DIVERSE

Publicat: vineri 26 decembrie 2014

Alegerea perioadei de difuzare si a zilelor de miercuri si joi a insemnat, pentru „Robber”, concurenta acerba cu „Hong Gil Dong”, una dintre dramele cele mai asteptate ale anului 2008. Iubitorii de k-drame au fost pusi in situatia de a alege intre Kang Ji Hwan (Capital Scandal) si Jang Hyuk (Thank You), intre scenaristul Kim Kyu Wan si surorile Hong. Unii au reusit chiar sa le urmareasca pe amandoua, inr-o lume a secolului XXI in care internetul reprezinta mereu o alternativa. Apartenenta la genuri si subiecte diferite a facut ca discutiile comparative sa lipseasca. Prezentarea initiala drept apartinand genului melodramatic nu i-a fost nici ea de folos lui „Robber” datorita esecului lamentabil al celor mai multe productii apartinând acestui gen. Difuzarea cu intarziere a unora dintre episoade a starnit furia fanilor, dar in ciuda acestor neajunsuri si a ratingului scazut de 5,9 la nivel national, a primit comentarii favorabile din partea celor care l-au urmarit. Cei doi mari actori din rolurile principale- Jang Hyuk (Windstruck, Please Teach Me English) si Lee Da Hae (Green Rose, My Girl, Hello! Miss) si-au dovedit o data in plus valoarea, au fost încântati de modul in care s-au completat in jocul actoricesc si acest fapt a pus bazele colaborarilor viitoare din „Slave Hunters” si „Iris 2”. Comentariile lui Jang Hyuk referitoare la partenera lui de platou cu care a facut echipa – Lee Da Hae – au fost unele elogioase. La inceputul serialului, OST-uri proprii nu au fost suficiente si s-au folosit altele ce se potriveau cu tema generala a dramei. Cu o singura exceptie, nici unul nu a reusit sa se impuna, incat sa devina memorabil.

„Robber” este o drama despre puterea dragostei de a schimba un tip rau, escroc sentimental sau hot de inimi, intr-un personaj pozitiv. Jin Dal Rae este o tanara vaduva care se straduieste sa-si creasca cat mai bine copilul. Locuieste impreuna cu fetita si soacra ei (alaturi de actrita veteran Kim Hae-sook avea sa apara din nou impreuna intr-un serial in acest an, in „Hotel King”), iar aceasta din urma considera ca 5 ani de doliu inseamna o perioada lunga, ca viata trebuie sa-si urmeze cursul. Incearca in fel si chip sa o convinga pe nora să isi gaseasca un nou tovaras de viata, inclusiv trimitand-o la intalniri aranjate. Dupa o intalnire cu un barbat ce avea varsta unui bunic si vorbea foarte tare, spre amuzamentul consumatorilor acelui local, surescitata fiind de penibilul situatiei, Jin Dal Rae loveste in parcare automobilul vecin. Acest mic incident inseamna intrarea in viata sa a lui Kwon Oh Joo. Poate ca totul s-ar fi incheiat rapid prin stabilirea pretentiilor proprietarului masinii avariate daca Jin Dal Rae nu ar fi captat atentia lui Kwon Oh Joo rostind un singur cuvânt – 30 000 euro. E cifra magica care i-ar salva pielea acestuia in fata camatarilor carora le datoreaza acesti bani, alternativa recuperii fiind aceea de a-i fi recoltate organele.

Kwon Oh Joo este sarac, din belsug are doar datoriile si recuperatorii aflati mereu pe urmele sale. Nu este decat un ticalos caruia nu-i lipseste farmecul. De farmec si de scheme verificate de cucerire se foloseste pentru a-si seduce viitoarele surse de bani, si anume femeile. Niste femei ce sunt reprezentate in mintea sa ca niste portofele pe care trebuie sa le deschizi pentru a ajunge la banii necesari. Tinta fiind stabilita, trece la aplicarea strategiei dar pentru prima data femeia tinta, in speta Jin Dal Rae, nu reactioneaza, este imuna la ea ! E derutat, ajungerea la rezultatul scontat impune o cunoastere mai amanuntita a viitoarei victime. Dar orice nemernic are ascuns undeva un suflet de copil care asteapta un semn numai de el stiut pentru a iesi la lumina. Un motiv care sa-l faca sa-si doreasca sa se schimbe, sa devina mai bun. Ceva la care sa viseze, pentru care sa indure, ceva de aparat si pe cineva langa care sa-si doreasca sa fie mereu. Kwon Oh Joo si-a asigurat mijloacele de trai tesand o plasa de minciuni. Acum vrea sa-si schimbe viata, sa se elibereze spunand numai adevarul. Dar adevarul nu e calea usoara. El ii dezvaluie adevarata fata si il face sa traiasca cu teama ca poate pierde. Este insa gata sa lupte pentru a pastra comoara abia descoperita si pentru inceput si-a propus sa ceara iertare tuturor femeilor pe care le-a inselat. De fiecare data cand si-a atins scopul a plecat fara sa se mai uite in urma si abia acum vede ce urmari a avut comportamentul sau.

„Robber” este o trista poveste de dragoste, cu multe implicatii si multe emotii, in care nu poti fi sigur daca finalul este unul previzibil sau nu. Va primi Kwon Oh Joo sansa la fericire de dragul curajului de a-si asuma vina, isi va primi pedeapsa ca un om adevarat care stie ca o merita? Vom avea parte de finalul lectie? Nu trebuie sa uitam ca mai ales lacrimile dau culoarea, specificul culturii din care provine si aceasta productie. Stiind ca lacrimile pot fi de mai multe feluri, ramane de vazut! In prima jumatate a serialului, partile comico- tragice sunt destul de echilibrate, insa apoi situatia se schimba, serialul devine mai dramatic, iar scenele amuzante dispar. In afara de pilonul constituit de eroii principali si intriga, avem parte si de personaje secundare interesante precum gangsterul indragostit (Byung Ho) sau celalalt personaj masculin asupra caruia intalnirea cu Jin Dal Rae provoaca schimbari majore. Este vorba de Kim Jin Goo (interpretat de Kim Jung Tae), un barbat care nu este sarmant si nu are nici o personalitate pozitiva. Este mai mult un tip ciudat pe seama caruia s-au construit multe momente comice dar este si cauza care declanseza reflectii referitoare la modul in care lipsa dragostei ne poate marca existenta. Dragostea si unele dintre formele pe care le imbraca sunt evidentiate prin oglindirea unor situatii si relatii emotionante. Multe, multe lectii de viata, despre dragoste, despre prietenie, despre relatia tata fiu si despre cum se poate manifesta nevoia de afectiune a unui tata care la randul sau nu a stiut sa o ofere. Alte subiecte atinse in aceasta drama sunt sinuciderea, jocurile de noroc, abuzul conjugal, homosexualitatea, boala, alcoolismul.

Un serial care cu siguranta va va cuceri pe parcursul celor 16 episoade ale sale. Multumiri pentru implicarea in proiect cristineib, urumei si lui gligac2002 (Asia Team).

Prezentare realizata de kira – asiacinefil

Publicat: joi 25 decembrie 2014

Popularitatea unor productii de peste ocean inspirate din lumea dansului, precum “Saturday Night Fever”, “Flashdance”, “Girls Just Want to Have Fun”, “Dirty Dancing” sau “Dance with Me”, dar si performanta japonezilor, care in 1996 lansau un film de exceptie, care va scrie istorie, intitulat “Shall We Dance ?”, ce arunca o privire asupra dansului de societate intr-o lume in care mentalitatea era inca puternic marcata de traditionalism, i-au determinat pe producatorii coreeni sa-si incerce si ei norocul in acest domeniu. Astfel, Moon Seong-wook, cel care in 1998 debutase ca regizor cu coproductia coreeano-poloneza “Taekwondo”, a schimbat registrul si a acceptat sa regizeze prima productie coreeana despre dansuri moderne, “Dance, Dance”. Desi reteta e una tipic americana, filmul e realizat in pur stil coreean, avand un farmec aparte. In rolul principal il revedem pe Joo Jin-mo, care la 25 de ani debuta ca protagonist intr-un film (dupa un rol minor in 1997), si, ce poate fi mai frumos decat sa-l vedem pe acesta intr-un rol ce aminteste de un alt “innocent” ce debuta in acelasi an ca protagonist in filmul “Calla”, Song Seung-heon ? Nici partenera lui Joo Jin-mo din acest film nu e mai prejos, frumoasa actrita Hwang In-young debutand la 21 de ani intr-un rol dinamic.

Jun-yeong (Joo Jin-mo) e un student la medicina putin dezorientat. A optat pentru aceasta facultate la insistentele parintilor sai, in absenta unei inclinatii deosebite spre altceva. Intr-una din zile vede o tanara, pe Jin-a (Hwang In-young), dansand pe scena unei sali de reprezentatii si ramane fascinat de frumusetea acesteia. Desigur, se indragosteste de ea la prima vedere, iar a doua zi revine in acelasi loc, doar pentru a afla ca fata a renuntat la studiile de dans. Mai apoi o zareste pe strada, o urmareste cu disperare si constata ca aceasta frecventeaza o sala de dans, unde se pregateste pentru meseria de dansator de fundal. Pentru ca totul sa para natural, Jun-yeong se decide sa frecventeze si el respectiva sala de dans, insa in scurt timp datorita antitalentului sau e pus sa se ocupe de curatenia salii. Dar el e fericit si cu asta, caci o poate vedea in fiecare zi pe Jin-a. Ziua merge la cursuri la facultatea de medicina, dupa-masa e prezent in sala de dans, iar seara invata cu zor pentru examene, purtat fiind de fiorii dragostei. Fara sa realizeze, Jun-yeong se indragosteste de… dans, iar toti membrii trupei isi schimba atitudinea fata de el, incercand sa-l invete dansul. Cel mai important profesor va fi, insa… Jin-a.

“Dance, Dance” e o poveste romantica pe ritmuri moderne, ce demonstreaza ca si coreenii se descurca de minune cand vine vorba de a realiza filme inspirate din lumea dansului. Scenariul nu exceleaza, este simplist si lasa protagonistilor libertate deplina de exprimare, intregul farmec al filmului stand in atmosfera pe care actorii reusesc sa o creeze. Filmul e despre tentativa unui grup de tineri talentati, dar fara posibilitati materiale de a se realiza in domeniul lor, de a reusi in lumea dansului, debutand ca o formatie independenta de dansatori. Pregatiti ca un grup pentru succesul individual ca dansatori de fundal, acestia ar fi urmat sa insoteasca interpretul vocal sau formatiile muzicale in turnee sau in aparitiile televizate. In anii ’90, dansul si muzica aveau alte reguli ca in zilele noastre, iar industria era formata din impresari, interpreti, coregrafi si dansatori. Odata cu explozia Hallyu, industria muzicala coreeana sufera o adevarata revolutie in sensul eficientizarii ei, renuntandu-se la dansatorii de fundal, rolul lor fiind preluat chiar de catre interpretii vocali. Astfel, au luat nastere formatiile muzicale in care interpretii erau si dansatori, iar mai apoi, pentru a demonstra polivalenta talentului lor, acestia au inceput sa fie impinsi si spre debutul pe micul ecran, in seriale si show-uri de televiziune, devenind niste marionette ale marilor companii de impresariere, cu toate consecintele pozitive si mai ales negative. In 1999 insa, dansatorii erau foarte cautati de cei ce-si faceau o formatie, iar “Dance, Dance” face o incursiune realista in lumea aspirantilor din domeniu, in general tineri talentati dar lipsiti de posibilitati materiale, ce deseori cadeau prada capcanelor industriei, fiind nevoiti sa aleaga cat sunt dispusi sa faca pentru implinirea pasiunii lor pentru dans. Jin-a isi doreste sa urmeze studiile unei universitati, dar pasiunea pentru dans mereu o impiedica sa-si faca curaj pentru acest pas. Jun-yeong, din contra, e student la medicina, dar ajunge sa se indragosteasca de dans, si se afla in aceeasi dilema ca cea pe care o place. Altfel spus, Jun-yeong are ceea ce Jin-a viseaza, pe cand Jin-a are ceea ce Jun-yeong viseaza. In mod evident, apropierea celor doi este inevitabila, insa filmul nu este despre sentimentele pe care cei doi ajung sa si le poarte, ci despre modul in care aceste sentimente sunt unite prin intermdiul dansului. Dansul e instrumentul prin care iubirea prinde glas, si e o adevarata placere sa urmaresti chimia celor doi protagonisti, naturaletea interpretarii lor si nu in ultimul rand sa savurezi o multime de momente muzicale superbe. Un film deosebit de placut, ce ne invita la o calatorie inedita in lumea dansului, a ambitiei si curajului de a-ti urma propriul destin asa cum iti dicteaza sufletul.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asaicinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: miercuri 24 decembrie 2014

“Shall We Dance” e unul din cele mai apreciate filme japoneze din toate timpurile, si asta nu doar in limitele granitelor Japoniei. Lansat in 1996, filmul a obtinut nu mai putin de 14 premii ale Academiei Japoneze de Film, cu alte cuvinte cam toate premiile pe care le putea obtine o productie candidate. La acestea seadauga inca 43 de premii si 4 nominalizari. Lansarea sa in Statele Unite prin intermediul companiei Miramax a adus la vremea respectiva incasari de peste 10 milioane de dolari, transformand filmul intr-una din cele mai de succes productii straine difuzate vreodata in cinematografele americane. Succesul a fost atat de impresionant incat producatorii americani au realizat chiar un remake in 2004, cu acelasi nume, unde dupa o reteta tipic americana (actori cunoscuti, coloana sonora atractiva, stil pur comercial) ce iroseste mult din farmecul productiei japoneze, incasarile au asigurat singurul scop urmarit de producatori, castigul financiar, cele 50 de milioane de dolari investite fiind recuperate intreit, remake-ul obtinand incasari record de 170 de milioane de dolari. Revenind la productia japoneza care face subiectul acestei prezentari, “Shall We Dance” a fost apreciat din plin de publicul japonez, obtinand incasari de peste 42 de milioane de dolari in cinematografe, o suma uriasa la nivelul anului 1996, care raportata la nivelul actual al box-office-ului japonez ar situa filmul in topul primelor 5-6 productii japoneze anuale. Succesul e cu atat mai surprinzator cu cat in ciuda lungii istorii a cinematografiei japoneze (sa nu uitam ca Japonia e tara unor regizori consacrati prin filme de arta, cum e cazul marelui Akira Kurosawa), productiile comerciale rar reusesc sa triumfe, mai ales in ultimii 5-6 ani, cand ecranizarile dupa manga (numite prin termenul generic “live-action”) au inundat ofertele de film, completand productiile lista productiilor bizare, dramatice si in general atipice lumii occidentale. Nu degeaba se spune ca un film japonez nu e niciodata ceea ce pare dintr-un trailer. Dar in ciuda acestui specific national, “Shall We Dance” a scris istorie. Filmul este regizat de Masayuki Suo, un regizor mai putin cunoscut, in ciuda faptului ca in 1993 a obtinut primul premiu al Academiei Japoneze de Film din cariera (al doilea avea sa fie cu “Shall We Dance”), pentru productia “Sumo Do, Sumo Don’t”. Koji Yakusho interpreteaza rolul principal masculin, un actor cu o cariera impresionanta, ce a aparut in peste 60 de filme (in prezent 58 de ani), in timp ce Tamiyo Kusakari, care intre timp a devenit sotia regizorului, interpreteaza rolul principal feminin, debutand prin acest rol intr-un film.

Pentru d-l Sugiyama, viata de zi cu zi a intrat intr-o rutina apasatoare. Acesta lucreaza ca si contabil la o mare companie, iar viata lui e petrecuta mai tot timpul la biroul aflat la mare departare de noua lui locuinta. Casatorit si avand o fata adolescenta, acesta a trecut de 40 de ani, si pare condamnat sa munceasca de dimineata pana seara pentru plata ipotecii locuintei si pentru intretinerea familiei. O zi obisnuita de-a lui incepe dimineata devreme, cand pleaca cu bicicleta de acasa, dupa care ia metroul pentru a ajunge la serviciu. Ziua se incheie seara tarziu, cand la o oprire a metroului, mereu zareste o tanara privind in gol pe geam de la o sala de dans. Privind-o seara de seara, devine fascinat de frumusetea acesteia, pana intr-o zi cand hotaraste sa coboare din metrou si sa bata la usa salii de dans. Sub pretextul ca e interesat sa invete sa danseze, acesta se inscrie, cu niste costuri exorbitante, la cursurile de dans, doar pentru a fi in apropierea tinerei, Mai, ce se dovedeste a fi proprietara salii. Fara ca familia lui sa stie, d-l Sugiyama ajunge sa ia in secret lectii de dans, riscandu-si reputatia, deoarece dansul era privit in societatea japoneza cu mare suspiciune. Aici cunoaste o alta lume, dar si persoane innebunite dupa dans, ce ar face orice pentru a-l practica, el insusi lasandu-se prins in mrejele dansului. E momentul in care, ingrijorata de orele tarzii la care se intoarce sotul si de schimbarea sa comportamentala, sotia se adreseaza unui detectiv particular pentru a se asigura de loialitatea partenerului de viata..

Titlul filmului, “Shall We Dance ?”, provine de la o melodie inclusa in celebrul musical “The King and I” scris de perechea Richard Rodgers (compozitor) si Oscar Hammerstein (textier), iar explicatia lui vine la final, cand aceasta celebra melodie de pe Broadway ajunge sa fie fundalul unui dans memorabil si, totodata, replica finala ce incheie filmul. Fata de versiunea originala japoneza a filmului, a carei durata e de 136 de minute, distribuitorul american Miramax a taiat 26 de scene, reducand durata la 119 minute, aceste decupari mentinandu-se atat de dvd-ul american cat si pe cel european. In definitiv, cine urmareste aceste versiuni decupate are doar de pierdut, filmul pierzandu-si anumite nuante ce tin de atmosfera. In fapt, “Shall We Dance” e un film romantic in care atmosfera te prinde treptat, ce porneste de la un fapt banal si care, pas cu pas, se transforma intr-o veritabila calatorie “pe aripile dansului”. Curiozitatea umana, atractia si mai apoi placerea transforma personajele acestei povesti, ce ne arata o imagine, de multi nestiuta, a modului in care e privit dansul in societatea japoneza. Dupa secole de feudalism, Japonia cunoaste o adevarata transformare spre modernism abia spre sfarsitul secolului XIX, odata cu Era Meiji, relativ tarziu fata de societatile occidentale. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, reconstructia tarii a adus si o schimbare lenta in mentalitate, japonezii ramanand pana in zilele noastre tributari traditiei. A te plimba de mana cu o fata pe strada sau a-i spune “Te iubesc” cu voce tare sunt considerate lucruri nelalocul lor. Pe acest fond, ca un cuplu sa danseze sau sa se imbratiseze in fata altora e perceput ca ceva jenant, deci a dansa cu un strain nu poate fi decat rusinos. Cum poate, dupa acest mod de gandire, sa supravietuiasca dansul de societate in Japonia ? Pornind de la aceasta premisa, cu siguranta vom afla raspunsul la sfarsitul celor 136 de minute care ne vor incanta de-a dreptul sufletele. Personajul principal, d-l Sugiyama, se indragosteste de dans atras de chipul trist si meditativ al unei tinere ce priveste in gol seara de seara atunci cand metroul opreste in fata salii de dans. Acesta e un personaj ce se dovedeste in cele din urma un noncomformist, care desi casatorit si avand o familie acasa, pentru a iesi din monotonia cotidiana bate la usa salii de dans cu un singur tel: sa fie aproape de acea strain ace manifesta o atractie neobisnuita asupra lui. Ciudat, nu ? Gandurile sale ar putea oricand sa-i pericliteze casnicia, iar mai mult decat atat, e dispus sa isi puna reputatia in joc, deoarece daca cineva afla de faptul ca s-a inscris la niste cursuri de dans, ar fi fost automat periferizat si privit ca un ciudat. Dar care e povestea celorlalti cursanti ? Unul din ei ia lectii de dans pentru a surprinde pe cineva – desigur, o doamna; altul urmeaza aceste cursuri pentru ca sufera de diabet si medicul i-a recomandat sa faca miscare; in general, insa, cu totii invoca aceeasi scuza, in spatele carora se pot ascunde linistit orice motivatii: dansul “e bun pentru sanatate”. Acceptand cu totii aceasta explicatie, desi cu totii stiu prea bine ca in spatele ei mereu se ascunde altceva, seara de seara, dupa programul zilnic de lucru, acestia se intalnesc la sala de dans si invata pas cu pas ce inseamna dansul. Nu lipsesc momente usor comice, tonul filmului fiind in general optimist, aducator de buna dispozitie, iar muzica – divina. Nu modul in care dilemele fiecarui personaj se rezolva primeaza in acest film, ci atmosfera, simplitatea gesturilor, naturaletea interpretarii. Regizorul a reusit extraordinara prformanta de a te face partas la aceasta frumoasa poveste, de a-ti da impresia ca tu insuti participi, ca privitor, la lectiile de dans, undeva de pe margine. Totul e mirific in acest film, si chiar si momentele mai tensionate sunt solutionate amical, pe placul tuturor. “Shall We Dance” e un film perfect pentru seara de Craciun, fiind unic si magic in acelasi timp, iar cei care nu ati vazut inca productia originala japoneza, merita sa o includeti pe o lista de “must see”. E un film de neuitat, si chiar daca au trecut aproape 20 de ani de la realizarea lui, acest lucru aproape va trece neobservat. Vizionare placuta !

Traducerea a fost efectuata in pemira in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 14 decembrie 2014

In anul 2012, k-drama „Princess’s Man” a fost unul din cele mai bune seriale coreene nu doar ale postuilui KBS, ci dintre toate serialele coreene difuzate pe micul ecran in acel an, inregistrand ratinguri foarte ridicate (23,9% fiind cel mai mare rating atins, la ultimul episod). Povestea plina de neprevazut si tensiune plasata in perioada de ineput a epocii Joseon, chimia celor doi protagonisti si maiestria interpretativa a restului distributiei, coloana sonora, si mai ales regia au adus serialului 6 premii la KBS Drama Awards si premiul pentru Cel mai bun regizor la Baeksang Arts Awards. La doi ani distanta, regizorul Kim Jung-min (foto) a acceptat din nou propunerea KBS2 pentru a regiza un serial de epoca intitulat „Gunman in Joseon” (sau, literal, „The Joseon Shooter”). Daca a cunoscut celebritatea cu o poveste despre inceputurile dinastiei Joseon, provocarea lui „Gunman in Joseon” era o poveste plasata la apusul acestei dinastii care a marcat istoria Coreei secole la rand. Desi povestea s-a dovedit captivanta, perechea de scenaristi de la „The Princess’ Man” nu a fost inclusa in proiect, producatorii mergand pe mana lui Ki Seung-tae, aflat la primul scenariu pentru un serial tv. Ratingurile au fost departe de cele inregistrate de Princess’s Man, avand o medie intre 9 si 11 %, in functie de cele doua instrumente de masurare a ratingurilor din Coreea, TNms si AGB. Asa cum ne-a obisnuit vara de vara, de la revenirea sa din armata, in absenta propunerilor de roluri pentru filme pentru marele ecran, Lee Jun-ki a acceptat fara ezitare rolul principal, confirmand apetenta pentru roluri pe micul ecran. De mai bine de 7 ani, de la rolul secundar din „May 18” (2007), actorul nu a mai fost distribuit intr-un film, ultimul proiect acceptat fiind abandonat pentru satisfacerea stagiului militar obligatoriu. Nam Sang-mi reapare alaturi de Lee Jun-ki (dupa „Time Between Dog and Wolf”), in timp ce Yu Oh-seong face din nou un rol negativ monumental, dupa prestatia similara din „Faith” sau din celebrul film „Friend”. Trebuie remarcata si coloana sonora, cel putin segmentele instrumentale amintind flagrant, cum se putea altfel, de „Princess’s Man”.

Asa cum fiecare serial de epoca coreean ne-a obisnuit cu zugravirea portretului unui monarh, si de aceasta data subiectul are legatura cu monarhul epocii, cu mentalitatea si politica acelor timpuri. Regele Gojong, caci despre el este vorba, a fost al 26-lea monarh al dinastiei Joseon si primul imparat, (1864-1907, urcand pe tron cand avea doar 11 ani, tatal sau fiindu-i regent) a fost un conducator inteligent, care, chiar daca a dorit din toata fiinta sa reformeze tara si politica, nu a reusit, fiind impiedicat sistematic de impotrivirea oamenilor politici, a factiunii conservatoare dar si a politicilor tarilor vecine. Dupa ce regina Min (sau imparateasa Myeongseong) este omorata intr-un complot pus la cale de ministrul japonez, Gojong impreuna cu printul mostenitor Sunjong se retrage, de frica unei lovituri de stat, la ambasada Rusiei, de unde va controla guvernul aproape un an. (Aceasta perioada din viata primului imparat al Joseonului este descrisa in filmul „Gabi”). Dupa ce se intoarce de la ambasada Rusiei, proclama formarea imperiului Joseon, dar este fortat de japonezi sa abdice, iar fiul sau Sunjong ii succede la tron si va fi ultimul monarh cxe l-a avut Coreea, fiindca in august 1910 imperiul Joseon este anexat de Japonia. Gojong a fost fortat de japonezi sa deschida trei porturi pentru a face comert, si datorita acestui lucru in tara au inceput sa intre marfuri noi aduse cu corabiile din Europa.

In dorinta lui de a reforma tara, regele Joseonului aduce la Curte cinci carturari care sa-l ajute in promovarea acestor reforme. Factiunea consevatoare Sugu, din care faceau parte oameni politici, negustori bogati, carturari renumiti, vazand ca prin aceste reforme dorite de rege le sunt puse in pericol privilegiile de care se bucurau din mosi-stramosi, prin care adunau bogatii in detrimentul oamenilor obisnuiti care saraceau din ce in ce mai mult, pun la cale o intreaga conspiratie pentru a-l impiedica pe rege sa duca la bun sfarsit ceea ce incepuse. Carturarii isi expuneau ideile in fata unor adunari de oameni uimiti de ceea ce auzeau (ei spuneau ca aceasta clasa a celor bogati nu apara valorile traditionale sau obiceiurile din Joseon, ci vor sa-si apere doar propriile privilegii; sustineau, de-asemenea, intarirea relatiilor cu vecinii, blamand politica de izolare a tarii) dar, pe rand, sunt impuscati. Unul din acesti invatati a scris o carte secreta in care erau insiruite aceste idei menite sa lumineze mintea oamenilor, iar factiunea o cauta cu disperare pentru a o distruge, inainte ca ideile din ea sa ajunga sa fie cunoscute de oameni. Liderul conservatorilor Sugu considera ca in aceasta carte sunt numai invataturi primejdioase, iar continutul ei poate schimba lumea si parerea multor oameni. El ii da exemplu pe catolici, al caror numar continua sa creasca datorita unei carti (se referea la Biblie) aduse din Occident. Ca atare, tocmesc puscasi care sa elimine carturarii regelui si sa puna mana pe aceasta carte pentru a o distruge inainte de a deveni cunoscuta de mai multi oameni.

In tara, datorita politicii de deschidere spre alte tari, incep sa patrunda marfuri noi: telescopul, busola, aparatul de fotografiat, chibriturile dar si o arma noua: pusca cu gloante, care inlocuieste vechea muscheta a carei epoca se incheiase. Park Jin-han este prim strajer al regelui si, impreuna cu soldatii sai, e in urmarirea puscasului care ucidea carturarii. Armele lor erau sagetile si sabia care trebuia sa faca fata unei pusti care tragea de la distanta mare si cu precizie. Park Yoon-kang (Lee Joon-ki) este un tanar, aparent fericit, fara griji si fara vise, care isi petrece timpul prin casele de placeri, distrand lumea cu giumbuslucurile lui nevinovate. Acesta e nimeni altul decat fiul prim strajerului Park Jin-han, care datorita meseriei sale lipsea mult din viata fiului si fiicei sale. Din aceasta cauza dar si din altele, relatia tata-fiu era una rece si tensionata. In momentul in care dintre carturarii regelui nu a mai ramas decat unul, sesizand pericolul care se poate abate asupra familiei sale, strajerul ia hotararea de a se muta la un prieten care era tot un slujbas de incredere al regelui. Aici, Yoon-kang o cunoaste pe fiica gazdei, Jung Soo-in, (Nam Sang-mi) care semana izbitor cu un barbat cu care avusese o ciocnire pe strada cu ceva timp in urma. Yoon-kang si Soo-in petrec mult timp impreuna, trecand de la confuzie la momente comice si, incet, incet, isi deschid inimile vorbind despre dorinte, vise si despre viitor, iar la un moment dat sentimentul iubirii ii cuprinde pe amandoi. Dar intamplarile tragice care vor urma ii vor desparti in conditii cumplite, Soo-in crezand ca Yoon-kang este mort, dar totusi sperand ca traieste.

Soo-in este o tanara inocenta care duce o viata linistita alaturi de familia sa, ferita de necazuri si griji. Avea un vis dupa ce carturarul care statuse la familia ei ii aratase un glob pamantesc: voia sa calatoreasca si visa o lume in care putea merge oriunde, fara oprelisti, intr-o perioada cand cele mai curajoase femei erau cele care ieseau putin din cetate. Era fascinata de noutatile care veneau cu corabiile din Lumea Noua, adoptand totodata si ideile si cultura noua care incepeau sa patrunda in tara. Imprejurarile o vor transforma intr-o luptatoare curajoasa si puternica, avand un rol determinant in cresterea importantei femeii in societate.

Yoon-kang o iubeste pe Soo-in dar este retinut in a-i impartasi sentimentele si isi da seama ca are si el un vis: acela de a petrece cat mai mult timp cu ea ascultand-o vorbind. Desi manuieste sabia cu maiestrie, voia sa ajunga la fel de bun precum era tatal sau pe care il iubea, desi nu o arata niciodata, crezand ca din vina lui ii murise mama pe cand era un copil. Si cand acesta este ucis, are un singur scop: sa se razbune pe cei care i-au destramat familia, si pentru asta va abandona sabia care era considerata sufletul luptatorului, si va lua pusca cu care va deveni eroul razbunator si de temut.

Dusmanul sau cu care va avea destule confruntari este Choi Won-shin (Yoo Oh-sung), un negustor bogat, duplicitar si periculos, care este omul de incredere si fidel executant al ordinelor conservatorilor, decis sa nu permita nici un fel de schimbare in tara. Pentru asta nu se sfieste sa puna chiar el mana pe pusca pentru a suprima pe cei care-i considera a fi periculosi. Fiica lui, Choi Hye-won (Jun Hye-bin) este rece si calculata, condusa de ambitie si lacomie in dorinta de a avea si mai multa putere; este o persoana inabordabila si de temut pentru cei din jur. Viseaza sa stapaneasca lumea pana cand il intalneste pe Yoon-kang, de care se indragosteste, si dorinta ei se reduce la a stapani universul unei singure persoane.

Pe parcursul celor 22 de episoade vom vedea si alte personaje mai mult sau mai putin implicate, multi actori cunoscuti din alte drame istorice, dar si deschiderea unei natiuni spre alt univers, alte culturi dar si alti oameni, si reticenta si impotrivirea celor care aveau tot interesul ca tara sa ramana in intuneric pentru ca privilegiile lor sa nu aiba de suferit.

Prezentare realizata de Iuliana – asiacinefil

Publicat: duminică 14 decembrie 2014

Dupa mai multe incercari, Ba-Dah reuseste sa-l gaseasca pe Do-Hun, care ii spune fara echivoc ca nu are de gand sa se insoare cu inutila So-Ra si ca tot teatrul jucat a fost doar pentru a obtine banii de care avea nevoie. Si iata-l pe bietul Ba-Dah in fata unei situatii mai mult decat dificile: un adevar greu de digerat si de el, daramite de sora sa. Asa ca incearca sa ii ascunda acesteia cat mai mult timp adevarul, numai ca si ea afla si, la randul sau, incearca sa-si menajeze fratele… Disperat de situatia creata, Ba-Dah il implora pe Do-Hun sa se casatoreasca cu So-Ra, si cand acesta refuza, isi cere banii inapoi si ajunge sa-l loveasca pe Do-Hun, care il imbranceste. Ba-Dah cade si se loveste serios la cap. Crezand ca l-a omorat, Do-Hun fuge de la locul faptei. Martora la toata intamplarea, Yae-Rin ascunde portofelul lui Ba-Dah si aranjeaza in asa fel lucrurile incat totul sa para un jaf, disculpandu-l astfel pe Do-Hun. Sa fi facut acest lucru din altruism sau a avut alte motive ?

Prezentarea: mi – asiacinefil

Publicat: vineri 12 decembrie 2014

In anul 2012, japonezii s-au gandit sa faca o ecranizare (live action) a unei manga omonime scrise de Nobuhiro Watsuki, “Rurouni Kenshin”. Proiectul a fost unul ambitios, data fiind popularitatea respectivei manga in Japonia, Warner Bros investind in acest proiect. Cu un buget de 25 de milioane de dolari, filmul a obtinut incasari de peste 61 de milioane de dolari, fapt care a incurajat producatorii sa se gandeasca la o continuare, eventual la o trilogie. Lucru care s-a si petrecut, in acest an lansandu-se cu succes in cinematografele japoneze doua sequel-uri, la distanta de o luna intre ele, “Rurouni Kenshin: Kyoto Inferno” si “Rurouni Kenshin: The Legend Ends”. Si astfel a luat nastere o noua trilogie in cinematografia japoneza, avand ca sursa o serie manga de succes si fiind finantata in mare parte cu bani americani. “Rurouni Kenshin: Kyoto Inferno” e a doua parte a trilogiei, realizata cu un buget de 30 de milioane de dolari, ce i-a adus venituri de peste 50 de milioane de dolari. Desi castigurilke la box-office au fost considerabil mai mici decat la prima parte, multa lume considera ca partea a doua e mai buna decat prima. Ca o noutate, Tatsuya Fujiwara se alatura proiectului ce-l are la timona pe acelasi Keishi Otoma, si, cum ne-a obisnuit in ultimele roluri (Monsterz, One Third, Shield of Straw) are din nou rol negativ, insa putini il vor putea recunoaste datorita machiajului si mastii ce o poarta tot timpul. Filmarile au durat peste 5 luni in decursul anului 2013, iar premiera internationala a avut loc la Fantasia Film Festival, unde a si castigat premiul audientei. Distributia este aceeasi din prima parte, in rolurile principale reaparand Takeru Sato (Himura Kenshin), Emi Takei (Kaori Kamiya) sau Munetaka Aori (Sanosuke).

Himura Kenshin participa intr-o ultima misiune in slujba guvernului, punand umarul la renasterea Japoniei odata cu era Meiji. Obiectivul odata indeplinit si scarbit de atata varsare de sange, Kenshin decide sa renunte la calea sabiei si sa duca o viata obisnuita alaturi de prietenii sai, doctorita Megumi, poznasul Sanosuke si Kaoru, iubita lui, acceptat fiind de aceasta din urma la dojo-ul ei. Intr-o zi insorita a anului 1878, insa, e cautat de oamenii ministrului de interne Okubo, o mai veche cunostinta de pe vremea cand era asasin hoinar. Acesta incearca sa-l convinga sa revina “sa lucreze” pentru noul guvern, mai bine spus sa-l ucida pe un anume Shishio, ale carui crime salbatice au adus un serios prejudiciu de imagine noului regim. In repetate randuri asasini si militari au fost trimisi sa scape de acesta, dar de fiecare data a scapat cu viata, chiar si atunci cand toata lumea il credea mort. De aceasta data, insa, Shishio nu doreste doar razbunare pe cei care l-au tradat, ci se vede el insusi viitorul carmuitor al Japoniei. Asasinarea ministrului de interne de catre mana dreapta a lui Shishio il determina pe Kenshin sa puna din nou man ape sabie si sa accepte indeplinirea misiunii primate de la raposatul ministru. Locul in care urmeaza sa aiba loc infruntarea e Kyoto… dar pana sa ajunga acolo, Kenshin trece printr-o serie de aventuri neasteptate…

Desi realizat cu fonduri americane, filmul este, in acelasi timp, atat de tipic japonez incat amestecul stilului spectaculos american cu specificul filmelor de aventuri japoneze ce-si au filonul in clasicul “Cei 7 Samurai” e aproape imperceptibil. Actiunea este bine dozata, iar filmul nu pacatuieste deloc la capitolul ritm, stiut fiind ca filmele artistice japoneze de epoca au de obicei un ritm extrem de lent. De aceasta data avem in fata un film comercial in care accentul e pus tocmai pe ritmul alert al actiunii, si in mod inexplicabil, aceasta reteta repetata de atatea ori deja continua sa prinda la publicul japonez. Productia e plina de clisee specifice filmelor japoneze de aventuri, cum ar fi tema calatoriei si a intovarasirii cu personajul central – desigur, un ronin ratacitor – a mai multor personaje hazlii care au rolul lor in triumful final al eroului; tema prieteniei si fidelitatii, etc. E greu sa privesti “Rurouni Kenshin” mai departe de atat. Desi are cateva elemente realiste (de exemplu decorul Erei Meiji si atmosfera acelei perioade de efervescenta ce a adus schimbari radicale nu doar in societate dar si la nivel mental, Japonia pasind din feudalism spre modernism), filmul este o pura fictiune, pacatuind din nou la capitolul zugravirii celor doua extreme, a celor doua forte care se confrunta, Binele si Raul. Himura Kenshin e prezentat ca eroul desavarsit, moralist, ce impiedica un copil sa se razbune pe ucigasii parintilor sai prin puterea de convingere a moralei; este stapanul sabiei prin excelenta (insasi sabia ce o poarta in teaca e invers ascutita decat sabiile obisnuite, dovada a intentiei sale de a nu ucide); are carisma si lipici la prietenii sai, care sunt, desigur, oameni simpli din popor sau persoane lipsite de aparare cu rani deschise din trecut. Daca ar fi sa folosim o culoare pentru a-l reprezenta, aceasta este albul intens, albul pur, chiar daca trecutul sau e plin de sange si de vieti curmate in calitate de asasin. Opusul lui, Makoto Shishio, e asemeni unui cadavru viu reintors din morti la propriu si la figurat. Imbracat asemeni unei mumii pentru a se putea inconjura de oameni, desfigurat fiind de asasinii guvernului, Shishio e exponentul Raului prin excelenta. Da dovada de o cruzime inimaginabila si se revolta impotriva ordinii stabilite si prin crimele sale comise in trecut in numle Imparatului. Uneltitor, acesta pune la cale un plan diabolic de a deveni stapanul Japoniei, lasand razbunarea pe plan second. Culoarea care l-ar reprezenta cel mai bine e negrul intens. Definirea foarte clara a celor doua extreme, alb si negru, Bine si Rau, e una din trasaturile specifice acestui gen de filme japoneze si, din pacate, a devenit un cliseu plictisitor ce aduce un serios afront inteligentei publicului adult. Dar daca trecem peste toate aceste lucruri si privim productia ca pur “entertainment” (nici nu are altfel de pretentii), putem spune ca “Rurouni Kenshin: Kyoto Inferno” e o productie usoara, dinamica, captivanta, care cu siguranta va reprezenta o delectare pentru fanii genului aventura actiune nu doar din Japonia. Filmul e o buna continuare a productiei din 2012 si se constituie intr-o premisa atractiva pentru un final de trilogie spectaculos.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de lasedan si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: joi 11 decembrie 2014

Cel mai nou film al celui mai apreciat regizor turc al momentului (posibil si al tuturor timpurilor), Nuri Bilge Ceylan, “Winter Sleep”, ne introduce in atmosfera lenta si meditativa din “Climates”, filmul in care regizorul aparea alaturi de sotia lui si care l-a adus atat de aproape de Palm D’or in 2006. “Distant” (2002) si “Once Upon a Time in Anatolia” i-a adus premiul juriului, iar “Three Monkeys” premiul pentru cel mai bun regizor, la Cannes. Continua sa lipseasca Palm D’Or-ul… Visul avea sa i se implineasca in acest an, cand Festivalul de la Cannes i-a adus atat Palm D’or-ul cat si Premiul FIPRESCI (al federatiei internationale a criticilor de film) pentru ceea ce multi critici considera o capodopera a genului dramatic, “Winter Sleep”. Desigur, fanii ultimelor 2 filme ale regizorului, “Three Monkeys” si “Once Upon a Time in Anatolia” vor fi putin dezamagiti, dinamismul si misterul lor lipsind total in “Winter Sleep”, o meditatie de inspiratie cehoviana despre o casnicie aproape esuata si despre diferentele sociale pregnante din societatea turca contemporana. In schimb, fanii apreciatului “Climates” sau “Clouds of May” vor avea parte de o explorare lenta a sufletului uman si de o radiografie detaliata a relatiilor interumane intr-o societate cu mari discrepante sociale. Filmul are la baza un scenariu scris de Nuri Bilge Ceylan si de sotia acestuia, Ebru Ceylan, avand ca filon de inspiratie scrierile lui Cehov. Realizat in colaborare cu 2 companii europene (una din Germania si alta din Franta) si produs de compania turca Zeynofilm, “Winter Sleep” a fost filmat in decursul a doua luni de iarna in pitoreasca regiune Cappadocia si inca o luna la Istanbul pentru scenele interioare. Insusi Ceylan a fost surprins de castigarea Palm D’Or-ului, declarand pe scena de la Cannes ca acest premiu era rasplata ideala la implinirea a 100 de ani de cinematografie turca. Nuri Bilge Ceylan a fost al doilea regizor turc castigator al Palm D’Or-ului, dupa Yilmaz Guney si Serif Goren in 1982 cu filmul “Yol”, si nu intamplator “Winter Sleep” este si propunerea Turciei la sectiunea “Cel mai bun film strain” in cadrul Premiilor Academiei Americane de Film de anul viitor.

Intr-o zona muntoasa superba din Anatolia zilelor noastre, d-l Aydin detine un hotel rustic unde turistii nu ezita sa se opreasca in calatoriile lor prin Turcia. Trecut de 60 de ani, cu o cariera impresionanta ca actor de teatru si film, d-l Aydin a preluat, la moartea tatalui sau hotelul si afacerile acestuia din zona, devenind o figura proeminenta respectata de toata lumea. Acesta detine hotelul impreuna cu sora lui Necla, insa de toate treburile are grija mana lui dreapta, credinciosul Hidayet, el activand mai mult pe internet unde scrie saptamanal un editorial in ziarul local. Mai mult, de ani de zile a strans materiale la Istanbul, iar acum se afla in pragul scrierii unei lucrari fara precedent in literatura turca despre istoria teatrului turc. Impreuna cu cei doi locuieste si o tanara misterioasa, Nihal, care se dovedeste ulterior a fi… sotia mai tanara cu 30 de ani a d-lui Aydin, a carei raceala fata de sotul ei va fi inteleasa de spectator pe parcurs. Intr-una din zile, d-l Aydin merge in sat impreuna cu ajutorul sau Hidayet, dar masina e atacata cu o piatra de un pusti care incearca sa fuga dupa ce pericliteaza viata celor doi. Incidentul il aduce pe d-l Aydin fata in fata cu Ismail, tatal baiatului, un chirias rau-platnic de-al acestuia, care afland de faptul ca e din nou pus la plata pentru geamul de la masina spart de fiul sau e pe cale sa-l linseze pe Hidayet. Doar interventia fratelui sau mai mic, imamul Hamdi hodja, linisteste atmosfera. Pornind de la aceste premise, povestea se dezvolta lent si se muta in hotelul de pe munte, unde Hamdi hodja vine impaciuitor sa-si ceara scuze pentru gestul fratelui sau si sa promita plata chiriilor restante, unde d-l Aydin isi primeste prietenul Suavi la o discutiie de taina, unde in mod previzibil d-l Aydin ajunge la divergente de opinii pe teme sociale, religioase si filosofice cu sora lui si unde, in final, ni se dezvaluie culisele casniciei d-lui Aydin si adevarata sa personalitate.

Neobisnuit de lung (3 ore si 16 minute), “Winter Sleep” e o drama umana care pentru amatorii altor genuri va parea plictisitoare. Avand parte de dialoguri lungi si aparent interminabile pe teme diverse, intre personaje, ce ai impresia ca participa la adevarate seminarii in care orice raspuns sau opinie trebuie argumentat temeinic, filmul ne poarta intr-una din cele mai pitoresti regiuni ale lumii, in stepele Cappadociei, unde pesteri sapate in piatra sub forma unor musuaoroaie ofera un peisaj ce-ti taie rasuflarea. Decorul e insufletit de personaje tipice filmelor lui Ceylan, si anume intelectuali, doar ca de aceasta data apare si o componenta sociala prin introducerea in poveste a satenilor, ce locuiesc, spre deosebire de proprietarul hotelului, in locuinte darapanate carora nu reusesc din ceea ce castiga nici sa le plateasca chiria. Acest contrast social e dublat de atitudinea radicala a reprezentantilor celor doua extreme, d-l Aydin, proprietar instarit, cu un aer arogant, ce mereu repeta ca el nu are timp de strangerea chiriilor, ce nici macar nu-si cunoaste chiriasii si care – deliberat sau din cauza varstei – uita si ce s-a intamplat cu o zi in urma; si Ismail, fost puscarias, tatal pustiului ce a spart geamul masinii d-lui Aydin, in privirea si gesturile la randu-i arogante putandu-se citi o ura la adresa celor bogati si in general a societatii nedrepte care il priveaza de un loc de munca doar pentru simplul fapt ca e un fost condamnat. Intre cei doi exista o zona-tampon care are ca rol evitarea cocnirii celor doua extreme: Nihal, sotia d-lui Aydin, care intelege motivele gestului pustiului si nu-l invinovateste pe acesta, si imamul Hamdi hodja, fratele lui Ismail, o persoana joviala, extrovertita, cu mult bun simt, care incearca sa starga din rusinea gestului fratelui si nepotului sau. Galeria personajelor e completata de sora d-lui Aydin, Necla, o fosta traducatoare divortata ce duce o viata in plictis rasfoind reviste, citind articolele fratelui sau si intrand in divergenta de opinii cu acesta. Suavi e prietenul lui Aydin, cu care se sfatuieste atunci cand trebuie sa ia o decizie importanta, iar spre final, in peisaj apare invatatorul Levent, un personaj menit sa sporeasca tensiunea din cadrul cuplului Aydin-Nihal.

Jocul fiecarui actor e de o naturalete exemplara, ai impresia ca de fapt e o fila din viata de zi cu zi, nu un film pus in scena dupa un scenariu scris de cineva. Dialogurile sunt banale, ca e vorba de filosofie sociala sau despre boacana noii menajere care a spart 2 din paharele preferate ale stapanei introducandu-le in masina de spalat vase. Stilul de filmare e minimalist, camera e prezenta acolo, in discutie, ca un martor tacut, fara a oferi cu prea mare generozitate cadre apropiate care sa surprinda trasaturile persoanelor implicate in dialog, multe cadre fiind filmate in incaperi semi-luminate. Asa intervin momentele moarte dintr-o conversatie, de tacere, needitate, lasate sa curga lent, sporind realismul momentului. Din cand in cand intervine sunetul pianului care ne transmite nostalgie si o atmosfera meditativa, dand glas parca gandurilor interioare ale personajului central, d-l Aydin, ajuns la apusul existentei sale. Dar mai presus de toate, tacerea muntilor si peisajul hibernal da impresia unui “dolce farniente” ce poate parea surprinzator. Cei doi frati, d-l Aydin si Necla, incearca sa-si umple timpul, la batranete, cu activitati intelectuale care sa nu ii rupa total de mediul in care au activat o viata intreaga: el scrie o carte despre lumea teatrului unde a activat ca actor 25 de ani, in timp ce ea citeste cartile si articolele pe care i le recomanda fratele sau, neezitand sa se lanseze in discutii filosofice despre viata. Nihal, sotia batranului artist incearca sa organizeze o colecta pentru jutorarea scolilor din regiune, si asta doar pentru a-si invinge plictiseala si a-si gasi o ocupatie. In fapt, titlul filmului, “Hibernare”, exact la acest plictis se refera, la hibernarea sentimentelor umane, la instrainare.

Nuri Bilge Ceylan reuseste sa exploateze foarte bine tensiunea unor scene aparent senine, la acest capitol fiind unul dintre cei mai buni experti din domeniu la nivel mondial. Un simplu drum cu masina si un incident neasteptat aduce incrancenare; dialoguri principiale intre membrii familiei duc la controverse cu consecinte in plan personal; nu in ultimul rand, si aici Ceylan are un mare merit in sporirea tensiunii filmului, personajul care va aduce coeziune scenariului, Nihal, are o prezentare surprinzatoare. Aceasta apare de la inceput in poveste ca o tanara despre care prietenul d-lui Aydin spune ca altii “ar crede ca e fiica lui”, care e solicitata de d-l Aydin sa participle la o discutie pe marginea unei scrisori pe teme caritabile, discutie unde parerea tinerei era ceruta.Abia la jumatatea filmului aflam ca tanara femeie din film, Nihal, e de fapt sotia artistului pensionat. Pana atunci, misterul e mentinut constant in jurul acestui personaj, spectatorul intrebandu-se daca respectiva nu e fiica acestuia sau cel mult o locatara stabilita pentru o vreme in acea locatie mirifica, oricum, o straina. Regizorul a avut talentul de a crea spectatorului aceasta impresie, ca sotia d-lui Aydin e, jumatate de film, o straina ! Comportandu-se cu raceala fata de sotul ei, aceasta nu tradeaza nici o legatura personala cu acesta pana in momentul in care unul din personaje o numeste pe Nihal “sotia” d-lui Aydin. De ce a recurs regizorul la acest truc, pacalind spectatorul ? Simplu: pentru ca partea a doua a filmului e dedicata aproape in intregime radiografierii relatiei dintre cei doi soti, a factorilor care au dus la acea raceala dintre ei (si care se va vedea, va fi explicabila nu prin diferenta uriasa de varsta dintre parteneri).

Nu in ultimul rand, “Winter Sleep” are si un puternic mesaj social. D-l Aydin, fost actor, stie sa interpreteze perfect atat rolul de sot, cat sic el de scriitor, filosof si, mai ales, de proprietar. Desi neaga in fata chiriasului ca s-ar pricepe la administrarea bunurilor, nu ezita sa o critice pe sotia lui cand face o colecta si nu urmeaza regulile unei astfel de operatiuni ce i-ar putea oricand aduce acuzatia de delapidare in absenta unor acte si registre contabile. Mereu e insotit in iesirile in sat sau in imprejurimi de omul lui de incredere, Hidayet, pe umerii caruia transfera toata responsabilitatea lui de proprietar; el e scuza perfecta pentru a se distanta de afacerile mostenite de la tatal sau si pe care, desigur, le administreaza incidental. In schimb, cand intra in contact cu oameni din alta categorie sociala – in speta chiriasii sai sarmani -, are un aer arogant, nu se apropie de acestia, iar cand intra in dialog cu ei transmite un aer de suprioritate. Din acest motiv nu e greu de inteles adversitatea chiriasilor napastuiti, carora le ia pana si televizorul din casa in schimbul chiriilor restante, dar si gestul de la final al lui Ismail, cand Nihal vine si le ofera bani. In fapt, “Winter Sleep” ne prezinta o imagine a unei Turcii divizate social intre cei bogati si cei saraci, primii detinand autoritatea, ultimii avand dreptul doar eventual la mila celor dintai. Iar aceasta idee reiese si din numeroasele discutii din “turnul de fildes” ale d-lui Aydin cu sotia si sora lui.

In ciuda faptului ca este extrem de lung ca durata si are parte de foarte multe dialoguri ce tin uneori minute in sir fara oprire, “Winter Sleep” are un farmec aparte. Peisajele superbe, jocul excelent al tuturor actorilor, atmosfera, coloana sonora, scenariul ce permite analizarea pana in cele mai mici amanunte a fiecarui personaj, toate fac ce cele peste 3 ore sa para ca s-au scurs intr-o clipa, lasand in urma o experienta captivanta pentru iubitorii filmul artistic in general, si ai filmului lui Nuri Bilge Ceylan in special.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de uruma, lasedan si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 7 decembrie 2014

Daca “Platinum Data” ar fi fost facut de americani, probabil cu totii am fi spus ca scenariul filmului s-a nascut din imaginatia colectiva a unei natiuni imbolnavite de teoria conspiratiei, care vede peste tot OZN-uri si planuri de “X-Files” ale guvernului sau armatei ce-i reprezinta. Sa sustii, de exemplu, ca armata pe care tu, ca cetatean, o intretii din taxele tale, a creat niste roboti minusculi sub forma de tantari care au ca misiune sa colecteze mostre de sange de la populatie se inscrie in tipicul unei natiuni a carei imaginatii este extrem de bogata si care, probabil, se plictiseste in absenta unor astfel de subiecte. Japonezii sunt mult mai pragmatici, si asta cu toate ca din punct de vedere tehnologic sunt printre primele natiuni ale lumii. Ei isi vad de treaba lor, fiecare cu slujba lui, ca niste furnicute, si nu se plictisesc deloc incat sa cada in depresia unor astfel de teorii. “Platinum Data” are la baza nu o teorie, cu un roman al celui mai de succes scriitor contemporan de romane de mister, Keigo Higashino. Principalele sale romane au fost ecranizate atat in Japonia cat si in Coreea de Sud, precum: “Broken” (in Coreea) cu echivalentul “The Hovering Blade” in Japonia, “Perfect Number” (in Coreea) cu echivalentul “Suspect X” in Japonia, “Into the White Night” (in Japonia), echivalentul lui “White Night” in Coreea de Sud, “Wings of Kirin”, “Galileo”, si lista ar putea continua. Misterele lui Higashino n-au nimic de-a face cu teoria conspiratiei, ele sunt rationale si reci, pline de nepravazut si cu un mesaj subliminal puternic. Ca mai toate ecranizarile dupa Higashino, si “Platinum Data” a fost un succes de box-office, obtinand in Japonia incasari de aproape 26 de milioane de dolari, carora li se adauga inca aproape 18 milioane de dolari incasari de peste hotare. Si scenariul a contribuit la acest succes, dar si actorii distribuiti in rolurile principale, Kazunari Ninomiya, cunoscutul membru al formatiei “Arashi”, pe care ni-l amintim din “Gantz” si din “The Lady Shogun and Her Men”, si veteranul Etsushi Toyokawa din “20 th Century Boys”, unde a interpretat rolul Otcho atat de indragit de fanii trilogiei.

In zilele noastre, tehnologizata societate japoneza a ajuns in pragul unei etape importante in evolutia umana. Cercetatori si oameni de stiinta au pus bazele Noului sistem de investigare a ADN, un proiect ce avea ca scop reducerea criminalitatii spre zero prin identificarea autorilor pe baza ADN-ului. In acest sens, Ryuhei Kagura (Kazunari Ninomiya), un cercetator de top in domeniul analizei ADN lucreaza in cadrul Institutului special de analiza si cercetare din cadrul Agentiei Nationale de Politie. Studiile sale demonstreaza ca, in conditiile cunoasterii ADN-ului unei persoane, se poate stabili nu doar inclinarea acestuia spre comiterea unor infractiuni ci si probabilitatea ca o persoana sa fie autorul unei crime. In momentul in care o serie de crime in serie nu isi gasesc rezolvarea, detectivul Asama (Etsushi Toyokawa) e trimis sa colaboreze cu Kagura. Cu toate ca acesta ii furnizeaza informatii la sigur, care duc in scurt timp la capturarea criminalului, Asama realizeaza ca probele ADN in baza carora Kagura a facut portretul robot al criminalului au fost obtinute illegal. De aici, intre cei doi se produce o fisura la nivel principial, Asama fiind neincrezator in activitatea lui Kagura, care, in schimb, e convins ca munca ce o duce va curata societatea umana de criminalitate. Doar ca ceea ce Kagura credea ca este un sistem perfect se va intoarce impotriva sa. Doi cercetatori sunt ucisi chiar la locul de munca, iar Asama e trimis sa investigheze cazul sustinut de Kagura. Inregistrarile de pe camerele de supraveghere indica faptul ca insusi Kagura s-a aflat la locul crimei la data producerii acestora. Pentru a dovedi ca profilul criminalului nu se aseamana cu al lui, apeleaza la proba ADN. In mod surprinzator, si aceasta il indica pe el ca autor al crimelor. Si astfel, dintr-un cercetator de elita acesta devine peste noapte inamicul public numarul 1, cautat de toata politia japoneza. Vanat e toata lumea, acesta incearca sa-si demonstreze nevinovatia. Cazul, insa, se complica.

“Platinum Data” e un excelent thriller cu accente SF, in care povestea bate mai departe decat lasa sa se intrevada la o prima vedere. In filmele SF ale anilor ’80-’90, deseori vedeam mentionata specificatia cum ca evenimentele se petrec undeva in anii 2020, deci intr-un viitor nu prea indepartat. Ei bine, de aceasta data, prima mentiune ce apare in film este stabilirea perioadei in care se desfasoara actiunea… “unul dintre acesti ani”. Cu alte cuvinte, am devenit contemporani cu progresul tehnologic, iar orice tine de science-fiction e… prezent, nu viitor ! In lumea zilelor noastre, ADN-ul poate fi cheia rezolvarii nu doar a anumitor boli incurabile, ci si a unor fenomene sociale pe care omenirea nu le-a putut stapani niciodata, cum e criminalitatea. Daca cunosti ADN-ul unei persoane, teoretic poti stabili multe alte conexiuni si sa realizezi un profil al individului foarte apropiat de realitate. Intrebarea care intervine si care face ca filmul, in definitiv, sa fie o fictiune, e pana unde se poate merge. In film se trece o anumita bariera care in viata reala teoretic e greu de crezut ca poate fi trecuta, guvernul japonez dand o lege prin care intreaga populatie e obligata sa mearga la medic pentru a i se preleva probe ADN, care mai apoi sunt clasificate si controlate de autoritati. Adeptii teoriei conspiratiei sau persoanele mai suspicioase probabil ar spune ca microciparea sau alte modalitati prin care statul intervine asupra vietii individului ar fi, de fapt, etape ale unui asemenea plan diabolic. Mergand pe ideea ca totul este o fictiune, “Platinum Data” ne arata doar o perspectiva a ce ar putea insemna ca o autoritate – de orice natura ar fi aceea – sa controleze o comunitate umana prin cunoasterea datelor furnizate de structura ADN a fiecarei persoane. Iar mesajul filmului e unul pe care l-am mai vazut sugerat si de alte filme similare, anume ca jocul de-a Dumnezeu nu e decat o noua forma a teoriilor despre rasa umana si puritatea ei. Daca cineva ar cunoaste cum pot fi evitate anumite boli prin manipulare genetica, sau daca lumea ar fi impartita dupa coeficientul de inteligenta, cei geniali fiind considerati utili unei elite, iar cei cu un nivel sub-medie fiind considerati inutili si dispensabili, cum ar arata lumea viitorului ? In cautarea perfectiunii, omul si-ar pierde insasi trasatura sa fundamentala, umanitatea. De aceea ordinea in aceasta lume nu poate fi mentinuta de o entitate imperfecta cum e omul, ci de o divinitate, care prin definitie e intruchiparea perfectiunii. Oare exista un corespondent pentru notiunea de “Cel mai bun conducator din aceasta lume” ? In nici un caz. Notiuni precum “Cel mai rau” sau “Cel mai bun” sunt doar niste extreme ce nu definesc perfectiunea. Omul nu detine cheia perfectiunii, si cu atat mai putin Genetica. De ce ? Pentru ca niciodata genetica nu va oferi nemurirea si eternitatea omenirii. “Platinum Data” ramane, asadar, o fictiune agreabila ce te tine cu sufletul la gura pana la final, insa totul nu e decat o fantezie care chiar daca ar avea un sambure de adevar in realitatea secolului XXI, nu poate convinge pe nimeni ca astfel de scenarii, chiar daca s-ar petrece in realitate, ar putea schimba cumva soarta omenirii. In bine probabil ca nu (medicina poate ar permite evitarea anumitor boli, ar creste calitatea vietii, dar de lungit aceasta n-ar fi mai lunga si nu exista garantia ca nu vei sfarsi intr-un accident inainte de a beneficia de avantajele geneticii), iar in rau nu mai conteaza, cata vreme aceasta lume oricum e devorata de pacat si controlata de haos. Un film bun, ce-ti da de gandit, dar care trebuie privit in limitele fictiunii care este.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentarea: cris999 – asiacinefil

Publicat: sâmbătă 6 decembrie 2014

Desi serialele istorice coreene si-au trait perioada de glorie in anii 2005-2010, dupa acest interval devenind previzibile si pline de clisee, dovada dorinta de abordare a unor tematici tot mai variate in ultimii ani (God of War – 2012, Empress Ki – 2013-2014), acestea au supravietuit, facand cu greu fata pretentiilor tot mai ridicate ale fanilor genului. Putini s-au mai aventurat in proiecte de seriale istorice cu peste 50 de episoade, producatorii coreeni preferand mai degraba sa nu anunte de la inceput un numar de episoade preconizate, stabilind din mers obiectivele in functie de ratingurile obtinute. Asa se face ca dupa anul 2010, multe seriale istorice s-au limitat la 20-24 de episoade, concentrand subiectul si facand povestea mult mai captivanta. In schimb, serialele de peste 50 de episoade au continuat sa existe, avand, insa, ritmul lor propriu si, in general, concentrandu-se in jurul personalitatii unui mare rege si a faptelor acestuia prezentate in amanunt cu ajutorul unui scenariu plin de imaginatie si fantezie. De multe ori mult prea statice, cu multe scene interioare plictisitoare si repetitive, serialele istorice cu zeci de episoade despica firul in patru cum se spune, insistand pe diverse aspecte colaterale povestii principale. Pentru cei care au rabdare sa le urmareasca, acestea au farmecul lor aparte, in special ca la fiecare mare proiect de serial istoric distributia e plina de figuri cunoscute ale filmului coreean. Cam toate aceste lucruri se regasesc si in “King Geunchogo”, cunoscut si sub numele “King of Legend”, o sageuk drama de 60 de episoade ce prezinta ascensiunea si domnia lui Geunchogo al Baekje, al 13-lea monarh al Baekje (346-375 e.n). Ca personalitate istorica, acesta a intarit puterea regala in detrimentul aristocratiei si a pus bazele guvernarii locale prin guvernatori numiti de Curte. A fost monarhul – si nu intamplator personalitatii sale i s-a dedicat un serial atat de lung – in timpul caruia Baekje a cunoscut expansiunea geografica si politica maxima. In timpul lui au fost stabilite primele legaturi diplomatice dintre Baekje si dinastia chineza Jin, iar ca o consecinta a expansiunii militare, Baekje-ul lui Geunchogo a avut intense schimburi comerciale cu China si Japonia. Multi invatati chinezi au fost invitati la curtea lui Geunchogo, fiind scrisa chiar o Istorie a Baekje ce preamarea faptele monarhului, care nu a supravietuit timpului. Dar toate aceste lucruri le veti descoperi urmarind acest captivant serial, regizat de 2 regizori cu experienta in astfel de proiecte, Yoon Chang-beom (Empress Myseongseong) si Kim Young-jo (Hong Gil-dong). In rolul regelui Geunchogo il revedem pe Kam Woo-sung, cel care a devenit celebru odata cu rolul din “The King and the Clown” (2005).

In anul 37 i.e.n, Jumong, ajutat de So Seo-no care i-a devenit sotie, a fondat regatul Goguryeo si a stabilit capitala la Jolbon. Cand divergentele dintre ei au devenit ireconciabile (Jumong si-a proclamat primul fiu, Yuri, ca print mostenitor in detrimentul celor doi fii pe care ii avea cu So seo-no si mai aparuse si prima sotie, Ye So-ya pe care o crezusera moarta), So Seo-no impreuna cu cei doi fii Onjo si Biryu, urmati de mai multi supusi au parasit Goguryeo urmand calea spre sud, unde au fondat regatul Baekje. Dupa moarte, aceasta a fost venerata de toti urmasii ei si numita bunica natiunii, la altarul ei venind sa se inchine sau sa ceara sfaturi sau ajutor toti cei aflati in impas.
Serialul “King Geunchogo” surprinde in primele episoade domnia regelui Biryu, al 11-lea rege al regatului. El a avut doua sotii, Hae Sosul, prima sotie cu care a avut trei copii, Yeochan, numit si print mostenitor de regele Biryu, Yeo-hwi si Yeo-san, iar cu cea de a doua sotie Jin Saha care facea parte din clanul Jin, Biryu a avut pe Yeogu si pe Yeo-mong. Yeogu va deveni mai tarziu regele Geunchogo supranumit si “regele razboinic”. Deocamdata este… un negustor de sare in Liaoxi, unde a fost trimis de tatal sau, regele Biryu, avand interdictie de a intra in palat.
Acest lucru este perceput de Yeogu, care respecta cu sfintenie ordinul tatalui sau, ca o indepartare de la problemele politice ale palatului si ale tarii, dar si ca o lipsa de afectiune din partea parintelui sau, de fapt regele Biryu nefacand altceva decat sa-l puna la adapost de uneltirile si dusmania primei regine, care vedea in ceilalti descendenti un pericol pentru printul mostenitor pe care dorea cu ardoare sa-l vada pe tron cat mai repede. Pentru asta nu va pregeta sa faca orice ii va implini visul si se va alia cu o veche cunostinta din tinerete, Bu yeo-jun, fiul regelui Bunseo, cel de al 10-lea rege al Baekje si care trebuia sa urmeze la tronul pe care Biryu a urcat ajutat de tatal sau.
Acum Bu yeo-jun isi doreste tronul inapoi. Pe langa ajutorul pe care il primeste de la cea de a doua regina, se aliaza si cu regele Sayu din Goguryeo la care o trimite pe fiica sa, printesa Yeo-hwa, sa ceara ajutor si eventual o alianta prin casatorie. Yeo-hwa este prietena din copilarie cu Yeogu, au impreuna multe amintiri si intamplari, iar cand se intalnesc dupa multi ani, adulti fiind, isi dau seama ca se iubesc, dar rivalitatile si situarea lor in tabere adverse ii indeparteaza unul de altul, si sansa de a se mai intilni este tot mai indepartata chiar daca la un moment dat Yeogu ar fi vrut sa o ia cu el in Liaoxi.
Vremurile tulburi din Baekje dupa moartea regelui Biryu si exilul lui Yeogu il propulseaza pe Bu yeo-jun pe tron, devenind astfel al 12-lea rege al Baekje, o domnie scurta zguduita de neintelegeri intre factiuni, de tradari si razbunari. Orbit de dorinta de a se vedea pe tron si avid de putere, noul rege promite regelui din Goguryeo, devenit ginerele sau, sa-i cedeze mai multe teritorii si fortarete care fusesera cu greu cucerite si cu mari jertfe umane in timpul regelui Biryu. Pe principiul, dezbina si stapaneste, regele Sayu al Goguryeo priveste cum teritoriul Baekje a devenit un camp de lupte unde se leaga si dezleaga aliante, intrigile nu mai contenesc, fratii se lupta intre ei, toti invocand binele tarii, de fapt tinand cont numai de interesul propriu.
Departe de toate acestea, Yeogu isi incepe ascensiunea spre tronul lasat mostenire de tatal sau. Inzestrat cu calitati de conducator, e un foarte bun strateg, puternic si neinfricat in lupte pe care le castiga una dupa alta, bun vizioanar. Si totusi taria lui ca de stanca se inmoaie in fata unei singure fiinte: Yeo-hwa, pe care o considera sotia lui pentru totdeauna. Serialul intruneste toate elementele unei sageuk drama cu intrigi politice, asasinate la comanda, lupte pentru putere, razbunari ,tradari, etc. dar si povestea de dragoste care pare imposibila pentru cele doua personaje. Si, bineinteles, si personajul vipera-vrajitoare aici in persoana primei regine, care, face si desface, comploteaza, acuza, face pe victima nevinovata, acel gen de persoana pe care astepti cu nerabdare sa o vezi pedepsita pentru tot ce a facut. Cea mai mare dorinta care o stapaneste este sa-l vada pe fiul ei Yeo-chan pe tronul tarii.

Crescut si educat de la o varsta frageda ca print mostenitor, devine arogant si indiferent fata de fratii lui, constientizand ca nu este inzestrat cu mari calitati, face mari eforturi de a se ridica la nivelul rangului sau, iar dorinta de a face o impresie buna tatalui sau il face sa comita mari greseli, ceea ce duce la retragerea titlului de print mostenitor, iar aceasta perspectiva da la iveala caracterul slab cu care este inzestrat.
Dintre frati, Yeo-hwi este singurul care se tine departe de comploturile care se pun la cale in familie; cu toate ca multe lucruri nu i se par la locul lor, prefera sa pretinda ca nu vede nimic. Tema comuna a multor seriale istorice – viitorul rege tinut departe de palat si crescut ca un om normal, urcat pe tron la momentul potrivit, un erou vazut ca salvatorul natiunii, bun si intelept – este intalnita si in acest serial, doar ca aici incepe in forta de la primele episoade, fara a mai trece in revista perioada copilariei care ni se arata totusi in scurte flashback-uri atunci cand personajele isi amintesc intamplari din trecut. Odata depasita bariera aparent incalcita a primelor episoade, atunci cand avalansa multor si diverselor personaje incepe sa se limpezeasca, veti fi martorii ascensiunii spre tron al celui de al 13-lea rege al Baekje – regele Geunchogo.
Sub conducerea lui, regatul Baekje va atinge apogeul dezvoltarii si extinderii teritoriale, va initia multe reforme, viata sociala va cunoaste imbunatatiri, puterea va fi consolidata, dar visul lui cel mai mare va fi unificarea peninsulei. Daca a reusit sau nu veti afla vizionand serialul, care are 60 de episoade si a fost difuzat in anul 2010 de televiziunea KBS1, avand un rating mediu de 10,6 %.

Prezentarea: Iuliana – asiacinefil

Publicat: joi 4 decembrie 2014

In 2010, regizorul coreean Kim Min-suk debuta in scaunul regizoral cu „Haunters”, care s-a dovedit primul si singurul film din cariera acestuia de regizor, pana in prezent. Acest lucru nu e intamplator, deoarece „Haunters” a fost, in ciuda distributiei de calitate (vi-i mai amintiti pe protagonistii Kang Dong-won si Ko Soo cum se luptau cu puterile lor supranaturale ?) o productie foarte slaba, cu un subiect haotic, care pe putini i-a impresionat cu ceva. Acesta este si motivul pentru care in 2013, un regizor cu greutate in cinematografia japoneza, Hideo Nakata, a decis sa preia fraiele proiectului „Monsterz”, un remake dupa „Haunters”. Hideo Nakata si-a facut un nume la inceputul anilor 2000, cu filme precum „Ring”, „Ring 2” sau „Dark Water”, reecranizate cu succes la Hollywood. „Kaidan”, „L: Change the World” si „The Incite Mill” completeaza filmografia apreciatului regizor, care avea nevoie sa reintre in atentia tuturor cu o productie care sa sparga tiparele, ultimii ani aducandu-i filme relativ modeste, fara succes la box-office. „Monsterz” pare a fi un prim pas spre reintrarea in atentia publicului, productia obtinand 8,5 milioane de dolari incasari la box-office. In rolurile principale il revedem pe Tatsuya Fujiwara din nou intr-un rol negativ (ca in Straw of Shields), dupa anterioara aparitie in „One Third” unde a fost excelent. Rivalul lui e interpretat de Takayuki Yamada din „Gantz” si din recentul serial japonez „Nobunaga Concerto”. „Monsterz” e genul de film in care avand fata in fata personajul pozitiv si cel negativ pe durata intregului film, ajungi la final la concluzia ca personajul negativ a fost mult mai bine interpretat decat cel pozitiv. Coloana sonora e compusa de inegalabilul Kenji Kawai.

Personajul central al povestii e un baietel care de mic a fost o povara pentru parintii sai. Avand puterea supranaturala de a controla mintile oamenilor doar cu ajutorul ochilor, inca de mic samanta Raului l-a impins sa comita mai multe crime. Una din victime a fost insusi tatal sau, un alcoolic violent de care mama lui a fugit, si care in momentul in care ii gaseste si ii cere femeii sa-si abandoneze copilul pe motiv ca ar fi un monstru, isi gaseste sfarsitul ucis de forta supranaturala a privirii acestuia. Anii trec, si departe de mama lui dar nedespartit de singura carte pe care aceasta i-a daruit-o in copilarie, „Akira”, baiatul, acum om in toata firea, nu ezita sa-si foloseasca puterea supranaturala pentru a comite faradelegi, de la jefuirea de banci prin controlarea mintii oamenilor pana la determinarea acestora sa se sinucida. Intr-o zi, acesta ramane stupefiat in momentul in care da peste Shuichi, un tanar de varsta lui, a carui minte nu o poate controla. Socat sa afle ca mai exista in aceasta lume o fiinta ce are puteri similare cu ale lui, il urmareste indeaproape pentru a deslusi misterul. Shuichi, orfan de mic de parinti si reprosandu-si toata viata faptul ca nu l-a putut proteja pe fratele sau mai mic ce a pierit in tragicul accident de masina din copilarie, e exact opusul monstrului; are suflet mare, are prieteni, socializeaza si duce o viata obisnuita. Pana cand intr-o zi e calcat de o masina si iese la iveala forta sa supranaturala: aceea de a i se vindeca orice rana intr-un timp foarte scurt si de a fi, practic, nemuritor. Inevitabil, cele doua extreme se atrag, iar confruntarea dintre Bine si Rau devine iminenta.

Comparand productia japoneza cu cea coreeana din 2010, concluzia unanima va fi cu siguranta ca filmul lui Hideo Nakata e cu mult mai bun decat filmul coreean, ce sufera serios la multe capitole, intre care si, poate, cel mai important, coerenta naratiunii. Personajul negativ din „Monsterz”, interpretat de Tatsuya Fujiwara, nu are un nume, un lucru rar intalnit intr-un film, insa fiind exponentul Raului prin excelenta poate fi numit fie „monstru”, fie „mutant”. Nu acest lucru conteaza, ci faptul ca ajuns la maturitate, acesta e un singuratic bizar, ce traieste in izolare intr-un hotel costisitor, jefuind banci. Puterea de a controla mintile oamenilor elimina nevoia unei arme si chiar si aceea de a pasi in locul unde comite faradelegea, o fac altii pentru el. Se delecteaza mergand in diverse locuri, „inghetand” oamenii sau manipulandu-i dupa bunul plac. Cu toate astea, nu pare a simti prea multa bucurie facand aceste lucruri, ci mai degraba resimte tristete si mai ales singuratate, vazandu-se periferizat de lumea oamenilor. In momentul in care da peste Shuichi (Yamada Takayuki), ce e total imun la puterile sale, vede in acesta o amenintare la adresa sa si incearca sa-l elimine ptrintr-un accident pe care il provoaca chiar el cu puterea mintii. Din acest moment, intregul film se transforma intr-o scena continua de vanatoare, in care apropiatii lui Shuichi cad unul dupa altul victima monstrului cu puteri supranaturale. Desigur, si in jurul lui Shuichi se cristalizeaza o tabara a fortelor Binelui, care incepe sa caute slabiciunile monstrului. Daca in „Haunters”, in jurul personajului pozitiv regasim 2 imigranti (un turc si un ghanez), filmul abordand tangential una din problemele societatii coreene contemporane (cea a imigratiei si integrarii strainilor in propria societate) si tragand serios in jos povestea, in „Monsterz” intalnim 2 personaje tipice in jurul lui Shuichi: Jun, un homosexual amuzant, si Akira, un individ complexat ce nu iese cu nimic in evidenta decat cu slabiciunile sale. Aceste 2 personaje secundare dau mai multa culoare povestii, chiar daca sunt destul de tipice si uneori dau gres in a aduce umorul asteptat de spectator. Filmul este, desigur, o fictiune cu destule elemente de fantezie, astfel ca o privire realista ne-ar face sa spunem ca e destul de limitat in ideile promovate. De exemplu, se recurge de prea multe ori la acelasi truc de „inghetare” a oamenilor, de „oprire” a timpului in loc, de controlare a lor in niste scopuri s-ar putea spune neinsemnate. Daca fiecare spectator si-ar pune imaginatia la bataie si si-ar inchipui ca ar fi in locul personajului ce detine aceasta putere, probabil nu s-ar limita la a jefui o banca, ci s-ar gandi la lucruri mai importante, cum ar fi controlarea mintii… politicienilor sau liderilor lumii, pentru a detine controlul asupra acestei lumi. Sau cate si mai cate se pot faca daca ai sti sa controlezi mintile oamenilor… Insa la acest capitol regizorul Nakata se dovedeste a fi repetitiv, lipsit de imaginatie. Apoi, nu gasim o explicatie a originii celor doua puteri supranaturale detinute de cei doi protagonisti; ei ne sunt dati cu aceste puteri din nastere, deci nu trebuie sa ne intrebam prea multe. Insa deoarece finalul filmului lasa loc desigur de o continuare, nu ar fi de mirare daca in anii viitori vom vedea chiar o trilogie, in care toate aceste aspecte ignorate in acest film sa fie dezvoltate pentru o poveste unitara.

Una peste alta, un film bine realizat, captivant, cu un scenariu ce nu-si pierde din coerenta si consistenta nici un moment, in care ajungi sa accepti usor supranaturalul. Toate aceste lucruri in „Haunters” erau apasatoare, greoaie, contribuind la o atmosfera stranie, total atipica filmelor coreene, incepatoare in materie de filme de fantezie si SF. Daca mai punem la socoteala si superba coloana sonora a lui Kenji Kawai, vizionand acest film iesim in mod sigur pe plus la capitolul „entertainment” made in Japonia. O revenire in forta a regizorului Hideo Nakata, ce nu trebuie ratata.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.

Publicat: luni 1 decembrie 2014

Filmul, considerat a saptea arta, a fascinat inca de la inventarea sa. In scurt timp, peste Ocean acesta a devenit o adevarata industrie, ce a antrenat camere de luat vederi si elemente de butaforie, progres tehnologic dar si elementul uman, deloc neglijabil, pornind de la regizor, scenarist si intreaga echipa de pe platoruile de filmare si mergand pana la stelele filmelor, sufletul lor, actorii. In scurt timp filmul a cucerit omenirea, si asa se face ca deja a trecut mai bine de un secol, iar filmul se reinventeaza de la an la an. Pentru Coreea de Sud, ca si pentru alte cinematografii, a existat o perioada de aur, in anii 60, insa despre nasterea unei veritabile industrii de film se poate vorbi abia odata cu anii 90. Filmul coreean se schimba la fata, tematicile abordate se diversifica, iar televiziunile incep sa produca o multime de seriale difuzate pe micul ecran, ce incep sa acapareze o categorie aparte de telespectatori intr-o societate in care dificultatile economice faceau simtita nevoia unui asemenea gen de deconectare. Si asa s-au nascut si starurile micului ecran, devenite populare in fiecare colt din Coreea, iar odata cu dezvoltarea internetului, aceste seriale au ajuns sa fie vazute si de straini, si astfel a luat nastere Valul Hallyu. Dar cum este sa faci un serial… tocmai despre lumea filmului ? Aceasta este provocarea pe care „Shoot for the Stars” o aduce pentru prima oara in industria serialelor de televiziune, in anul 2002. Avand pana atunci subiecte care nu de putine ori se repetau, dand nastere la ceea ce azi numim clisee, serialele coreene incep sa se diversifice ca tematica, profitand de Valul Coreean ce ia nastere odata cu difuzarea la inceputul lui 2002 a celebrei „Winter Sonata”. Reteta succesului acestui serial i-a inspirat si pe producatorii lui „Shoot for the Stars”, care abordand o tema inedita au distribuit in poveste o vedeta feminina a momentului si cateva staruri in plina ascensiune care azi, la un deceniu distanta, au confirmat asteptarile fanilor lor din intreaga lume. In 2002, Jeon Do-yeon avea exact varsta personajului interpretat in serial, 29 de ani catre 30. In anii 90 si-a facut deja un nume prin aparitia in mai multe seriale de televiziune, iar publicul coreean o cunostea bine, fiind, alaturi de Choi Ji-woo sau Shim Eun-ha marile staruri feminine ale micului ecran. Jo In-sung se remarcase in 3 seriale in nici 2 ani de zile, dar era inca un necunoscut de 21 de ani ce-si incerca norocul, ca personajul din serial, in lumea filmului, in timp ce Lee Seo-jin, putin mai in varsta pe atunci decat Jeon Do-yeon, se afla la a doua aparitie intr-un serial, fiind inca un anonim pana la rolul din Damo ce ii aduce consacrarea in 2003. Ce vremuri…

Lumea filmului apare, culmea, in …filme ca fiind un fel de jungla de mucava si butaforie in care cu greu poti patrunde dar si mai greu te poti mentine. Interesele meschine, banii, influenta puterii si mai putin talentul, calitatea actului artistic sunt cele care „fac legea” si, cu toate acestea, de cand s-a nascut, lumea filmului, mirajul povestilor pe celuloid au atras deopotriva tineri si mai putin tineri, femei si barbati. Cine nu si-a dorit sa aiba momentul sau de glorie? O secventa de pelicula si statutul tau, stima de sine cresc, devii alt om…

Si cum sa nu-si doreasca si Ku Sung Tae (Jo In-Sung), un tanar de 23 ani, frumos, inalt, talentat, dotat cu un chip angelic si o memorie impresionanta, gloria cinematografica? Orfan fiind, apoi despartit de parintii adoptivi, care il facusera sa simta ce inseamna o familie, cu toate ca nu a avut o viata usoara, tanarul nostru nu si-a pierdut bunatatea sufleteasca, dar visul de a deveni stea de cinema l-a ingropat adanc in suflet, alaturi de o alta taina a sa; cea care de fapt il face sa nu creada in sansa sa: este dislexic. Iata un amanunt care ar face si pe cel mai curajos dintre curajosi sa dea inapoi: dac-ar fi doar analfabet, cu putin efort ar reusi sa depaseasca acest inconvenient, dar asa… ? Si totusi, cine stie, poate undeva, norocul il asteapta… Poate un impresar dornic sa descopere talente va „pune ochii” pe el si va incerca sa-l ajute.

Iar la Seul, Ba Dah (Park Sang Myun), un tip care ziua este manager de casting iar seara sofer de taxi si Do Hun (Lee Seo Jin), care este manager de divertisment, incearca sa-i construiasca o cariera cinematografica frumoasei aspirante la glorie, Yae-rin (Hong Eun Hee). Aceasta are un trecut care, daca ar fi cunoscut de publicul cinefil, cumulat cu faptul ca nici nu prea este foarte talentata, ar condamna-o la un vesnic anonimat. Tanara a facut un spot publicitar nu prea remarcat de public, singurul care a remarcat-o, facand o pasiune pentru ea fiind tocmai Ku Sung Tae. Pentru a putea fi remarcata de regizori, care sa o distribuie in filme, cei trei hotarasc sa participe la Festivalul filmului de la Busan, loc frecventat deopotriva si de aspiranti dar si de consacrati, unde urma sa participe si regizorul Jang, un regizor faimos, care tocmai pregatea castingul pentru urmatorul sau film.

Ba Dah, cel bun ca painea calda, e prieten cu Do Hun, managerul, e indragostit de Yae Rin si daruit de parinti cu o sora pe nume So ra (Jeon Do-Yeon). Aceasta din urma are 29 de ani. Si cam atat putem pune la capitolul „a avea” dar ce NU are? Ei, aici lucrurile se diversifica; draga de ea nu are nicio calificare, nu are intentia de a-si face vreuna, nu are un loc de munca si nu este capabila sa pastreze un asemenea loc. Viseaza – inca! – cu ochii deschisi sa se marite cu un barbat care sa fie marea ei dragoste si sa-i asigure un trai decent, astfel incat sa nu fie nevoita sa lucreze. Pana una alta, este intretinuta de fratele ei, categorisit ca si zgarcit de zanaticele ei prietene. In realitate, omul strange „bani albi pentru zile negre”, pentru a-i face un viitor si a o feri de necazurile vietii. So-ra este indragostita de Do Hun si tot asteapta de vreo sapte ani ca acesta sa o ceara de nevasta. De fapt este un parazit care trece prin viata ca gasca prin apa, alaturi de niste prietene asemanatoare. Pentru a-i face o bucurie surorii sale, a carei zi de nastere coincidea cu deplasarea lor, Ba Dah il roaga pe Do Hun s-o invite pe So-ra la Busan. Inchipuindu-si ca va fi o excursie in doi, So-ra se pregateste pentru a-l face pe Do Hun sa nu mai ezite in a o cere de nevasta. Dezamagirea este totala cand, la aeroport si ulterior la Busan, este pur si simplu abandonata intr-o camera de hotel de cei trei porniti in cautarea faimei.

Dar la Busan, gloria nu a venit la intalnire. Dupa mai multe peripetii pline de haz dar si de nesansa, Yae-rin rateaza castingul, ba mai mult, provoaca ostilitatea regizorului, care le promite ca vedeta lor nu va juca niciodata in vreun film de-al lui. Se intalnesc insa cu Sung Tae, destinele lor urmand sa se intersecteze mereu. Cel care ghiceste de la inceput problema tanarului este Ba Dah, care cu o blandete deosebita il incurajeaza dandu-i-l ca exemplu pe Tom Cruise si care este hotarat sa-l ajute daca va incerca sa-si faca o cariera artistica.
Intamplarea face ca, la scurt timp, Do Hun sa afle ca poate deveni directorul Power Enterteinement, o puternica companie de impresariat, daca dispune de o anumita suma de bani necesara achitarii unor datorii ale companiei. Cu toate eforturile sale, Do Hun nu reuseste sa stranga decat o suma infima, motiv pentru care o minte pe So-ra ca se va casatori cu ea si ii cere sa-l convinga pe fratele ei sa-l imprumute cu bani pentru cumpararea unei locuinte scumpe intr-o zona rezidentiala, unde cei trei urmau sa locuiasca impreuna. Cei doi sunt pacaliti de Do Hun, care, odata ce primeste banii rupe orice legatura cu acestia.

In urma unei altercatii, Do Hun il raneste grav pe Ba Dah, iar Yae-rin il ajuta sa musamalizeze acest accident astfel incat sa para un jaf, iar ca rasplata pentru mana de ajutor oferita, Yae-rin pretinde sa fie promovata ca vedeta a Power Enterteinement. Intelegand in cele din urma ca nu vor vedea nici bani si nici vreun alt ajutor de la cinicul Do Hun, cei doi frati se hotarasc sa-l ajute pe Sung Tae sa devina o stea. Bucurandu-se de un aspect scenic greu de trecut cu vederea, aducand pe pelicula un chip innocent, acesta se face remarcat de producatori, insa uneltirile lui Do Hun si Yae-rin il fac sa piarda oportunitatile aparute. Numai ca, norocul apare tocmai de unde te astepti mai putin, de la regizorul Jang care vede talentul tanarului si este hotarat sa-l ajute. Si iata ca, daca la inceput cei doi se iubeau precum cainele si pisica, sicanandu-se reciproc, treptat, luptand umar la umar cu dislexia, greutatile afirmarii si piedicile puse de cei doi cinici, So-ra si Sung Tae ajung sa se indragosteasca, relatia lor starnind impotrivirea lui Ba Dah care mai lucid decat ei se gandeste la prejudecatile celor din jur si la faptul ca vor avea de suferit si unul si celalalt. Este aceasta o situatie fara iesire, sau dragostea sincera si reciproca va invinge?

Chiar daca cele 16 episoade ale serialului duc la un deznodamant previzibil, serialul e unul extrem de agreabil, nefiind nici un moment plictisitor si avand un ritm bun. De altfel, se vede ca serialul il are la timona pe Lee Sang-joo, regizorul unor succese memorabile precum „Stairway to Heaven”, „Beautiful Days”, „Love Story in Harvard” si „Road No 1”, si in ciuda faptului ca e un indragostit de melodrame, de aceasta data a regizat excelent o comedie romantica cu accente realist-dramatice care nu poate lasa decat o impresie placuta. Interpretarea tuturor actorilor a fost remarcabila, atat a celor tineri, dornici de afirmare, cat si a protagonistei care 5 ani mai tarziu avea sa atinga varful carierei sale cu rolul din „Secret Sunshine”. Chimia dintre ea si Jo In-sung e surprinzator de reusita, astfel ca daca nu pentru subiect, cel putin pentru povestea romantica a celor doi serialul merita savurat. Coloana sonora e de calitate, ca la orice serial mai vechi, astfel ca „Shoot for the Stars” are toate atuurile sa ne dorim sa-l revizionam in viitor datorita amintirilor placute pe care vi le va lasa dupa prima vizionare.

Multumiri pentru traducerea in premiera in Romania a serialului echipei Asia Team formate din Vic, cristinab si uruma. Revizuirea textului a fost realizata de Claudia si Adina, iar rezumatele episoadelor si prezentarea generala de mi.

Prezentare realizata de mi – asiacinefil

Publicat: duminică 30 noiembrie 2014

“The Long Way Home” putea fi “doar inca un film patriotic turcesc” cu dialoguri didactice ce preamarea eroismul poporului turc in vremurile de restriste ale prabusirii Imperiului Otoman, cu o descriere neconvingatoare a personajelor – desigur stereotipe – opuse adevaratelor “fiinte umane”. Cam asta e esenta filmelor de propaganda turcesti ce preaslavesc o natiune care, asemeni celei japoneze, are trecutul patat de numeroase masacre si crime impotriva umanitatii. Doar ca, de aceasta data, avem parte de o mare surpriza, si anume de un film realizat diferit fata de orice asteptari, care cu siguranta ar putea fi catalogat drept unul din cele mai bune filme turcesti ale deceniului. Abordarea este total diferita de a altor filme istorice turcesti ce surprind o frantura din perioada tulbure a Primului Razboi Mondial, iar realizarea iti taie pur si simplu rasuflarea. Nu intamplator productia a castigat o multime de premii si a avut parte de mai multe nominalizari la diverse festivaluri de film, nationale si internationale. Cele mai importante premii au fost premiul Fipresci acordat de Federatia Internationala a Criticilor de Film, premiul Golden Zenith pentru Cea mai buna productie de fictiune la Festivalul de la Montreal si premiul pentru Cel mai talentat debutant la categoria film artistic la Asian Film Festival de la Hong Kong. Filmul s-a lansat pe 8 martie 2013 in 77 de cinematografe din intreaga Turcie, fara a fi un succes de box-office (doar 226.000 dolari incasari), lucru previzibil in conditiile in care box-office-ul da pulsul filmelor comerciale, nu al celor artistice. Regia este semnata de debutantul Alphan Eseli, care este si co-scenarist, fotograf si regizor de clipouri muzicale si reclame tv ale unor branduri cunoscute in Turcia. Acesta si-a terminat studiile din domeniul filmului in Statele Unite la New York, fiind implicat din 2009 in activitati privind promovarea artei si culturii turce in lume. Experienta din fotografie a fost dublata de munca excelenta a regizorului de imagine a acestui film, un armean nascut la Erevan (lucru notabil dat fiind istoricul conflict dintre armeni si turci) ce activeaza in industria turca de film de la inceputul anilor 2000. In rolurile principale au fost distribuiti actori cunoscuti in Turcia, precum Ugur Polat, Serdar Orcin sau Nergis Ozturk. Muzica e compusa de compozitorul maghiar Mihaly Vig, cunoscut pentru colaborarea sa cu celebrul regizor maghiar Bela Tarr.

Povestea filmului se deruleaza pe fundalul istoric al luptei de la Sarikamis din decembrie 1914/ianuarie 1915. In timpul Primului Razboi Mondial, Imperiul Otoman e aliat cu Germania, iar la sfarsitul lui 1914, la presiunea aliatului german, Armata a 3-a turca e trimisa sa lupte pe frontul din Rasarit impotriva Rusiei. Batalia decisiva se va da la Sarikamis, pe teritoriul Imperiului Tarist, aceasta fiind parte din Campania din Caucaz a Primului Razboi Mondial. Desi armata otomana era superioara numeric, avand 118.000 de soldati (fata de 100.000 armata rusa si voluntarii armeni), lipsa de pregatire militara a acesteia si mai ales conditiile meteo vitrege in conditii de iarna au facut ca o mare parte din trupele otomane sa fie rapuse de furtunile de zapada din muntii Allahuekber chiar inainte sa mai intre in lupta. Batalia de la Sarikamis a adus una din cele mai grele infrangeri ale Imperiului Otoman din secolul XX, 90.000 de soldati pierzandu-si viata in doar doua luni, multi dintre ei cazuti prada frigului din muntii din Rasaritul Turciei de astazi.

La inceputul lui 1915, 90.000 de soldati otomani isi pierd viata ca niste martiri in muntii din Anatolia rasariteana, in urma bataliei de la Sarikamis, drumul de intoarcere spre casa devenind unul presarat cu cadavre inghetate. Anatolia Rasariteana devine o zona in care domneste haosul, pe care nu o controleaza nici rusii, nici otomanii. In abesenta unei autoritati, oamenii de rand raman in voia sortii, vietile lor transformandu-se intr-o lupta pentru supravietuire. Pe acest fundal, batranul aghiotant Saci Bey primeste misiunea de la superiorul sau, un inalt oficial, sa o escorteze pe sotia acestuia, Gul Hanim si pe fiica familiei, micuta Nihan, la Erzurum. Drumul prin munti e anevoios, iar in momentul in care calul care tragea caruta moare de frig, cei trei trebuie sa porneasca prin nameti si viscol pe jos. Ajunsi in pustietate, cu o harta aproape inutila pe care nu apareau toate asezarile din zona, acestia poposesc cu ultimele puteri intr-un sat armean ce pare pustiu. In scurt timp, insa, constata ca locul e impanzit de cadavre si ca nu sunt singuri in mijlocul pustietatii. Treptat, celor trei li se vor mai alatura inca 4 persoane, fiecare cu propriul destin necajit, cei 7 incercand sa indure conditiile de iarna, foamea si pericolul trupelor rusesti ce pandeste la orice pas. Cu totii au un singur tel: sa se intoarca acasa. Vor reusi ?

“The Long Way Home” este o productie in care regizorul Alphan Eseli e persoana cruciala, fara de a carui contributie nu s-ar fi putut realiza. La finalul filmului, regizorul a specificat: “In memoria lui Burhanettin Eseli (1893-1937)”. Aceasta persoana nu este, cum s-ar putea crede, o personalitate politica de marca a acelor vremuri, ci e insusi bunicul regizorului. Povestile acestuia despre acele vremuri le-a aflat prin intermediul tatalui sau, care i le tot repeta de mic, si astfel s-a nascut ideea acestui film. Persoana care a creat costumele personajelor (care au o nota de originalitate aparte) a cautat imagini din acea perioada, diverse fotografii din carti de razboi dar si picture ale vremii, dupa care s-a asezat la masa de design si a creat niste costume realiste memorabile. Odata cu filmul s-a lansat si o carte, ce cuprinde cadre din film, detalii de culise, schite de desene, elemente de scenografie si costume, postere, etc, publicata intr-o editie limitata.

Despre film s-ar putea vorbi la nesfarsit. Regizorul filmului, si in general regizorii turci au talentul de a spune povestea in asa fel incat ai impresia ca citesti un roman. Fiecare gest e surprins in mod natural, nu e nevoie de cuvinte pentru a descrie starea unui personaj, ceea ce gandeste sau traieste in acel moment. Spectacolul imaginilor parca ne lasa sa auzim vocea interioara a scenaristului, fiecare spectator putandu-si imagina in acele lungi momente lipsite de dialog un pasaj cu o descriere balzaciana dintr-un roman realist. La acest capitol, dar si la descrierea vie a trairilor fiecarui personaj prin elemente simple, cineastii turci sunt adevarati maestri. Realizat cu un buget redus, “The Long Way Home” are o actiune care se desfasoara in mare parte in spatii inchise si in zone pustii de munte, dar in ciuda acestui fapt, totul, de la mimica personajelor la desfasurarea lenta a actiunii e incarcat de substanta si calitate. Atmosfera e una apasatoare si glaciala de la inceput pana la final, personajele se comporta intre ele ca niste straini, iar tacerea ce intervine intre ele sporeste tensiunea si da nastere unui veritabil joc psihologic in care spectatorul e atras. Privirile lungi pe care si le arunca unii altora dau nastere neincrederii, iar ceea ce la o prima vedere pare un grup unit cu un tel comun – supravietuirea -, in realitate e un grup dezbinat de neincredere cu un tel individual – acelasi, supravietuirea. In aceasta situatie, razboiul e doar un pretext, el nu se desfasoara in sine, dar se pot vedea consecintele sale in dezumanizarea protagonistilor. Chiar daca exista o mica umbra de subiectivism atunci cand vine vorba de relatia cu armenii (numiti la un moment dat “necredinciosi”, lucru firesc daca ne gandim ca acestia luptau cot la cot cu armata rusa, deci erau rivalii otomanilor), “The Long Way Home” e o productie ce prezinta evenimentele din unghiul de vedere al turcilor. Probabil un film similar din unghiul de vedere al rusilor sau armenilor ar fi fost mult mai agresiv si manipulativ, dar asta e un lucru universal valabil, nu putem spune ca exista filme cu accente de propaganda doar la turci, cand chinezii nu ezita sa scoata pe banda rulanta filme cu un puternic sentiment antijaponez, sau rusii cu un puternic sentiment antigerman. Dincolo de orice tentativa inutila de ideologizarea acestui film deosebit, care trebuie privit ca atare si atat, “The Long Way Home” e o mini-cronica a decaderii morale a unui Imperiu, o poveste trista despre o natiune divizata, dezorientata, lipsita parca de orice licar de speranta. In fapt, singura speranta sta intr-o dorinta arzatoare a celor 7 personaje de a se intoarce in locul numit “acasa”, ce la fel de bine poate fi o metafora, acel “acasa” nefiind o identitate nationala ci un loc in care iti traiesti viata in liniste alaturi de cei dragi. Imperiul Otoman isi traia ultimii ani de viata, haosul si demoralizarea a sadit samanta neincrederii intre oameni. Tocmai din sanul acestei imperiu infrant avea sa se nasca speranta invierii unei natiuni pedepsite de Europa prin Tratatul de la Sevres prin persoana lui Mustafa Kemal, omul care avea sa schimbe soarta unei natiuni. Dar asta e o alta poveste.

Un film plin de umanism, cu o prestatie de exceptie a protagonistilor, cu o coloana sonoras remarcabila, cu niste decoruri hibernale poetice si cu un final surprinzator care rastoarna sensul intregii povesti, o dovada de originalitate din partea regizorului-scenarist, ce recurge la un procedeu cinematografic nemaiintalnit in alte filme, lasand spectatorul perplex tocmai prin relevarea complexitatii abordarii tematicii principale. Un film de nota 10, ce ofera o serioasa tema de meditatie si care demonstreaza o data in plus valoarea cineastilor turci contemporani.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de gligac2002 – Asia Team – pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: sâmbătă 29 noiembrie 2014

“Angel Eyes” (2014) e un serial care cu greu poate fi desprins din tiparele clasice ale k-dramelor zilelor noastre. Plin de clisee specifice, acesta foloseste ca pretext pentru a ne atrage atentia o serie de elemente ce au facut istorie in alte k-drame de mult mai mare succes, cum e celebrul carusel luat parca din “Stairway to Heaven” si plasat tocmai in centrul povestii noastre, element important in jurul caruia se creioneaza romantica poveste de iubire a celor doi protagonisti. In ciuda tuturor acestor lucruri si a unei note oarecum fortate, povestea debuteaza cat se poate de promitator, insa cum se intampla de obicei in serialele coreene ale ultimilor ani, pe la jumatate se intampla ceva si serialul se prabuseste in ratinguri. Atingand varful de 11,1 % la al 10-lea episod, serialul cunoaste in a doua sa jumatate o stabilizare in jurul unui rating de 8,7 %, adica a unuia normal pentru genul abordat. Pe alocuri, povestea e extrem de emotionanta si sensibila, iar la incheierea cu succes a serialului in limita celor 20 de episoade propuse initial de producatori a contribuit din plin chimia celor doi protagonisti, Lee Sang Yoon (cunoscut in special pentru rolul Gwi-dong din “The Duo”) si Ku Hye-soon (din “Boys over Flowers” si “Magic”, primul film regizat de aceasta din cariera). Serialul ne ofera reintalnirea si cu alti actori indragiti, precum Jung Jin Young (The Kingdom of The Winds, Dong Yi, Brain, sau Love Rain), Kim Ji-suk (antipaticul Tommy Hong din “Cheongdamdong Alice”) sau Kwon Hae-hyo din “Big Man”. In rolul personajului masculin din adolescenta il revedem pe durata unui episod pe Kang Ha-neul, in timp ce actrita ce interpreteaza personajul feminin in adolescenta e nimeni alta decat Nam Ji-hyun din “A Reason to Live”. Yoon Ji-ryeon (ce a scris si scenariul lui “Boys over Flowers” si “Operation Proposal”) ne ofera o poveste frumoasa despre grija, iubire, daruire dar in egala masura si despre ambitie dusa pana la extrem, obsesie, vina si responsabilitate. In regia lui Choi Mun-seok (regizorul memorabilului serial “What Happened in Bali ?”, tradus in premiera in Romania de Asia Team), “Angel Eyes” este o drama romantica intr-o lume aparte in care iubirea, daruirea, puterea de sacrificiu trebuie sa invinga. Desi exista convingerea ca prima dragoste nu rezista, povestea serialului nostru vine sa demonstreze contrariul.

Yoon Soo Wan, fiica doctorului Yoon Jae Beom, si mama sa, sunt implicate intr-un accident rutier. Sosit la locul accidentului, tatal tanarului Park Dong Joo salveaza fetita si incearca sa o salveze si pe mama ei, insa isi pierd viata amandoi si astfel doua familii raman devastate. In urma accidentului, tanara Yoon Soo Wan isi pierde vederea, fiind nevoita sa faca fata si acestui handicap sever. Ramas “barbatul” in casa, Park Dong Joo, serios si responsabil, se straduieste sa invete bine dar si sa castige bani pentru a-si ajuta mama si sora bolnava. Destinul are insa planurile sale si cei doi tineri se intalneasc. Tanarul Park Dong Joo este cucerit definitiv de frumoasa domnisoara careia ii livreaza in fiecare dimineata laptele si care tine dizertatii la observatorul astronomic din orasul lor. Ramasa fara mama si neglijata de un tata preocupat de munca si de propria durere, Yoon Soo Wan descopera alaturi de Park Dong Joo bucuriile unei familii calde si vesele, a gatitului sub supravegherea mamei lui Dong Joo, a povestilor sub cerul plin de stele alaturi de prietenul ei… si prima iubire inmugureste in inima celor doi adolescenti. Scurta perioada de fericire din viata lor este intrerupta brusc si dramatic de un alt accident rutier care va schimba inca o data viata si destinul celor doi tineri, despartindu-i pentru o lunga perioada de timp.. Prin gestul minunat al unui donator, tanara Yoon Soo Wan isi recapata vederea si poate deveni ceea ce visa alaturi de iubirea ei din adolescenta… un om dedicat celorlalti: lucrator la serviciul de urgenta. Reintors in Coreea dupa 12 ani petrecuti in America, tanarul si talentatul chirug Dylan Park (Dong Joo) resimte puternic reintalnirea cu Yoon Soo Wan, iar ochii tinerei ii amintesc atat de mult de mama sa… Manipularile si interesele ascunse ale persoanelor din anturajul lor, logodnicul frumoasei Soo Wan – doctorul Kang Ji Woon – si mai ales obsesia criminala a doctoritei Oh Young Ji vor ridica noi piedici si bariere intre cei doi. Va fi prima iubire a vietii lor suficient de puternica incat sa transcenda timpul si spatiu si sa le dea putere lui Dong Joo si Soo Wan sa se regaseasca mai ales sa descopere… adevarul ? Va recunoaste Yoon Soo Wan baiatul drag din tineretea sa, atunci cand traia in intuneric, sau va afla vreodata cine este donatorul datorita caruia isi recapata vederea? Vor fi gasiti si pedepsiti adevaratii vinovati de moartea frumoasei si iubitoarei Jung Hwa?

Prinsi in labirintul minciunilor, incercarilor de a acoperi o vina reala si o crima oribila, talentatul doctor Park Dong Joo si paramedicul Yoon Soo Wan fac totul pentru a depasi obstacolele si a-si apara iubirea. Vor reusi oare ? Intrebari la care cu siguranta vom afla raspunsul urmarind episod dupa episod.

Prezentare realizata de poet24 – asiacinefil

Publicat: duminică 23 noiembrie 2014

Fara a avea vreo legatura cu una din schitele celebrului scriitor D.H. Lawrence (“Odour of Chrysanthemums”), “Scent of Chrysanthemums” e o poveste romantica inspirata din romanul “Scent of Love” al scriitorului coreean Kim Ha-in. Pentru necunoscatori, e vorba de romanul ce a stat la baza celebrei k-drama “Autumn Tales” din seria Anotimpurilor atat de draga iubitorilor de k-drame. Realizat in 2003, filmul marcheaza debutul ca regizor si scenarist al lui Lee Jeong-wook, care din pacate de atunci a mai aparut doar intr-un rol secundar in filmul prietenului sau Park Chan-wook, “Sympathy for Lady Vengeance” (2005). Dedicat pasiunii sale – a saptea arta -, acesta a petrecut fiecare moment al filmarilor de la “Scent of Chrysanthemums” afundat si preocupat de felul in care actorii din distributie traiau si redau fiecare scena a scenariului sau. Acesta a fost si primul napadit de lacrimi in momentul in care a vazut emotiile exprimate de actorii sai pe platourile de filmare, declarand la incheierea filmarilor: “Voi misca audienta erei digitale cu e emotie analoaga”. Desi la vremea respectiva era un regizor trecut de prima tinerete, cei 41 de ani facandu-l sa se considere evident dintr-o alta generatie decat cea tanara careia i se adreseaza povestea, filmul sau reuseste sa transmita o emotie unica, retro, cu ajutorul unui decor mirific, atat al unei insule, cat si al anotimpului frunzelor ruginii si al crizantemelor. Iubirea e un limbaj universal valabil si poate apropia prin mesajul sau generatiile. Acest lucru a fost pe deplin inteles de cei doi protagonisti ai povestii, Jang Jin-young din “Over the Rainbow” si tanarul de 26 de ani, pe atunci necunoscut, Park Hae-il (din “Modern Boy” si “Hertbeat”, ce si-au jucat rolurile cu multa daruire, pe masura sensibilitatii povestii. Din pacate, similitudinile dintre viata personajului interpretat in film si viata personala a actritei Jang Jin-young nu s-au oprit odata cu incheierea filmarilor. De la debutul pe marele ecran, in 1998, Jang Jin-young a castigat reputatia unei actrite a carei cariera s-a construit nu din imagini (cum multe actrite si actori din ziua de azi isi fac drum in industrie),
ci din interpretarea sa sincera. Nu si-a ales niciodata rolurile in functie de stralucirea lor exterioara, ci pe cele ce aveau o scanteiere interioara. Iar acest lucru se vede din plin in “Scent of Chrysanthemums”, unde este naturala, extrovertita, insufland mereu optimism, chiar si in cele mai disperate situatii. Trista ironie a sortii, 5 ani mai tarziu, Jang Jin-young afla ca sufera de cancer la stomac, si dupa un an de tratament in Statele Unite se stinge din viata pe 1 septembrie 2009, la doar 38 de ani. “Scent of Chrysanthemums” a fost un succes de box-office la vremea premierei, reusind sa stranga in salile de cinematograf peste 900.000 de oameni, iar in mai 2003 a fost prezent inclusiv la Cannes, in afara competitiei.

Reintors in Coreea dupa ce si-a terminat liceul in Statele Unite, Suh In-ha (Park Hae-il) se inscrie la facultate in Coreea, indrumat de prietenul sau Sung-ho. Intr-una din zile vede o tanara la metrou de care ramane fascinat, indragostindu-se la prima vedere. Impins de la spate de colegul sau Sung-ho, In-ha se inscrie in Clubul de literatura unde, spre surpriza lui, o cunoaste pe Hie-jae (Jang Jin-young), nimeni alta decat tanara de la metrou. El boboc, ea studenta in anul 2. Desi In-ha depune eforturi pentru a se acomoda cu rigorile Clubului, doar pentru a fi aproape de Hie-jae, acesta trece neobservat de fata. Ba, din contra, cea care il remarca e tocmai prietena lui Hie-jae, Jung-ran, studenta la medicina, care incepe sa-l placa. In momentul in care Clubul organizeaza o tabara caritabila pe o insula, unde anual copii orfani aveau parte de ore speciale in compania tinerilor studenti, In-ha nu poate rata ocazia de a fi alaturi de cea pe care o iubea in tacere. Urmeaza cateva zile mirifice intr-un decor paradisiac, dar apele par a se limpezi in momentul in care Hie-jae se arata jenata de gandul de a fi iubita de un barbat mai tanar. Din acel moment In-ha da inapoi, in timp ce Hie-jae il allege ca iubit pe prietenul lui, Sung-ho. Anii trec, iar vietile celor doi tineri se creioneaza separat. In-ha devine producator al unei emisiuni radio de succes, insa continua sa o iubeasca pe Hie-jae, amintirile din anii facultatii fiind la fel de vii. In schimb, Hie-jae se pregateste sa se marite cu Sung-ho, fara a se mai gandi vreo clipa ca cel care odata i-a propus mai mult decat o prietenie nu a avut doar o simpla pasiune pentru ea, ci, din contra, ar mai purta in suflet sentimente sincere pentru aceasta. Se mai poate schimba ceva din cursul vietii celor doi ?

Filmul are o serioasa componenta romantica dar, de asemenea, si una sensibila melodramatica. Si da, e un film realizat in stilul productiilor similare din anii de debut ai Hallyu, precum Ditto, Il Mare, Last Present. Elemente romantice regasite din plin in “Scent of Chrysanthemums” sunt ploaia (o tema atat de draga cineastilor coreeni), scrisorile (va mai amintiti de Il Mare ?), melodiile de pe fundalul sonor (ce-ti patrund sufletul cu frumusetea lor, fiind adaptari ale unor melodii internationale sau chiar melodii “oldies” cum e cazul “Signal Hill” a lui Joe Mark), misteriosul radiou (pretextul calatoriei in timp din Ditto), insula mirifica (ce ne trimite din nou la Il Mare), iubirea regasita peste ani si multe altele similare. Din acest punct de vedere se poate spune ca e unul din cele mai romantice filme coreene din toate timpurile, povestea mergand la sufletul oricarui indragostit. Partea melodramatica e si cea care aduce cu sine cliseele specifice genului si pot face previzibil deznodamantul, insa acest lucru nu trage deloc in jos filmul ci doar subliniaza o data in plus valorile si principiile familiei coreene, respectul de sine intre parteneri. Cei doi protagonisti sunt incantatori, cu un plus pentru Jang Jin-young, al carei personaj are o transformare notabila dintr-o studenta indrazneata si pe alocuri nesuferita intr-o femeie matura pe care viata o pune la o grea incercare, impovarandu-i sufletul de remuscari. In schimb, Park Hae-il parca a absolvit “scoala de actorie a lui Song Seung-heon”, fiind pe alocuri total inexpresiv si mult prea tacut. Personajul sau parca are o involutie fata de anii studentiei, devenind la maturitate o persoana parca mai timida si mai rezervata. “Scent of Chrysantemums” e un film despre pasiunea ce se naste la sfarsitul adolescentei, in primii ani de facultate, si ne trezeste tuturor amintiri frumoase despre acea perioada a vietii noastre. Mai apoi, odata cu trecerea anilor, trecutul ramane si el in urma devenind amintire, insa o amintire vie pentru personajul In-ha, care dupa ani buni traieste inca in suflet cu iubirea neimpartasita din anii facultatii, sperand ca ii va fi acceptata. Doar ca fata la care visa mai ieri e pe cale sa se casatoreasca, iar In-ha risca sa ramana un idealist fidel unei iubiri nascute moarte din fasa. Mana destinului, insa, este impredictibila, si chiar daca lucrurile vor lua o turnura neasteptata parca in sustinerea principiului iubirii ca forta implacabila ce uneste destine, nu ce le desparte, in definitiv totul nu este decat o fictiune, departe de o posibila realitate. Si cum nu exista filme fara cliesee, si fictiune fara a porni de la principiul “cum ar fi fost daca…”, nu ne ramane decat sa acceptam povestea asa cum a fost spusa, cu toate atuurile si punctele sale negative, si sa ne amintim de trecut… fie ca e vorba de propriul trecut, fie ca e vorba de inceputurile pasiunii pentru lumea filmului coreean. O productie excelenta, emotionanta pana la lacrimi, plina de sensibilitate si romantism care cu siguranta va fi adorata de iubitorii genului.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de uruma, cristinab si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: sâmbătă 22 noiembrie 2014

„East of Eden”, celebrul serial coreean ce a inceput sa fie difuzat la sfarsitul verii lui 2008 pana in martie 2009, face referire, prin titlul sau, la cel putin doua lucruri. In Biblie, in „Geneza” (4:16), Cain, cel ce si-a ucis propriul frate, „a plecat din prezenta Domnului si s-a asezat in tara Nod, la rasarit de Eden”. Cum „Nod”, in ebraica, inseamna „a rataci”, se subintelege ca Cain a dus o viata ratacitoare in acest tinut de la rasarit de Eden. A doua referire a titlului serialului e, evident, la celebrul roman omonim al laureatului premiului Nobel pentru literatura, John Steinbeck. Descriind viata a doua familii ale caror destine se intrepatrund, romanul in esenta e o poveste ce are ca tema principala tradarea unui frate. Toate aceste referinte le regasim in serialul coreean, in povestea tulburatoare si pasionanta ce se intinde pe durata a aproape o jumatate de secol, si care ne aduce laolalta nume unul si unul: Song Seung-heon, Kim Bum, Yeon Jeong-hun (pe care l-am vazut in Sad Love Song ca rival al lui Kwon Sang-woo), Lee Da-hae, Han Ji-hye, Lee Mi-sook, Lee Jong-won, Jo Min-gi (impresionant in rol negativ) si multi, multi altii, figuri cunoscute din atatea si atatea filme si seriale coreene. Prin distributia numroasa plina de nume sonore, prin bugetul de peste 23 de milioane de dolari (!) si prin coloana sonora ce contine peste 30 de melodii, unele din ele reluate in alte seriale, veritabile slagare nationale in Coreea, „East of Eden” ramane unul din serialele exponentiale ale Hallyu, un „must see” al tuturor iubitorilor de k-drame, ce trebuie vazut inaintea multor alte productii lamentabile care de cativa ani buni intoxica industria de seriale de televiziune din Coreea. Iata-ne, asadar, in fata unui serial care s-a bucurat la vremea sa de un real succes, avand o pleiada de actori de renume in rolurile principale si fiind distins in anul aparitiei cu numeroase premii pentru interpretare, precum si pentru cel mai bun scenariu. Serialul a rulat si in Japonia, la un an dupa lansarea din Coreea. O selectie de scene din intregul serial a rulat in cinematografele din opt orase japoneze, printre care Osaka si Hiroshima, spectactorii putand intra gratuit. Aceste vizionari au fost dedicate protagonistului Song Seung-heon, la aniversarea celor 32 de ani, el fiind imaginea companiei de cosmetice ce a sponsorizat evenimentul.

Actiunea serialului se desfasoara pe parcursul a 56 episoade si cuprinde perioada anilor 1960-2000, o perioada plina de framantari politice in Coreea de Sud. Abia scapata din razboiul fratricid, tara este saracita, diferentele sociale dintre clase sunt adanci, dispretul si abuzurile celor bogati nu cunosc limite in disputa cu cei saraci si umili. Din punct de vedere istoric, epoca este marcata de Revolta studenteasca din 19 aprilie 1960, care determină demisia presedintelui corupt si autocratic Syngman Rhee, urmand o perioada de instabilitate politica intrerupta de generalul Park Chung-hee prin lovitura de stat din 16 mai. Pana la asasinarea sa, in 1979 acesta instaureaza un regim dictatorial pe fondul caruia se realizeaza o crestere economica, dublata de un regim politic preferential si represiv. Pentru a-si intari puterea dictatoriala, in 1972 acolitii sai elaboreaza o noua constitutie care ii confera presedintelui puteri depline si posibilitatea de a fi „reales” la nesfarsit, din sase in sase ani. Dupa asasinarea sa si lovitura de stat din 12 decembrie 1979, puterea este preluata de generalul Chun Doo-hwan care extinde regimul opresiv, aplicand legea martiala intregii natiuni, inchide universitati, interzice partidele politice. Acest regim de teroare dureaza pana in 1987, cand studentul Park Jong-chul este ucis in urma torturilor aplicate. Acest moment marcheaza o serie de actiuni de amploare care determina inlaturarea dictatorului Chun, alegerea presedintelui prin votul direct al electorilor si o liberalizare a vietii politice. Odata cu libelalizarea politica, se remarca si o evolutie spectaculoasa a economiei tarii.

Povestea in sine este una dintre acelea cuprinse in categoria „greu de digerat”, actiunea avand ca pilon central de desfasurare ura aproape patologica dintre doua familii de obarsii diferite si cu idealuri diferite, dar care isi intersecteaza dramatic destinele. Este povestea modului in care, mai mult sau mai putin direct, oamenii isi pot face rau unii altora pentru a detine pozitii sociale cat mai inalte. In aceasta lupta se uita ca, atunci cand sapi groapa cuiva s-ar putea nimeri sa cazi tu insuti in ea si… cu cat urci mai sus, cu atat caderea va fi mai dureroasa. Mai concret, in anii `60, in oraselul minier Taebaek, ambitiosul Shin Tae Hwan (Jo Min-ki), directorul exploatarii miniere, hotaraste sa-l ucida pe Lee Ki-chul (Lee Jong-won) liderul minerilor, cel care statea in calea dorintelor sale nestavilite de inavutire. Pentru realizarea planurilor sale, Shin Tae Hwan nu se da in laturi de la nimic, sacrificandu-si pana si marea lui iubire. Coincidenta face ca sotia sa si cea a lui Lee Ki Chul sa nasca in aceeasi zi si in acelasi spital, asistate de femeia sedusa si parasita de Tae Hwan, fiecare aducand pe lume un baiat. Dornica de razbunare, asistenta schimba copiii intre ei imediat dupa nastere, schimbandu-le in felul acesta destinul.

La numai cateva zile dupa nasterea fiului sau, Lee Ki Chul este ucis de oamenii lui Shin Tae Hwan prin inscenarea unui accident de munca, singurul martor fiind fiul sau mai mare, Lee Dong Chul, care jura sa se razbune pe omul care i-a ucis tatal. Dar, cum oare se pot razbuna doi copii saraci pe atotputernicul zonei? Timpul trece; printre umilinte si obida cei doi copii cresc si odata cu ei creste si ura impotriva asasinului si a familiei acestuia. Numai ca necazurile nu se intrerup, familia fiind pusa in fata unei situatii disperate atunci cand Tae Hwan ordona sa se dea foc cocioabei in care acestia locuiau pentru a-i sili sa plece din oras, si, cuprins de disperare, micutul Dong Wook da la randul lui foc casei asupritorului. Pentru a-si apara fratele si mama, Dong Chul isi asuma fapta fratelui sau si hotaraste sa fuga din orasel. Este prins si arestat, iar drumurile celor doi frati se despart. Fiecare ducand mai departe ura si dorinta de razbunare.

Lee Dong Wook (Yeon Jung-hoon), cunoscand foametea si saracia creste si devine un om cu suflet curat si frumos, ajungand un acerb opozant al regimului, simbol al sperantei pentru cei saraci si obiditi. Destinul celor doi copii schimbati la nastere se intrepatrunde adesea, in confruntari brutale si in disputa pentru dragostea aceleiasi fete. Astfel, din cauza unor acte de violenta si a unei conspiratii iscate de Shin Tae Hwan, Dong Wook isi pierde prima dragoste fiind la un pas de a cadea in disperare, dar va depasi toate obstacolele, devenind procuror. Iar Lee Dong Chul (Song Seung-Heon) va ajunge la scoala de corectie, iar peste ani mana dreapta a unui mogul al cazinourilor. In calitate de membru al Yakuza, va urca rapid scara sociala, ajungand in cele din urma sa se confrunte cu ucigasul tatalui sau. In tot acest timp, el isi iubeste fratele mai mult decat pe sine insusi, motiv pentru care se indeparteaza de femeia pe care o iubeste sincer. Dar … ce se va intampla cand Lee Dong Chul si Dong Wook vor afla ca nu sunt frati?

Cum ai reactiona tu insuti daca ai afla ca cel pentru care ti-ai fi dat viata cu bucurie nu este fratele tau ci copilul dusmanului tau de moarte? Ai putea sa fii in stare sa uiti dragostea frateasca ce i-ai purtat-o pana nu demult si sa cauti sa faci dreptate si sa razbuni acea moarte nedreapta chiar daca asta ti-ar farama sufletul in mii de farame? Cum ai proceda daca ai fi in locul lui Dong Chul, cum ai proceda dac-ai fi in locul lui Dong Wook impartasind o dusmanie care de fapt nu este a ta?
Iata o intriga care sa ne capteze pe deplin atentia. Pe parcursul derularii povestii vom fi martorii modului cum va actiona Dong Chul si vom judeca trecand prin propriul nostru sistem de valori, daca ceea ce face este just sau doar rezultatul furiei pe care o poarta in suflet.

Un serial „legendar” pentru istoria k-dramelor, o poveste impresionanta cu o multime de actori indragiti, care la finalul celor 56 de episoade nu poate decat sa ne starneasca admiratia si sa ne faca sa intelegem de ce a fost serialul anului 2008 in Coreea, an in care a strans nu mai putin de 17 premii la MBC Drama Awards si 3 nominalizari, plus 4 nominalizari un an mai tarziu la Baeksaeng Drama Awards.

Prezentare realizata de mi – asiacinefil.

Publicat: miercuri 19 noiembrie 2014

Continuand franciza “Ju On” creata de Takashi Shimizu sub indrumarea lui Kiyoshi Kurosawa, seria de filme horror inceputa in anul 1999 ca o replica la succesul lui “Ringu” a ajuns la a saptea realizare in acest an, “Ju On: The Beginning of the End”. Cele mai de success productii ale seriei au fost, desigur, cele de la inceput, ce-au avut parte de remake Hollywoodian, anume: Ju-on: The Curse (1 si 2) si Ju-on: The Grudge (1 si 2). Ju-on: White Ghost si Ju-on: Black Ghost au fost doar o copie palida a povestilor initiale, realizate la aniversarea a un deceniu a francizei. “Ju-on: The Beginning of the End” e scris si regizat de Masayuki Ochiai, celebru pentru 2 filme horror memorabile, “Kansen” (Infection) (2004) si “Shutter” (2008), un remake hollywoodian dupa un horror thailandez de succes din 2004. Filmul din 2014 restarteaza seria “Ju-on”, repovestind evenimentele blestemului abatut asupra familiei Saeki si a celebrei sale case din Nerima. Productia a avut incasari de aproape 2 milioane de dolari la box-office in Japonia, ceea ce pentru un horror e o suma bunicica, daca ne gandim de exemplu ca Ju-on: The Grudge din 2002 a obtinut incasari de 3 milioane de dolari la box-office. Realizat cu un buget redus si cu actori cvasi-necunoscuti, “Ju-on: The Beginning of the End” nu aduce nimic nou fata de precedentele productii ale francizei, insusi titlul sau fiind unul pompos, fara vreo legatura cu povestea in sine, ce e de fapt o recapitulare a ceva ce stim deja, nicidecum inceputul a ceva nou.

Intr-o suburbie a Tokyo-ului, in Nerima, Yui Shuono e o tanara suplinitoare in cautarea unui loc de munca in invatamant. Norocul pare a-i surade in momentul in care i se ofera postul de invatatoare deplina la clasa 3-3 din scoala primara din Nerima, dupa ce invatatorul anterior renuntase inexplicabil tocmai la cateva zile dupa inceperea trimestrului 1. Nu acelasi noroc are prietenul ei, Naoto, un tanar scenarist de film, al carui scenariu e refuzat pana la o revizuire ulterioara, de un regizor. Cu preocupari intelectuale evidente, cei doi formeaza un cuplu unit, ce nu are secrete unul fata de celalalt. Doar ca in curand fericirea cuplului avea sa fie distrusa de o serie de evenimente stranii. Toshio, unul din elevii proaspetei invatatoare, lipseste de 10 zile de la scoala, nemotivat. Preocupata de aceasta problema si de lipsa oricarei informatii, Yui incepe sa investigheze acest caz. Afla din consemnarile profesorului anterior ca si acesta facuse o vizita parintilor lui Toshio, dar ca copilul era de negasit. Intrigata de acest lucru, Yui decide sa mearga ea insasi acasa la Toshio. Iar acolo da peste blestemul Ju-on si unele fenomene stranii…

Am putea spune ca o noua sansa de relansare a genului horror japonez a fost ratata cu acest film, ce nu reuseste nici macar sa aduca tensiunea a ceea ce s-ar numi un film de groaza. Mai degraba putem spune ca e un film de mister, supranatural sau de fenomene paranormale, decat un film de groaza, dar intr-un fel e de inteles lipsa de inspiratie a scenaristilor. E greu sa incropezi o poveste noua in jurul a doua personaje infricosatoare si a unei povesti arhi-cunoscute despre ura si blestem. Totul este predictibil, iar povestea esueaza in a avea un impact asupra privitorului, chiar si emotional. Povestea e spusa secvential, fiind compusa din mini-episoade de 7-15 minute dedicate cate unui personaj, insa fara vreo indicatie aflam abia la sfarsit ca exista 2 grupuri de personaje in 2 perioade de timp diferite, ce nu au legatura directa unele cu altele. Iar aceasta discordanta creeaza o stare de confuzie la un moment dat, dand impresia unei lipse de coerente in firul cronologic al faptelor. Cu multe lipsuri, productia din acest an nu reuseste nici macar sa mai sperie pe cineva, insa de dragul francizei poate merita sa dedicam 90 de minute pentru a ne reaminti una din cele mai de succes povesti ale genului horror japonez din toate timpurile. Macar de dragul vremurilor de altadata…

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 16 noiembrie 2014

“Man on High Heels” (2014) e una din cele mai surprinzatoare productii coreene ale acestui an. Nu atat prin amestecul de genuri total atipic cat prin scenariul surprinzator, ce pentru obisnuitii filmelor de actiune coreene poate fi o dezamagire, dar care are o multime de alte calitati. Jang Jin, regizorul si scenaristul acestui film e una din marile personalitati din lumea filmului coreean, una din cele mai puternice si respectate voci ale renasterii filmului coreean din anii ’90. Stilul lui unic de a amesteca povesti neconventionale, personaje ciudate, umor sec si distructiv, situatii comice cu umanism si cu un ascutit simt de observatie asupra societatii fac din acesta un regizor si un scenarist aparte, deosebit de multi alti colegi de-ai lui de generatie si care l-au urmat in tainele meseriei. De talentul lui in materie de scenarii ne putem da seama dintr-o simpla enumerare a unor titluri de filme ale caror povesti s-au nascut datorita imaginatiei sale debordante, aducand filmul coreean mai aproape de sufltul nostru: “Ditto”, “A Man Who Went to Mars”, “Welcome to Dongmakgol”, “Romantic Heaven”. De aceasta data, “Man on High Heels” e o poveste putin diferita, explorand eul personajului principal, un detectiv de politie dezamagit de viata si hotarat sa isi schimbe sexul pentru a se descoperi pe sine. Pentru protagonistul filmului, cunoscutul star Cha Seung-won, acest rol e o adevarata borna in cariera. In varsta de 44 de ani, dupa o multime de roluri romantice sau de actiune in filme si seriale de succes, Seung-won opteaza pentru un rol dramatic, in care isi arata atat latura “fioroasa” cat si pe cea sensibila, umana, impresionand prin naturaletea interpretarii. Si chiar daca nu e un film de box-office (a avut doar 2,4 milioane de dolari incaari), “Man on High Heels” are suficiente atu-uri pentru a capta atentia iubitorilor de filme coreene mai putin comerciale si mai mult profunde prin mesajul lor.

Yoon Ji-wook (Cha Seung-won) e un detectiv de politie cunoscut si temut de toata suflarea interlopa. Violent si intotdeauna in forma, acesta are un stil propriu de a aresta infractorii, total noncomformist, lucru care nu de putine ori ii aduce mustrarea sefului sau, ce insa nu ezita sa-i ia apararea in fata pozitiei virulente a presei la adresa actiunilor considerate exagerate ale politiei. Arestarea, in urma administrarii unei corectii violente, a unui interlop ce risca 10 ani dupa gratii starneste furia numarului 2 din banda respectiva, ce se adauga pe lista celor ce vor sa se razbune pe detectivul Yoon. Nici politia nu trece prin momente mai fericite, Yoon fiind mustrat pentru lipsa spiritului de echipa si pentru modul personal de rezolvare al unor cazuri. Dincolo de toate aceste probleme de adaptare din viata profesionala, Yoon Ji-wook duce o viata anosta, traind singur la 40 de ani. Jang-mi, o tanara care il ajuta in misiuni, tot spera ca intr-o zi acesta ii va face o cerere de intalnire, dar si Ji-wook isi cunoaste propriile sale limite. De ani de zile planuieste sa isi faca o operatie de schimbare de sex, iar acum considera ca a sosit momentul, dupa ani de consiliere psihologica si tratamente cu hormoni. Pentru asta se decide sa renunte la slujba de politist, incercand sa se adapteze noii sale vieti… pe tocuri. Dar poate fi lasata asa de usor in urma o viata in care dusmanul pandeste in umbra la fiecare pas ? .

“Man on High Heels” e la baza un un film de actiune cu gangsteri si politisti, insa in realitate e o drama umana integrata acestui gen si pigmentata cu umor negru. Personajul principal, Ji-wook, e un specimen al idealului de masculinitate ce-si petrece orele de serviciu aplicand corectii violente gangsterilor si infractorilor marunti. Infatisarea sa, fizicul ireprosabil, il transforma in visul fiecarei femei, insa in viata sa personala e o persoana discreta, retrasa, lucru care i se pare ciudat partenerei sale din misiuni, Jang-mi, ce spera ca intr-o zi acesta va avea ochi si pentru ea. Ce nu stie ea e ca barbatul viselor sale se viseaza de ani buni… femeie, urmand chiar un tratament hormonal pentru marea transformare. Astfel ca Ji-wook decide sa paraseasca politia si sa faca din aspiratiile sale o realitate fizica. Actorul Cha Seung-won a declarat, despre rolul sau: “Initial am fost sceptic in privinta receptiei acestui film de catre public, dar am avut incredere ca regizorul Jang Jin imi va portretiza personajul cu onestitate.” Iar la randul sau, regizorul a declarat: “Mereu am fost interesat in chestiuni si teme din afara normelor si valorilor conventionale, mai mult decat sa realizez un film explicit despre transsexuali”, iar aceste vorbe sunt confirmate de produsul final, un film echilibrat, inedit, ce nu aduce in prim plan transsexualul ca victima a societatii si mentalitatii generale, ci prezentand o drama umana sensibila a unui personaj care isi asuma inclusiv pedeapsa divina pentru ceea ce considera ca l-ar face sa se simta o fiinta umana. Sunt impresionante etapele transformarii acestui personaj, fara a exista vreo tendinta de generalizare a problematicii (sunt chiar hilare scenele in care Ji-wook ajunge sa cunoasca cativa transsexuali care mai degraba i se par respingatori decat atragatori, starnindu-i compasiune). Acest personaj aflat continuu in cautarea propriei identitati deseori ajunge in ipostaza de a se privi in oglinda, cu sau fara machiaj, cu sau fara haine de femeie, realizand povara unei vieti traite in absenta unei personalitati. Tocmai pentru aceasta abordare profunda, regizorul Jang Jin e considerat de critici, prin “Man on High Heels”, ca fondatorul unui nou gen in filmul coreean, asa-numitul “emotional noir”. Cha Seung-won face un rol absolut remarcabil, fiind cand un politist dur, cand un personaj capabil sa starneasca zambete deghizat in femeie. Chiar daca scenele de actiune sunt concentrate in partea de inceput a filmului, chiar daca acestea sunt reduse ca numar si au fost bine speculate de cei ce au realizat trailerul acestui film, ele scot in evidenta forma fizica a actorului ce se indreapta spre 45 de ani, ce a realizat singur acele scene, fara a apela la cascadori sau dubluri. Un film interesant, in care violenta, masculinitatea, feminitatea si toate implicatiile lor sociale sunt tot atatea provocari pentru spectatori, ce vor ramane placut surprinsi de rezultatul final al echipei implicate in acest inedit proiect.

Traducerea a fost efectuata in pemiera in Romania de lasedan si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil !

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: luni 10 noiembrie 2014

La nici 2 luni de la incheierea serialului “Fated to Love You”, producatorii coreeni ne ofera posibilitatea de a-i revedea din nou impreuna pe cei doi protagonisti, Jang Hyuk si Jang Na-ra, intr-o poveste emotionanta de iubire in “Old Goodbye’. Parte a “Drama Festival”, o serie de productii de televiziune de durata unui episod de serial, concurenta “KBS Drama Special” de la postul rival MBC, “Old Goodbye” a fost difuzat pe 9 noiembrie la MBC si datorita distributiei a avut o audienta ridicata pentru un episod de “special”. Pe langa distributia de calitate si chimia celor doi protagonisti, “Old Goodbye” ne aduce si o poveste frumoasa in care fantezia joaca un rol de liant al iubirii. Cu siguranta cei care au indragit celebrul “Undeva, Candva” sau chiar si mult mai modernul si zgomotosul “Inapoi in viitor”, se vor indragosti iremediabil de aceasta poveste. Jang Hyuk e din nou fermecator, in special ca, se stie, nu e un actor care se exteriorizeaza usor, nu e o fire emotionala; ca de obicei, e rational, tacut si chibzuit, si chiar daca avem in fata o poveste despre o situatie de viata si moarte (clasica pentru melodramele coreene), actorul are o atitudine impaciuitoare, emana parca o liniste sufleteasca si trairi simple ce reuseste sa le transmita natural tuturor, atat din poveste cat si privitorilor. Jang Na-ra se ridica la nivelul asteptarilor, reusind sa dea consistenta si nuanta povestii de iubire frante de soarta, ce aduce personajul feminin in situatia de a se afla in coma in spital.

Kang Soo-hyuk (Jang Hyuk) lucreaza pentru un interlop ce imprumuta bani, recuperand datoriile celor aflati in nevoie, in contul unei sume ce o datoreaza la randu-i acestuia. Diverse amintiri de undeva din trecut ies la suprafata fara o aparenta legatura cu viata lui de zi cu zi din prezent. O astfel de amintire are in centrul ei o tanara pasionata de fotografie, Han Chae Hee, pe care o invita la o cafea undeva la malul marii. Intamplator sau nu, e amintirea primei intalniri cu cea care avea sa-i schimbe iremediabil destinul. Si totusi, memoria pare a-i juca feste lui Kang Soo-hyuk, care isi aminteste momentul, dar care nu realizeaza cine e tanara misterioasa cu care a discutat odata. Intr-una din zile, primeste un telefon de la o agentie imobiliara, care il informeaza ca in curand va primi in dar o casa. Plin de datorii, primul lui gand ce-l adreseaza agentului imobiliar e “cat valoreaza ?”, nu cine e binefacatorul. Mai apoi afla ca va intra in posesia imobilului spatios in momentul in care proprietara va deceda. Si mergand pe acest fir, afla ca de fapt proprietara e in coma la un spital din Seul. Curios, acesta se duce sa-i faca o vizita si, spre surprinderea lui, constata ca persoana aflata in coma e nimeni alta decat tanara misterioasa de care isi aminteste, dar nu stie cine e, Han Chae Hee. Fara a-i oferi cineva informatii, curios de identitatea persoanei, Soo-hyuk intra peste noapte in casa ce urmeaza sa o mosteneasca si, intr-o incapere secreta de la mansarda descopera niste poze si un aparat Polaroid vechi…

O poveste deosebita, in care rolul madlenei lui Proust e luat de buclucasul aparat foto vechi, ce ne ofera o calatorie fascinanta in imaginatia si amintirea personajelor, pentru o experienta unica, captivanta si emotionata.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de cristinab, uruma si gligac200c (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentarea: cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 9 noiembrie 2014

Realizatorii japonezi ai zilelor noastre ne-au obisnuit cu stilul putin nebun al filmelor lor moderne, ce se deosebesc cu mult de filmele clasice, al caror fir epic era coerent, limpede si usor de urmarit. Pentru a surprinde si a aduce mereu o doza de originalitate, dar si puternic influentati de cultura manga (o mare parte a scenariilor de film se inspira din industria manga), regizorii japonezi din noua generatie incearca sa iasa in evidenta in primul rand prin stil. “One Third”, departe de a fi un film de box-office (productia a avut incasari de doar 2,6 milioane de dolari in Japonia), e o mostra a ceea ce inseamna adaptarea perfecta a unei tematici tipice filmelor hollywoodiene (jaful unei banci) la realitatile si specificul societatii japoneze. Tanarul regizor Hiroshi Shinagawa s-a uitat probabil la multe filme americane inainte de a da scenariului (ce are la baza romanul omonim al lui Hanta Kinoshita publicat in urma cu 2 ani) forma finala, folosind elemente tipice filmelor de gen americane in punerea lui in scena. In rolurile principale avem parte de mai multi actor ice-si interpreteaza excellent rolul, cel mai cunoscut nume fiind de departe Tatsuya Fujiwara, pe care l-am vazut recent in Shield of Straw, dar si in productii precum Kaiji, The Incite Mill, Death Note, Zen sau Sabu). Subiectul e de asa natura incat presupune existenta mai multor protagonisti, povestea ramificandu-se ulterior, aducand in scena noi personaje care apar constant in derularea evenimentelor, influentandu-le. Realizarea este excelenta, exista multe slow-motion-uri spectaculoase, deloc gratuite, mult umor negru si ironie, o actiune moderata si multe, extrem de multe dialoguri care nu fac decat sa intretina atmosfera tensionata in care spectatorul se cufunda incet, pe masura ce povestea avanseaza.

Shu (Tatsuya Fujiwara) e managerul clubului de noapte “Honey Bunny” din Kawasaki, lucrand pentru seful sau, Sho Hama, un gangster obsedat de un actor celebru in Japonia pentru rolurile de gangster justitiar. Acesta din urma isi controleaza afacerea de la distanta, si oricine incerca sa-l insele sfarsea in el mai bun caz rapus de un cutit de spart gheata. Shu gestiona castigurile saptamanale ale clubului, iar intr-una din zile, in drum spre locatia sefului sau caruia trebuia sa-i predea o geanta cu bani, se opreste pe la hipodrom, in speranta de a da lovitura si a scapa de datorii. Minunea se intampla, castiga ceva bani la pariuri, insa pierde geanta cu banii. Speriat sa nu sfarseasca cu un cutit de spart gheata in el, Shu cauta o solutie pentru a face rost de suma pierduta. Salvarea vine de la Maria, o actrita aspiranta la celebritate ce si-a ratat cariera, femeia de companie a propritarului clubului, dar care are o aventura cu Shu. Aceasta il duce pe Shu la Tamiko Shibugaki, o batrana hidoasa ce ofera imprumuturi fara garantii, cu dobanda de 20% pe termen scurt, scapandu-l pe Shu din belea. Dar termenul scurt inseamna 20 de zile in care banii trebuie restituiti. E momentul in care Shu decide ca trebuie sa faca ceva. Si anume sa sparga o banca. Iar pentru asta pune la cale un plan si se asociaza cu 2 amici aflati si ei la ananghie. Jaful reuseste, si fiecare urmeaza sa ia o treime din suma. Doar ca la imparteala, lacomia intuneca mintile celor trei, si lucruri neprevazute incep sa se petreaca…

Filmul are un ton usor ironic si accente evidente de comedie neagra, ce rezulta atat din ritmul alert al dialogului cat mai ales din comicul de situatie ce se iveste pana si intr-o simpla incapere, unde se desfasoara aproape jumatate din actiunea filmului. Fiecare zi scursa pana la momentul jafului e prezentata retroactiv, prin metoda flashback-ului, aducand clipa de clipa elemente noi care compun tabloul momentului prezent si ne fac sa intelegem mult mai mult decat motivele celor 3 spargatori. Aflam, astfel, despre pasiunile si mai ales slabiciunile fiecaruia, ca e vorba de pariuri, aspiratia de a deveni celebritate in lumea filmului, jocuri sado-maso sau jocuri de noroc. Cele 3 personaje principale ce par captive o buna parte din film in interiorul unui bar de noapte ajung protagonistii unei analize psihologice pe care ne-o propune regizorul, si desi aparent ecuatia pare simpla, lucrurile se complica pana si cand vine vorba de o singura incapere ca decor. Cate si mai cate se pot intampla intr-un spatiu inchis unde pui trei oameni si o geanta cu bani… Si asta deoarece fiecare incearca sa gaseasca o solutie pentru a scapa din acel loc si a ajunge in siguranta cu banii in alta parte, departe de politia care se presupune ca ii cauta in tot orasul. Politia e inamicul din umbra, amenintarea triumfatoare a lungului brat al legii, iar mustrarile de constiinta sunt constanta din imaginatia celor 3; in ciuda acestui fapt, nimic concret nu se intampla decat in planurile pe care acestia si le fac, lansand fel si fel de ipoteze si inducand spectatorului o stare de tensiune si nesiguranta, fara a exista o amenintare aparenta. Aceasta senzatie e transmisa de regizor tocmai prin modul neobisnuit prin care spune povestea, punand spectatorul in fata unei situatii date, pe care mai apoi o explica rational prin intoarcerea in timp cu cateva zile inaintea consumarii jafului. Astfel se strang detalii, amanunte ce ajuta la intelegerea prezentului si a disperarii celor 3 protagonisti ce, de altfel, sunt extrem de simpatici, fiind in realitate niste amatori in ale jafului, mari amatory de filme si femei, lucru ce da nastere la situatii hilare, stangacii si momente in care spontaneitatea, mimica si gestica joaca roluri cruciale. Chiar daca avem de-a face cu personaje aruncate de destin la periferia societatii, fiecare din acestea se lasa mai intai corupte de lacomie, incercand sa-l insele pe celalalt in propriul sau folos, si mai apoi macinate de o lupta pentru supravietuire, in care cu totii realizeaza ca doar uniti si avand incredere unul in celalalt pot scapa nu doar cu viata, ci si cu banii pe care i-au jefuit. Si totusi, ultima replica din film, data de cel mai putred dintre toti, gangsterul proprietar al clubului ce incearca sa puna mana pe banii furati de cei 3 e geniala in momentul in care acestia isi exprima dorinta de a incepe o viata noua cu banii dobanditi ilegal: “In nici un caz nu puteti duce o viata normala. Sunteti putrezi.” Si astfel, la finalul a doua ore in care cei trei amici se joaca de-a soarecele si pisica, macinati de neincredere reciproca, apare papusarul din umbra, un gangster ce stie prea bine ca odata ce ai apucat pe drumul pierzaniei nu mai exista cale de intoarcere, si dintr-un cuvant le transmite in cel mai sincer mod cu putinta o intreaga filosofie de viata care acum le vine ca o manusa. Uneori, fara sa realizam, ne trasam viitorul. Alte ori, diferenta dintre un film si realitate sta inr-un scenario bun. Depinde cine il scrie si cine il pune in scena… “One Third” transpune din film in realitate si invers un principiu vechi de cand lumea: lacomia duce la dezumanizare, ratiunea duce la scrierea coerenta a propriului destin. Pe alocuri lent si static, prea mult legat de anumite locatii fixe, “One Third” compenseaza la alte capitole (scenariu, interpretare, imagini, spectaculozitate), rezultand o productie ce amesteca specificul japonez cu spectacolul filmelor americane. Doua ore agreabile si captivante, pe care fanii comediilor negre in mod sigur le vor aprecia.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: sâmbătă 8 noiembrie 2014

Un nou serial istoric, o noua pagina din fascinanta istorie a Joseonului se asterne in fata ochilor nostri, punandu-ne la incercare imaginatia si trairile. De aceasta data, insa, „The Fugitive of Joseon” ne prezinta o parte a istoriei in care intrigile, uneltirile si jocurile de culise ale palatului sunt conduse doar pentru satisfacerea setei de putere, de razbunare si mai putin din dorinta de a avea grija de problemele poporului sau a regatului in sine. Vizionand acest serial, cu siguranta vom fi tentati sa facem comparatii intre printii mostenitori prezentati in atatea seriale istorice – Printul Muhyul din Kingdom of the Winds, Printul Bongrim – Chuno, Printul Yi San – Furtuna la palat, Printul Jumong sau printul Chunghye al Goryeo din minunatul serial Empress Ki. Cu siguranta fiecare are valoarea, farmecul si rolul sau in istorie, insa de aceasta data il vom cunoaste pe Printul Lee Ho (cunoscut mai tarziu cu numele de Regele Injong), interpretat de tanarul actor Im Seul-ong (membru al formatiei 2 AM), aflat la al doilea rol din cariera, o personalitate istorica diferita de cele mai sus enumerate. Pe Lee Dong-wook, personajul central al serialului, il vedem in primul sau rol istoric, dupa ce ne-a obisnuit ani de zile cu aparitii in filme si seriale romantice, in timp ce Song Ji-hyo din „Emergency Couple” revine intr-un rol preferat, de epoca, dupa ce am mai vazut-o in Jumong, Gye-baek si, mai ales, A Frozen Flower. Cu o distributie consistenta, cu figuri cunoscute in special in seriale de epoca, plin de actiune si suspans, „The Fugitive of Joseon” nu a excelat in ce priveste ratingurile, atingand punctul maxim de rating odata cu episodul 11, dupa care serialul a cunoscut o panta descendanta, fapt ce a determinat producatorii sa reduca numarul episoadelor de la 24 cate erau programate initial la 20.

Pentru a intelege mai bine momentul din istoria Joseonului in care se desfasoara actiunea serialului, sa ne reamintim cateva date… Urmasul regelui Seongjong, nascut de Regina Yun, printul Yeonsan, devine print mostenitor si il succede la tron pe tatal sau in 1494 sub numele de Regele Yeonsangun. La inceputul domniei a fost un conducator inteligent si abil, dar dupa ce afla adevarul despre moartea mamei sale, dorinta de razbunare face din el un rege crud si razbunator. Lumea se temea de modul sau despotic de a conduce in contrast cu domnia liberala a tatalui sau.
Actiunile intreprinse de el pentru a-si potoli setea de razbunare raman cunoscute in istorie ca Prima Epurare a Invatatilor – anul 1498. A Doua Epurare a Invatatilor -anul 1504, a presupus interzicerea folosirii alfabetului, inchiderea universitatii nationale, iar sirul razbunarilor continua pana in anul 1506, cand este detronat si trimis in exil unde si moare. L-am intalnit si noi in „Giuvaerul palatului” – unde a fost portretizat ca cel mai prost rege pe care l-a avut Coreea – sau in „The king and the clown” unde este portretizat ca un rege fascinant emotional si sexual.

Dupa detronarea lui, este pus rege fratele sau vitreg, printul Jinseong – devenit Regele Jungjong – al 11-lea rege al Joseon. Uns rege in urma complotului unor oficiali, la inceputul domniei sale, Jungjong s-a straduit mult sa stearga urmele lasate asupra tarii de catre Yeonsangun. A facut o reforma la scara larga a guvernului, impreuna cu unul dintre secretarii sai, Jo Gwang-jo si multi politicieni liberali. Totusi, reforma a primit opozitia nobililor conservatori, cei care au condus lovitura din 1506. Chiar si regele era constient ca reforma va da gres, fiind prea idealista si departe de realitatile acelor vremuri. In 1519, il ucide pe Gwang-jo de la curte si ii executa pe adeptii acestuia. Acest incident este cunoscut sub numele de Masacrul Gimyo al invatatilor. Dupa acest incident, Jungjong nu a mai avut sansa sa conduca de unul singur. Guvernul era condus practic de factiunile existente, fiecare sustinuta de o regina sau o concubina a regelui. Jungjong era un conducator generos, bun si foarte abil. Insa domnia sa a fost marcata de confuzii politice create de oficialii corupti, dar si de esecul reformelor sale. Politica sa a primit mereu opozitia membrilor guvernului si, spre deosebire de predecesorii sai, el nu a avut niciodata puterea sa isi aleaga oficialii la curte. Nu au fost multe realizari in timpul domniei sale, dar a fost clar o era mult mai linistita decat cea a lui Yeonsangun. Ramane bine cunoscut ca fiind regele care a numit pentru prima data o femeie ca doctor personal – pe Jang-geum, eveniment pe care l-am vazut si noi in minunatul serial „Giuvaerul Palatului”.

In acest context al istoriei, fiind primul fiu a regelui Jungjong si al reginei Janggyeong, il regasim in actiunea serialului pe printul mostenitor Lee Ho. Ramas orfan de mama, care moare imediat dupa nasterea sa, este crescut de mama vitrega, regina Munjeong si inconjurat de numerosi inamici. Avand o constitutie firava si bolnaviciosa, printul supravietuieste doar prin grija si dedicarea unor oameni devotati printre care bunicul doctorului regal Choi Won sau doctorul regal Min Dosaeng. Prieten apropiat al printului inca din copilarie, doctorul Choi Won (Lee Dong-wook) nu poate uita si nici ierta modul nedrept in care a fost dezonorat bunicul sau aflat in slujba printului si prefera sa ramana neobservat, fara ranguri inalte, dedicandu-se exclusiv vindecarii fiicei sale Rang, bolnava de tuberculoza. In numeroasele tentative de asasinare a printului mostenitor, orchestrate chiar de mama vitrega, inevitabil este atras si doctorul Choi Won. Asa cum in trecut bunicul sau a fost acuzat in urma unei inscenari, si doctorul Choi Won este acuzat pe nedrept de crima si ajunge fugar, pierzand totul casa, familia, fiica… Urmarit neincetat de ofiterul Lee Jeonghwan, poreclit Demonul Rosu, dar si de ucigasii platiti de conspiratori, in timp ce incearca sa evite capturarea sa, Choi Won continua sa caute un leac pentru fiica sa dar si sa gaseasca dovezi ale nevinovatiei sale. Isi gaseste aliati in doctorita Hong Dain, superioara ei -dr. Jang-geung si chiar in persoana printului mostenitor.

Daca la palatul regal totul este interpetat, vanat de inamici, negociat in functie de interes si putere, unde nu stii in cine poti avea incredere, in viata sa de fugar, Choi Won gaseste o lume in care devotamentul, daruirea, recunostiinta si prietenia sunt cu adevarat legatura dintre oameni… lumea talharilor – unde sef este „Barosul din Yangju”. O lume plina de violenta si lipsuri, dar in care iubirea pura si inocenta creste in inima rebelei Sobaek -fiica sefului talharilor, dispusa la orice sacrificiu pentru salvarea si sprijinirea doctorului Choi Won si a fiicei sale… sau devotamentul neconditionat si iubirea nemarturisita de Ggeokieong – omul de incredere al „Barosului” pentru vesela Sobaek care este mai presus decat propria viata. La periferia societatii iubirea si daruirea totala a parintilor pentru copii vine din inima, nu se negociaza si este intr-un contrast total cu lumea de la palat unde cea care se tot numeste „mama” printului mostenitor nu face altceva decat sa comploteze si sa conduca conspiratii pentru uciderea printului si inlocuirea lui cu propriului copil.

Va reusi printul mostenitor sa supravietuiasca numeroaselor tentative de asasinat si sa-i urmeze tatalui sau pe tronul Joseonului? Doctorul Choi Won va reusi sa-si reabiliteze numele sau sa-si salveze fetita de o boala incurabila? Va fi inabusita prietenia din copilarie dintre printul mostenitor si Choi Won de inscenarile puse pe seama doctorului sau de gelozia crescanda din sufletul printului? Intrebari la care raspunsurile vin rand pe rand, pe masura vizionarii serialului.

Un serial istoric in care vom descoperi caractere frumoase si puternice cum este asistenta medicala Hong Dain cu o personalitate extraordinara sau micuta Choi Rang – atat de bolnava dar atat de curajoasa si dedicata tatalui sau, in contrast cu personlitatile duplicitare, inselatoare si manipulatoare de la curtea regala. O aventura despre tradare, razbunare, ambitie, determinare, supravietuire si iubire pe un fundal istoric lipsit de stralucire.

Prezentarea: poet24 – asiacinefil

Page 23 of 51

sus

Robber of My Heart (Robber) (2008) – Jang Hyuk şi Lee Da-hae la prima colaborare, într-o poveste emoţionantã de viaţã

Dance, Dance (1999) – Joo Jin-mo descoperã tainele dansului şi ale iubirii

Shall We Dance ? (1996) – un film unic şi magic, asemeni sãrbãtorii de Crãciun

Gunman in Joseon (The Joseon Shooter) (2014) – apusul dinastiei Joseon şi confruntarea modernismului cu tradiţionalismul

Shoot for the Stars (2002) – episodul 4 subtitrare in romana

Rurouni Kenshin: Kyoto Inferno (2014) – partea a doua a trilogiei samuraiului rãtãcitor al Erei Meiji

Winter Sleep (Kış Uykusu) (2014) – Nuri Bilge Ceylan şi producţia memorabilã ce a triumfat în acest an la Cannes

Platinum Data (2013) – o ficţiune spectaculoasã despre o lume a prezentului controlatã de puterea ADN-ului

King Geunchogo (King of Legend) (2010-2011) – epopeea celui mai important monarh al regatului Baekje

Monsterz (2014) – revenirea în prim plan a lui Hideo Nakata cu un remake dupã producţia coreeanã „Haunters”

Shoot for the Stars (2002) – un serial romantic despre curajul de a ţinti un vis… în lumea filmului

The Long Way Home (2013) – „acasã”, dorinţa care e mai presus de orice rãzboi

Angel Eyes (2014) – despre prima iubire şi mâna destinului în pur stil coreean

Scent of Chrysanthemums (2003) – o emoţionantã poveste de iubire cu Park Hae-il şi regretata Jang Jin-young în rolurile principale

East of Eden (2008-2009) – serialul coreean de 23 de milioane de dolari ce a dat un nou impuls Hallyu

Ju-on: The Beginning of the End (2014) – restartarea francizei Ju-on, la 15 ani de la debut

Man on High Heels (2014) – Cha Seung-won în cautarea propriei identitãţi

Drama Festival: Old Goodbye (2014) – Jang Hyuk, Jang Na-ra şi regãsirea timpului pierdut…

One Third (2014) – diferenţa dintre film şi realitate stã într-un scenariu bun !

The Fugitive of Joseon (Heaven’s Order) (2013) – Lee Dong-wook la debutul intr-un rol de epoca