“Shall We Dance” e unul din cele mai apreciate filme japoneze din toate timpurile, si asta nu doar in limitele granitelor Japoniei. Lansat in 1996, filmul a obtinut nu mai putin de 14 premii ale Academiei Japoneze de Film, cu alte cuvinte cam toate premiile pe care le putea obtine o productie candidate. La acestea seadauga inca 43 de premii si 4 nominalizari. Lansarea sa in Statele Unite prin intermediul companiei Miramax a adus la vremea respectiva incasari de peste 10 milioane de dolari, transformand filmul intr-una din cele mai de succes productii straine difuzate vreodata in cinematografele americane. Succesul a fost atat de impresionant incat producatorii americani au realizat chiar un remake in 2004, cu acelasi nume, unde dupa o reteta tipic americana (actori cunoscuti, coloana sonora atractiva, stil pur comercial) ce iroseste mult din farmecul productiei japoneze, incasarile au asigurat singurul scop urmarit de producatori, castigul financiar, cele 50 de milioane de dolari investite fiind recuperate intreit, remake-ul obtinand incasari record de 170 de milioane de dolari. Revenind la productia japoneza care face subiectul acestei prezentari, “Shall We Dance” a fost apreciat din plin de publicul japonez, obtinand incasari de peste 42 de milioane de dolari in cinematografe, o suma uriasa la nivelul anului 1996, care raportata la nivelul actual al box-office-ului japonez ar situa filmul in topul primelor 5-6 productii japoneze anuale. Succesul e cu atat mai surprinzator cu cat in ciuda lungii istorii a cinematografiei japoneze (sa nu uitam ca Japonia e tara unor regizori consacrati prin filme de arta, cum e cazul marelui Akira Kurosawa), productiile comerciale rar reusesc sa triumfe, mai ales in ultimii 5-6 ani, cand ecranizarile dupa manga (numite prin termenul generic “live-action”) au inundat ofertele de film, completand productiile lista productiilor bizare, dramatice si in general atipice lumii occidentale. Nu degeaba se spune ca un film japonez nu e niciodata ceea ce pare dintr-un trailer. Dar in ciuda acestui specific national, “Shall We Dance” a scris istorie. Filmul este regizat de Masayuki Suo, un regizor mai putin cunoscut, in ciuda faptului ca in 1993 a obtinut primul premiu al Academiei Japoneze de Film din cariera (al doilea avea sa fie cu “Shall We Dance”), pentru productia “Sumo Do, Sumo Don’t”. Koji Yakusho interpreteaza rolul principal masculin, un actor cu o cariera impresionanta, ce a aparut in peste 60 de filme (in prezent 58 de ani), in timp ce Tamiyo Kusakari, care intre timp a devenit sotia regizorului, interpreteaza rolul principal feminin, debutand prin acest rol intr-un film.

Pentru d-l Sugiyama, viata de zi cu zi a intrat intr-o rutina apasatoare. Acesta lucreaza ca si contabil la o mare companie, iar viata lui e petrecuta mai tot timpul la biroul aflat la mare departare de noua lui locuinta. Casatorit si avand o fata adolescenta, acesta a trecut de 40 de ani, si pare condamnat sa munceasca de dimineata pana seara pentru plata ipotecii locuintei si pentru intretinerea familiei. O zi obisnuita de-a lui incepe dimineata devreme, cand pleaca cu bicicleta de acasa, dupa care ia metroul pentru a ajunge la serviciu. Ziua se incheie seara tarziu, cand la o oprire a metroului, mereu zareste o tanara privind in gol pe geam de la o sala de dans. Privind-o seara de seara, devine fascinat de frumusetea acesteia, pana intr-o zi cand hotaraste sa coboare din metrou si sa bata la usa salii de dans. Sub pretextul ca e interesat sa invete sa danseze, acesta se inscrie, cu niste costuri exorbitante, la cursurile de dans, doar pentru a fi in apropierea tinerei, Mai, ce se dovedeste a fi proprietara salii. Fara ca familia lui sa stie, d-l Sugiyama ajunge sa ia in secret lectii de dans, riscandu-si reputatia, deoarece dansul era privit in societatea japoneza cu mare suspiciune. Aici cunoaste o alta lume, dar si persoane innebunite dupa dans, ce ar face orice pentru a-l practica, el insusi lasandu-se prins in mrejele dansului. E momentul in care, ingrijorata de orele tarzii la care se intoarce sotul si de schimbarea sa comportamentala, sotia se adreseaza unui detectiv particular pentru a se asigura de loialitatea partenerului de viata..

Titlul filmului, “Shall We Dance ?”, provine de la o melodie inclusa in celebrul musical “The King and I” scris de perechea Richard Rodgers (compozitor) si Oscar Hammerstein (textier), iar explicatia lui vine la final, cand aceasta celebra melodie de pe Broadway ajunge sa fie fundalul unui dans memorabil si, totodata, replica finala ce incheie filmul. Fata de versiunea originala japoneza a filmului, a carei durata e de 136 de minute, distribuitorul american Miramax a taiat 26 de scene, reducand durata la 119 minute, aceste decupari mentinandu-se atat de dvd-ul american cat si pe cel european. In definitiv, cine urmareste aceste versiuni decupate are doar de pierdut, filmul pierzandu-si anumite nuante ce tin de atmosfera. In fapt, “Shall We Dance” e un film romantic in care atmosfera te prinde treptat, ce porneste de la un fapt banal si care, pas cu pas, se transforma intr-o veritabila calatorie “pe aripile dansului”. Curiozitatea umana, atractia si mai apoi placerea transforma personajele acestei povesti, ce ne arata o imagine, de multi nestiuta, a modului in care e privit dansul in societatea japoneza. Dupa secole de feudalism, Japonia cunoaste o adevarata transformare spre modernism abia spre sfarsitul secolului XIX, odata cu Era Meiji, relativ tarziu fata de societatile occidentale. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, reconstructia tarii a adus si o schimbare lenta in mentalitate, japonezii ramanand pana in zilele noastre tributari traditiei. A te plimba de mana cu o fata pe strada sau a-i spune “Te iubesc” cu voce tare sunt considerate lucruri nelalocul lor. Pe acest fond, ca un cuplu sa danseze sau sa se imbratiseze in fata altora e perceput ca ceva jenant, deci a dansa cu un strain nu poate fi decat rusinos. Cum poate, dupa acest mod de gandire, sa supravietuiasca dansul de societate in Japonia ? Pornind de la aceasta premisa, cu siguranta vom afla raspunsul la sfarsitul celor 136 de minute care ne vor incanta de-a dreptul sufletele. Personajul principal, d-l Sugiyama, se indragosteste de dans atras de chipul trist si meditativ al unei tinere ce priveste in gol seara de seara atunci cand metroul opreste in fata salii de dans. Acesta e un personaj ce se dovedeste in cele din urma un noncomformist, care desi casatorit si avand o familie acasa, pentru a iesi din monotonia cotidiana bate la usa salii de dans cu un singur tel: sa fie aproape de acea strain ace manifesta o atractie neobisnuita asupra lui. Ciudat, nu ? Gandurile sale ar putea oricand sa-i pericliteze casnicia, iar mai mult decat atat, e dispus sa isi puna reputatia in joc, deoarece daca cineva afla de faptul ca s-a inscris la niste cursuri de dans, ar fi fost automat periferizat si privit ca un ciudat. Dar care e povestea celorlalti cursanti ? Unul din ei ia lectii de dans pentru a surprinde pe cineva – desigur, o doamna; altul urmeaza aceste cursuri pentru ca sufera de diabet si medicul i-a recomandat sa faca miscare; in general, insa, cu totii invoca aceeasi scuza, in spatele carora se pot ascunde linistit orice motivatii: dansul “e bun pentru sanatate”. Acceptand cu totii aceasta explicatie, desi cu totii stiu prea bine ca in spatele ei mereu se ascunde altceva, seara de seara, dupa programul zilnic de lucru, acestia se intalnesc la sala de dans si invata pas cu pas ce inseamna dansul. Nu lipsesc momente usor comice, tonul filmului fiind in general optimist, aducator de buna dispozitie, iar muzica – divina. Nu modul in care dilemele fiecarui personaj se rezolva primeaza in acest film, ci atmosfera, simplitatea gesturilor, naturaletea interpretarii. Regizorul a reusit extraordinara prformanta de a te face partas la aceasta frumoasa poveste, de a-ti da impresia ca tu insuti participi, ca privitor, la lectiile de dans, undeva de pe margine. Totul e mirific in acest film, si chiar si momentele mai tensionate sunt solutionate amical, pe placul tuturor. “Shall We Dance” e un film perfect pentru seara de Craciun, fiind unic si magic in acelasi timp, iar cei care nu ati vazut inca productia originala japoneza, merita sa o includeti pe o lista de “must see”. E un film de neuitat, si chiar daca au trecut aproape 20 de ani de la realizarea lui, acest lucru aproape va trece neobservat. Vizionare placuta !

Traducerea a fost efectuata in pemira in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil