in momentul in care s-a anuntat distribuirea in rolul principal al starului Hyun Bin. Odata cu incheierea stagiului militar obligatoriu, acesta a decis sa-si faca revenirea in forta interpretand primul rol intr-un film istoric din cariera sa. E deja o traditie ca actorii de top sa isi diversifice cat mai mult rolurile din cariera pentru perfectionare, iar rolurile istorice, intotdeauna solicitante, sunt o proba obligatorie a talentului. Au facut-o Lee Byung-hun si Ju Ji-hun in ultimii ani, iar acum a sosit si timpul lui Hyun Bin, un obisnuit al rolurilor romantice in seriale de televiziune. Nu putem anticipa viitorul carierei acestui talentat actor, insa dupa prestatia din acest film probabil se va gandi de doua ori inainte sa mai accepte un rol intr-un serial tv, si asta pentru ca talentul sau poate fi investit intr-o multime de roluri in filme serioase, in adevarata industrie de film unde se afla intotdeauna numai cei mai buni. “The Fatal Encounter” nu a inselat asteptarile producatorilor, fiind inca o mostra a faptului ca cu bani putini, poti face filme extraordinare de mare succes. Si in aceasta productie au fost investite 9,6 milioane de dolari (cam cat in “Kundo – Age of the Rampant), incasarile de la box-office depasind 29 de milioane de dolari, filmul aflandu-se 2 saptamani consecutive pe prima pozitie in box-office-ul coreean. Regia este semnata de Lee Jae-kyu, ce debuteaza la timona unui film pentru marele ecran, dupa ce a regizat pana in prezent cateva seriale de televiziune reusite: Damo, Beethoven Virus sau The King 2hearts. “The Fatal Encounter” are la baza tentativa reala de asasinare a regelui Jeong-jo, pe fondul luptei pentru putere intre cele doua factiuni ale vremii, Noron si Soron.
In 1776, Jeong-jo (Hyun Bin) urca pe tronul Joseonului intr-o perioada tulbure din punct de vedere politic. Ca fiu al proscrisului Print Sado, trimis la moarte de propriul sau tata, Jeong-jo ii succede pe tron bunicului sau Yeong-jo, insa in acele timpuri, factiunea Noron facea legea la Curte. Sotia raposatului rege (Han Ji-min), de-o varsta cu Jeong-jo dar careia acesta trebuia sa-i spuna “bunica” face jocurile pentru factiunea Noron, ce controleaza aproape intreaga armata a Joseonului. Cu mainile legate, Jeong-jo pare condamnat a fi inca un rege marioneta in mana ministrilor Noron. Mai mult decat atat, pana in acel moment a supravietuit la nu mai putin de 12 tentative de asasinat, iar incapatanarea lui, ca si eruditia starnesc furia celor ce au pus serios umarul la uciderea tatalui sau in celebrul cufar de lemn. Singurele persoane in care mai are incredere, la Curte, sunt Seful Garzii Regale, Hong (Park Sung-woong) si eunucul sau, Kap-soo, pe care il cunoaste din copilarie, amandoi fiind legati de o serie de evenimente triste. Devenind un obstacol in calea Noron, Regina Vaduva pune la cale un plan de asasinare a Regelui pentru aducerea pe tron a unui Rege de carton pe care s ail poata manevra dupa bunul plac. Va reusi Regele sa faca fata acestei incercari, bazandu-se doar pe cei doi aliati din Palat ?
In plan istoric, Jeong-jo era fiul celebrului Print Sado, al carui sfarsit tragic si consecintele acestuia au fost ecranizate in atatea si atatea seriale si filme coreene ale ultimului deceniu. Odata cu moartea bunicului sau, regele Yeongjo, cel care si-a trimis la moarte propriul fiu impins de la spate de factiunea Noron, Jeong-jo urca pe tron intr-un climat nesigur. Sotia fostului rege, aproape de-o varsta cu Jeong-jo, sustinuta puternic de factiunea Noron, incearca sa-l indeparteze pe nepotul ei de pe tron prin orice mijloace. Toate aceste planuri sunt redate de productia “The Fatal Encounter”, ce descrie excelent atmosfera tensionata si raportul de forte in plan politic in acele vremuri – a doua jumatate a secolului XVIII. Jeong-jo a fost considerat de unii unul din cei mai vizionari carmuitori ai dinastiei Joseon, in timp ce alti istorici sunt de parere ca rolul sau este supraestimat. Cert este ca in timpul domniei lui Yi San (care a fost numele sau din copilarie), un anume Hong Guk-yeong (care in film este Comandantul Garzii Regale) a avut un rol crucial. Acesta l-a ajutat sa-si consolideze puterea si autoritatea in fata ministrilor Noron, in timpul sau consemnandu-se o veritabila renastere a dinastiei Joseon. Raman in istorie incercarea – portretizata perfect in serialul “Painter of the Wind” – de reabilitare a numelui tatalui sau Sado, mutarea capitalei la Suwon, pentru a fi mai aproape de locul unde era inmormantat tatal sau, construirea celebrei fortarete Hwaseong, dar si eruditia sa, tentativa de controlare a scenei politice in niste vremuri in care autoritatea regala era serios stirbita, sustinerea data culturii, la Curtea sa crescand o multime de eruditi cunoscuti. A murit in mod misterios in anul 1800, la doar 48 de ani, fara a-si vedea toate visele de o viata indeplinite. Viata lui a fost portretizata, integral sau partiual, in mai multe seriale de televiziune recente si filme, intre care merita amintite Yi San, Painter of the Wind, Warrior Baek Dong-soo, Sungkyunkwan Scandal sau Portrait of a Beauty.
Ca mai toate filmele coreene de epoca, si aceasta productie pacatuieste in prima sa jumatate, inscriindu-se in tipicul acestei cinematografii. Povestea debuteaza lent, insa numarul mare de personaje si cadrele successive ce se muta de la un fir epic la altul fara a se da vreun detaliu privitorului aduc o evidenta stare de confuzie. In multe locuri nu se specifica raportul dintre anumite personaje, si multe aspecte sunt lasate la voia intamplarii sau sa fie ghicite ori presupuse de privitor. Dar cand acesta nu este coreean si nu cunoaste in amanunt istoria Coreei ? Poate ca realizatorii coreeni ar trebui sa se gandeasca la acest aspect, la faptul ca productiile lor (si ei si-o doresc) ies pe piata internationala, ajungand la o audienta diferita inclusiv ca mentalitate de propriul public. Cand vor constientiza acest lucru, vor renunta la zgarcenia detalierii relatiilor dintre personaje in prima jumatate a filmului, care de cele mai multe ori e neclara. O reasezare a povestii intr-un mod cat mai clar ar spori si mai mult atractivitatea acestor productii de epoca adanc inradacinate in istorie si realitate. Desigur, in a doua jumatate, filmul incepe sa capete contur, lucrurile se aduna, personajele isi clarifica pozitia si tabara, dar e cam putin pentru un film de doua ore si 16 de minute. Personajul principal al filmului, regele Jeong-jo, e interpretat magistral de Hyun Bin, aflat la primul sau rol istoric din cariera, ce marheaza revenirea acestuia pe marele ecran dupa perioada stagiului militar obligatoriu in care a absentat motivat din industrie. Mimica, gesturile, interpretarea in anamblu inspira forta, fermitate, inteligenta si daruire pentru un ideal care la inceputul domniei personajului istoric parea imposibil de realizat. Personajul sau e prins in menghina jocurilor politice de la o Curte dominata de factiunea Noron si de permanenta amenintare militara a acesteia, abila grupare politica reusind sa puna mana pe putere acumuland influenta prin legaturi maritale. Practic 80% din armata era controlata de persoane fidele factiunii Noron, regele avand la inceputul domniei lui Jeong-jo un rol pur decorativ. Hyun Bin reuseste sa intre perfect in pielea personajului sau, reflectand framantarile si teama regelui, pe de o parte, dar si indrazneala, inteligenta si abilitatile sale, pe de alta parte. In schimb, personajul negativ, interpretat de actrita Han Ji-min, ce ne e cunoscuta din “Yi San” si mai ales din “Cain si Abel”, a fost una din cele mai neinspirate solutii alese de cei responsabili cu castingul. Oricat se straduieste, aceasta numai naturala nu este, jocul ei actoricesc e fortat, iar cand stai sa o privesti cum se zbate sa inspire frica, iti dai seama cat de nepotrivita e intr-un rol negativ. Remarcabile sunt, in schimb, interpretarile lui Park Sung-woong (in rolul Hong, recent vazut in “For the Empror”), al actritei Kim Sung-ryung (interpreta mamei regelui Jeong-jo, rcent vazuat in “The Target”) si, desigur, al starului Jung Jae-young (“Plan Man”, in rolul Kap-soo). O productie reusita, cu exceptiile aratate mai sus, adresata din pacate prea mult publicului coreean, care intelege mult mai usor istoria propriei tari. Chiar daca la capitolul spectaculozitate filmul ne ramane dator, “The Fatal Encounter” ramane o productie istorica realista, poate mult prea analitica pe alocuri (tot filmul descrie evenimente petrecute pe durata a doar doua zile !), iar pentru cei care au rabdare sa lase ca lucrurile sa se inchege, cu siguranta vor gasi in acest film o adevarata delectare.
Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de cristinab si gligac2002(Asia Team) pentru asiacinefil !
Prezentarea: cris999 – asiacinefil
For the Emperor (2014) – Lee Min-ki pe drumul pierzaniei, spre “abatorul haotic”
Mitul filmelor cu gangsteri in cinematografia coreeana continua sa traiasca, fiind dus mai departe, in acest an, de productiile “When a Man Loves (sau “Man in Love”) si de “For the Emperor”. Daca primul film amintit spunea o emotionanta poveste a unui gangster indragostit ce sfarseste tragic, de aceasta data avem parte de o cu totul alta poveste, de o cu totul alta factura, spusa insa dupa cliseele tipice filmelor cu gangsteri coreene. Regizorul Park Sang-joon a incercat sa dea o fata noua filmelor de gen, adaugand retetei tipice – violenta (uneori extrema), sex si evidente accente de film noir, primele doua caracteristici fiind si motivul pentru care filmul a primit rating R de la institutiile abilitate de supraveghere din domeniu (nerecomandat persoanelor minore). In rolul principal il revedem pe Lee Min-ki, pe alocuri la fel de infiorator precum in “Monster”, lasand de inteles ca rolurile romantice din filme precum “Very Ordinary Couple”, “Spellbound” sau din serialul “Dal Ja’s Spring” sunt istorie. Absenta lui pentru mai bine de un an de zile, pe 7 august 2014 incepandu-si stagiul militar obligatoriu, va fi destul de grea pentru fanele actorului, ramanand consolarea ca inainte de incorporare a mai participat la filmarile unei productii, “Shoot My Heart”, o drama ce va avea premiera in Coreea in noiembrie 2014. Pe celalalt protagonist, Park Sung-woong, ni-l amintim din rolul Kim Yoo-shin din serialul “Gye Baek” sau din “Cain and Abel”, unde a avut un rol secundar, ca si din multe alte filme unde a avut roluri mai mult sau mai putin importante (Tabloid Truth, Commitment, New World etc). In singurul rol feminin din film avem o actrita de mana a doua, Lee Tae-im, ce-si joaca perfect rolul de escorta de lux, prestatia ei fiind extrem de “convingatoare” in privinta hotararii comisiei privind ratingul acestui film. Filmul a avut incasari de 4,5 milioane de dolari la box-office, mai mari decat anteriorul film al lui Lee Min-ki, „Monster” (3,8 milioane dolari).
Lee Hwan (Lee Min-ki) e un jucator de baseball care inca din liceu s-a remarcat prun calitatile sale deosebite de aruncator. Mare speranta a acestui sport in Coreea, acesta a debutat cu succes si chiar a intrat in vizorul unei echipe de top din Liga. De la o accidentare la umar, insa, a inceput totul. Odata revenit pe teren a inceput sa faca greseli, iar echipa lui a insirat infrangerile. Bomba explodeaza in momentul in care se afla faptul ca acesta participa la trucarea meicurile, fiind mana in mana cu Mafia pariurilor. E sfarsitul carierei acestuia ca jucator de baseball si, colac peste pupaza, in timpul unei razii inopinate la o sala de pariuri si jocuri ilegale, e arestat din intamplare. Procurorul raspunzator de caz insa il elibereaza la scurt timp, dupa ce primeste un telefon de la un misterios Sang-ha (Park Sung-woong). Falit si cu cariera compromisa, Lee Hwan nu mai poate face altceva decat sa-l caute pe intermediarul trucarii ultimului joc, care nu i-a dat banii pentru jocul sau murdar. Dupa o incaierare cu acesta, Lee Hwan isi recupereaza banii, insa il baga in spital pe gangster, ce-i cere 10.000 $ compensatie sa nu-l dea in judecata. Peste cateva zile, e ridicat din gara unde dormea pe o banca ca un om al strazii si dus de niste baieti “simpatici” in costum in fata sefului lor. E vorba de nimeni altul decat Jung Sang-ha, cel al carui telefon l-a scos din inchisoare. Acesta ii propune o intelegere: in schimbul celor 10.000 $ sa devina omul lui si sa-i execute ordinele. Adevaratul drum al pierzaniei abia acum incepe.
Personajul principal din “For the Emperor”, Lee Hwan (interpretat de Lee Min-ki) e un model aproape tipic al gangsterului. In momentul in care alege sa paraseasca drumul cel drept si intra in cardasie cu Mafia pariurilor, acceptand sa participe la trucarea de meciuri pentru a-si castiga existenta, ramanand singur pe lume de cativa ani buni dupa ce mama lui murise, acesta nu realizeaza ca de fapt face primul pas pe calea pierzaniei. Asta pentru ca in momentul in care implicarea lui in aceste jocuri de culise e data in vileag, practic el ramane pe drumuri, fara un viitor. Iar aceste persoane disperate sunt totodata si cele mai facile tinte pentru bandele de gangsteri, in cautare de noi membri. Scena de inceput ne prezinta un Lee Hwan violent, aproape salbatic, macelarind la propriu cu pumnul si cutitul membrii unei grupari rivale. Aceasta scena, care e de fapt un “flash-forward” (adica o prezentare in avans a unui moment ce urmeaza sa se petreaca pe parcursul povestii, la timpul sau) taie din start orice perspectiva pozitiva a acestui personaj. De aceea povestea incepe ca o analiza, cu o intrebare retorica pe care si-o pune personajul principal: “Cand a inceput totul ?”, dupa care totul e devoalat intr-un ritm alert, fara a se da prea multe detalii. Insa pana si acest lucru – care la o prima vedere pare o scapare si o lipsa de experienta a regizorului – se dovedeste a fi ceva intelligent gandit, deoarece abia spre final aflam adevaratul motiv pe care e cladita intreaga poveste. “For the Emperor” este, practic, un exercitiu stilizat si mai putin o productie de substanta. Lipseste o motivatie complexa a personajului principal de a merge pe acest drum, insa regizorul nu face rabat cand vine vorba de descrierea luptelor intre gangsteri in cel mai grotesc mod cu putinta. Dialogurile sunt simple si pline de argou (pentru cei cu ureche fina vor simti accentul de Busan al personajelor, actiunea petrecandu-se in celebrul oras-port), imaginile nu ridica nici un fel de pretentii iar elementele de noir se fac simtite pe toata durata filmului, fie ca e vorba de “luminile orasului” noaptea, ce dau celui de-al doilea oras ca marime al Coreei o nota mirifica, fie ca e vorba de atmosfera pe alocuri apasatoare, sufocanta, chiar misterioasa. Un film cu gangsteri ce nu si-a propus prea multe, plin de cliseele tipice genului, in care nu poti spune ca un personaj sau altul te cucereste sau te face sa empatizezi. Coloana sonora e tipica filmelor noir, ritmata si tensionata, iar povestea in sine “a maririi si decaderii” pare un deja-vu. Cu toate astea, chiar daca e plin de violenta si chiar daca Lee Min-ki ofera cadre generoase cu trupul lui parca sculptat, “For the Emperor” ramane un film bun cu gangsteri si despre gangsteri. Ramane intrebarea la care fiecare va putea sa dea raspunsul dupa ultima secventa, anume: “Pentru imparat… sau pentru a deveni un imparat ?”.
Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de cristinab, lasedan si gligac2002(Asia Team) pentru asiacinefil !
Prezentarea: cris999 – asiacinefil
Kundo – Age of the Rampant (2014) – un “eastern-spaghetti” modern şi deconectant, cu Ha Jung-woo şi Gang Dong-won
“Kundo – Age of the Rampant” e una din productiile coreene ale acestui an cele mai ateptate, inca de la anuntarea proiectului in 2013 productia atragand atentia prin numele mari vehiculate a fi distribuite in rolurile principale. Iar asteptarile nu au fost inselate. Cu un buget de doar 7 milioane de dolari (Hollywood-ul ar trebui sa ia lectii despre profitabilitate cu bani putini de la cineastii coreeni), filmat pe durata a 6 luni, filmul a obtinut incasari la box-office de 35,6 milioane de dolari, devenind unul din marile succese de casa ale anului 2014. Si cu siguranta o asemenea productie o vom vedea peste ani cam pe la toate canalele de televiziune din intreaga lume, asa cum s-a intamplat cu alte filme memorabile coreene precum “The Host”, “The Good, The Bad and the Weird” sau “I Saw the Devil”. Productia a atras peste 550.000 de coreeni in salile de cinematograf in ziua premierei (23 iulie 2014), obtinand incasari de 4 milioane de dolari in 24 de ore, devenind filmul cu cei mai multi spectatori in ziua premierei din istorie, incluzand aici si productiile non-coreene. Din fericire, recordul a rezistat doar 8 zile, deoarece a venit tsunami-ul “The Admiral: Roaring Currents”. In acest fel, cu aceste doua productii, box-office-ul coreean pentru anul 2014 s-a mai echilibrat, in sensul ca daca in prima jumatate a anului productiile hollywoodiene au facut ravagii, multa vreme productia coreeana “Miss Granny” conducand topul filmelor coreene ale acestui an cu doar 58 de milioane de dolari incasari, aceasta se afla abia pe pozitia a doua in box-office, dupa animatia americana din 2013 “Frozen”. Iar pana la urmatorul film coreean din top 10 al box-office-ului mai existau inca 4-5 filme americane. Revenind la “Kundo – Age of the Rampant”, trebuie spus ca acesta are la baza scenariul stralucitului scenarist Jun Chul-hong, despre care am mai amintit in prezentarea filmului “The Target”, ale carui scenarii au stat la baza a 3 filme de top 10 coreene ale acestui an: Roaring Currents, Kundo si The Target. Regia este semnata de Yoon Jong-bin, regizorul blockbuster-ului “Nameless Gangster”, ce este si co-producator si co-scenarist. In rolurile principale ii revedem pe indragitul si prolificul actor Ha Jung-woo (The Terror Live, The Berlin File, Nameless Gangster, Love Fiction, The Client etc), in timp ce rolul negativ e interpretat magistral de Gang Dong-won (Haunters, Woochi, The Secret Reunion, Voice of a Murderer, Maundy Thursday etc), un actor croit parca pentu roluri negative ( a se vedea in special “Voice of a Murderer”), ce pare, in acest rol, mai tanar cu cel putin 10 ani fata de varsta reala (33 de ani). Rolurile secundare sunt pline de figure cunoscute, care s-ar putea sa vi sa para familiare dar sa nu stiti unde i-ati mai vazut, atat de bine fiind machiati si deghizati: Lee Sung-min (detectivul din “Broken”), Ma Dong-seok (din Murderer, The Five, Neighborhood etc), Lee Kyoung-young (vazaut mai mereu in roluri negative, in “Genome Hazard”, “National Security”, “The Terror Live”), Cho Jin-woong (personajul negativ din recentul serial “Beyond the Clouds”, devenit celebru dupa rolul Muhyul din “Deep Rooted Tree”), Joo Jin-mo (secretarul din recentul serial “Temptation”) si lista poate continua.
In a doua jumatate a secolului XIX, Joseonul se confrunta cu clasica problema a coruptiei endemice a oficialilor statului, ce nu ezita sa recurga la abuzuri impotriva populatiei sarace sis a o exploateze. Lacomia autoritatilor locale e dublata de epidemiile de ciuma si de foametea ce loveste regiuni tot mai intinse, toate lovind in cea mai vulnerabila patura a societatii. Revoltele taranesti sunt la ordinea zilei, iar haosul este cu greu stapanit de autoritatile cu burtile burdusite de mancare, ale caror averi sporesc peste noapte. Cei ce nu au mai suportat situatia au ales sa se refugieze in munti si sa traiasca in bande, ca talhari, jefuindu-i pe nobili si impartind prada celor sarmani. O asemenea banda este cea a clanului Chusul de la muntele Jiri, condusa de Dae-ho si Calugarul Depravat, ce a devenit spaima nobilimii din regiune. Dar povestea acestui film porneste de la un fapt de viata privata petrecut intr-o familie nobiliara. Fost guvernator corupt al provinciei Jeola, Lordul Jo Won-suk a avut cu 20 de ani in uma un copil cu o curtezana, pe Jo Yoon. Nerecunoscut de tatal sau, bastardul a crescut pana la 8 ani in casa de placeri a curtezanelor, impreuna cu mama sa. Doar ca in urma casniciei pe care o avea, Lordul Jo Won-suk are doar patru fete si nici un baiat. Speriat ca linia familiei si numele acesteia s-ar putea stinge, acesta il cumpara de la curtezana pe bastard si-l recunoaste ca fiu legitim. Acest lucru starneste furia sotiei sale, care recurge la toate leacurile pentru a da nastere unui fiu. Cand acest lucru se intampla, Jo Yoon, bastardul, ajunge sa cunoasca din nou umilinta de a fi respins de tatal sau si i se refuza pozitia de mostenitor al averii. Anii trec, acesta devine un cunoscator de elita al artelor martiale si, pentru a isi recapata pozitia, pune la cale un plan diabolic. Ce rol au banditii in aceasta poveste ramane sa descoperiti.
“Kundo – Age of the Rampant” e un inedit “eastern-spaghetti”, un gen abordat acum 6 ani de Kim Jee-won in “The Good, the Bad and the Weird”. Spre deosebire de productia de acum 6 ani, in “Kundo” nu vom vedea arme de foc (cu o exceptie spre final) si urmariri prin zone pustii pe motocicleta sau trenuri, adica exagerari menite a scoate in mod intentionat in evidenta anumite lucruri. Insa avem toate elementele unui film “eastern spaghetti” autentic: o prezentare a personajelor in stilul filmelor lui Sergio Leone, o coloana sonora ritmata ce aminteste de westernurile facute de italieni in anii de glorie ’70-’80, personaje numeroase si variate ca si caracter, anumite exagerari vizuale spectaculoase, atmosfera in sine, elemente precum corbul, asezari pustii, violenta epatanta, umor si sarcasm amestecate cu o poveste dusa pana la extrem. Pe de alta parte, avem componenta originala, autentic coreeana: straie de epoca, arme specific autohtone precum sabia si pumnalul (ce tradeaza o data in plus traditionalismul unei societati in care armele de foc, aduse de chinezi sau occidentali, sunt aproape inexistente, desi ne aflam in preajma anului 1870 !); stilul de lupta ce imbina artele martiale, strategia militara cu indemanarea si calitatile fizice ale luptatorului. Scenaristul Jun Chul-hong suprapune cele doua elemente (influenta westernurilor spaghetti si specificul coreean) inr-un mod atat de reusit incat povestea finala rezultata e una de care nu te mai poti dezlipi. Scenariul are si el un specific aparte, povestea fiind structurata in 5 acte, asemeni pieselor de teatru. Fiecare act detaliaza un element de baza al povestii, alaturandu-l celui anterior, in final rezultand o poveste unitara, coerenta si extrem de captivanta. De la inceput sunt conturate cele doua tabere, din acest punct de vedere termenii fiind foarte simpli: pe de o parte avem populatia saraca, taranii, sclavii, banditii, si pe de alta parte avem nobilii, functionarii si in general patura privilegiata. Apoi fiecare tabara isi aloca elementele definitorii: prima – saracia, greutatile, exploatarea, a doua – bogatia, indestularea, lacomia, abuzurile. De la inceput se stie cine e Cel Rau si cine e Cel Bun. Pe acest fundal, regasim in film una din figurile cheie ale literaturii universale, haiducul. De aceasta data acesta se numeste bandit, dar esentialmente actioneaza asemeni oricarui omolog din orice literatura sau cultura populara. Iar in cazul de fata, banditul justitiar nu are un nume si nici nu se pune accentul pe personalizarea acestuia, pe investirea lui cu puteri de erou. Din contra, de la inceput acesti eroi haiduci se identifica cu poporul deoarece din randul acestuia provin, si-si insusesc idealurile sale: eliberarea de oprimare si dreptul la o viata mai usoara. Iar acest lucru e unul de inteles in conditiile in care Joseonul acelor vremuri nu se puta compara cu nici o societate in genul celei europene sau nord-americane, guvernate de alte principii. Aici, in secolul XIX, mai exista sclavia pe scara larga, o mentalitate dominata de supunerea fata de nobilul stapan, asfel ca revoltele prezentate de acest film sunt cu atat mai justificate cu cat contextul social si economic sunt mai mult decat reale.
Daca – un lucru intresant – aflam in “Kundo” despre ceea ce poate fi numit cam primul “parteneriat public-privat” din Coreea, un fel de afacere intre nobili si autoritati pe barba populatiei sarace, nu se poate scapa din vedere o puternica tenta ideologica pe care scenaristul o da in special taberei talharilor. Acestia se revendica ca avandu-si originea inr-un clan stravechi (Clanul de la Muntele Jiri), care chipurile a ajuns la iluminare avand ca principal tel cladirea unei lumi noi, prin indreptarea greselilor din aceasta lume. Pentru implinirea rolului justitiar, avem in grupul conducatorilor talharilor un calugar impostor luminat, un strateg (capitanul), cativa luptatori iscusiti, si gloata, prostimea cum s-ar spune, a carei forta unita inseamna poporul. Interesanta e sublinierea antitezei cu cealalta tabara, a nobililor, care e una divizata, fiecare fiind pe cont propriu, cu averile si garzile de corp personale, si care niciodata nu s-ar putea uni pentru a oprima poporul, toate actiunile lor fiind personale. Trebuie spus ca “Kundo – Age of the Rampant” este totodata, primul film coreean despre revoltele taranesti impotriva abuzurilor nobilimii prezentate intr-o maniera moderna, dinamica si spectaculoasa. In plus, e cam primul film ce trateaza problematica sociala si din unghiul de vedere al paturilor defavorizate, pana acum productiile cu actiunea desfasurata in a doua jumatate a secolului XIX fiind axate in jurul transformarilor la nivel inalt, in centrul actiunii aflandu-se mereu regele si anturajul sau. De aceasta data exista doua categorii sociale prezentate in antiteza, nobilimea, nu cea de la Curte ci cea dintr-o provincie, si patura oamenilor sarmani, exploatati de guvernatorul local, formata din sclavi, macelari, banditi si cersetori. Seriale precum “Chuno” sau “The Duo”, dar si partial “Deep Rooted Tree” au reflectat viata grea a categoriilor defavorizate ale populatiei, dar nici un film pentru marele ecran nu a abordat aceasta tematica, cel putin in ultimii 10 ani. Astfel, “Kundo” umple acest gol, diversificand tematica filmelor coreene de epoca ale ultimilor ani.
Un film deosebit, extrem de bine realizat, cu personaje bine conturate si analizate profund pe durata celor aproape 140 de minute, realist si ancorat in istoria decadenta a perioadei de final a dinastiei Joseon, care ne face sa intelegem usor de ce Coreea a cazut atat de facil in mainile japonezilor 50 de ani mai tarziu, in conditiile in care coruptia functionarilor a subminat serios loialitatea omului de rand fata de monarhie.
Traducerea a fost efectuata in pemiera in Romania de cristinab, lasedan si gligac2002(Asia Team) pentru asiacinefil !
Prezentarea: cris999 – asiacinefil
Creating Destiny (Seeking Love) (2009) – despre tradiţie şi modernism în familia coreeanã
“Creating Destiny” este un serial de familie linistit, care nu-si propune nici sa ne socheze, nici sa dezbata probleme grave ale existentei, ci ne arata pur si simplu relatiile dintre parinti si copii, modul in care reusesc acestia sa-si impuna deciziile in viata copiilor spre propria lor satisfactie, in detrimentul celor tineri, dar si abilitatea copiilor de a se eschiva si a rezista. In ultimele decenii, Coreea de Sud a cunoscut un puternic proces de occidentalizare. Ca a fost vorba de prezenta americana pe teritoriul sud-coreean sau de moda trimiterii de catre familiile potente a odraslelor la studii peste Ocean, occidentalizarea s-a facut simtita in conservatoarea societate coreeana, influentand in mod vizibil mentalitatea acesteia. Si totusi, in ciuda acestui fapt, exista unele valori care reusesc inca sa reziste asaltului occidental, cum e familia. Chiar daca nepotii sau copiii manifesta o tendinta evidenta spre invatarea limbii engleze si deprinderea obiceiurilor libertine occidentale, nu intotdeauna aducatoare de lucruri pozitive, multe traditii legate de familie si casatorie au ramas intacte in Coreea. Membrii in varsta sunt cele mai respectate persoane dintr-o familie, iar cuvantul lor cantareste cel mai mult in luarea unor decizii privind viitorul fiilor, fiicelor sau nepotilor. Tanara generatie trebuie sa manifeste respect fata de persoanele in varsta, iar pentru asta exista mai multe formule de adresare in societatea coreeana intre diferitele categorii de varsta, formule ce exprima respectul pentru un senior. Acelasi respect este insuflat, de exemplu, de celebrele fotografii de familie pe care coreenii cu familie mare obisnuiesc sa le faca cel putin o data in viata. Intotdeauna in primul rand din fotografie apar bunicii, persoanele in varsta, in semn de respect. Ei sunt capii familiei, cei ce au cladit totul. Intotdeauna in spatele lor stau copiii, pozitie ce sugereaza ascultarea, supunerea, neiesirea din vorba parintilor si acceptarea deciziilor statutului preeminent al celor in varsta in cadrul familiei. In cazul in care exista copii mici, acestia apar tot in primul rand, fie intre bunici, fie langa acestia, sugerandu-se arcul in timp si orizonturile viitoare ale sperantelor familiei. In familia coreeana, tatal se bucura de cel mai mare respect, in special cand acesta este si fiul cel mare al familiei. Sotia fiului cel mare are prin traditie sarcina de a avea grija de cei in varsta din familie. Traditional, barbatii sunt singurii factori de decizie din familie, insa in societatea de astazi, incet, incet, aceasta traditie se dilueaza. La fel e si in cazul femeilor, in mod traditional responsabile cu gospodaria, gatitul si curatenia, care dobandesc un rol tot mai mare in afara caminului. Angajarea femeilor a dus la tensiuni, in unele cazuri, in sanul familiei, acestea trezindu-se coplesite de responsabilitati. In prezent, in societatea coreeana, femeile reprezinta jumatate din mana de lucru, insa in ciuda acestui fapt, ele raman inferioare ca statut in fata barbatilor.
Cum este privita casatoria ? Ei bine, k-dramele reflecta un adevar atunci cand vorbesc de intalnirile matrimoniale ca despre ceva obisnuit. Iesirile la un film, la o cafea, la cumparaturi “pe nevazute” sunt rodul unor aranjamente fie ale unor agentii de profil, fie al unor intelegeri intre capii familiilor (in general instarite). Tinerii prea ocupati cu cariera nu mai au timp de viata personala, astfel ca asemenea aranjamente apar ca ceva banal. Casatoriile, insa, sunt intermediate de asa-numitii “petitori”, si rezulta in urma intelegerii intre familii. Practic casatoria e importanta nu pentru ca are in centrul ei o unire intre un barbat si o femeie, ci pentru ca uneste 2 familii. In ciuda conotatiilor termenului “aranjament”, totusi, casatoria depinde de consimtamantul direct al barbatului si femeii. Barbatii de peste 18 ani si femeile de peste 16 ani se pot casatori cu acordul parintilor, in timp ce odata implinita varsta de 20 de ani, fiecare barbat si femeie poate decide de unul singur in acest sens.
Toate aceste lucruri despre familia coreeana sunt absolut necesare a fi stiute inaintea vizionarii acestui serial, deoarece avem de-a face, in premiera pe asiacinefil, cu un serial de weekend de familie, in care intreaga actiune e centrata pe unitatea familiei, pe rolul fiecarui membru in sanul acesteia, pe deciziile contraductorii si conflictul intre generatii, care parca in societatea conservatoare coreeana e o veritabila lupta la baioneta in care principiile si sentimentele se amesteca neunitar, dand nastere unor situatii din care doar ratiunea si intelegerea pot rezolva problemele. Un alt luru interesant pe care ni-l dezvaluie acest serial e ca problemele tinerei generatii nu se rezolva, ca in societatea occidentala, printr-o confesiune la psiholog. Ajutorul e cerut unor membri ai familiei, si totul se rezolva prin constientizarea de catre fiecare parte a limitelor propriilor conceptii si viziuni, dincolo de acceptare, resemnare sau suferinta. Oricat de puternic ar fi mitul “mamei scorpii” impamantenit de atatea si atatea k-drame, oricate bunici autoritare am vedea jucandu-si rolul stralucit pe micul ecran, in realitate aceste personaje actioneaza in cadrul unui rol conferit de traditie; fiecare se achita mai mult sau mai putin bine de aceste indatoriri, in functie de defectele si calitatile fiecaruia, insa familia in cele din urma controleaza si pedepseste aceste derapaje, iar valorile traditionale triumfa, in cele din urma. Situatia din “Creating Destiny” e putin diferita si prin faptul ca are in centrul ei o tanara generatie puternic influentata de valorile occidentale, unele personaje traind, chiar, ani de zile intr-o societate straina de valorile coreene.
Cu multi ani in urma, Han Sang Eun (actrita si cantareata Eugene, pe care am putut-o admira in „King of Baking, Kim Tak Goo” sau in „One Mom and Three Dads”) a emigrat in Australia impreuna cu familia. In prezent, ea este o tanara incantatoare care si-a terminat studiile de drept in America. In momentul cand Alex, un american din Boston, fost coleg de facultate, vine la tatal ei pentru a o cere de sotie, starneste un adevarat tsunami. In niciun caz, nici in ruptul capului nu poate cadea de acord cu aceasta casatorie. El il doreste drept ginere pe Kim Yeo Jun (Ki Tae Young – „Star-s Lover”, „Royal Family”), fiul bunului sau prieten din Coreea. Drept pentru care o exileaza pe Sang Eun in Coreea pentru un an, cerandu-i sa locuiasca in casa prietenului sau. Pe de alta parte, nici baiatul nu-si doreste o casatorie fortata si lupta din rasputeri pentru a le tine piept tatalui sau si bunicii sale care isi doreau cat mai curand un nepot, mai ales ca le ajunsesera la urechi niste zvonuri cum ca Yeo Jun ar fi atras de barbati. Inca din prima clipa, la intalnirea dintre cei doi protagonisti ies scantei, iar dorinta parintilor de a-i vedea impreuna se pare ca nu prea are sanse de succes.
Pe parcursul a 31 de episoade, vom intalni tot felul de situatii, unele amuzante, altele de-a dreptul aberante si revoltatoare, dar, in general, “Creating Destiny” este un serial relaxant care ne va bucura.In aceasta productie joaca si cativa veterani, deosebit de apreciati de publicul coreean si nu numai, care ne vor incanta cu talentul si naturaletea lor: Kang Nam Gil (tatal lui Sang Eun) pe care l-am vazut in „Who Are You ?”, „Goong”, „Sad Love Song”, „The Return of Iljimae” etc; Im Hyun Shik (bunicul lui Sang Eun), un actor renumit si deosebit de indragit pe care l-am urmarit in „Giuvaerul Palatului”, „Yi San”, „Jumong” si in multe alte seriale; de asemenea, Ban Hyo Jung (bunica lui Yeo Jun) din „Brain”, „Rooftop Prince” etc. Ca un amanunt picant, cei doi protagonisti, Eugene si Ki Tae-young) s-au cunoscut pe platourile de filmare ale acestui serial, s-au placut si la un an dupa terminarea filmarilor s-au casatorit, traind pana in ziua de azi o frumoasa poveste de dragoste. Un serial lejer, pentru toate iubitoarele de romantism si barbati frumosi.
Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de cristinab (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentarea: cristinab, cris999 – Asia Team Romania
Genome Hazard (2013) – un thriller-sci-fi modern coreeano-japonez de la regizorul coreean al succesului „The Flu”
Intr-o seara oarecare, un japonez aparent obisnuit, Ishigami Taketo, se intoarce epuizat acasa de la lucru. In varsta de 45 de ani, acesta lucreaza ca ilustrator la o firma de design si e casatorit cu Miyuki. In acea seara ar fi trebuit sa sarbatoreasca un an de la casatorie, motiv pentru care atunci cand deschide usa, Taketo gaseste niste lumanari aprinse in intuneric si o atmosfera ce se dorea romantica. Dar totul se transforma in cateva secunde intr-un cosmar, cand acesta isi gaseste sotia moarta, iar la cateva secunde dupa, primeste un telefon de la sotia lui in care e anuntat ca e la mama ei acasa. Ca si cum n-ar fi de ajuns, politia ii bate la usa. Speriat ca ar putea fi acuzat de crima, acesta incearca sa nu le permita politistilor sa intre in casa, pentru ca mai apoi sa constate ca trupul sotiei sale a disparut de la fata locului. Sa-i fi jucat memoria feste ? Taketo e luat de politisti la sectie pentru audieri intr-un caz petrecut in zona, insa pe drum constata ca politistii sunt de fapt un fel de agenti ce il intreaba de un coreean pe nume Oh Jn Woo de care nu a auzit in viata sa. Socat de toate aceste intamplari desprinse parca dintr-un roman existentialist, Ishigami Takeko reuseste sa scape de urmaritori, iar in fuga sa e cat pe ce sa fie lovit cu masina de o ziarista coreeana venita in Japonia sa se intalneasca cu o sursa, Kang Ji Won. Aceasta il salveaza de urmaritori, la rugamintea celui accidentat, si devine martora la povestea lui. Ishigami incepe sa constate ca peste noapte are unele calitati de care nu era constient ca le poseda, si ca unele lucruri pe care le stia sunt total deformate. Sa fie totul in imaginatia sa sau cineva ii joaca o festa ? Impreuna cu ziarista coreeana incearca sa desluseasca puzzle-ul in care el e piesa principala.
“Genome Hazard” se doreste a fi un thriller psihologic cu accente S.F., insa acest S.F. nu se refera la o alta dimensiune temporala, ci totul se petrece in prezent, in interiorul mintii personajului central. Si nu avem de-a face cu un “A Beautiful Mind” asiatic, ci cu o poveste originala mult prea fantezista pentru a putea fi inteleasa intru totul de la prima vizionare. Cand in titlul unui film apare un termen precum genom (“grup de cromozomi, diferiti genetic, care formeaza o unitate”, conform DEX), imediat gandul ne duce la o poveste terifianta in care eventual o companie gigant internationala face experimente ascunse in vederea realizarii unor mutatii genetice probabil in scopul gasirii unui leac al unei boli sau al elixirului nemuririi. “Genome Hazard”, ce are la baza romanul de succes al scriitorului japonez Shiro Tsukasaki, din 1998, e cu totul altceva. Filmul este, parte, aventura-S.F., parte – un thriller de conspiratie si parte – o poveste romantica. Nici regizorul filmului, Kim Sung-su, nu a putut transa clar aceasta problema, iar ambiguitatea genului si a scenariului au costat mult rezultatul final, filmul obtinand o suma modesta la box-office in Japonia (sub 500.000 $ incasari !). Probabil si un film cu un buget redus ar fi reusit o performanta mai buna sub aspect financiar. Acest lucru e surprinzator daca avem in vedere renumele regizorului, Kim Sung-su avand in anul 2013 la activ o realizare de succes in Coreea, blockbuster-ul “The Flu”, dar si filme precum “Musa The Warrior”, mult timp lider de box-office in istoria Coreei, “Running Wild” sau “Please Teach Me English”. “Genome Hazard” e, de fapt, o coproductie coreeano-japoneza, vorbita in mare parte in japoneza, in care protagonisti sunt un actor japonez (Hidetoshi Nishijima), total neconvingator in rolul sau de individ in cautarea propriului loc in puzzle-ul acestei vieti, si actrita coreeana Kim Hyo-jin (In My End is My Beginning, The Taste of Money), la fel de putin implicata in rolul sau (in cazul ei scenariul o limiteaza in mod evident de la a fi mai mult de o simpla ziarista in cautarea unei stiri senzationale). Actrita coreeana a avut la dispozitie doar 3 saptamani pentru a-si invata replicile in japoneza din film, si s-a descurcat de minune, incat nu ai spune ca de fapt nu e o actrita japoneza.
Revenind la succesul filmului, trebuie spus ca ar fi fost de asteptat ca in Japonia acesta sa fie mai bine primit. Chiar daca Hidetoshi Nishijima nu e un star de prima mana in tara sa de origine, a aparut, totusi, in peste 50 de productii pentru marele ecran si in mai multe seriale, iar restul personajelor secundare sunt interpretate de figuri cunoscute in Japonia (precum veteranul Masato Ibu, vazut recent in “Shield of Straw” intr-un rol secundar). Distributia cu figuri familiare, popularizarea cartii ce sta la baza scenariului filmului dar si curiozitatea ar fi trebuit sa atraga spectatorii in saliele de cinematograf japoneze, dar nu s-a intamplat asa. Poate si pentru ca subiectul e putin neobisnuit pentru genul SF in Japonia, marcat decenii la rand de povesti cu monstri traditionali – Godzilla si o multime de alte creaturi celebre -, de fantome si roboti.In cele din urma, filmul a avut premiera mondiala la Festivalul de film de la Busan (octombrie 2013), iar in Japonia s-a lansat in ianuarie 2014, fara prea mare succes. Despre film se pot spune multe, insa pentru a nu strica placerea vizionarii prin dezvaluirea unor amanunte care ar potoli curiozitatea inaintea chiar a inceperii vizionarii, nu vom dazvalui prea multe detalii. Cert este ca personajul central, Ishigami, e unul pe care parca l-am mai vazut in filmele americane de gen. Situatiile confuze in care acesta se regaseste fara o explicatie coerenta pe care sa si-o poata da induc spectatorului insusi o stare de neincredere in gesturile si actiunile personajului principal. Mereu te intrebi daca acesta e atat de inocent pe cat e prezentat sau e de fapt o persoana cu tulburari de memorie labila psihic care intr-adevar si-a ucis sotia. Intrebarea care planeaza tot timpul e daca Ishigami e o victima (si daca da, a cui ?) sau e de fapt constient tot timpul de ceea ce se intampla, dar disimuleaza. Micile detalii care ne sunt dezvaluite treptat potenteaza misterul, iar la un moment dat daca nu urmaresti atent ritmul alert al desfasurarii actiunii risti sa te pierzi total in puzzle. De la inceputul filmului apare obsesiv pe imagine, periodic, un cronometru care te face sa te intrebi ce cronometreaza. Raspunsul il afli abia la final, dar si acest element te deruteaza, pentru ca scenaristul nu da absolute nici un detaliu ajutator. Cand insa incep sa curga dezvaluirile, roata se rostogoleste la vale si o avalansa de informatii ajung sa schimbe intreaga situatie cu 180 de grade, ducandu-ne acolo unde nu ne-am fi inchipuit niciodata. Din pacate ceea ce lipseste filmului e coerenta. Totul se desfasoara intr-un ritm alert, informatiile se succed una dupa alta, regizorul nu te lasa sa te acomodezi cu situatia, sa te atasezi de vreun personaj sau sa apuci sa analizezi la rece multitudinea de indicii pe care ti le ofera. La final ai impresia ca ai participat la o cursa de cercetasi in care castiga primul care cu ajutorul indiciilor ajunge la destinatie. Din fericire misterele sunt atat de complicate incat abia dupa derularea ultimei scene din film poti spune ca ai ajuns de-a binelea la destinatie, ceea ce e o garantie ca filmul te va tine lipit cu ochii de ecran pana la finalul celor aproape 2 ore ale sale. Iar daca vor ramane intrebari la care nu veti avea raspuns, puteti oricand revedea acest film, o a doua vizionare cu siguranta va lamuri orice mister neelucidat din prima.
Multumiri pentru traducerea in premiera in Romania realizata de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentarea: cris999 – asiacinefil
Secret Love Affair (2014) – despre muzicã şi iubiri interzise
“Credeti ca fiecare om are o jumatate a sa ?” e o intrebare pe care multi si-o pun cand consulta cu nesat un horoscop, in speranta de a-si gasi jumatatea din zodiac potrivita. Oare de unde sa sara aceasta jumatate ? Dincolo de intrebarile care intra deja prea mult in chestiuni personale, sa ne concentram pe intrebarea de mai sus privind-o mai mult ca pe una retorica. Cel putin are rost sa ne punem o asemenea intrebare ? Exista o jumatate a cuiva pe care omul trebuie sa si-o caute pentru a-si implini destinul, ca si cum viata ar fi un basm viu ? Probabil ca nu. Nu exista o jumatate a ta, ci exista un tot al tau. Tu esti tot, ea e tot. Nu exista grad de rudenie intre sot si sotie, pentru ca ei sunt una. Si tot pentru a parafraza prezentul serial, mai trebuie spus un adevar: femeia nu gandeste simplu. “Chiar daca nu e invatata, ea are o putere de patrundere deosebita si e mult mai realista decat un barbat. Ea are inca de astazi un sentiment pentru ziua de maine. Insa noi discutam, rationalizam niste lucruri, dar in iubire nu este nimic rational” – parintele Arsenie Papacioc.
Ne aflam in fata unei povesti inedite pentru filmografia tv coreeana, o poveste greu digerabila si in viata de zi cu zi, de aceea, scenaristii plaseaza povestea in lumea nonconformista a artistilor, acolo unde se presupune ca exista o mai mare sensibilitate decat la populatia care nu este inzestrata cu talente de exceptie. O lume in care pasiunea pentru ceva, impartasirea unor aceleasi pasiuni face ca notiunea timp, morala, moravuri sa dispara. Suntem adesea tentati sa-i judecam, sa-i blamam pentru fapte pe care noi nu avem curajul sa le comitem, pe cei pe care ii vedem ca o fac. Cum ati privi, bunaoara, relatia dintre o femeie de 40 de ani si un barbat de 20? Nu, nu-i neaparata nevoie sa-mi spuneti, simt oprobiul! Si totusi, chiar sunt de condamnat, chiar avem dreptul sa luam piatra si sa aruncam? Doar pentru ca nu s-au incartiruit stereotipiilor noastre?
Oh Hye Won (Kim Hee Ae) are 40 de ani, este casatorita, si director de planificare in cadrul fundatiei Seo Han Arts, careia ii este afiliata o scoala de muzica clasica. Sub paravanul recrutarii de tineri muzicieni talentati, se ascund o serie de fapte de coruptie comise de directoarea fundatiei, Han Sung Sook, sotul ei, Seo Pil Won, presedintele fundatiei, fiica acestuia, Seo Young Woo, CEO al Seo Han, dar si de unii profesori si chiar insusi decanul facultatii, carora Oh Hye Won trebuie sa le dea un caracter de legalitate. Este profesoara de pian, absolventa de facultate in Statele Unite, insa renunta la o cariera in domeniul interpretarii, acceptand un post care ii ofera o viata luxoasa, la care nu are de gand sa renunte cu nici un chip, in ciuda tuturor umilintelor la care este supusa de cei care ii sunt sefi si carora nu indrazneste sa le refuze nici o porunca.
Lee Sun Jae (Yoo Ah In) are 20 de ani, lucreaza ca si curier, iar marea lui pasiune este pianul; nu-si cunoaste exceptionalul potential de care dispune si nu urmeaza niciun studiu de specializare. Insarcinat cu livrarea unei comenzi catre pofesorul Kang, sotul lui Oh Hye Won, Sun Jae ajunge la scoala de muzica, unde se pregatea un mare concert. Fascinat de sunetul pianului, acesta asteapta pana ce sala de auditii ramane goala si incepe sa cante. Profesorul Kang aude solistul si este convins ca partitura este cantata de unul dintre studentii fruntasi ai scolii. Nu mica ii este mirarea cand vede ca nu acesta este solistul! Alearga in sala de auditii, numai ca necunoscutul disparuse! Dat fiind faptul ca pianul era pregatit pentru concertul ce trebuia sa inceapa, este alertata securitatea, pentru ca vinovatul sa fie prins. Insa profesorul Kang il gaseste in toaleta si il ajuta sa scape, dandu-i si adresa sa, fiind interesat de talentul nativ al tanarului. Profesorul Kang, sotul lui Oh Hye Won, este disperat sa gaseasca un tanar talent caruia sa-i fie mentor, motiv pentru care urmareste nenumarate filmulete trimise de tinerii talentati, posibili studenti. Printre acestea se afla si un filmulet trimis de sotia sa, cu Sun Jae. Este fascinat de talentul tanarului, dar cand sotia sa observa ca acesta sufera de o boala care ii poate afecta degetele, il exclude fara drept de apel. Hye Won e placut impresionata de excelentul sau potental, il contacteaza pe chat, pretinzand ca este un tanar pianist si il indruma catre un medic, iar Sun Jae ii urmeaza sfatul si se vindeca. Dupa mai multe ezitari, Sun Jae hotaraste sa mearga la resedinta profesorului Kang unde canta in fata sotiei acestuia, iar aceasta isi da seama ca este tanarul cu care a vorbit pe chat. La randul lui, Sun Jae este fascinat de femeia din fata lui, care reprezinta chintesenta universului sau: sunet divin, virtuozitate, rafinament, si, desi are o prietena, se indragosteste cu adevarat, pentru prima oara. Si astfel, prin intermediul pianului, intre cei doi incepe o idila ilicita, interzisa si total nelalocul ei, categorisita ca atare inclusiv de frivola Seo Youn Woo, care la cei 40 de ani ai sai, maritata fiind, nu se da in laturi de la aventuri pasagere cu tineri de doua ori mai tineri decat ea. Idila va ajunge la un moment dat intr-un moment de criza; vor fi cei doi capabil sa rupa barierele si sa invinga prejudecatile ? Dragostea lor este atat de puternica incat sa treaca testul? Ce se va intampla cu Oh Hye Won ? Urmariti serialul. Cele 16 episoade pline de neprevazut si emotii maxime va vor dezvalui deznodamantul.
“Secret Love Affair” s-a bucurat de un real succes la momentul difuzarii (martie/mai 2014), avand un rating ridicat pentru un post de televiziune prin cablu (JTBC), fiind nominalizat in cadrul editiei a 50-a a Baeksang Arts Awards, care a avut loc pe 27 mai 2014, pentru cel mai popular actor intr-un serial tv si cel mai bun actor (pentru Yoo Ah In); cel mai bun scenariu pentru Jung Sung Joo; cel mai bun regizor pentru Ahn Pan Seok; cea mai buna drama tv, primind premiul pentru cel mai bun regizor (Ahn Pan Seok) si cel mai bun scenariu (Jung Sung Joo). Cei doi, regizorul si scenaristul, au mai colaborat la mai multe seriale in anii ‘90/inceputul anilor 2000, aflandu-se insa abia acum in fata primelor premii din cariera. Kim Hee Ae, protagonista feminina, desi se indreapta vertiginos spre 50 de ani, impresioneaza la cei 47 de ani, chiar daca interpretarea nu i-a adus nici un premiu (ramane cu amintirea prestatiei memorabile din “A Wife’s Credential”, ce i-a adus premiul pentru Cea mai buna actrita” la Baeksang Arts Awards 2013). Mai tanarul ei partener, Yoo Ah In, e deja un star in industria coreeana de film, aparand in mai multe seriale de epoca si moderne foarte populare, precum “Fashion King”, “Sungkyukwan Scandal”, “Strongest Chil Woo” sau “Jang Ok Jung”, si acontandu-si deja rolul Printului Sado din mega-productia “Sado” anuntata de producatorii coreeni pentru anul viitor. Recomandam cu caldura coloana sonora a serialului, tuturor deopotriva, iubitori sau nu ai muzicii clasice. Yoo Ah In canta personal la pian, fiind indrumat de pianistul Kim Hyung care afirma ca actorul are potential interpretativ. Un serial ce merita vazut, o adevarata delectare pentru ochi, urechi si suflet. Vizionare placuta!
O noua poveste din seria coreeana “Love Story”, “The Rose”, ne prilejuieste reintalnirea cu Kim Jong Hyun (cunoscut pentru recentul rol negative “Tangqishi” din serialul “Empress Ki”), pe atunci un tanar de 24 de ani, cu actrita Kim Tae-yeon (Jenny din “All In”) si mai ales cu excelentul Lee Kyung-young, unul din actorii de top ai Coreei, care azi poate fi usor recunoscut in filme datorita in special parului sau carunt. De aceasta data, tema celor doua parti ce compun povestea este iubirea interzisa dintre fiica unui interlop si politistul desemnat sa il aresteze pe tatal acesteia. Subsidiar, mai exista o iubire ce face subiectul acestui episod, cea purtata de fiica tatalui sau care mai mult da impresia ca se foloseste de propria lui familie pentru a-si atinge obiectivele decat sa tina cu adevarat la ea. “The Rose” are un parfum aparte, imbinand romantismul cu actiunea pe fundalul anilor crizei economice din Coreea ce a prilejuit o inflorire a afacerilor ilegale ale bandelor interlope.
Min Jong-gu e un interlop in varsta care fuge cu banii Mafiei si ii da pe principalii capi ai bandei Sam Doo pe mana Politiei. In timpul operatiunii de interventie a politiei, el reuseste sa fuga, avand asupra sa registrele contabile ale Mafiei. Motiv suficient sa devina o tinta pentru acestia, dar si pentru Politie, multi ravnind la o promovare prin capturarea lui Min Jong-gu.. Detectivul Park nu pare a fi strain de Min Jong-gu, pe urmele caruia se afla de ani buni. Urmarind un joc cu bataie lunga, acesta lasa sa se scurga catre Mafie informatia legata de cel care i-a tradat, scopul fiind ca prin aceasta sa-l constranga pe Min Jong-gu sa se predea, cu registrul contabil cu tot. Impreuna cu detectivul incepator Kang, cei doi primesc misiunea supravegherii locuintei fiicei interlopului, Min Ji-hyun, in speranta ca tatal acesteia va incerca sa o contacteze. Desi fata pare inocenta, recunoscand ca nu a mai vorbit de mai bine de 2 ani cu tatal ei, detectivul Park nu se lasa usor pacalit. In schimb, bobocului Kang, fata ii cade cu tronc, iar operatiunea de supraveghere ii va adanci si mai mult sentimentele. Toate bune si frumoase, pana intr-o zi, cand fata e la un pas sa fie rapita…
