The Cloud Door este un scurtmetraj de mai putin de 30 de minute realizat in 1994 in coproductie India-Germania, filmat integral in India si regizat de apreciatul regizor Mani Kaul. Acesta a fost un important exponent al asa-numitului “film paralel” (parallel cinema) indian, un curent ce a luat nastere in Bengal in anii ’50 ca o alternativa la filmul indian comercial cunoscut azi sub numele generic Bollywood. Curentul a luat nastere inaintea Noului Val Francez si Japonez, fiind un precursor al Noului Val Indian. Inspirat din neorealismul italian, “filmul paralel indian” e cunoscut pentru continutul sau serios, pentru elementele de realism si naturalism, critica sociala si respingere a momentelor da dans si muzica, tipice filmelor comerciale indiene. Altfel spus, aceste filme ar putea fi clasificate, azi, in randul “filme artistice”, cel mai de seama exponent al cureentului fiind celebrul Satyajit Ray. Revenind la Mani Kaul, regizorul lui The Cloud Door, in cei 35 de ani de cariera a regizat 16 filme, artistice si documentare, fiind de 4 ori castigator al Premiului Criticilor “Filmfare” pentru Cel mai bun film (Filmfare fiind un fel de Oscaruri ale industriei indiene de film). Produs de producatoarea germana Regina Ziegler, “The Cloud Door” a fost inclus, alaturi de “The Insatiable Mrs Kirsch” a lui Ken Russell si de “The Dutch Master” a Susanei Seidelman in compilatia de scurtmetraje erotice produsa de Ziegler Film intitulata “Ërotic Tales”. Filmul trateaza o tema literara erotica hindusa, avand la baza scenariul lui Mani Kaul, inspirat dintr-o piesa de teatru indiana (Aviramaka) scrisa in sanscrita de Bhasa undeva intre secolele V-VII e.n. si din poemul Padmavat scris la 1540 de Malik Muhammad Jayasi.

Undeva in trecutul indepartat, intr-un mic regat din India, traia o printesa, Kurangi, crescuta dupa niste reguli stricte, bazate pe preceptele religioase. Frumusetea ei era vestita pana departe, insa aceasta isi traia viata de zi cu zi captiva in palat si sub atenta supraveghere a radicalului sau tata. Intr-una din zile, papagalul printesei singuratice incepe sa-i spuna acesteia povestiri siropoase, indecente chiar, pe care printesa le asculta curioasa. Auzind de acestea, tatal fetei se infurie si incearca sa omoare pasarea. Printesa Kurangi intervine si salveaza viata papagalului, explicandu-i tatalui ei ca pasarea nu stie ce spune, repetand doar ce a auzit de la oameni. Papagalul isi ia zborul si evadeaza din colivie, parasind palatau, dar e capturat de un pasarar. Din nou viata ii e salvata, de aceasta data de un tanar, Ratnasen. Pentru a-i rasplati bunavointa, il conduce pe acesta printr-un pasaj secret la palatal printesei, unde Ratnasen se indragosteste la prima vedere de Kurangi.

Plin de culoare si exotism, The Cloud Door ne spune o poveste fantezista destul de neobisnuita pentru filmul indian. Neobisnuita in principal datorita senzualitatii si tentei sale erotice evidente, un lucru aproape tabu in cinematografia indiana. Acest lucru e cu atat mai bizar cu cat vorbim de o tara cu o bogata istorie de literatura si arta erotica populara (nu poate fi eludata celebra scriere Kamasutra, ce a dat nastere unei intregi literaturi de gen), care si-a exploatat prea putin aceste scrieri in ecranizari, preferandu-se transpunerea pe ecran a epopeiilor care au dus faima Indiei peste hotare, “Mahabharata” si “Ramayana”. “New York Times” spunea despre “The Cloud Door” ca este “o succesiune de imagini colorate stralucitoare care aproape spun o poveste”, lucru care in cele din urma se dovedeste adevarat. Povestea scurtmetrajului e destul de haotica si mult prea metaforizata, transpusa cand in versuri ale unui poem, cand in monologuri sau dialoguri purtate de sinea celor trei protagonisti, printesa, iubitul acesteia si papagalul. Cu greu poti intelege ce urmareste regizorul dincolo de povestea simpla, in mai multe randuri versurile poetice nefiind usor de deslusit in esenta lor de publicul ce provine dintr-o alta cultura decat cea hindusa. Imaginea abstractizeaza principii, principiile iau forma unui discurs narativ greoi, iar rezultatul e un amestec bizar de umor, erotism si lirism in spatele carora se ascund cateva idei evidente, precum devalorizarea iubirii sau rolul femeii si simtamintelor acesteia intr-o societate in care metafora papagalului inchis in colivie se potriveste perfect pentru a descrie conditia inferioara a femeii. In ciuda firului narativ incalcit, frumusetea peisajelor parca pictate de un artist talentat, senzualitatea explorata treptat si lent, dar si umorul surprinzator dau un efect puternic mesajului filmului. Papagalul e personajul cheie al povestii, e un Cupidon caruia ii e atribuita puterea supranaturala de a vorbi ai zice constient, ce nu doar repeta spusele unor oameni auzite la intamplare. Acesta, ca intr-un basm, in semn de recunostinta ca printesa i-a salvat viata si ca tanarul Ratnasen l-a salvat din colivia pasararului, decide sa le uneasca destinele aducandu-i aproape. Uneori acesta are replici amuzante, alteori se transforma in “mentorul” iubirii celor doi, dand glas unor lucruri considerate tabu de preceptele religioase. Nu intamplator cand e intrebat de tanar de ce il conduce la palat, acesta ii raspunde: “Pentru razbunare. Printesa e pazita de un nebun religios fanatic ce e impotriva farmecelor lui Eros”.

Un scurtmetraj frumos sub aspect vizual, ce descrie o iubire enigmatica, poetica, tipica standardelor societatii indiene, dar care nu ezita sa foloseasca erotismul ca principala arma de seductie, alaturi de o extraordinara orchestrare a culorilor, imaginilor si muzicii, dand impresia ca te afli acolo, in mijlocul povestii ireale, alaturi de cei doi protagonisti indragostiti si de simpaticul papagal vorbitor de vrute si nevrute. Iar la cat de bine e realizat sub aspect vizual, nu ai spune ca filmul a fost realizat tocmai acum 20 de ani…

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentarea: cris999 – asiacinefil