Cinematograful de mahala, cu cativa specatatori numai derbedei si haimanale, zgomotosi si neciopliti, membrii ai bandelor de cartier, nu e cel mai potrivit loc pentru o fata cumite ca Soo-Yeon, dar asta e locul ei de munca. Agresata verbal de un tanar, este salvata in mod violent de In-Ha, care-i innapoiaza cutiuta muzicala, fericit c-a gasit proprietara, dar e rasplatit cu o palma, pentru furtul bagajului.
La insistentele unchiului sau, In-Ha isi reia scoala abandonata cu un an in urma si, bine-nteles, se face remarcat prin nesupunere, din prima zi. Isi face si un prieten, pe Choi Jung-Won, cel mai silitor elev si fiul unui prosper detinator de imobiliare. Privilegiata odrasla de bani gata, primeste de la tatal sau o amara demonstratie de “managementul afacerilor”. Scarbit de cele doua lectii proaspat primite, ajunge la cinema dupa ultima reprezentatie si i se ofera un bonus, ca pentru fiul patronului. Din aceasta cauza, operatorul din cabina de proiectie, tatal Soo-Yeon-ei, este gasit din nou de tortionarii camatarilor si amandoi baietii, In-Ha si Jung-Won, se implica in transarea cu violenta a situatiei, aparandu-l pe operator. Umilirea batausilor va avea urmari nebanuite. Tocmai cand baiatul de bani gata isi imparte distractiile stilate cu gasca de gainari, recunoscand ca sunt, pana la urma, in aceeasi bransa, cade si razbunarea. Banda “Ursilor-bruni” l-a rapit pe Si-Bong.
Pentru salvarea tatalui Soo-Yeon-ei ajung sa lucreze amandoi Kim-ii. Unchiul joaca o partida cu miza chiar suma datorata de Min “Ursilor-bruni”, iar nepotul In-Ha isi incaseaza pedeapsa pentru indrazneala, cu propiu-i sange.
Prezentarea: iulianatotu – asiacinefil.com
All In (2003) – un serial de „totul sau nimic” tradus în premierã de Asia Team !
Lumea cazinourilor. Extravaganta, lux, decadenta. Cartofori si trisori, simpli jucatori naivi si adevarati maestri in stapanirea jocului de carti. Crupieri, mese de Baccarat, sisteme de supraveghere video, domni eleganti in fracuri, fum inecacios de tigara, pasiune, sunetul bilei invartindu-se la masa de ruleta. Averi facute peste noapte si pierdute intr-o clipa. O lume aparte, interzisa muritorilor de rand, o lume in care zeii zarurilor si norocului se joaca cu destinele muritorilor in cautarea fericirii efemere. E lumea care sa cladeste de obicei pe langa un hotel celebru, cu pretentii, vizitata de clienti instariti din intreaga lume. Fiecare jucator e atent scrutat din spatele camerelor de luat vederi, exista dosare intregi ce sunt studiate de persoane special angajate in securitatea cazinoului in momentul in care unul din jucatorii celebri isi face aparitia in local. Unele cazionouri ajung chiar sa aiba o proprie retea formata din fosti agenti NIS, ce obtin orice fel de informatie despre clienti, despre concurenta sau despre rivali. Cazinoul nu este decat o copie in miniatura a societatii, in care totul este organizat in asa fel incat totul sa fie mereu o afacere profitabila pentru patroni. Nu intamplator implicarea Mafiei in aceasta lume a dus, nu de putine ori, la adevarate razboaie de culise, cu consecinte mai mult sau mai putin previzibile.
“All In” inseamna, in poker, momentul in care jucatorul pune totul in joc. Inseamna o angajare totala si o presiune uriasa pusa pe adversar, care renunta sau mizeaza la randul lui tot. De obicei cand jucatorul spune “All In”, inseamna ca crede cu tarie in cartile pe care le are, iar in plan psihologic dobandeste un ascendent asupra adversarului sau. Acesta trebuie sa aleaga pasul urmator, soarta jocului. “All In”, pe langa presiune si adrenalina, presupune si un risc. Jucatorul risca totul pe-o singura mana, pe ultima caci in caz de pierdere, nu mai poseda nimic. Pentru personajul principal al acestui serial, totul este “all in”. Din frageda copilarie, totul este “ultima miza”. Viata incepe mereu de la zero, omul urca cat poate si cade din nou la punctul zero. Doar de el depinde daca gaseste resursele interioare de a se ridica din nou unde a fost sau de a accepta destinul ce i-a fost harazit. Dar in paralel cu lumea cazinourilor, aceasta lume a jocurilor de noroc are si o fata intunecata, cea a jocurilor de noroc ilegale, desfasurate in saloane clandestine, undeva ascunse bine in spatele unor depozite sau hale parasite, in case darapanate, in care impatimiti de tot ce inseamna pariuri isi traiesc pasiunea la maxim, departe de bratul lung al justitiei si al legilor. Iar totul devine si mai incitant cand stii ca jocurile de noroc sunt interzise si pedepsite prin lege, chiar si in zilele noastre (serialul a fost realizat in 2003) fiind acceptate jocurile de noroc doar in cazinourile legale, ce platesc sume uriase la bugetul de stat. Dar cand spui jocuri ilegale de noroc, nu poti sa nu asociezi cu ele gastile de cartier, camatarii, gainarii, pariorii, intr-un cuvant lumea interlopa. Banul dintotdeauna a fost ochiul dracului, si indiferent de sursa lor de provenienta, ei au asigurat ascensiunea si totodata si reversul acesteia, decadarea celor care nu au stiut sa-i pretuiasca. Pentru ca omul este o fire lacoma, care are vise si sperante, iar cand iti construiesti o viata catarandu-te pe bani pentru a-ti implini un vis, uneori poti aluneca si rata totul. Atunci cand mizele sunt uriase, si riscul de a pierde sau miza totul e urias. Poate flerul sau al saselea simt sa schimbe regulile nescrise ale acestei lumi ? Poate el sa influenteze destinul si sa-l schimbe in mod incontestabil ?
Kim In-Ha, orfan de la o varsta frageda, ramane in grija unchiului Kim Chi-Soo, un trisor marunt de Go Stop (joc de carti traditional coreean) si invata de mic toate trucurile jocului, dar si psihologia jucatorilor. Pe nesimtite In-Ha creste in umbra unchiului sau trisor, isi vede de scoala (fara prea mare tragere de inima), dar si isi incroperste, conform regulii locului, o mica banda de cartier al carui sef devine. Isi obtine veniturile din furtul si valorificarea bagajelor calatorilor naivi dar si din pacalirea impatimitilor de jocuri de noroc. Aceasta este treapta cea mai de jos a infractiunii organizate.
Net superiori sunt cei din banda “Ursilor bruni” care au deja depozit de bunuri – al doilea nivel din piramida infractionala a lumii interlope. Acestia traiesc din camatarie, escrocherii versate, intimidare, taxa de protectie sau din indeplinirea, contra cost, a diferitelor misiuni punitive la comanda superiorilor, mergandu-se de la simple batai la crima. Banda “Ursilor bruni” e condusa de Yim Dae-Chi si de fratele acestuia, Yim Dae-Soo.
Pe treapta urmatoare a piramidei se afla Choi Do-hwan, un patron de cluburi, al unui cinematograf si chiar al unui hotel de lux. Acesta controleaza mai multe bande de cartier si are afaceri necurate care ii aduc o multime de bani negri, pe langa putere. Fiul lui, Jung-Won, e coleg de clasa si prieten cu In-Ha. Dar o vorba spune: “pestele cel mare inghite pestele cel mic”, si, desigur, si Choi Do-hwan are la randul lui un superior: pe “presedintele” Suh Seung-Don. Acesta e in varful piramidei, avand legatura si prestand servicii diversilor politicieni corupti, in schimbul unui lucru pe care nimeni din celelate trepte nu il poseda: influenta.
In afara lumii interlope, dar mereu legata indirect de aceasta e Min Soo-Yeon. Orfana de mama, aceasta porneste in cautarea tatalui ce i-a abandonat, si care este proiectionist la cinematograful gangsterului Choi Do-hwan. In-Ha o intalneste intamplator in tren, dup ace ii fura o pretioasa cutiuta muzicala, si se indragosteste la prima vedere de ea. Mai apoi, destinul ii aduce impreuna pe cei trei copii – In Ha, Jung-Won si Min Soo-Yeon – cand tatal fetei este atacat de banda Ursilor Bruni, carora le era dator vandut. Amandoi baietii se indragostesc de Soo-Yeon si sar in apararea tatalui acestuia, dar incidentul va avea reperuciuni asupra viitorului lor. Pe de o parte va da nastere la o prietenie care va rezista peste ani, dar pe de alta parte va schimba radical viata celor 3. Anii trec cu greu, aducand cu ei pentru unii bucurii, pentru altii nefericire. Si din nou destinul – cine altcineva ? – ii va aduce din nou impreuna. Lumea s-a schimbat, dar ei au ramas in suflet cu amintirea prieteniei din copilarie. Dar oare iubirea, asipratiile fiecaruia si banii vor reusi sa pastreze neintinata prietenia lor odata pura ? Drumul lor in viata e presarat de intrigi, gelozie, tradari, inscenari, razbunare, remuscari, nadejde si… multa dragoste, iar rezultatul este o poveste extraordinara in care se poate spune fara rezerve ca toti s-au ghidat dupa un singur principiu: “All In”.
“All In” este primul serial regizat de Yu Cheol-yong, cel care recent a regizat si “Poseidon” si “Swallow the Sun”. Despre “Swallow the Sun” unii au spus ca ar fi un “All In” 2, bazandu-se insa doar pe decorul paradisiac al insulei Jeju si al lumii jocurilor de noroc, pe experienta regizorului din serialul sau de debut si pe distribuirea in el a catorva actori din roluri secundare din “All In” (plus unul din protagonisti). In realitate, “Swallow the Sun” a fost doar o copie palida a ideii din All In, cam ce a fost “Athena” pentru “IRIS”, cu precizarea ca protagonistii din Swallow the Sun – cu o singura exceptie – nu au avut numele protagonistilor din All In). Iar “All In” a fost, la vremea difuzarii lui pe postul SBS (ianuarie-aprilie 2003) un mare succes in Coreea de Sud, fiind recompensat pe masura. Scenariul este semnat de un nume mare in domeniu, Choi Wan Kyu, omul din spatele unor seriale de mare succes precum Lobbyist, IRIS, Kingdom of the Winds, Jumong, Swallow the Sun sau mai recent Midas. Dupa spusele sale, povestea e inspirata din viata unui cunoscut jucator de poker, Jimmy Cha, nascut in Coreea dar care s-a stabilit in Statele Unite, unde si-a facut un nume in pokerul profesionist. Acest jucator impatimit este interpretat in serial de Lee Byung Hoon (personajul Kim In-Ha), un actor ce nu mai are nevoie de nici o prezentare si care pe durata celor 24 de episoade da un adevarat recital actoricesc. Ji Sung (protagonistul din Swallow the Sun si Protect the Boss) il interpreteaza pe Jung-Won, intr-un rol cheie pentru serial, deoarece acest personaj desi provine dintr-o familie “patata” de banii murdari ai afacerilor necurate ale tatalui, incearca sa-si depaseasca conditia, dar care odata invatand regulile jocului se afla intr-un permanent conflict interior si intr-o dilema: sa urmeze calea sufletului sau cea a visului, a carui implinire i-ar aduce o satisfactie mai mult materiala. Doi actori din indragitul serial “Hotelier” reapar in roluri importante in “All In”: Song Hye Kyo (protagonista din Hotelier, dar si din seriale precum Full House sau Autumn Tale) in rolul Min Soo-Yeon, si Hu Joon Ho (antipaticul director Oh din “Hotelier), in rolul Yoo Jong-Ku, prietenul de nadejde al lui In-Ha. Serialul i-a adus lui Lee Byung Hoon 3 premii de interpretare (la Baeksang Art Awards si SBS Drama Awards), iar partenerei sale Song Hye-kyo doua premii la SBS Drama Awards.
Un serial de nota 10, care pentru multi va ramane unul preferat. In mod cert “All In” este, prin combinatia de romantism, drama si actiune unul din cele mai reusite seriale coreene ale tuturor timpurilor, amestacand perfect mai multe genuri pe fondul unei povesti superbe care va va tine cu sufletul la gura episod de episod. La un moment dat ai impresia ca lumea din Hotelier s-a mutat in All In, iar mai apoi, datorita intrigii captivante, te trezesti intr-o lume de care te vei indragosti imediat datorita personajelor si coloanei sonore remarcabile, dar si rasturnarilor de situatie pline de neprevazut. Originalitatea lui “All In” consta in absenta cliseelor care abunda in serialele recente ce parca nu mai au nimic nou de spus, astfel ca fiecare scena aduce senzatia de prospetime, chiar daca au trecut deja 9 ani de la realizarea lui. Iar actorii, desi sunt mai tineri decat ii cunoastem, ne sunt atat de familiari incat tindem sa credem ca nu imbatranesc niciodata. Cel putin asa ne vor ramane in suflete, in rolurile in care ne delecteaza si ne aduc atata bucurie.
Traducerea acestui serial – desigur, impecabila ca de obicei – a fost facuta de Mitzi51, si pe langa multumirile pentru efortul depus mai trebuie mentionat faptul ca termenii specifici jocului de poker (ce nu lipsesc aproape din fiecare episod) au fost tradusi exact in urma consultarii unor persoane cunoscatoare a semnificatiei acestor termeni. A rezultat o traducere de calitate, curata in exprimare, care nu poate decat sa sporeasca placerea vizionarii serialului.
Articol realizat de cris999 in colaborare cu iulianatotu – asiacinefil.com
Avem ocazia sa vedem o productie SBS din 2003, o productie despre mediile sordide ale lumii moderne si despre namolul la fel de sordid din care isi trag radacinile marile averi si “respectabilii” lor proprietari. Nu e o intamplare ca la un moment dat, filmul pe care-l vizioneaza protagonistul este ”Nasul”. Nu treceti cu nepasare peste detalii… ele spun foarte multe..
1990, Las Vegas, Campionatul Mondial de Poker. La masa finalistilor se aseaza pe rand toti cei care-au invins pana acum. Ultimul, lasandu-se asteptat, li se alatura Kim In-Ha.
Pregatirea pentru acest campionat a inceput in copilarie, cutreierand odaile de “Go-stop” ilegale, unde trebuia sa traga cu ochiul la cartile partenerilor de joc si sa transmita semnale adecvate unchiului sau. Apoi urmau fuga, ascunzatorile, si iar fuga de creditori, de jucatorii inselati si de politie. Viata lui In-Ha a fost alerta si aventuroasa. Cu joc de carti prin WC-ul scolii, cu biliard prin subsoluri mizere, a ajuns adolescent, a desprins iuteala mintii care retine imagini si a mainii care sterpeleste mancarea vanzatorilor ambulanti din tren. Este destul de indraznet si tupeist, asa ca are propria-i banda de “subtilizatori” de bunuri, mai ales bagajele calatorilor naivi. Asa ajunge sa fie interesat de o copila intalnita-n tren, care-l dojeneste pentu ouale neplatite vanzatorului. Apoi, intr-unul din bagajele furate de ortacii lui, gaseste micuta cutie muzicala a necunoscutei din tren, si-o pastreaza, cu gand sa-i gaseasca proprietara.
Fata singura, saracita de-o pretioasa sacosa cu pasta de ardei, ulei de susan si cutiuta muzicala, orfana, isi cauta tatal nestiut inca, si-l gasete intr-un cinamatograf de mahala, cu o slujba de mizerie si batut de creditorii neplatiti. Asa incepe Min Soo-Yeon munca in cinematograful frecventat de In-Ha.
Prezentarea: iulianatotu – asiacinefil.com
My Way (2011) – într-o lume a rãzboiului, singura salvare e propriul duşman
“My Way” a fost unul din cele mai asteptate filme de razboi ale ultimilor 2 ani, inca de la anuntarea proiectului si demararea filmarilor in octombrie 2010 asteptarile fiind foarte mari. Iar filmul nu si-a dezamagit fanii. Cu un buget de 25 de milioane de dolari, “My Way” a fost filmat in nu mai putin de 6 tari: Coreea de Sud, China, Franta, Rusia si Lituania. Realizatorii filmului au fost invitati sa participe la festivalul de la Berlin in 2011, in special ca vorbim de un film cu un buget ridicat si, intai de toate, regizat de Kang Je-gyu, nimeni altul decat regizorul blockbuster-urilor “Shiri” si “Brotherhood of War”. Dupa o absenta de 7 ani din domeniu, acesta revine cu o noua drama de razboi impresionanta, bazata pe fapte reale, care cu siguranta va captiva o lume intreaga. Distributia pivoteaza in jurul a doua nume mari: sud-coreeanul Jang Dong-gun (2009: Lost Memories, The Coast Guard), care revine intr-un rol de razboi dupa cel din Taegukgi-Brotherhood of War, si japonezul Joe Odagiri (Shinobi, Plastic City, Dream). Principalul rol feminin i-a revenit actritei chineze Fan Bingbing, dupa ce Son Ye-jin a renuntat la rol. Practic avem in fata o veritabila productie asiatica vorbita… in nu mai putin de 6 limbi: japoneza, coreeana, chineza, rusa, engleza si germana, totul sub bagheta unui stralucit regizor sud-coreean. Filmarile au durat aproape un an (10 luni), iar scenariul original a fost citit prima oara de regizor in 2007, iar in 2008, dupa ce a urmarit un documentar la o televiziune coreeana s-a decis sa transforme scenariul in film, aducand unele modificari scenariului.
1928, Kyung-Sung, Coreea. Kim Jun-shik e un pusti indragostit de mic de alergari, care are un vis: din saracaciosul si prafuitul orasel Kyung-Sung sa participe si sa castige cursa de maraton de la Olimpiada. Din 1911, Coreea se afla sub ocupatie japoneza, iar politica de stapanire a impus localnicilor invatarea limbii japoneze dar si o administratie japoneza care ii trata pe coreeni intr-un mod discriminatoriu. In Kyung-Sung-ul anului 1928 soseste pentru a se stabili la resedinta tatalui sau doctorul Hasegawa cu familia lui, sotia si fiul Tetsuo. Prima intalnire a lui Jun-shik cu tanarul stapan Tetsuo este una desfasurata deloc in termeni amiabili, fiecare dintre cei doi pusti pretinzandu-se cel mai bun la alergari – unul din Kyung-Sung, iar celalalt tocmai din… Tokyo. Timpul trece, iar rivalitatea nascuta in copilarie intre cei doi baieti se pastreaza peste ani, cand cei doi sunt principalii rivali la cursele de marathon. Aceasta rivalitate este accentuata de inasprirea situatiei politice si militare de pe plan international, in conditiile ambitiilor expansioniste ale Imperiului japonez. Dar tabloul situatiei e completat de frustarea lui Tetsuo, mai tot timpul depasit de rivalul sau coreean. Cand la orizont apare perspectiva calificarilor la Jocurile Olimpice, un incident se produce in momentul in care cursa de calificari e castigata de Kim Jun-shik. E momentul in care toate visele lui se prabusesc, iar viata tanarului atlet se transforma intr-un veritabil cosmar.
In 1938, Comitetul International Olimpic a acordat dreptul de organizare a Olimpiadei Japoniei, pentru anul 1940. Trebuiau sa fie primele Jocuri Olimpice desfasurate pe continentul asiatic, dar istoria avea sa le consemneze ca “Olimpiada care nu a mai avut loc niciodata”. Japonia a acceptat organizarea lor dintr-un scop strans legat de politica: recunoasterea internationala a Japoniei ca o putere moderna, ca un adevarat imperiu asiatic. Izbucnirea razboiului din China si ocuparea ei, iar mai apoi implicarea Japoniei in cel de-al doilea razboi mondial au dus la anularea acestei olimpiade. Multi japonezi au uitat-o, in special ca in 1964 Jocurile Olimpice au avut loc pentru prima data la Tokyo, dar de aceasta Olimpiada care nu a avut vreodata loc se leaga incredibila poveste a personajului Kim Jun-shik. De fapt, ideea filmului porneste de la un fapt real, de la o poveste de viata incredibila ce a iesit la iveala in 2002, constituind, la vremea respectiva, unul din cele mai discutate articole scrise vreodata in peninsula coreeana. E vorba de povestea vietii unui anume Yang Kyoung-jong, nascut in 1920, care in 1938 a fost recrutat (desigur, fortat, cum in general se intampla cu populatia masculina coreeana aflata sub stapanire japoneza in acele vremuri) in armata japoneza la Kwantung (China). La Nomonhan, undeva langa frontiera cu Mongolia, acesta a fost capturat de trupele sovietice si trimis intr-un lagar pentru prizonierii de razboi alaturi de soldati si ofiteri japonezi. Mai apoi a reusit sa supravietuiasca frigurilor siberiene si sa ajunga pe teritoriul Ucrainei de azi, unde a fost capturat in vara lui 1943 de catre germani, probabil in batalia de la Harkov. Dar nu s-a terminat totul aici. In Ziua Z, “Ziua cea mai lunga”, un soldat coreean a fost capturat de americani pe plaja Utah din Normandia, si tinut prizonier de razboi in Marea Britanie pana in mai 1945, cand a fost eliberat. In cele din urma a trecut Oceanul si s-a stabilit definitiv in Statele Unite in 1947. Yang Kyoung-jong a trait in apropierea celebrei universitati din Illinois pana in 7 aprilie 1992, cand a murit la 72 de ani. Acesta a trait ca un cetatean american obisnuit, fara a-si spune extraordinara poveste de viata nimanui, nici macar celor doi fii ai sai sau fiicei sale.
“My Way” preia povestea lui Yang Kyoung-jong dar o imbraca in haina unei povesti aproape biografice a unui maratonist care isi urmareste visul si in conditiile vitrege ale ocupatiei japoneze in Coreea si a celui de-al doilea razboi mondial. Scenariul, desi este partial o fictiune, merita toate aprecierile pentru originalitate si mai ales pentru finalul impresionant, care difera de povestea reala. Din acest punct de vedere, regizorul mai pune in valoare o data, daca mai era nevoie, calitatea extraordinara a scenaristilor coreeni, plini de imaginatie si inspiratie. Efectele speciale sunt foarte bine realizate, ele inghitind o buna parte din bugetul filmului. Cel putin doua batalii cruciale ale istoriei celui de-al doilea razboi mondial au fost recreate cu ajutorul efectelor speciale (Batalia din Normandia din Ziua Z si Batalia de la Harkov). In batalia de la Harkov ai impresia ca revezi secvente din “Enemy at the Gates” (cu deosebirea ca acolo era vorba de batalia de la Stalingrad), atat de bine au fost realizate, iar in batalia din Normandia de pe plaja Utah, automat ajungi cu gandul la “Saving Private Ryan”. Un film de-a dreptul grandios, un adevarat spectacol cinematografic, si chiar daca nu a avut, in Coreea, succesul lui “Brotherhood of War”, ramane unul din marile filme coreene de razboi din toate timpurile.
O poveste deosebita despre supravietuire, despre puterea de a lupta cu orice pret pentru implinirea viselor, despre dusmanie si camaraderie, despre patriotism si prietenie. Orice epitet ar fi inutil pentru a descrie acest film, singura optiune ramanand vizionarea si aprecierea lui la justa sa valoare.
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
Try to Remember (2009) – când dragostea transcende timpul…
Se spune ca Buddha a lasat cam 84.000 de invataturi posteritatii, vorbind, intre altele si despre reincarnare. Exista un ciclu al vietii in univers si o permanenta trecere dintr-o existenta in alta, moartea fiind urmata de viata si viata de moarte. In zilele noastre, una din cele mai mari temeri ale asiaticilor buddhisti legate de reincarnare priveste trecerea sufletului in coprul unui animal, la moartea trupului uman. O fiinta umana, spune buddhismul, a avut nenumarate vieti anterioare, de obicei ca animal, dar intr-un anume mod s-a nascut ca fiinta umana in aceasta lume iar in viata urmatoare va renaste ca animal sau, daca a facut fapte bune, poate din nou ca fiinta umana. Pornind de la aceasta controversa legata de ce vom fi intr-o existenta viitoare, s-a nascut o intreaga literatura, subiectul ajungand, mai nou, sa fie tema de film in cinematografia coreeana cu precadere. “Try to Remember” este o productie romantica care aminteste de aceasta tema a nemuririi sufletului. Personajele sunt interesate de ce au fost intr-o viata anterioara (nu de ce vor fi intr-o viata viitoare), incercand sa-si indrepte in viata actuala pacatele unei existente trecute. Doar ca uneori trecutul poate aduce la lumina lucruri complet imprevizibile. Filmul este, desigur, o fantezie dupa un scenariu reusit, insa porneste de la o descoperire arheologica reala din anul 1998, care a impresionat cercetatorii istorici coreeni ai perioadei dinastiei Joseon.
In-woo este o tanara care tocmai zareste pe trecerea de pietoni un tanar atragator – Eun-gyo -, ce astepta nelinistit pe motocicleta sa sa se schimbe culoarea semaforului. Fetei i se pare cunoscuta acea persoana, dar cand sa se apropie de el… lesina. Mai apoi, cu ajutorul intoarcerii in timp, aflam ca In-woo de mica suferea de o boala care o facea deseori sa lesine. Ramasa orfana de mama din copilarie, ea a fost crescuta cu greutatile inerente de tatal ei, generalul Park, o persoana foarte grijulie si protectoare. In prezent, aceasta lucra drept consultant pentru universitatea din Andong, oraselul ei natal. Dar care este povestea tanarului ? Eun-gyo era un absolvent al unei prestigioase universitati din Seul, in specializarea arta fotografica, si se ocupa cu realizarea de fotografii – in special portrete ce erau puse pe mormantul persoanelor decedate – pentru o companie autohtona. Mama lui era grav bolnava, iar plata spitalizarii pare a fi o problema pentru Eun-gyo in momentul in care afla ca ramane fara locul de munca. Iar ca totul sa fie complet, mai e si parasit de prietena lui. Intalnirea intamplatoare de pe zebra cu fata lesinata urmeaza sa-i schimbe existenta si sensul vietii, insa intr-un mod cu totul neasteptat. Dar pentru asta trebuie sa mai treaca putin timp, pentru ca… destinul sa-si intre in rol.
“Try to Remember” ne prilejuieste o placuta si surprinzatoare revedere cu actrita Yoon So-Yi, cea care acum un an interpreta simpaticul personaj Jin-ju in serialul de succes “Warrior Baek Dong Su”. Rolul principal masculin revine unui actor debutant pe marele ecran – Park Jae-jeong – care la cei 31 de ani desi e idolul multor femei, nu a avut sansa de a “exploda”, aparand in doar cateva seriale precum Coffee House si “Queen Seon-duk”, unde a avut un rol, minor. Pornind de la aceasta echipa, regizorul si co-scenaristul Lim Jin-Pyung a reusit sa croiasca o poveste impresionanta si totodata surprinzatoare prin deznodamnat. Ca stil de realizare, filmul se apropie de melodramele romantice de la inceputul anilor 2000, dar nu are deznodamantul lor. La un moment dat cursul obisnuit si asteptat de toata lumea al povestii ia o turnura inedita, rasturnand intreaga situatie, planurile temporale imbinandu-se pentru a justifica finalul. Si da, e genul de film care iti da de gandit dupa ce l-ai vizionat, deoarece o tema atat de fascinanta nu te poate lasa indiferent. S-ar putea spune multe despre acest film, dar orice alt detaliu, inaintea vizionarii sale, nu poate decat sa strice surpriza pe care o ofera. Un lucru insa e sigur: e un film ce merita vizionat, care va va impresiona si care probabil va va ramane mult timp in suflet.
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
Attack the Gas Station (1999) – patru marginalizaţi, un jaf la benzinãrie şi o mulţime de peripeţii
Fiecare cinematografie isi are filmele sale de referinta. An de an se realizeaza mii de filme in intreaga lume, insa doar cateva reusesc sa ocoleasca cliseele si sa poata fi calificate ca fiind peste nivelul celorlalte. Inainte de Hallyu, cinematografia coreeana realiza productii putine, in general cu un buget redus. Talentul actorilor, mana unui regizor talentat si originalitatea scenariului faceau diferenta intre aceste putine filme. Iar in ultimul deceniu al secolului trecut au aparut in Coreea de Sud o multime de filme de calitate, considerate astazi de referinta, precum “Shiri”, “Cala”, “Christmas in August”, “Crocodile”, “The Day a Pig Fell into the Well”, “Farewell, My Darling”, si lista ar putea continua. De pe aceasta lista nu poate fi exclus filmul “Attack the Gas Station !”, realizat de Kim Sang-Jin (“Ghost House”). Din distributia filmului fac parte actori care la acea vreme nu spuneau mai nimic pentru cinematografia coreeana, dar care azi, dupa explozia Hallyu, sunt niste nume consacrate. De departe cel mai mare nume din distributie e actorul Yoo Ji-tae, aflat la al doilea rol din cariera, ce avea sa devina un superstar in urmatorul deceniu, prin rolurile din filme de succes precum Ditto, Oldboy, Running Wild sau Midnight FM. Park Yeong-gyu este azi unul din actorii veterani cei mai apreciati ai Coreei, cu o cariera de peste 35 de ani in lumea filmului, iar recent a putut fi vazut in serialul “Forget Me Not” in rolul tatalui personajului Hyang Ki. Nu in ultimul rand, Lee Seong-jae a impresionat in Daisy si Holiday, iar recent a aparut in serialul Poseidon. Dar pe langa acestia, o multime de alte figuri cunoscute din serialele coreene de azi vor putea fi revazute, desigur, mult mai tinere, in aceasta comedie de atmosfera ce a bulversat cinematografia coreeana la final de secol.
“Pictorul”, “No Mark”, “Buldozzer” si Ddan Dda-ra (”Rockstar”) sunt 4 marginalizati pe care esecul i-a adus impreuna, formand o temuta gasca de cartier. Acestia dau spargeri la diverse magazine, jefuindu-le de bani si vandalizandu-le. Intr-una din nopti se gandesc sa jefuiasca o mandra benzinarie, iar in doar 5 minute planul e pus in aplicare. Fara paza si, desigur, fara camere de luat vederi, benzinaria a fost victima sigura. Proprietarul ei, un patron nostim, nu are ce face si doar rasufla usurat in momentul in care vandalii i-au parasit benzinaria, in ciuda daunelor aduse. Loviti de plictiseala si dornici de distractie, celor patru spargatori le vine o idee: ce-ar fi sa mai atace o data aceeasi benzinarie ? Zis si facut. Doar ca, de aceasta data, personalul, ca si patronul benzinariei sunt luati ostatici si terorizati pana le ies peri albi. Lucrurile devin si mai comice in momentul in care la benzinarie sosesc tot felul de clienti, care mai de care cu un aer mai superior ca celalalt, ce doresc sa-si faca plinul, si sfarsesc prin a fi serviti de baietii in cautare de distractie. Ce urmeaza e o avalansa de intamplari comice si un deznodamant cu totul si cu totul neprevazut.
Acest film a fost realizat intr-un context socio-economic mai aparte. Daca pentru Romania, filmele anilor ’90 au insemnat o redare a atmosferei perioadei de tranzitie de la comunism spre capitalism, cu toate tarele ei (limbaj necenzurat, libertate inteleasa prin a reda totul cat mai realist posibil, parodie, scene “fierbinti” fara perdea de dragul artei), totul slujind o singura idee, cea de emancipare, si Coreea a avut o perioada de recesiune economica specifica anilor ’90, ce a aparut in special in filmele lui Kim Ki-duk si in cele cu un puternic mesaj de critica la adresa societatii acelor timpuri. “Attack the Gas Station !” surprinde perfect acest context de criza economica cu care Coreea s-a infruntat de pe la mijlocului anilor ’90. Personajele din film sunt niste indivizi respinsi de societate, care se revolta impotriva acesteia si in general a capitalismului. Exista multe aluzii in film la situatia economica a acelor vremuri, cand fabricile de masini coreene isi concediau angajatii din cauza crizei economice. “Pictorul”, unul din marginalizatii ce ataca benzinaria, are oroare de niste sloganuri puse in rama de patronul instarit al benzinariei ce indemna la munca productiva angajatii, iar intr-un acces de furie le face tandari. Nu lipsesc nici aluziile antiimperialiste (sau mai bine zis anti-americane), in momentul in care “Rockstar” ia de la automat un Pepsi, iar un politist il critica pentru ca bea o bautura de-a capitalistilor, dand bani yankeilor. Comicul de situatie e greu de inteles pentru romani, pentru ca toata scena are o cheie: Rockstar il contrazice pe politist, spunand ca Pepsi e o bautura coreeana, aratandu-i ca dovada simbolul ros-albastru de pe badog, care contine si culorile principale ale drapelului coreean.
Dincolo de mesajul ascuns, “Attack the Gas Station !” este, dupa spusele regizorului filmului, (care a fost proiectat la Festivalul internationald e film de la Vancouver in 2000), un film inspirat din evenimente reale care chiar s-au petrecut in Coreea acelor ani. Violenta serveste, in acest film, comicului, iar regizorul ne demonstreaza ca un film violent poate fi atat dramatic cat si comic deopotriva. Violenta trebuie privita ca un ultim resort al exprimarii celor 4 marginalizati, iar pe parcurs regizorul incearca sa ne arate, prin intermediul unor flashbackuri, care au fost motivele pentru care personajele sale au ajuns la aceasta forma de exprimare. Un film foarte bun, dupa care au fost facute doua remake-uri, unul la Bollywood in 2006 si unul tot in Coreea, in 2011, Daca doriti sa va descretiti fruntile si sa va amuzati copios, “Attack the Gas Station” este o sursa sigura de buna dispozitie. Multumiri lui Tiluc pentru traducere !
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
Paradise (2009) – locul de pe pãmânt unde trecutul este iertat !
“Paradise” este cel de-al 5-lea film din seria de 7 a proiectului “Telecinema”, lansat in 2009 de postul coreean de televiziune SBS si postul japonez TV Asahi. Actori in voga sau din tanara generatie a Hallyu au acceptat sa participe la acest proiect, alaturi de regizori consacrati. Iar succesul nu a intarziat sa apara. Una din cele mai frumoase povesti din cele 7 a fost deja tradusa de Asia Team (Postman to Heaven), iar “Paradise” nu face decat sa ne invite intr-o lume aparte, departe de lumea dezlantuita, intr-un loc in care trecutul trebuie uitat si… iertat. Regia este semnata de Lee Jang-soo (Stairway to Heaven, Road No One), iar scenariul de-a dreptul incantator a fost scris de japonezul Yoshikazu Okada, nimeni altul decat scenaristul memorabilului Be With You (2004), unul din cele mai frumoase filme japoneze din toate timpurile. Distributia lui “Paradise” este pe masura numelui regizorului si scenaristului: Kim Ha-neul, Ji Jin-hee – care nu mai au nevoie de nici o pezentare, dar si actrita copil Kim You-jung, care la cei 12 ani e deja un star al filmului coreean, aparand pana in prezent in 12 filme si 12 seriale !
Mi Kyeong (Kim Ha-neul) este eliberata din inchisoare si, dupa 7 ani departe de lume, se vede libera sa faca tot ce isi doreste. Nu are o casa, nici familie, astfel ca nu stie de unde anume sa inceapa sa-si reface viata. De un lucru e convinsa: e bine sa plece cat mai departe de locul unde a fost inchisa, pentru a lasa trecutul in urma. Drept urmare isi cumpara un billet de tren, solicitand vanzatorului un bilet pe trenul care o poate duce cel mai departe de acel loc. Pe drum, intra in discutie cu o batranica care ii vinde niste seminte de flori. Odata cu ele, Mi Kyeong intra in posesia unui fluturas care vorbeste despre un loc mirific numit Paradisul pe pamant, insula Hana, ale carei imagini o incanta. Ajunsa la destinatie, ia barca spre insula de care tocmai a aflat, si asteapta cu nerabdarea unui copil sa zareasca Paradisul. Atunci o zareste el, Kim Il-ho (Ji Jin-hee), profesor la scoala primara de pe insula, care tocmai revenea din Seul. Si se indragosteste la prima vedere de misterioasa calatoare. Pe insula viselor, viata celor doi se va schimba iremediabil, dar si umbrele trecutului vor iesi la iveala.
“Paradise” ne spune o poveste superba, pe alocuri romantica, pe alocuri dramatica, despre puterea de a invinge trecutul si de a vindeca ranile acestuia prin iubire. Kim Ha-neul interpreteaza exemplar un personaj aparent simplu, dar care e bantuit de faptele din trecut. Privarea de libertate a unei persoane damnate nu reprezinta decat o pedeapsa cu consecinte pe termen mai lung sau mai scurt in privinta vietii propriu-zise a condamnatului. Pedeapsa are un rol coercitiv in masura a face persoana sa constientizeze greseala pe care a comis-o, faptul ca societatea nu admite fapte antisociale. Dar pedeapsa nu vindeca ranile, nu vindeca constiinta condamnatului. Toate acele lucruri intunecate raman in mintea si mai ales in sufletul acestuia, si dupa ispasirea pedepsei, revin la suprafata, transformand viata de zi cu zi intr-un calvar. Mi Kyeong este o astfel de persoana; odata eliberata din inchisoare incearca sa fuga cat mai departe de trecut, de cei 7 ani pierduti in viata, in speranta de a-si gasi linistea si o noua viata. Pe cat posibil departe de oameni. Poate chiar de aceea alege o insula izolata despre care se spune ca ar fi Paradisul, insa odata ajunsa la fata locului gaseste un loc aproape cazut in paragina, in contrast cu imaginile cu flori multicolore pe care le-a vazut intr-un fluturas publicitar. Ji Jin-hee interpreteaza un profesor de scoala primara stangaci, burlac si cu aer naiv, dar care dincolo de imaginea sa exterioara ascunde un suflet mare si bland. Profesorul Kim se indragosteste la prima vedere de Mi Kyeong, dar are modalitatea lui proprie de a se apropia de aceasta, dupa mari eforturi. Ceea cefascineaza, insa, la aceasta poveste nu e simplitatea ei, ci atmosfera in care ne introduce. Sosirea lui Mi Kyeong pe insula, depasind momentele inerente in care e privita cu suspiciune de toata lumea, va avea puterea sa schimbe viata tuturor insularilor, aceasta oferind tuturor intreaga ei caldura sufleteasca.
Un film cu un scenariu superb, cu o interpretare perfecta a tuturor protagonistilor si cu o coloana sonora remarcabila, care va va merge la suflet din prima clipa. Tot ce mai ramane este sa urcati pe trenul a carui destinatie este… Paradiseul, si sa va bucurati de el !
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
Castle Under Fiery Skies (2009) – povestea construirii celui mai grandios castel din toate timpurile !
Filmele de epoca japoneze ale ultimilor ani marcheaza o schimbare totala a abordarii fata de filmele clasice si chiar fata de stilul impregnat acestui gen de Akira Kurosawa. Locul povestilor ce eroizeaza calitatile samuraiului, transformandu-l in emblema epocii feudale, este luat de povesti de viata privata tot mai complexe, pentru care fundalul istoric reprezinta doar pretextul transpunerii lor. Vremea eroilor a apus in cinematografia japoneza de gen, locul lor fiind luat de oamenii obisnuiti care incearca sa-si depaseasca conditia in contextul limitelor impuse de o societate restrictiva, clasificata social, in care supravietuirea era posibila doar prin autodepasire. Pana si clasicele povesti cu iz fantastic, in care un grup de eroi se aduna si porneau in cautarea sau infruntarea destinului sunt inlocuite de povesti realiste, impresionante prin mesaj. Pe durata celor de obicei cel putin doua ore, aceste filme istorice au o desfasurare foarte lenta a actiunii, in care atentia pentru detaliu pare despinsa din romanele realiste sau naturaliste. Totul e prezentat minutios, iar scenariul curge lent, fara insa ca aceasta sa micsoreze interesul privitorului. Acest gen de film ne trimite spre marile filme artistice japoneze care au facut istorie sub bagheta lui Akira Kurosawa, prezentand drama unor personaje oarecare in cel mai mic detaliu.
“Castle Under Fiery Skies” nu face exceptie de la acest nou curent. Filmul are la baza romanul omonim al lui Kenichi Yamamoto aparut in 2004, “Katen no Shiro”. Atat romanul cat si ecranizarea pornesc, insa, de la fapte reale petrecute la sfarsitul secolul XVI in Japonia. Intre 1576 si 1579, Lordul Oda Nobunaga a dispus construirea castelului Azuchi, pe tarmul lacului Biwa. Locatia aleasa era situata in apropierea capitalei Kyoto, din acel loc putandu-se veghea si pazi drumurile ce duceau catre capitala. De asemenea, locul era suficient de indepartat de Kyoto pentru a fi imun la conflictele si incendiile dese ce izbucneau in capitala.Spre deosebire de alte castele ale vremurilor sale, castelul Azuchi nu a fost construit doar in scopuri militare, ci si ca o resedinta excentrica menita a impresiona si intimida clanurile rivale. Acest castel a fost, la vremea respectiva, cel mai ambitios proiect de acest gen, avand 7 etaje cu odai private, sali de audienta, birouri si o vistierie, avand practic dotarile unui adevarat palat imperial. A fost totodata si unul din primele castele japoneze cu turn, avand 5 asize, fatada fiind in culori vii si decorata cu tigri si dragoni. Valurile ce protejau castelul erau construite din bucati uriase de granit unite fara a fi folosit mortar. Castelul a fost construit pe un teren plan, spre deosebire de alte castele ale timpului, ridicate de obicei la baza unor munti si la care vegetatia bogata de la baza muntilor era un punct slab, permitand apropierea neobservata a inamicului. Plasarea castelului pe un teren plat asigura o vizibilitate maxima in cazul apropierii inamicului. Intr-un asemenea castel, lodul Nobunaga voia sa existe un adevarat oras in care supusii lui sa fie protejati. Drept urmare, a construit in interior case bine aparate pentru generalii sai, un templu Buddhist si case pentru oamenii de rand, pana in 1582 castelul Azuchi adapostind in spatele zidurilor sale 5.000 de oameni. In 1582, la moartea lui Nobunaga, castelul a fost atacat de fortele tradatorului Akechi Mitsuhide. Mai mult, acesta a fost incendiat, se pare chiar de catre locuitorii din cetate sau de unul din fiii lui Nobunaga. Astfel, Mitsuhide nu a reusit niciodata sa cucereasca castelul, care a disparut de pe fata pamantului dupa doar cativa ani de existenta. Desi fusese creat sa reziste sute de ani, chiar un mileniu, acesta a capatat denumirea de “Castelul fantoma”. Tot ce a mai ramas azi din maretul castel de altadata sunt temeliile de piatra si cateva reconstituiri pe baza desenelor ramase care il reprezinta, intr-un parc tematic dedicat samurailor si intr-un muzeu unde e reconstituit la dimensiunea reala o replica a etajelor superioare ale donjonului, muzeu situat in apropierea ruinelor castelului.
In 1576, Japonia era inca macinata de vremuri tulburi si razboaie. Lordul Oda Nobunaga din Owari era un conducator ambitios, excentric si sangeros, de care toata lumea se temea. In ciuda renumelui, acesta intentioneaza sa puna in aplicare un plan foarte indraznet de construire a unui castel asa cum nu s-a mai facut pana atunci, in 5 etaje, cu un turn principal. Pentru aceasta apeleaza la clanul Okabe, un clan de dulgheri, renumit pentru constructiile de calitate realizate pe atunci. Clanul era condus de Okabe Mataemon, un dulgher respectat de intreaga comunitate, ce construise altarul si palatul Atsuta. Lordul ii cere modestului dulgher, ocolindu-l pe maestrul personal ce se ocupa de constructia de palate, sa-i construiasca un castelul mult ravnit in 3 ani, tocmai pe un munte. Privind in aceasta solicitare provocarea vietii sale, Mataemon accepta si incepe sa intocmeasca schitele. Dar neavand incredere in indemanarea maistrului, Lordul Nobunaga organizeaza un concurs de proiecte, in care pe langa Mataemon mai participa inca doi renumiti constructori ai vremii, cu o pozitie sociala superioara umilului dulgher al clanului Okabe. Va reusi Mataemon sa castige competitia si sa implineasca visul trufasului Lord ? Si, mai ales, cu ce pret ?
Un film incantator si fascinant deopotriva, care ne introduce in atmosfera epocii feudale japoneze, dar de aceasta data in lumea mestesugarilor si dulgherilor. Acestia nu duceau deloc o viata usoara, munca fizica sleindu-le deseori puterile. Experienta si mai ales munca facuta cu daruire puteau da nastere la adevarate capodopere arhitecturale, imposibile fara inteligenta nativa a unui maistru ca eroul nostru, Mataemon. Mataemon este un dulgher simplu, pe alocuri naiv, fidel meseriei sale transmisa din tata in fiu, un adevarat parinte pentru intreaga breasla a dulgherilor, pentrucare lemnul nu este un simplu obiect neinsufletit. Pasiunea pe care o pune in tot ce realizeaza il face sa-si neglijeze familia, care il intelege, in special fiica lui, care si-ar fi dorit sa se nasca baiat pentru a-i calca pe urme tatalui ei. Intocmai masterului Manole de pe meleagurile mioritice, Mataemon trebuie sa aduca si el un sacrificiu pentru ca ceea ce trebuie sa construiasca sa dureze. El reprezinta simbolul daruirii pentru creatia careia ajunge sa ii dea viata dupa 3 ani de munca asidua, si poate cel mai important lucru e crezul lui, pe care i-l destainuie Lordului Nobunaga: “Cand construiesti ceva cu lemn, asculti lemnul. A construi nu inseamna a pune laolalta niste lemne, ci a pune la un loc sufletele oamenilor ce participa la constructie”. Iar aceasta gandire va avea puterea sa schimbe o mentalitate, intr-un final, Lordul Nobunaga recunoscand ca “sa cladesti un castel e acelasi lucru cu a cladi o natiune”. Oare cate castele a construit aceasta minunata natiune de oameni harnici, pentru a ajunge ceea ce este azi Japonia ? O intrebare al carei raspuns il veti afla la finalul acestui film deosebit, care cu siguranta nu va va lasa indiferenti. Vizionare placuta !
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
Heartbeat (2010) – care este preţul unei bãtãi de inimã ?
“Heartbeat” (cunoscut si ca “Heart”) este un thriller dramatic inspirat din lumea transplanturilor de organe, care ridica o problema esentiala: pana unde poate merge disperarea umana cand vine vorba de salvarea unei vieti printr-un transplant de organe prelevate de la o persoana in viata, dar care ii poate aduce acesteia din urma sfarsitul ? Cat de moral este ca in schimbul unei sume de bani cineva sa moara pentru ca altcineva sa poata trai cu un organ vital ca inima donatorului ? “Heartbeat” nu este primul film de acest gen inspirat din lumea transplanturilor mai mult sau mai putin legale pe care tehnologia si evolutia lumii medicale de azi o permit, insa e poate primul film in care exista o abordare morala diferita a problemei, vazuta din ambele unghiuri, atat a donatorului cat si a primitorului. Regia e semnata de Yoon Jae-Keun, aflat la debutul regizoral, iar scenariul e scris in intregime tot de el (”Hello Schoolgirl” si “My New Partner” fiind doua din scenariile unor filme de success ale acestuia). In distributie se regasesc nume cunoscute: Park Hee-Il (pe care asiacinefilii cu siguranta si-l mai amintesc din rolul memorabil din “Modern Boy”), Kim Yun-jin (nimeni alta decat protagonista din blockbuster-ul Shiri, filmul ei de debut), Kim Sang Ho (recent vazut in roluri secundare in Champ, Moby Dick sau City Hunter). La box-office, filmul a avut aproape 7 milioane de dolari incasari in 2011.
Yun-Hee e o mama singura trecuta de 30 de ani, al carei sot a murit si care trebuie sa se descurce impreuna cu fetita ei. Aceasta din urma si-a trait toata viata in spital, avand nevoie urgenta de un transplant de inima. In ciuda eforturilor mamei, in ciuda sperantelor si uneori a clipelor cand acest transplant era aproape de realizare prin gasirea unui donator compatibil, intr-un final nimic nu se concretizeaza. Timpul trece, iar situatia fetitei devine critica. La fel si disperarea mamei, care ajunge sa ia legatura cu interlopi dubiosi implicati in traficul de organe, care in schinbul unei sume consistente de bani sunt dispusi sa gaseasca imigranti la fel de disperati care sa-si doneze inima.
Hee-do e un pierde vara arogant, ce traieste imprumutandu-se de la prieteni, si care spera ca intr-o zi sa-si aiba propria afacere, eventual una de inchirieri masini de lux sau un atelier auto. Daca nu ar fi fost ajutat de mama sa, probabil de mult ar fi sfarsit omorat de interlope. Relatia lui cu mama sa era una rece: de la moartea tatalui sau, mama sa a incercat sa-si reface viata alaturi de un individ bogat. Acum, pentru ultima oara, il scoate din belea pe fiul ei, dandu-i 10.000 de dolari si spunandu-i sa nu o mai caute, deoarece pleaca in Statele Unite sa-si reface viata. Fiul, nerecunoscator, nu pune mare pret pe ajutorul mamei sale si, din contra, o trateaza cu rautate, chiar ranind-o.
Doua familii disperate, al caror destin se intretaie in momentul in care mama lui Hee-do are un atac cerebral si intra in coma. Imediat vestea compatibilitatii inimii acesteia cu inima fetitei lui Yun-Hee aduce o raza de speranta pentru mama aflata in cautarea unei inimi compatibile. Dar anumite lucruri pe care Hee-do le afla despre mama lui vor schimba radical datele problemei, fiul risipitor incercand cu orice pret sa-si salveze de la moarte mama pentru a-si rascumpara toate greselile. Iar pentru asta e dispus sa faca orice.
O drama tensionata ce prezinta o situatie greu de imaginat. Doua familii isi cauta salvarea prin intermediul unui transplant, inainte ca totul sa fie pra tarziu. Ritmul filmului este alert, iar tensiunea se acumuleaza treptat. Desi regizorul Yoon Jae-Keun se afla la primul film din cariera, realizarea de ansamblu este una buna. S-a folosit mult camera mobila, imaginile in miscare putand fi uneori deranjante, insa majoritatea filmelor Hollywoodiene sunt filmate prin aceeasi metoda.Scenariul este bun, insa povestea putea fi putin mai solida, la montaj existand la un moment dat prea multe cadre legate unele de altele fara a avea legatura intre ele, alternand cele doua povesti. Metoda clasica consta in redarea mai multor cadre consecutive a unei povesti, urmata de cadrele celeilalte povesti, insa de aceasta data regizorul le imbina prea des, poate in scopul de a spori tensiunea si a o transmite spectatorului. Scopul a fost atins doar partial, in special ca in prima parte scenariul este prea simplist. Ce aduce nou acest film e perspectiva moralitatii personajelor in aceasta lume a transplanturilor, scenaristul evitand sa-si plaseze personajele la poluri opuse, unii sa fie eroi iar ceilalti personaje negative prin desavarsire. Amandoua personajele principale isi traiesc propria drama si cauta cu disperare sa-si faca datoria de oameni, insa dintr-o perspectiva diferita. Cei doi protagonisti sunt atat personaje pozitive, cat si negative in masura in care sunt aduse in aceasta ipostaza de disperare. Filmul abordeaza teme precum traficul ilegal de organe platite la comanda, etica medicala, religie sau moralitate, imbinandu-le pe toate pentru a aduce profunzime si a exploata la maxim tensiunea. Personajele se transforma in continuu, iar evolutia povestii este inpredictibila, evitand cliseele genului.
“Heartbeat” este o drama tensionata diferita de alte filme similare de gen, amestecand impreuna o varietate de elemente diferite intr-un intreg captivant. Un film reusit, de aproape 2 ore, cu un final imprevizibil si cu un regizor de perspectiva, care promite foarte multe. Si nu in ultimul rand, un film care ridica multe intrebari legate de moralitatea justificarii luarii unei vieti pentru salvarea unei alte vieti printr-un transplant, si a dreptului unei fiinte umane, din punct de vedere religios, de a face un astfel de lucru.
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
Pentru prima oarã în istorie, doi fraţi – nominalizaţi la Baeksang Arts Awards 2012
Pentru prima data in istoria decernarii premiilor „Baeksang Arts”, anul acesta au fost nominalizati doi frati, Park Yoochun si Yoo Hwan. Desi la inceputul anului acesta, cei doi frati si-au pierdut intr-un mod neasteptat tatal, aparitia celor doi zambind pe covorul rosu de la Olympic Hall din Seul i-a liniştit pe fanii. Park Yoochun, membru al trupei JYJ, a fost nominalizat la sectiune „Cel mai popular actor”, iar Yoo Hwan la categoria „Debut” pentru prestatia sa artistica in „A Thousand Days’ Promise” ( “Forget Me Not” ). In anul 2011 premiul pentru „Cel mai popular actor” si „Debut” a fost castigat de Yoochun pentru rolul sau din „Sungkyunkwan Scandal.” Si in acest an, Yoochun a plecat acasa cu premiul pentru „Cel mai popular actor”, in schimb Yoo Hwan a pierdut premiul in favoarea lui Kim Seong Gyoon ( „The Moon Embraces The Sun”).
Fanii lui Yoochun au fost foarte fericiti pentru idolul lor, premiul confirmand faptul ca popularitatea acestuia n-a avut prea mult de suferit in urma scandalurilor in care a fost implicat in ultima perioada.
Poate sansa le va surade celor doi frati anul viitor, Yoochun fiind prezent in drama „Rooftop Prince” difuzata de SBS, iar Yoo Hwan in „K-POP – The Ultimate Audition” prezent pe Channel A.
Articol realizat de Alinabv – asiacinefil.com
Primii actori asiatici ce-şi vor lãsa amprentele pe Walk of Fame de la Hollywood sunt coreeni !
In iunie anul acesta, cei doi actori, Lee Byung-hun si Ahn Sung-ki, vor primi cate o stea pe Aleea Celebritatilor din Hollywood conform unui filmulet de promovare prezentat miercuri la unul din posturile renumite din Statele Unite. Potrivit unui comunicat de presa dat in 26 aprilie de catre conducerea Festivalului „Look East”, Lee Byung-hun si Ahn Sung-ki au fost alesi pentru a participa la ceremonia ce va avea loc la Teatrul Chinezesc „Grauman” din Hollywood pe data de 23, respectiv 24 iunie. Cu acest prilej cei doi actori isi vor lasa amprenta mainii si a piciorului pe celebrul bulevard.
In acest fel, cei doi devini primi actori asiatici ce primesc aceasta recunoastere pentru intreaga lor cariera artistica. De la crearea lui din 1927, „Walk of Fame” a strans amprentele a 268 de actori, regizori si producatori de film. Un oficial al Festivalului „Look East” a declarat: “Lee Byung-hun va fi recunoscut la nivel mondial pentru prestatia sa artistica in filme ca „A Bittersweet Life” cu care a fost prezent si la Festivalul de la Cannes si „The Good, The Bad, The Weird”, precum si pentru aparitia sa in seria „G.I.Joe”. In plus, Ahn Sung-ki a fost considerat o figura onorabila si importanta in industria cinematografica coreeana de catre cateva organizatii in domeniu, si de asemenea va fi recunoscut si pentru rolul sau de succes din film „Unbowed” care a fost lansat recent.
Articol realizat de Alinabv – asiacinefil.com
Jun Ji Hyun pe coperta „Elle” din 4 ţãri asiatice. Tocmai s-a cãsãtorit !
Proaspat casatorita Jun Ji Hyun este vedeta numarului din mai a revistei “Elle” Coreea. Aceasta a acceptat ca pozele de la nunta sa, cu ea in ipostaza de mireasa, sa devina publice. Acestea vor fi publicate nu doar in “Elle” Coreea, ci si in editiile din China, Taowan si Singapore, demonstrand o data in plus statutul de celebritate internationala de care se bucura.Pe langa pozele de nunta, Jun Ji Hyun a acordat si un interviu prestigioasei reviste pentru femei, vorbind despre cum ea si sotul ei au reaprins povestea lor romantica de iubire, de la prieteni apropiati devenind un cuplu casatorit. Vedeta din “My Sassy Girl”, “Il Mare” sau “Windstruck”, acum in varsta de 30 de ani, s-a casatorit cu Choi Jin Hyuk, un bancher, pe 13 aprilie 2012. Mai mult de 600 de invitati, celebritati si prieteni apropiati, au participat la evenimentul organizat la hotelul Shilla din Seul. Choi Jin Hyuk e nepotul celebrei designere de hanbok Lee Young Hee si fiul designerului de moda Lee Jung-woo. Zvonurile vorbeau despre o posibila nunta a actritei in luna iunie, insa agentia ei de impresariere a negat acest lucru: “Zvonurile nu sunt adevarate. In tot acest an, Jun Ji Hyun are multe proiecte la care participa, astfel ca in ceea ce priveste nunta ei, totul este discutabil.Cei doi nu s-au hotarat legat de casatorie si nici nu au un plan special legat de asta”. Insa toata lumea a ramas surprinsa in momentul in care actrita a decis mutarea nuntii din iunie in aprilie, astfel ca totul s-a petrecut pe neasteptate. Motivul decalarii nuntii a fost unul simplu: dupa nunta, proaspata casatorita s-a deplasat in Germania, unde a inceput filmarile “The Berlin File”, un film de spionaj cu un buget de 9 milioane de dolari, ce va aparea pe marile ecrane spre sfarsitul acestui an.
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
Lee Young Ae (Dae Jang Geum) vorbeşte despre viaţa ei actualã… de mãmicã
Celebra actrita Lee Young Ae, cunoscuta in special pentru rolul din “Jewel in the Palace” si din filmul “Sympathy for Lady Vengeance”, a aparut recent in revista “Woman Chosun” si a vorbit despre pauza prelungita din cariera actoriceasca, despre planul de revenire in domeniu si despre cresterea copiilor impreuna cu sotul ei. In februarie 2011, actrita de 42 de ani a nascut gemeni – un baiat si o fata. “Fiul meu s-a oprit din a mai fi hranit de la san dupa 1 an, dar fiica mea inca se hraneste astfel. In ziua de azi exista o multime de vesti proaste despre mancarea ce contine elemente poluate, astfel ca pregatesc singura mancarea copiilor. In general o fac din legume, carne si fructe marine. Am mancat multa fiertura cu crab inaintea sarcinii deoarece am auzit ca e buna pentru femeile insarcinate. Asa ca si gemenilor mei le place. Intentionez sa ma mut intr-un loc inconjurat de paduri si vai, cred ca ii va ajuta sa creasca avand o personalitate buna”.
Legat de planul de a reveni la cariera de actrita, Young Ae a spus: “Desigur ca a fost o provocare cand am primit un scenariu bun. Dar cred ca din cauza ca m-am casatorit si am avut copii la o varsta destul de inaintata, e importanta calitatea timpului petrecut cu copiii si amintirile pe care le am cu acestia, atat cat se poate. De aceea, deocamdata vreau doar sa ma concentrez pe a avea grija de copiii mei.”. Vedeta si-a impartasit parerea si despre sotul ei, un om de afaceri coreeano-american cu care s-a casatorit in Statele Unite in 2009: “E un barbat foarte responsabil, masculine si grijuliu. Ii respect consecventa. Sunt fericita ca pot iesi in public cu el de mana. Am auzit de mai multe ori de la lume ca arat mult mai relaxata ca inainte. Chiar ca m-as fi nascut din nou. Ma voi casatori din nou cu el. Vreau sa am mai multe amintiri frumoase cu el”.
Dupa ce popularitatea i-a explodat datorita serialului “Dae Jang Geum” (“Jewel in the Palace”) in 2003, Lee Young Ae a jucat doar intr-un film, “Sympathy for Lady Vengeance”, in 2005. De atunci nu s-a mai auzit mai nimic despre ea, sic and parea data uitarii, a cazut vestea socanta a nuntii secrete din Statele Unite, in 2009. Legat de nunta ei neasteptata, Young Ae a spus: “Am lucrat fara nici un fel de regrete in perioada varstei de 20-30 de ani. Dar cu cat lucram mai mult cu atat infruntam mai multe dificultati. Cand in sfarsit am fost satisfacuta cu cariera ce mi-am construit-o, am zis ca e timpul sa ma marit. Relatiile personale ale majoritatii celebritatilor ajung la cunostinta publicului prin intermediul conferintelor de presa. Dar in cazul meu, am facut anuntul brusc, fara nimic prealabil, de asta vestea i-a socat pe fani”.
Lee Young Ae are 13 premii la activ in intreaga cariera, a aparut in 6 filme si 18 seriale, are o familie fericita, niste copii minunati. Nu mai ramane decat sa revina in lumea filmului, locul unde si-a castigat simpatia fanilor din intreaga lume. Sa speram ca acest lucru se va intampla cat mai curand.
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
Lee Wan şi-a încheiat stagiul militar şi revine în show-biz
Actorul coreean Lee Wan (cu numele real Kim Hyung Soo), nimeni altul decat fratele actritei Kim Tae Hee, isi incheie astazi serviciul militar obligatoriu de 2 ani, in Seul. Acesta si-a efectuat stagiul militar la Agentia Nationala de Aparare pentru Relatii Publice, din iulie 2010. La conferinta de presa tinuta in incinta unitatii militare, acesta a fost intampinat de o mana de fani ce i-au urat revenire placuta si de o multime de ziaristi si fotoreporteri, purtand pe gat o coronita din flori. Pentru Lee Wan probabil va urma o reintrare rapida in show-biz, in special ca la cei 28 de ani ai sai are sansa revenirii in prim plan mult mai repede decat actorii care isi amana serviciul militar spre sfarsitul perioadei, si care se elibereaza la varsta de 30 de ani. In conditiile in care a devenit o figura cunoscuta prin aparitia in reclame de televiziune, mai mult ca sigur va cauta sa revina in domeniul unde s-a consacrat prin aceasta portita. Lee Wan a devenit celebru dupa aparitia alaturi de sora ei Kim Tae Hee in serialul Stairway to Heaven (unde a interpretat rolul unuia dintre personaje in adolescenta, avand doar 19 ani) dar mai ales in melodrama “Tree of Heaven”. In 2007 a aparut in filmul “Once upon a time in Seoul”, iar inainte de inrolare a aparut si in ultimul sau serial, “Swallow the Sun”.
Multa vreme Lee Wan a trait in umbra succesului surorii sale, dar mereu a incercat sa isi urmeze propriul drum in cariera. In 2010, inaintea inrolarii, acesta a declarat unei reportere: “Datorita frumusetii surorii mele, a existat un interes din partea oamenilor, fata de mine. Daca aceasta situatie reapare in timp ce sunt in armata, ma voi bucura de asta. Ii voi spune lui Kim Tae Hee noona sa ma viziteze mai des si sa dea autografe camarazilor soldati”.
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
Warriors of the Rainbow: Seediq Bale – partea 1: The Flag of Sun (2011) – civilizaţie vs sãlbãticie
La data lansarii sale in cinematografe, in septembrie 2011, “Warriors of the Rainbow” a fost impartit in doua parti. Prima, numita “The Flag of Sun”, avea 144 de minute, iar cea de-a doua, “The Bridge of Rainbow”, 132 de minute. O versiune internationala, de doar 155 de minute, a fost lansata ulterior. Prima parte a filmului prezinta evenimentele incepand cu preluarea Taiwanului de catre Japonia pana in momentul atacului triburilor aborigine condus de Mouna Rudo, iar partea a doua prezinta riposta japoneza si consecintele atacului salbaticilor asupra japonezilor. Filme despre atrocitatile japonezilor comise in tarile ocupate de acestia s-au facut o multime in ultimii ani in Asia. Resentimentul fata de politica expansionista a japonezilor se resimte, inca, si dupa mai bine de o jumatate de secol de la incheierea celui de-al doilea razboi mondial. “Warriors of the Rainbow” ne prezinta motivele acestui resentiment, ale carui origini se regasesc inca de la sfarsitul secolului XIX. Era Meiji a simbolizat nu doar trecerea de la feudalism la o societate moderna, pentru Japonia, ci si transformarea ambitiilor acesteia de mare putere in regiune in realitate. In urma razboiului sino-japonez din 1894-1895, China condusa de dinastia Qing a fost infranta, iar Taiwan (fosta colonie portugheza cunoscuta sub numele de Formosa) a fost cedata Japoniei. A urmat apoi razboiul ruso-japonez in care Rusia a fost infranta, iar Imperiul japonez la sfarsitul erei Meiji (1912) stapanea deja si Joseonul.
Ce a insemnat stapanirea japoneza pentru teritoriile ocupate este cunoscut de toata lumea. Taiwanul era o zona mai aparte a imperiului, despre care japonezii stiau destul de putine. Era o insula bogata in lemn si minereuri, insa exploatarea lor era dificila datorita zonei muntoase. In plus, ceea ce nu stiau japonezii era ferocitatea triburilor salbatice ce locuiau in munti. Acestea isi aveau propriile traditii, credinte si teritorii, pe care le mostenisera de la stramosii lor. Pentru aceste triburi, “teritoriu” se referea la ceea ce noi am putea numi, raportand la realitatile noastre, “vatra stramoseasca”, adica zona propriu zisa de locuire si imprejurimile lor, care asigurau subzistenta grupului. Salbaticii din padurile taiwaneze considerau padurea campul lor de vanatoare si principala sursa de subzistenta. Lemnele din padure le asigurau posibilitatea de a se incalzi in anotimpul rece, animalele salbatice le asigurau hrana (pe langa cele domestice crescute in gospadarii) iar paraiele de munte erau locul ce le asigurau apa atat de necesara vietii. Conform credintelor proprii, fiecare trib trebuia sa-si apere teritoriul de vanatoare mostenit de la inaintasi. Iar aceleasi credinte sustineau ca odata cu trecere ain nefiinta, cei care aveau fata curate nu erau demni sa paseasca pe podul curcubeului pentru a ajunge in casa sfanta a stramosilor. Inainte de a muri, fiecare barbat al unui trib trebuia sa vaneze un cap al inamicului, fapt pentru care era tatuat pe fata, devenind un barbat adevarat sau “erou” pentru restul tribului. Aceasta “traditie” era transmisa din tata in fiu, din generatie in generatie. La randul lor, femeile la randul lor, daca mureau fara a avea tatuaje pe fata insemna ca nu erau vrednice sa teasa pentru sotii lor, deci nu-si meritau locul “la capatul curcubeului”.
Japonezii au facut greseala de a ignora aceste traditii locale, mai mult, au patruns in mod brutal in teritoriile stapanite de triburi pentru a pune mana pe zacamintele subsolului si pe lemnul padurilor bogate. Primele contacte cu salbaticii, cum ii numeau ei pe aborigeni, au fost sangeroase, soldandu-se cu victime de ambele parti. Exista un Taiwan civilizat, unde rezistenta la stapanitorul japonez a fost organizata de patura subtire a intelectualilor taiwanezi, si un Taiwan al triburilor indigene, a caror civilizare a fost aproape imposibil de realizat. Pe masura trecerii timpului, japonezii au cautat o formula pasnica de convietuire cu indigenii, in conditiile in care unele triburi au aceptat “civilizarea”. Capeteniile acestora chiar au fost dusi pana in Japonia, pentru a putea fi folositi ca instrumente pentru acceptarea civilizatiei. Dar ceea ce doreau japonezii purta numele de “asimilare”. Indigenilor li s-a impus sa vorbeasca limba japoneza, au fost create scoli in care copiii salbaticilor invatau japoneza, au fost deschise oficii postale, sectii de politie, adica toate elementele necesare civilizarii. Abuzurile nu au lipsit, japonezii expunandu-si mereu superioritatea fata de acesti “salbatici” inferiori. Bogatiile insulei au ajuns sa fie exploatate prin munca aborigenilor, care erau prost platiti, exploatati, batuti si pedepsiti ori de cate ori un official mai zelos tinea sa-si arate superioritatea rasiala. Toti acesti factori au dus la incidentul Wushe din 1930, descris in “Warriors of the Rainbow”.
In 1895, Formosa (Taiwan) trece in posesia Japoniei.Mikado (titlul onorific al Imparatului Japoniei) trimite un prim vapor ce acosteaza in portul Keelung. Primii japonezi ce calca pe taramul insulei paradisiace in calitate de stapanitori au un singur tel: sa isi extinda controlul prin forta asupra intregii insule. Primele conflicte cu triburile salbatice din munti sunt sangeroase, sute de japonezi fiind pur si simplu macelariti de inamicul nevazut. In acste vremuri, un tanar, Mouna Rudo, iese la vanatoare impreuna cu flacaii tribului sau, si vaneaza un mistret. Dar vanatoarea se sfarseste tragic, deoarece grupul Seediq din Mehebu e atacat de grupul baietilor Seediq din Tado, rivali de moarte. Datorita faptelor de vitejie, Mouna Rudo reuseste sa scape cu viata, dar si sa se aleaga cu un rival care a promis razbunare: Temu Walis. Anii trec, iar Mouna Rudo devine capetenia Seediq Bale a clanului Mehebu din Wushe. Pastrarea traditiilor e sfanta, insa prezenta japonezilor si intelepciunea lui Mouna il fac pe acesta sa aleaga calea pasnica a coexistentei cu japonezii. Chiar ajunge sa viziteze Japonia, intr-o initiative a oficialilor japonezi care in plan psihologic avea ca scop demonstrarea fortei japonezilor si intimidarea oricarei eventuale tentative de revolta. Abuzurile si tratamentul rau aplicat de japonezi tribului sau aduce indignarea in sufletul sau si al neamului sau, dar mereu incearca sa si le reprime, stiind ca nu poate invinge inamicul japonez. Totul, insa, pana cand are loc o nunta in tribul sau, iar un politist japonez ce tot timpul urmarea batjocorirea salbaticilor nimereste mai mult sau mai putin din intamplare la eveniment. In urma unei neintelegeri, se creeaza o invalmaseala iar politistul japonez e ranit. A fost evenimentul care a schimbat definitiv planurile pasnice ale lui Mouna Rudo.
O prima parte mai mult decat lamuritoare pentru contextul ce a dus la tragicele evenimente din partea a doua, care ne ofera posibilitatea de a descoperi personalitatea lui Mouna Rudo, prezentat simplu, asemeni eroilor tribului sau. Acestea avea o personalitate puternica si stia sa impuna respect apropiatilor. Traditia si pastrarea acesteia a fost crezul sau de o viata, si a incercat sa faca tot ce i-a stat in putinta pentru pastrarea acesteia neintinata de modernitatea civilizatoare a japonezilor. Mouna Rudo e genul de erou care nu iese in evidenta, dar pe care toti il asculta. Pentru salvarea tribului sau de la pieire a acceptat sa se imbete pentru a nu auzi umilintele japonezilor, cum o spune chiar el la un moment dat. Dar tinerii tribului sau aveau fetele curate, si simteau, la un moment dat, ca traditia nu mai poate fi dusa mai departe. Viata lor a fost radical schimbata de stapanitorul japonez, care ii obligau sa mearga la scoala si sa invete limba japoneza, pentru a sluji mai apoi cu fidelitate un Imperiu de a carui existenta nu stiau mai nimic. Universul lor era in interiorul vietii de trib, al luptelor salbatice din padure si al vanatorii de capete. Toate aceste lucruri le-au fost confiscate de japonezi in numele civilizarii. Memorabil este dialogul purtat, la un moment dat, de Mouna Rudo cu un membru al tribului sau, devenit intre timp politist in uniforma japoneza. Fata in fata se afla exponentii a doua moduri de gandire diferite, a doua principii care au ajuns sa se ciocneasca in acest film: “E atat de rau sa fim stapaniti de japonezi ?”, e intrebat Mouna Rudo de politist. “Avem scoli si oficii postale, si nu trebuie sa supravietuim vanand in mod salbatic.” Raspunsul lui Mouna Rudo e tot sub forma unor intrebari: “E atat de bines a fim stapaniti de japonezi ? Barbatii nostri sunt fortati sa care busteni in spinare, iar femeile noastre trebuie sa ingenuncheze pentru a le servi japonezilor vinul. Eu sunt o capetenie ! Dar tot ce pot face e sa ma imbat si sa ma prefac ca nu vad si nu aud nimic.” Si ce alte cuvinte pot descrie mai bine umilinta membrilor tribului sau si incapacitatea de a riposta, daca nu acestea: “Oficii postale ? Scoli ? Vreunul din aceste lucruri ne fac cumva vietile mai usoare sau mai bune ? Suntem pusi sa privim cat de impovarati suntem ! In 20 de ani, nu va mai exista Seediq, nu vor mai exista teritorii tribale, iar toti copiii nostri se vor fi transformat in japonezi.”. Din aceasta perspectiva, a umilintei si a pierderii identitatii apartenentei la tribul Seediq trebuie judecate evenimentele tragice ce au urmat, si din aceasta perspectiva azi, Mouna Rudo e privit ca una din cele mai marcante personalitati pe care Taiwanul le-a avut vreodata. Faptele comise de acesta sunt condamnabile, insa nu trebuie desprinse din context pentru a se intelege amploarea fenomenului si situatia delicata in care o capetenie de trib a ajuns in fata stapanitorului japonez. In partea a doua a filmului Temu Walis, rivalul de o viata al lui Mouna Rudo devine exponentul a ceea ce ar fi ajuns si Mouna Rudo daca ar fi ramas docil fata de japonez: un instrument manevrat in interesul Imperiului si folosit pentru a se debarasa de adversarii tribali. Doua perspective excellent redate de realizatorii filmului, care lasa la latitudinea spectatorului sa judece care din cele doua cai era mai potrivita pentru personajul principal.
Asadar, o productie deosebita ce nu trebuie judecata dupa violentele descrise sau prin condamnarea vreunui personaj. Istoria se scrie cu tot cu greseli si fapte glorioase. Important e ca greselile sa nu se repete, si din pacate lectia istoriei e una din cele mai grele lectii pe care le poate invata umanitatea. Si in ziua de azi padurea amazoniana este distrusa iar viata numeroaselor triburi este afectata; si azi exista rasism si ura si oamenii sunt judecati dupa culoarea pielii; si azi exista discriminare, violenta, lacomie. “Warriors of the Rainbow” ne invata ca exista unele lucruri mai presus de ele: onoarea, sacrificiul facut de inaintasi, memoria celor ce credeau in anumite lucruri si le considerau sfinte doar pentru ca asa au fost transmise din stramosi. Si ne mai invata inca ceva: respectul pentru generatiile trecute, pentru valorile la care acestea au tinut si le-au glorificat.
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
Povestea unui idol al generaţiei Hallyu: „Hero” Jaejoong
Cu mult timp in urma, undeva in Coreea de Sud, un baiat de 15 ani isi lua ramas bun de la orasul sau natal. Si-a pus cateva haine intr-o valiza, si-a sarutat pe frunte in semn de ramas bun cele opt surori si cei doi parinti adoptivi care-l iubeau nespus si s-a urcat in trenul ce ducea la Seul. Familia sa plangea in timp ce-l privea cum se indeparteaza; baiatul i-a auzit pe cei dragi plangand, dar i-a fost frica sa priveasca inapoi pentru ca stia ca daca o va face, nu va avea puterea sa plece si nu voia sa renunte la visul sau; in plus nu dorea ca cineva sa-i vada lacrimile. Si uite asa, cu o jacheta subtire pe el, intr-o iarna geroasa, de dragul visului sau, baiatul a plecat din micul orasel de provincie pentru prima data in 15 ani intr-un oras mare pe care il vazuse doar in reviste. In cele din urma, trenul s-a oprit, baiatul a coborat si-a privit orasul ciudat, luxos in toata splendoarea sa, cu strazi aglomerate intens luminate.Niciodata nu mai vazuse asa ceva. A simtit cum inima lui devine tot mai mica. Era coplesit. Serios ? Isi va putea gasi cu adevarat locul intr-un oras ca acesta ? Baiatul a ezitat, iar credinta lui a fost zdruncinata, dar visul din inima sa nu putea sa moara. Daca se intorcea acasa in felul acesta, niciodata nu-si va putea ierta faptul ca a fost atat de las, asa ca, fara ajutorul nimanui, baiatul si-a gasit o locuinta foarte mica… si i-a spus „acasa”.
SM Entertaiment, cea mai mare casa de productie a organizat o auditie. Baiatul a hotarat sa-si incerce norocul, s-a dus la locul anuntat si cand a intrat in hol a vazut mai multi baieti, la fel ca si el, care sperau sa treaca auditia si astfel sa fie mai aproape de visul de a deveni celebri.Toti erau bine imbracati, cu castile de la mp3 playere in urechi si exersau. Baiatul a privit in jos la tricoul sau gri si blugii simpli pe care-i purta si-a simtit ca jumatate din batalie deja a pierdut-o. A concurat sub numarul 12. A pasit in sala de auditii in care se aflau 5 „judecatori” cu chip de piatra. Baiatul era foarte emotionat, asa ca a asteptat pana cand un „judecator” i-a spus sa deschida gura si sa cante. Timid, a inceput sa cante si toti cei aflati in sala au fost impresionati de vocea sa care era de departe cea mai pura si fina pe care o auzisera pana atunci in cadrul acelei auditii. Dar totusi, vocea sa era prea moale, prea slaba. Motivul pentru care baiatul a castigat acel concurs a fost chipul sau fara cusur, pielea perfecta, genele lungi, buzele frumos conturate si ochii mari.I-au spus ca s-a nascut cu acest chip pentru a face parte din lumea divertismentului.
I s-a propus un contract pe sapte ani, doi ani de pregatire, pentru care trebuia sa achite toate taxele la cursurile de canto, dans si alte discipline, si cinci ani in care ar fi trebuit sa devina un artist. Vazandu-se atat de aproape de visul sau, baiatul a semnat contractul, ştiind că urmatorii doi ani din viata lui vor fi extrem de dificili si va trebui sa infrunte greutati pe care nu le-a cunoscut niciodata, dar stia ca acesta e visul sau si nu poate renunta. Asadar, au inceput doi ani istovitori; stia ca nu poate conta pe ajutorul familiei in privinta banilor, asa ca a hotarat sa nu ceara parintilor nici macar un won. In fiecare zi alerga intre 3 slujbe part-time. Cand toata lumea dormea, lua teancul de ziare din tiparnita, se urca pe bicicleta si pana la rasaritul soarelui le livra din usa in usa. La pranz, pleca pe un santier unde avea o slujba sezoniera. Chipul sau nascut pentru entertaiment era plin de ciment si var, si pentru a fi pe plac sefilor sai isi suprima frumoasa voce. Seara, dupa lectiile de canto, pentru a salva cativa woni, mergea pe jos 3 ore pana la restaurantul unde lucra ca si chelner. Tacut, isi facea treaba, chiar daca unele sarcini nu puteau fi facute de un tanar de 15 ani, sperand ca intr-o zi va fi inconjurat de lumini stralucitoare.
Baiatul a facut tot cea putut, dar tot nu-si putea asigura hrana de zi cu zi. De fiecare data cand primea salariul, intai isi platea taxele pentru pregatire chiar daca de cele mai multe ori banii ramasi nu-i ajungeau nici macar pentru mancare. In cele din urma, intr-o zi, baiatul a realizat ca nu i-a mai ramas niciun ban, era flamand deja de doua zile iar corpul sau slabit abia se mai misca, dar presiunea ce-o avea legata de plata taxelor l-a facut sa-si respecte intocmai programul de lucru. In acea noapte, cand curata mesele la restaurant, a vazut un client care a lasat aproape jumatate de castron cu taitei pe una din mese. Mancarea era inca fierbinte, nu mai putea indura foamea, mainile lui tremurau. A luat o lingura si-a inceput sa manance. S-a intrebat de ce-i atat de sarata supa, apoi a realizat ca era din cauza lacrimilor sale care picurau in castron fara ca el sa-si fi dat seama. Intr-o zi baiatul s-a imbolnavit datorita vietii care o ducea deja de un an. A facut febra foarte mare si-a zacut 3 zile in apartamentul sau minuscul fara ca cineva sa stie de el. Era impacat ca-si achitase taxele, dar nu-si putea permite sa mai lipseasca de la slujba, asa ca a renuntat la gandul de a se duce la spital. Cu ultimele sale forte s-a ridicat din pat si-a mers timp de 3 ore pe jos pana la restaurant. Dupa ce si-a terminat treaba, in drumul sau spre casa a vazut un centru special amenajat pentru donatorii de sange. Foamea il chinuia si din nou baiatul a facut ceva ce nu a vrut. A intrat si dupa o ora a iesit cu cateva tichete de masa in mana. Plangea si spera ca cei doi ani sa treaca cat mai repede. In sfarsit cei doi ani au trecut, iar el a fost ales sa faca parte dintr-o trupa de cinci baieti care se anunta a fi cea mai buna trupa a tuturor timpurilor.Chiar daca cei cinci baieti erau foarte diferiti, compania a crezut ca impreuna vor fi perfecti.Baietii din trupa il condiderau norocos datorita prezentei sale in trupa,
si totodata fiind cel mai mare considerau ca sunt fratii lui mai mici. Cand trupa a scos primul album, chiar daca erau doar doua cantece pe el, au dominat toate topurile in Coreea, desi numarul de albume vandute nu era mare. In sfarsit baiatul simtea gustul succesului, si cand vedea ca pe zi ce trece scrisorile primite de la fani sunt tot mai multe, stia ca tot ce-a indurat in cei doi ani n-a fost in zadar.
Dar nimic nu-i perfect, iar vremurile bune sunt intotdeauna scurte. Prima data cand au participat la o intalnire cu fanii a vazut ca cei care au venit erau fanii fratilor lui mai mici din trupa. Privea randurile lungi de fani din fata fiecaruia, iar in fata lui nu era nici macar un suflet. Ii venea sa urle si sa planga. Cei din echipa manageriala n-au vrut ca lucrurile sa para ciudate, asa ca au tras cativa fani si in fata baiatului. Baiatul si-a ascuns durerea si-a inceput sa vorbeasca cu un fan de sex feminin. Dar fata, cu o voce rece i-a raspuns: „Am fost fortata sa stau in fata ta, nici macar nu te plac.” Inima lui era spulberata din nou, dar n-a plans, a preferat sa-si muste buza pana la sange decat sa planga in fata cuiva. Baiatul nu intelegea de ce fanii nu-l plac. Ce nu stia insa e ca fanii lui il asteptau in afara cladirii pentru ca sala in care se afla el era deja plina. Inimile celor care il asteptau dincolo de usa erau la fel ca a lui. In ciuda comentarilor rautacioase care se faceau la adresa lui, baiatul niciodata n-a renuntat sa spere ca intr-o zi oamenii vor vedea cum e el cu adevarat si-i vor auzi vocea, asa ca a continuat sa zambeasca sincer in fata camerelor de filmat. Dar cu cat se straduia mai mult, cu atat se simtea mai presat. De fiecare data cand face o greseala in timpul concertelor era tot mai nervos pentru ca se temea ca ceilalti vor avea un motiv in plus sa nu-l placa. Asadar, incetul cu incetul, baiatul a incetat sa mai zambeasca, fiind atent la orice miscare si cuvant.
Din cauza asta, fanii il considerau foarte rece, iar compania lua tot mai mult in calcul inlocuirea sa din trupa. Era intr-adevar foarte speriat si nu voia sa plece din acel loc pe care deja il considera a doua casa. Intelegea ca e doar un „trup” care facea bani pentru companie; daca consumatorul era satul de trupul sau, atunci compania trebuia sa-l schimbe cu altul nou.
N-a fost schimbat, a aflat ca fani lui au marsaluit pe strazi zile intregi implorand compania sa-l pastreze in trupa. De asemenea, si unul dintre membrii trupei, in ciuda interdictiei impuse de managerul acesteia, a implorat in fata camerelor compania si-a spus ca daca baiatul va fi alungat va lua contractul ce l-a semnat cu ei, il va rupe si va pleca sa se inscrie la colegiu. Baiatul plangea, stia ca toata lumea din trupa e pasionata de muzica, si Changmin, cel mai tanar dintre ei, a trecut la fel ca si el prin perioade foarte dificile pentru a ajunge acolo.Baiatul a pretuit tot ce-a primit si, mai mult, a muncit din greu, a facut tot ce-a putut pentru a-si rasplati fanii care il iubeau.In timpul concertelor, baiatul privea mereu publicul. Managerul ii spunea ca e ridicol si ca ar face bine sa priveasca intr-un punct fix atunci cand canta. Dar el nu putea face asta pentru ca voia sa vada fata fiecarui fan de acolo; chiar daca pozele care ii erau facute nu erau tocmai frumoase, nu-i pasa.
Intr-o zi, in timpul orelor de dans, baiatul a cazut. Pentru a nu-i deranja pe ceilalti, s-a retras intr-un colt. Statea ghemuit si tremura de durere. Liderul trupei l-a luat in carca si-a alergat cu el pana la cel mai apropiat spital. De pe patul de spital, baiatul ii vedea pe cei patru frati mai mici cum isi faceau griji si se rugau pentru el. Doctorul a spus ca genunchiul sau drept e afectat si are nevoie urgent de operatie urmata de un repaos postoperator. Dar baiatul, a doua zi dupa operatie, a sosit pe Stadionul Olimpic din Seul alaturi de colegii sai de trupa. Conform programului s-a intalnit cu fanii sai. Pe tot parcursul intalnirii Yunho, liderul trupei, n-a plecat de langa nici macar o secunda. Fanii l-au intrebat pe Changmin, fratele cel mai mic, ce-si doreste pentru Noul An. Changmin a raspuns „Imi doresc ca fratele meu sa se faca bine cat mai repede.”
Baiatul ura sa planga, a privit in jos si-a incercat din rasputeri sa-si stapaneasca lacrimile. In cele din urma si-a ridicat privirea, s-a uitat la fanii sai pe care i-a vazut plangand pentru el. Il durea inima. A luat microfonul si-a spus:”Nu ma doare deloc. Serios ! Va rog nu plangeti pentru mine, hai sa ne uitam unii la altii zambind, bine ?” Era pentru prima data cand baiatul ii mintea pe toti. Abia trecusera 24 de ore de la operatie, cum sa nu-l doara ? In cele din urma si-a revenit si-a vrut sa sarbatoreasca asta cu prietenii lui. In drum spre casa, a fost oprit de politie si dus la sectie datorita consumului de alcool. Yunho a venit sa-l ia de la sectie fara sa-i adreseze nici macar un cuvant, dar baiatul stia ca dezamagise pe toata lumea prin comportamentul sau. Compania a pastrat tacerea timp de 2 saptamani legat de incidentul baiatului. Stia ca primise cea mai usoara pedeapsa pentru comportamentul sau prostesc si mai stia ca din nou fratii lui s-au rugat de cei din companie ca el sa ramana.Datorita acestui lucru, la urmatoarea intalnire cu fanii a insistat sa-si ceara scuze tuturor. Cand fanii i-au spus „Te iertam si inca te iubim”, a fost pentru prima data cand baiatul a plans in fata tuturor.
Baiatul a inceput sa devina din ce in ce mai popular, oamenii au inceput sa vada omul din spatele acelui chip frumos, sa-l vada ca pe un muzician pasionat cu o voce frumoasa, un suflet curajos caruia nu-i era teama sa-si recunoasca greselile. Doua cuvinte simple „Te iertam.” din partea fanilor i-au dat toata credinta si puterea de-a merge mai departe. Baiatul se numeste Kim Jaejoong, fost membru al trupei TVXQ. Compania i-a dat numele de scena Hero Jaejoong, pentru ca ori de cate ori baiatul va dori sa planga, sa-si aminteasca ca nu poate… pentru ca e Eroul Jaejoong, si eroii nu plang ci lupta pana la final castigand batalia. In anul 2009, parintii naturali ai lui Jaejoong dau in judecata parintii adoptivi pentru custodia baiatului. Fara drept de apel, parintii naturali pierd procesul de custodie. Am avut ocazia sa-l vedem pe Jaejoong in rolul lui Jae-Joon din Postman to Heavean (2009), Cha Moo-Won in Protect the Boss, iar ca proiect solo, pe vremea cand facea inca parte din TVXQ, acesta a lucrat la coloana sonora a filmului „A Millionaire’s First Love” fiind foarte apreciat pentru cantecul „Insa”. In anul 2009, paraseste alaturi de Yoochun si Junsu trupa TVXQ, dand in judecata compania SM pentru prelungirea abuziva a contractului pe o perioada de inca 13 ani. Cere in instanta suspendarea contractului, invocand clauzele abuzive si repartizarea dezavantajoasa a profitului. In octombrie 2009 Tribunalul din Seul da o sentinta favorabila celor trei membrii, care in prezent formeaza trupa JYJ.
Despartirea celor de la TVXQ a provocat multa durere printre fani dar si celor cinci membri. In timpul procesului intentat companiei, a aparut o inregistrare cu Jaejoong in care acesta, intr-un moment de slabiciune s-a imbatat si repeta excesiv: „Fara Cassiopeia mai pot continua ca si TVXQ ? Nu mai pot! Iubesc cu adevarat Cassiopeia ! Nu pot trai fara Cassiopeia !” (Cassiopeia fiind numele fan clubului oficial al trupei TVXQ).
In anul 2010, cei de la JYJ sunt interzisi in spectacolele de divertisment fara a fi anuntat un motiv intemeiat. Surse din lumea media spun ca JYJ ar putea fi luati drept exemplu si de alti artisti care se simt dezavantajati de casele de productie si astfel dominatia acestora ar putea lua sfarsit. In prezent, trupa JYJ si-a incheiat turneul din America de Sud, unde a inregistrat un numar record de bilete vandute, iar Hero Jaejoong a confirmat aparitia sa intr-o noua drama.
Articol realizat de Alinabv – asiacinefil.com
„Warriors of the Rainbow: Seediq Bale” (2011) partea 2: The Bridge of Rainbow – saga aborigenilor care au sfidat un imperiu
“Warriors of the Rainbow: Seediq Bale” este cel mai ambitios proiect taiwanez din toate timpurile, cu un buget record de 25 de milioane de dolari. Produs de cunoscutul John Woo, filmul – o drama epica istorica – este vorbit in japoneza, mandarina si, mai ales, in dialectele triburilor locale Seediq si Hokkien. Regizorul taiwanez Wei Te-Sheng (Cape No. 7) a apelat atat la actori profesionisti precum Massanobu Ando, Vivian Hsu sau Landy Wen, cat si la amatori, ce au dat viata personajului colectiv, tribul. Actiunea filmului se desfasoara in anii ’20-’30 in Taiwanul aflat sub ocupatie japoneza, insa atmosfera si realitatile din film i-au facut pe unii (in special presa taiwaneza) sa asemene productia ca realizare cu doua blockbuster-uri hollywoodiene, “The Last of the Mohicans” sau “Braveheart”. Iar dupa ce vizionezi acest film poti spune cu adevarat ca o asemanare cu “The Last of the Mohicans” poate fi facuta. Sub orice aspect. Taiwanul nu a produs niciodata un film de o asemenea amploare, astfel ca “Warriors of the Rainbow” nu a trecut neobservat pe plan international. Filmul a fost prezentat la cea de-a 68-a editie a Festivalului international de film de la Venetia si a fost propus de Taiwan la Oscarul pentru Cel mai bun film strain. Iar acesta e un lucru firesc, daca ne gandim ca John Woo e unul din cei mai respectati producatori asiatici de film, al carui nume nu poate fi asociat unui fiasco.
“Warriors of the Rainbow” este inspirat din fapte reale petrecute in 1930. Mai exact e vorba de incidentul Wushe (cunoscut si ca rebeliunea Wushe), considerat de istorici ultima revolta majora impotriva colonialismului japonez din Taiwan. De la trecerea insulei in stapanirea Imperiului japonz in 1895, mai multe revolte au avut loc in Formosa (cum era cunoscut Taiwanul timp de 2 secole), cel mai celebru fiind incidentul Ta-pa-ni din 1915. In anii ’30, rezistenta armata a inceput sa fie inlocuita de miscari sociale si politice initiate de tanara generatie taiwaneza, iar stapanitorul japonez a adoptat o politica mai relaxata fata de taiwanezi, multe pedepse fiind abolite, fiind chiar permise unele elemente de autoguvernare. Dar nu aceeasi a fost politica japonezilor fata de populatiile indigene. Acestea traiau organizate in clanuri ce-si aveau propriile teritorii cu propriile legi, traditii si credinte stramosesti. Japonezii ii considerau niste salbatici si-i tratau ca atare. In conditiile in care aveau nevoie de acces la zonele montane bogate in resurse minerale si lemn, aflate in teritoriile apartinand triburilor, japonezii au incercat sa forteze aceste comunitati sa adopte un mod de viata bazat pe cultivarea pamantului, in schimbul renuntarii la vanatoare, si sa le asimileze. Multe triburi au fost mutate fortat in zonele de campie, iar in mare aceasta politica de asimilare a reusit. Cu toate astea, au existat grupuri izolate care au opus o rezistenta – chiar armata – planurilor japoneze. Tribul Seediq a fost considerat unul din cele mai reusite exemple de “imblanzire” a aborigenilor. Dar focul mocnea, deoarece japonezii ii obligau pe aborigeni la munca fortata, la care se adauga abuzurile politiei japoneze si raul tratament aplicat credintelor si traditiilor aborigene.
Foc pe paie a fost pus de un incident petrecut la o nunta. Mouna Rudo (Mona Rudao) era fiul capeteniei tribului Seediq, ce i-a urmat tatalui sau la conducerea satului Mahebo, devenind unul din cei mai influenti sefi de clan din zona Wushe. Acesta a oferit unui politist japonez
Mouna Rudo (Mona Rudao)
o cana de vin, si l-a invitat sa ramana la nunta la care participa. Japonezul a refuzat cupa deoarece Mouna Ruda era patat cu sange pe mana de la animalele sacrificate. A izbucnit un conflict, in urma caruia politistul japonez a fost ranit. Desi si-a cerut scuze, mergand la casa politistului cu vin, Mouna a fost respins. Se ajunsese la o situatie limita. Pe 27 octombrie 1930, cu ocazia unei intreceri sportive tinute in curtea unei scoli, 300 de razboinici Seediq condusi de Mouna Rudo au pus mana pe armele si munitia din sectia de politie, au dat buzna la scoala elementara si au ucis 134 de japonezi, inclusiv femei si copii. Riposta japonezilor nu s-a lasat asteptata. Guvernatorul a trimis 2.000 de soldati japonezi la Wushe, obligandu-i pe Seediq sa se retraga in munti si sa inceapa o lupta de gherila. Aproape 2 luni a tinut acest incident, in ciuda superioritatii numerice si a armelor de ultima generatie, japonezii nereusind sa anihileze rezistenta. Intr-un final japonezii au recurs la un atac murder, folosind bombe chimice, aceasta lupta fiind consemnata in istorie ca fiind prima in care se foloseste acest tip de arma de ucidere in masa pe continentul asiatic. Din cei 1200 de Seediq implicati in revolta, aproximativ 650 au murit, din care 290 s-au sinucis pentru a nu cadea in mainile japonezilor. Mouna Rudo s-a sinucis, dar revolta a continuat sub conducerea altor lideri. Dupa acest incident, administratia japoneza a luat masuri; unele triburi rebele au fost dezarmate si lasate fara protectie, dandu-se astfel posibilitatea triburilor indigene rivale sa-i anihileze pe acestia in folosul administratiei japoneze. Dar japonezii au invatat ceva din incidentul Wushe: au adoptat o politica de apropiere fata de populatiile indigene, incapacitatea colonistilor de a preveni masacrul din Wushe provocand o teama de posibile miscari nationaliste similare in Taiwan, Coreea sau chiar in Japonia. Populatiile aborigine au devenit din “salbatici” – “populatie tribala a Taiwanului”, instituindu-se egalitatea intre grupurile etnice. Mouna Rudo e privit azi ca un erou national taiwanez, a intrat in cultura populara taiwaneza, in carti, manga si dupa cum se vede, si intr-un film, chipul lui aparand pe una din monezile actuale din Taiwan.
Filmul prezinta in amanunt aceasta revolta a populatiei Seediq, fara a abuza de efecte speciale, oferind insa multa spectaculozitate in fiecare scena. Drama populatiei Seediq e prezentata in ansamblul ei, nu se individualizeaza o poveste aparte. Mouna Rudo, capul revoltei, e prezentat ca un erou, fara insa a fi scos din grupul din care facea parte. Nu lipsesc accentele nationaliste, dar de aceasta data sunt perfect scuzabile, filmul fiind unul obiectiv. Nationalismul japonez versus lupta pentru teritoriul ancestral al triburilor e un subiect tentant, care ne ajuta sa intelegem mentalitatea fiecarei parti implicate in conflict si sa privim echidistanti consecintele proverbului “dupa fapta si rasplata”. Pe alocuri, filmul desi spectaculos e destul de violent, in ciuda cenzurarii anumitor scene, in special ca subiectul filmului il reprezinta un trib ce practica vanatoarea – inclusiv de capete umane – ca jerfta traditionala adusa stramosilor. Cum este contactul dintre “civilizata” Japonie si salbaticii Seediq ramane sa descoperiti urmarind acest film senzational. Mai trebuie spus ca scenariul acestui film a fost scris intre 1998 si 2000, chiar de catre regizorul Wei Te-Sheng, castigand un premiu de excelenta din partea statului taiwanez. Abia la 11 ani dupa finalizarea lui acesta a reusit sa gaseasca si o finantare pe masura pentru un film atat de grandios. Se poate spune ca asteptarea a meritat, criticii de film de pretutindeni laudand realismul acestui film si realizarea lui. “Warrior of the Rainbows” ne ofera o adevarata lectie de istorie dar si de sacrificiu, ducand dincolo de granitele Taiwanului imaginea unei natiuni aflate mai tot timpul sub ocupatie, dar care a reusit sa-si pastreze credintele, traditiile si cultura. Un film ce trebuie vazut !
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
Miracle of a Giving Fool (Ba.bo) (2008) – Cha Tae-hyun şi Ha Ji-won în cãutarea amintirilor de altãdatã…
“Miracle of a Giving Fool” (sau pe limba coreeana “Ba.bo” – “Idiotul”) are la baza o manhwa publicata pe internet in intervalul ianuarie-aprilie 2004 de catre cunoscutul Kang “Full” (Kang Pool) (foto) Acesta, fara a avea o pregatire speciala in domeniu, a reusit sa devina extrem de popular, dupa benzile sale desenate fiind ecranizate cateva filme coreene, precum “APT” sau “Hello, Schoolgirl”. Mai mult, a fost angajat ca scenarist la un prequel al filmului de succes la box-office “The Host” (2006). Filmul a fost regizat de Kim Jeong-kwon, scenaristul si regizorul unui film memorabil pentru cinematografia coreeana, “Ditto”. Distributia a fost una de zile mari: Cha Tae-hyun (iata ca dupa rolul din recentul “Chmap”, si dupa prestatiile superbe din “My Girl and I”, “My Sassy Girl”, “Windstruck”, “Lovers Concerto” sau “Speed Scandal”, avem ocazia sa vedem o alta prestatie induiosatoare a acestui actor polivalent), Ha Ji-won (din What Happened in Bali sau Damo, din “Ditto”, “100 Days with mr Arrogant”, “Daddy Lomg Legs”, “Haeundae” sau “Closer to Heavven”, o actrita cu o bogata carte de vizita, una din cele mai bine cotate actrite coreene ale momentului) si Park Hee-soon (recent vazut in “Client” sau “The Showdown”). Interpretarea din acest film i-a adus lui Cha Tae-hyun premiul pentru popularitate la a 45-a editie a Premiilor Daejong. Se spune ca Cha Tae-hyun a trebuit sa se ingrase 8 kg pentru acest rol, pe care nu a mai reusit sa le dea jos pana la nunta sa. Actorul a facut acest sacrificiu deoarece a fost un fan al manhwei originale si a dorit ca filmul sa fie o redare cat mai fidela a povestii lui Kang Pool. Mai mult decat atat, acesta a marturisit la conferinta de presa de la lansarea filmului ca a plans in momentul in care a citit prima data scenariul. In ce o priveste pe Ha Ji-won, aceasta a interpretat singura piesa la pian, luand pentru aceasta lectii de pian, desi studiase in copilarie pianul. Filmul a avut peste 6 milioane de dolari incasari la box-office in 2008, si aproape 1 milion de spectatori in salile de cinematograf.
Seung-ryong (Cha Tae-hyun) e ceea ce am putea numi “prostul satului”, locuind intr-un mic orasel rural din Coreea zilelor noastre. In urma unui incident din gimnaziu, a ajuns in aceasta situatie, devenind o povara pentru familia lui. Tatal ii murise mai demult, iar greul familiei era dus de mama lui. Dar cand mama lui moare, lui Seung-ryong ii ramane dificila misiune de a avea grija de singura persoana care mai reprezinta familia lui, sora lui mai mica, eleva. In gimnaziu s-a indragostit si pentru prima oara de una din colegele lui de clasa, Ji-ho (Ha Ji-won). Aceasta avea talent la pian, dar in urma unui incendiu pianul scolii ia foc iar talentul ei se risipeste in van. Din acea zi, Ji-ho nu a mai cantat la pian si a parasit scoala si oraselul ei natal. Anii au trecut, iar in prezent Ji-ho revine, din Europa, in oraselul unde si-a petrecut copilaria. Aici il reintalneste pe Seung-ryong, pe care nu il recunoaste. Ce nu stie ea e ca bietul Seung-ryong o astepta sa soseasca in fiecare zi, sus, pe deal. Prietenia dintre cei doi se reinnoada, dar viata nu este niciodata atat de simpla pe cat pare.
“Miracle of a Giving Fool” e o comedie dramatica simpla, emotionanta, care spune povestea unui tanar cu dizabilitati pentru care doua lucruri sunt importante in viata: sa aiba grija de sora lui mai mica si prima lui iubire. Filmul e interesant datorita perspectivei pe care o abordeaza cu prioritate, anume dragostea din interiorul unei familii, ce primeaza in fata povestii clasice de iubire a oricarui film de acest gen. In multe momente, ne da ocazia sa reflectam la ceea ce e cu adevarat important pentru noi, la motivul pentru a trai intr-o lume in care indiferenta si rautatea celor din jur pot distruge ceea ce Seung-Ryong incearca sa aduca pe chipul apropiatilor sai: un zambet de bucurie. El este “prostul satului”, insa isi indeplineste cu constiinciozitate misiunea pe care a primit-o de la mama lui inainte ca aceasta sa moara; si chiar reuseste mai mult decat atat: sa-i schimbe pe oamenii din jurul sau, sa-i faca sa reflecteze la ceea ce sunt ei cu adevarat. E uimitoare puterea de mobilizare pe care o are acest personaj care dincolo de boala de care sufera, ne da o adevarata lectie de umanitate. In final, personajul lui Ha Ji-won interpreteaza la pian o melodie clasica care iubitorilor de k-drame ar trebui sa le fie deja cunoscuta; este vorba de aceeasi melodie interpretata la pian de tristul Kwon Sang-woo la finalul emotionantei lui povesti de iubire din “Stairway to Heaven”.
Un film care cu siguranta va reusi sa va aduca zambetul pe buze, dar si lacrimi in ochi, o alta productie coreeana impresionanta care va va incanta. Vizionare placuta !
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
Champ (2011) – Cha Tae-hyun în cursa vieţii sale !
In toamna lui 2011, realizatorii coreeni au sperat sa dea marea lovitura cu productia “Champ”, in care au investit 5 milioane de dolari, insa filmul nu a fost deloc in fruntea box-office-ului, in saptamanile de dupa lansare. Poate pentru ca lumea l-a considerat neinteresant, fiind inspirat din lumea curselor de cai, un gen rar intalnit. S-a mizat mult pe revenirea pe marele ecran, la 2 ani de la megasuceesul lui “Speed Scandal”, a actorului de comedie Cha Tae-hyun. Dar surpriza a fost ca, poate pentru prima oara, acesta a avut un rol cu accente dramatice. Cum e sa vezi un comediant intr-o drama ? Uneori poate fi neplacut, pentru ca tot timpul te astepti sa-ti aduca buna dispozitie si zambetul pe buze, insa de aceasta data, Tae-hyun ne demonstreaza ca a ajuns la maturitate ca actor, si poate juca fara nici o problema si intr-un film de alt gen decat cel care l-a consacrat. Acesta o are ca “partenera” pe actorul copil Kim Soo-jung, o fetita de doar 7 ani ce s-a remarcat in spectacole de televiziune populare in Coreea, ca celebrul “Star Golden Bell” de la KBS. Intr-un rol secundar apare si simpaticul Kim Sang-ho (recent vazut in Moby Dick), Baek Do-bin (poate vi-l mai amintiti pe hwarang Bo-jong din Queen Seong-duk) sau Park Ha-sun (interpreta lui In Hyeon din “Dong Yi”). Filmarile au fost realizate pe insula Jeju, in Busan si in Japonia. Regia e semnata de Lee Hwan-kyung (“He Was Cool”), iar tema muzicala a filmului, melodia “Happiness” e cantata chiar de Cha Tae-hyun.
Seung-ho (Cha Tae-hyun) e un impatimit al hipismului, viata lui impartindu-se intre cursele de cai, in care alerga ca jocheu, si famlie – are o fiica de cativa ani, Yea-Seung, si planuieste sa se casatoreasca cu mama lui Yea-Seung. Dar un neasteptat accident de masina produs din vina lui ii distruge toate visele. Cea care urma sa-i devina sotie moare, iar el ramane cu dificila sarcina de a o creste pe Yea-Seung. Intre timp apare in viata lui o doctorita, care ii accepta pasiunea pentru calarit, si care isi asuma, tacit, rolul de mama pentru Yea-Seung. Viata merge inainte, iar Seung-ho revine pe hipodrom in calitate de jocheu. Lumea curselor de cai este una in care escrocii se implica in pariurile sportive, iar ponturile sunt foarte pretioase. In urma unei neintelegeri si a unei curse pierdute de Seung-ho, niste pariori cu legaturi in lumea interlopa pierd 1 milion de woni, si pornesc pe urmele lui Seung-ho pentru a-i cere socoteala. Pentru a scapa de acestia, Seung-ho o ia pe fiica lui si fuge pe insula Jeju. Aici insa o va cunoaste pe Wubak, un cal aproape salbatic, cu un handicap congenital la picioare, pe care il imblanzeste si care va deveni partenerul lui de curse, in ciuda defectului ei. Astfel, aventura poate sa inceapa…
Titlul filmului este unul cu dublu sens. In engleza, “Champ” poate insemna atat “campion” cat si “ratat”, iar cele doua sensuri ale cuvantului se regasesc in esenta filmului, ramanand la latitudinea fiecaruia ce varianta alege. De altfel, “Champ” are la baza o poveste reala, a unui cal de curse pe nume Luna. Aceasta a debutat in cursele de cai in anul 2004 pe hipodromul din Busan, castigand 13 din cele 33 de curse la care a participat. Luna avea un defect din nastere la picioare, dar cu toate acestea a reusit sa ajunga cel mai bun cal domestic de curse din Coreea din toate timpurile. In finalul filmului este prezentata o cursa senzationala a acestui cal, care a si inspirat una din cursele din film. Un film ce subliniaza prietenia dintre om si cal, dintre jocheu si partenerul sau de cursa, o lectie de viata de exceptie care lasa spectatorului o puternica impresie. Daca v-a impresionat “Seabiscuit”, in mod sigur “Champ” va va ramane mult timp in minte si-n suflet. O productie de nota 10 pentru intreaga familie, un nou cadou oferit in premiera de asiacinefil iubitorilor filmului coreean in plina sarbatoare a Pastelui.
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
Chilling Romance (Spellbound) (2011) – Son Ye-jin şi Lee Min-ki, magicienii „îndrãgostiţi” de fantome…
De Pasti, buna dispozitie se muta pe asiacinefil.com ! Una din cele mai de succes comedii romantice coreene ale anului 2011, “Chilling Romance” (cunoscut si sub numele de “Spellbound”) poate fi urmarit, acum, subtitrat in limba romana. Filmul marcheaza revenirea pe marele ecran a minunatei Son Ye-jin (cea care ne-a delectate weekend-urile cu rolul principal din serialul “Summer Scent”), dupa roluri de succes in filme precum “Lovers Concerto”, “A Moment to Remember”, “April Snow”, “Art of Seduction” sau “Open City”. Si desi filmul e o comedie romantica cu accente horror, actrita tot se incapataneaza sa ne arate ca are cei mai tristi ochi din cinematografia coreeana. In rolul principal masculin apare o alta vedete Hallyu, nimeni altul decat Lee Min-ki ce a putut fi vazut in filme precum “Romantic Island”, “Oishii Man”, “Haeundae” sau “Humming”. Doi actori deosebiti ce fac roluri extraordinar de comice intr-un film cu aproape 19 milioane de dolari incasari in Coreea si cu peste 3 milioane de bilete vandute in salile de cinematograf. Acest lucru indica clar succesul de care s-a bucurat acest film dar si popularitatea actorilor. In plus, scenariul este unul original, cu rasturnari de situatie si, lucrul cel mai important, nu este un film realizat dupa clisee. E un film ce transmite prospetime, buna dispozitie si putina tensiune ce duce la un final multa vreme indecis.
Ma Jo-gu (Lee Min-ki) e un tanar magician ce da reprezentatii in strada. Intr-una din seri, zareste in public o tanara bizara, cu o privire trista, care nu zambea la niciunul din trucurile magicianului. Curios, Jo-gu o urmareste, iar intalnirea cu ea ii va schimba destinul. Tanara este Yu-Ri, si accepta imediat sa lucreze la compania pe care Jo-gu o pune pe picioare, jucand rolul fantomei intr-unul din numerele de succes ale acestuia. Dar dincolo de succesul de care ajunge sa se bucure acest numar, Yu-Ri este ceea ce asiaticii numesc o “hikikomori”, adica o persoana timida, retrasa, inchisa in lumea ei. Mereu refuza iesirile cu echipa, in oras, si mai are un mare defect: are nefericita “sansa” de a vedea fantome. Desi toata lumea o considera o ciudata, Jo-gu e singurul care incearca sa o abordeze si sa se apropie de ea. Odata ajuns in universul ei, ajunge si el sa vada fantome. Ceea ce ajunge sa-i apropie si, mai apoi, sa se indragosteasca unul de celalalt e frica de aceste fantome ce-si fac aparitia in cele mai neasteptate momente. Si impreuna vor invata, pas cu pas, cum sa-si invinga frica, aceasta experienta apropiindu-i iremediabil.
O comedie savuroasa ce se imbina intr-un mod cu totul neasteptat cu un gen – thriller/horror – care in ultimii ani a fost aproape abandonat de cineastii coreeni. Au mai existat de-a lungul timpului astfel de experimente (cel mai cunoscut e “Ghost House”), dar imbinarea acestor doua genuri, cu un adaos de romantism si fantezie rar ne-a fost dat sa vedem la coreeni. Regia si scenariul sunt semnate de Hwang In-Ho, un debutant in domeniul regiei, dar un foarte apreciat scenarist in special de comedii (are peste 6 scenarii de film la activ). Iar debutul in regie se poate spune ca a fost unul reusit, filmul avand consistenta si o alternanta de la comic la dramatic trecuta prin filtrul suspansului. In special Son Ye-jin are o interpretare plina de culoare si fantezie, cand zambeste, cand intra in pielea unei autentice hikikomori, cu aceeasi ochi tristi cu care ne-a atras atentia acum 9 ani in “Summer Scent”. Lee Min-ki este convingator, dar putea avea mai multa rautate si nerv in interpretare. Personajele secundare sunt comice si intretin atmosfera, iar filmul, in general, nu iti da impresia ca undeva pe parcurs ti-ai putea pierde interesul pentru el. Urmariti-l, nu veti avea decat de castigat aproape doua ore de buna dispozitie si sansa de a revedea niste actori pe care in mod sigur ii indragiti deja.
Cinematograful de mahala, cu cativa specatatori numai derbedei si haimanale, zgomotosi si neciopliti, membrii ai bandelor de cartier, nu e cel mai potrivit loc pentru o fata cumite ca Soo-Yeon, dar asta e locul ei de munca. Agresata verbal de un tanar, este salvata in mod violent de In-Ha, care-i innapoiaza cutiuta muzicala, fericit c-a gasit proprietara, dar e rasplatit cu o palma, pentru furtul bagajului.
Avem ocazia sa vedem o productie SBS din 2003, o productie despre mediile sordide ale lumii moderne si despre namolul la fel de sordid din care isi trag radacinile marile averi si “respectabilii” lor proprietari. Nu e o intamplare ca la un moment dat, filmul pe care-l vizioneaza protagonistul este ”Nasul”. Nu treceti cu nepasare peste detalii… ele spun foarte multe..
