Ce te faci când tu, ditamai lider de organizaţie criminală, pentru care orgoliul şi reputaţia sunt totul pe lumea asta, te trezeşti lovit ca de locomotivă de un oarecare, ce nu ţine cont de pretenţiile tale, şi care intenţionează nici mai mult nici mai puţin decât să te omoare? Pur şi simplu să te omoare!
Ce faci tu, poliţist coreean, care depui toate eforturile pentru a-l reduce la tăcere pe acest boss veros şi nemilos, şi a-i distruge afacerile necurate cu automate de jocuri măsluite, în ciuda faptului că îi are la degetul mic pe mai-marii poliţiei, inclusiv pe şeful tău care face orice să-ţi pună beţe în roate?
Singurul care nu se-ntreabă ce să facă e diavolul, Kang Kyeong-ho, supranumit K, mânat de un singur gând: să ucidă. Nu contează pe cine, doar să ucidă. Are metoda lui personală: loveşte uşor maşina din faţă obligându-l pe şofer să coboare. Aparent se vor înţelege ce să facă pentru a beneficia de asigurări, dar agresorul, profitând de neatenţia şoferului, îl înjunghie de mai multe ori, lăsându-l într-o baltă de sânge. Nu există un profil al victimei: ucide pe oricine ajunge cu maşina într-o zonă mai retrasă.
Greşeala lui e că s-a legat de cine nu trebuia: de gangsterul Jang Dong-soo, interpretat de popularul actor Ma Dong-seok, un munte de om, pe care nu l-a putut răpune, ba chiar norocul l-a ferit de a o păţi mult mai rău. Iar ghinionul lui a fost că poliţistul, al cărui nume nu e dezvăluit deloc în film, interpretat de Kim Mu-yeol, îl bănuieşte ca ucigaş în serie datorită modului de operare şi a uciderii victimelor la întâmplare. Amândoi, deci, şi gangsterul, şi poliţistul, se găsesc de aceeaşi parte a baricadei, şi nu trece mult până formează o alianţă pentru prinderea diavolului, fiecare însă mânat de propriile obiective. Vi le-aş putea spune, dar n-ar mai avea atunci farmec vizionarea filmului. În orice caz, e interesant să vezi două categorii antagonice mergând împreună la vânătoare. Un film antrenant şi palpitant, care cu siguranta va fi gustat de amatorii genului de acţiune.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate de lasedan (Asia Team Romania).

Prezentare realizata de lasedan – asiacinefil

DEJA VU, 2018, Coreea de Sud, Thriller/Mister, SUBTITRARE IN ROMANA

Scris si regizat de debutantul Ko Kyung-min, “Deja Vu” (2018) se constituie intr-o incercare, cu mijloace financiare reduse, de construire a unui thriller de mister in pur stil coreean, care reuseste sa tina captiv spectatorul pana la final, in ciuda evidentelor stangacii in realizare. Genul a inflorit in ultimul deceniu si s-a reinventat continuu, in Coreea, pentru a supravietui in cele din urma prin ingeniozitatea scenariilor, astfel se explica cum un film de mana a doua are capacitatea de a atrage atentia publicului in conditiile absentei unor staruri de prima mana pe afis. Lee Chun-hee e, de departe, cel mai cunoscut nume din distributie, insa nu este si personajul central in jurul caruia pivoteaza povestea. Acesta interpreteaza un politist plictisit caruia ii cade din senin i… [CONTINUAREA AICI]

THE WRATH, 2018, Coreea de Sud, Horror/Mister/Epoca, SUBTITRARE IN ROMANA

“The Wrath” (2018) este al doilea film de lungmetraj al regizorului Yoo Young-seon, regizorul serialului de succes “Vampire Detective”, un cineast pasionat de genul horror/mister care nu se dezminte nici de aceasta data, regizand practic un remake dupa un horror clasic coreean din 1986, “Cry of a Woman” (sau “Woman’s Wail”). In ciuda faptului ca vorbim de o productie realizata cu buget redus, ce a obtinut doar 470.000 de dolari la box-office, aceasta a fost vanduta in nu mai putin de 20 de tari inca dinainte de data premierei. Cea mai cunoscuta actrita din distributie e Seo Young-hee, ce are o prestatie ce aminteste de anteriorul rol dintr-un film horror, “Bedevilled”, in timp c… [CONTINUAREA AICI]

THE DUDE IN  ME, 2019, Coreea de Sud, Comedie/Fantezie, SUBTITRARE IN ROMANA

Regizorul si scenaristul Kang Hyo-jin a debutat in 2007 cu drama “Punch Lady”, insa abia in 2010 a obtinut o oarecare notorietate cu comedia de actiune “Twilight Gangsters”, in care trei bunicute incearca sa-si implineasca visul de o viata – o calatorie in Hawaii – dand spargere la o banca. Abia in 2015 reuseste lovitura carierei de pana atunci cu “Wonderful Nightmare”, ce i-a adus 6,6 milioane de dolari incasari. “The Dude in Me”, lansat in acest an, vine dupa doua productii modeste ce l-au aruncat intr-un con de umbra, insa revenirea in prim plan e una reusita: filmul a fost un neasteptat succes de box-office, obtinand incasari de 14,6 milioane de dolari. Productia imbina comedia cu fantezia, o reteta ce prinde foarte bine in Coreea, adresandu-se tuturor categoriilor de varsta, si chiar daca nu are o distributie cu nume foarte mari in prim plan, filmul a reusit sa capteze atenti… [CONTINUAREA AICI]

TWILIGHT: SAYA IN SASARA, 2014, Japonia, Drama/Fantezie/Familie, SUBTITRARE IN ROMANA

“Twilight: Saya in Sasara” (2014) readuce in prim plan, cu o sensibilitate aparte, un subiect definitoriu pentru cinematografia japoneza, familia si valorile ei. Regizorul Yoshihiro Fukagawa reuseste o excelenta ecranizare a romanului “Sasara Saya” al lui Tomoko Kano, publicat in 2001, filmul dominand box-ofice-ul japonez in weekendul premierei. Yo Oizumi (pe care l-am vazut in “Kakekomi”, “Bread of Happiness” sau “Fullmetal Alchemist”) interpreteaza rolul principal masculin, in timp ce actrita Yui Aragaki, ce avea doar 26 de ani la data filmarilor, interpreteaza primul rol de mama din cariera (anterior a mai putut fi vazuta in “Wings of Kirin” si “Ballad”), fiind adevarata protagonita a productiei. Filmul… [DETALII AICI]

THE FALLEN ANGEL (NO LONGER HUMAN), 2010, Japonia, Drama/Biografic, SUBTITRARE IN ROMANA

“Fallen Angel” (2010) (cunoscut cu titlul initial de “No Longer Human”) a fost ultimul film al regizorului japonez Genjiro Arato, care 6 ani mai tarziu se stingea din viata la varsta de 70 de ani. Acesta a adaptat scenariul filmului dupa un cunoscut roman, “Ningen Shikkaku” (“No Longer Human”), scris de unul din cei mai remarcabili scriitori japonezi ai secolului XX, Osamu Dazai. In fapt, “No Longer Human” este un roman autobiografic, considerat capodopera intregii creatii literare a lui Dazai, fiind cel de-al doilea cel mai bine vandut roman din Japonia din toate timpurile, dupa “Kokoro” al lui Natsume Soseki. In ziua de azi, scrierile lui Osamu Dazai sunt considerate clasice pentru literatura japoneza, stilul lui fiind unul semi-autobiografic, cu multe experiente traite in viata reala de scriitor si transpuse in scrierile lui. Influentat de scriitori precum Ryunosuke Akutagawa sau Fyodor Dostoievski, Osamu Dazai e un personaj celebrat in Japonia, dar aproape cvasi-necunoscut in lumea occidentala, foarte putine din scrierile lui fiind traduse in alte limbi (din fericire iubitorii de… [CONTINUAREA AICI]

 

Scris si regizat de debutantul Ko Kyung-min, “Deja Vu” (2018) se constituie intr-o incercare, cu mijloace financiare reduse, de construire a unui thriller de mister in pur stil coreean, care reuseste sa tina captiv spectatorul pana la final, in ciuda evidentelor stangacii in realizare. Genul a inflorit in ultimul deceniu si s-a reinventat continuu, in Coreea, pentru a supravietui in cele din urma prin ingeniozitatea scenariilor, astfel se explica cum un film de mana a doua are capacitatea de a atrage atentia publicului in conditiile absentei unor staruri de prima mana pe afis. Lee Chun-hee e, de departe, cel mai cunoscut nume din distributie, insa nu este si personajul central in jurul caruia pivoteaza povestea. Acesta interpreteaza un politist plictisit caruia ii cade din senin in mana in caz aparent banal, a carui invstigare scoate la lumina cateva secrete bine ascunse. Personajul principal al povestii e interpretat de fosta cantareata k-pop convertita in actrita Nam Gyu-ri, ce cocheteaza de 8 ani cu industria de film si de televiziune din Coreea, aflata la primul rol principal din cariera. Desigur, personajul ei atrage intreaga atentie, concentrand tot misterul povestii in jurul sau, insa in ciuda eforturilor depuse, actrita isi arata limitele in destule ipostaze, nereusind sa se ridice la inaltimea unui astfel de rol intr-un astfel de gen. Mult mai bine se descurca Lee Gyu-han, in rolul logodnicului tinerei, un actor de roluri secundare cu vasta experienta in seriale de weekend, de familie, al carui personaj are rolul de a incurca putin banuielile spectatorului. Scenariul este in aparenta destul de fluid, insa contine multe scapari, atentii acordate unor detalii inutile, fara relevanta pentru povestea finala. Cu toate acestea, reuseste sa te tina captiv pana la final, ceea ce este o realizare suficienta pentru o productie de acest nivel (ca fapt divers, filmul a obtinut incasari de doar 330.000 $ la box-office-ul coreean).

Intr-o seara ca oricare alta, Ji-min (Nam Gyu-ri) si logodnicul ei Woo-jin (Lee Gyu-han), mergand cu masina pe un drum necunoscut, fac un accident si fug de la locul faptei. Marcata de incident, Ji-min urmeaza un tratament psihiatric recomandat de logodnicul ei, in conditiile in care constiinta ii spune ca cineva si-a pierdut viata in urma accidentului la care a fost martora. Aceeasi constiinta o indeamna sa mearga de bunavoie la politie si sa declare ca a fost martora la un accident, fiind deschisa o ancheta. La scurt timp, politia gaseste cadavrul unei caprioare, care pare a fi fost victima acestui accident, si nicidecum o fiinta umana. Trauma lui Ji-min se adanceste, devenind un mister cand incepe sa aiba halucinatii, pierzandu-si abilitatea de a distinge realitatea de fictiune. Sustinuta de aproape de logodnicul ei, urmandu-si cu strictete tratamentul medicamentos, secrete din trecutul ei ies la suprafata, complicand si mai mult intreaga poveste. Pe acest fundal, ancheta politiei avanseaza, iar misterul incepe, treptat, sa fie deslusit de cineva din umbra…

 

Traducerea si adaptarea au fost realizate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

“The Wrath” (2018) este al doilea film de lungmetraj al regizorului Yoo Young-seon, regizorul serialului de succes “Vampire Detective”, un cineast pasionat de genul horror/mister care nu se dezminte nici de aceasta data, regizand practic un remake dupa un horror clasic coreean din 1986, “Cry of a Woman” (sau “Woman’s Wail”). In ciuda faptului ca vorbim de o productie realizata cu buget redus, ce a obtinut doar 470.000 de dolari la box-office, aceasta a fost vanduta in nu mai putin de 20 de tari inca dinainte de data premierei. Cea mai cunoscuta actrita din distributie e Seo Young-hee, ce are o prestatie ce aminteste de anteriorul rol dintr-un film horror, “Bedevilled”, in timp ce tanara Son Na-eun, membra a trupei “A-Pink”, cunoscuta din mai multe telenovele, e pentru prima oara protagonista pe marele ecran, o actrita destul de putin experimentata ce mai are multe de invatat in domeniu. Lee Tae-ri, un tanar actor al carui nume real aminteste de un star al tinerei generatii, Lee Min-ho, e principalul actor al productiei, interpretand un saman. Regizorul a incercat sa aduca stilul horror-ului din anii ’80 intr-o productie de secol XXI, fara a se obosi prea mult sa realizeze o adaptare pe masura, motiv pentru care scenariul lui Park Jae-bum nu reuseste sa aduca dinamismul specific productiilor moderne.

In Joseonul secolului XIX, Myung-kyu, tanarul stapan al unei instarite familii aristocrate incearca sa rupa un blestem ce pare a duce spre stingerea familiei: nici o femeie din familie nu poate aduce pe lume un baiat, iar cand minunea se produce, urmasul moare in mod misterios. Intreaga situatie se datoreaza unui spirit malefic care controleaza familia tanarului stapan. Pentru a pacali spiritul, doamna Shin (Seo Young-hee), stapana casei, apeleaza la un sclav, Yeon-du, care isi intra in rolul de tanar stapan si caruia ii gaseste o sotie, pe Ok-boon (Son Na-eun), o tanara orfana adusa in familie doar pentru a purta copilul falsului tanar stapan. Substituirea tanarului stapan era necesara din cauza blestemului, care spune ca in noaptea nuntii, spiritul malefic ia viata fiului stapanului casei, in scopul de a stinge spita familiei. Intre timp, tanarul stapan Myung-kyu poneste in cautarea Ucigasului Demonului, o sabie legendara despre care se spune ca omoara spiritele malefice…

“The Wrath” are toate ingredientele necesare unui film horror, iar plasarea povestii in decorul dinastiei Joseon de secol XIX nu ar trebui decat sa faca si mai captivanta povestea. Insa filmul isi are limitele sale prin faptul ca regizorul a insistat – probabil din cauza constrangerilor bugetare – sa realizeze un film puternic ancorat in atmosfera filmelor de groaza din anii ’80, limitate in mijloacele de exprimare. Replicile aproape sablonate si previzibile, povestea ce curge intr-o singura directie, fara planuri secundare care sa o diversifice si sa o faca mai interesanta, efectele speciale de calitate foarte slaba, machiaje inspaimantatoare, momente de tensiune prea banale sau povesti mult prea familiare fac din “The Wrath” o productie ancorata in alte vremuri, nicidecum una dinamica, care sa aduca ceva inedit. Or, se stie, fara a aduce ceva nou, surprinzator, in special in genul horror, atat de exploatat in numeroase cinematografii, rezultatul final nu poate fi decat unul de duzina. Desi filmul nu-si depaseste conditia, prestatia actritei Seo Young-hee este peste nivelul productiei, iar povestea in sine este suficient de atragatoare pe alocuri pentru fanii genului pentru a captiva atentia, desi pe alocuri prea statica. Un film ce merita vazut o data, insa care cu siguranta va fi repede uitat… Il puteti incerca.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Regizorul si scenaristul Kang Hyo-jin a debutat in 2007 cu drama “Punch Lady”, insa abia in 2010 a obtinut o oarecare notorietate cu comedia de actiune “Twilight Gangsters”, in care trei bunicute incearca sa-si implineasca visul de o viata – o calatorie in Hawaii – dand spargere la o banca. Abia in 2015 reuseste lovitura carierei de pana atunci cu “Wonderful Nightmare”, ce i-a adus 6,6 milioane de dolari incasari. “The Dude in Me”, lansat in acest an, vine dupa doua productii modeste ce l-au aruncat intr-un con de umbra, insa revenirea in prim plan e una reusita: filmul a fost un neasteptat succes de box-office, obtinand incasari de 14,6 milioane de dolari. Productia imbina comedia cu fantezia, o reteta ce prinde foarte bine in Coreea, adresandu-se tuturor categoriilor de varsta, si chiar daca nu are o distributie cu nume foarte mari in prim plan, filmul a reusit sa capteze atentia publicului coreean prin nota sa optimista. Jin Young, fost membru al trupei k-pop B1A4, are primul sau rol principal pe marele ecran, dupa ce a debutat in 2014 cu un rol secundar in mega-succesul “Miss Granny” si a aparut in roluri secundare in seriale de televiziune precum “Warm and Cozy”, “Love in the Moonlight” sau “Persevere, Goo Hae-ra”. Cunoscutul Park Sung Woong e partenerul sau de nazbatii, insa desi e creditat cu rol principal, mai degraba acesta sustine protagonistul dintr-un rol oarecum secundar ca intindere si numar de scene. Pe langa ei, in roluri secundare apar figuri cunoscute ale filmului coreean, precum Ra Mi-ran, Lee Joon-hyuk, Kim Kwang-kyu sau Kim Hong-fa.

Jang Pan-su (Park Sung Woong) e un gangster care se respecta, arogant si mereu imbracat la patru ace, atent la cele mai mici detalii cand vine vorba de propria imagine dar si de succesul afacerilor companiei pe care o conduce. E casatorit cu fiica presedintelui Han, ce i-a dat puterea de a conduce compania, insa relatia lor de cuplu e una destul de rece. Intr-una din zile se decide sa manance un ramen cu macrou asa cum obisnuia in urma cu un deceniu, insa constata ca restaurantul unde ultima oara il servise avea un cu totul alt proprietar, o doamna artagoasa al carei meniu nu ii cade deloc bine. Mai mult, se alege si cu nota de plata consistenta a unui elev tocilar si mare amator de mancare. Pentru generozitatea de a-i fi platit consumatia tanarului elev, misterioasa proprietara a localului ii promite o favoare. In aceeasi zi, un tanar se prabuseste de pe o cladire exact peste el, ajungand amandoi in spital. Cand isi revine, Jang constata ca se afla in corpul celui care cazuse de pe cladire, nimeni altul decat Kim Dong-hyun (Jin Young), elevul caruia ii platise consumatia, in timp ce corpul lui zace pe un pat la Terapie Intensiva, in coma profunda. Aflat in trupul unui adolescent cu 30 de ani mai tanar decat el, Jang incearca sa se acomodeze la rigorile vietii de licean, deloc lipsite de pericole, mai ales ca Dong-hyun este un fricos terorizat de batausii clasei. Urmeaza o poveste plina de momente amuzante si rasturnari de situatii, asa cum ii sade bine unei comedii…


Publicul coreean a primit cu bratele deschise aceasta comedie fantezista in conditiile in care de ani buni genul a avut de suferit in Coreea din cauza lipsei de originalitate a scenariilor. Nici “The Dude in Me” nu se poate spune ca are la baza o idee originala, insa parca reuseste sa aduca buna dispozitie fara prea mari eforturi, ceea ce inseamna ca scopul realizatorilor a fost atins. Schimbarea sufletelor intre doua corpuri ? Hm, o idee consumata de mult la Hollywood, abordata de cateva ori si in cinematografia coreeana, chiar cu actori mai importanti in distributie. E surprinzator cum un asemenea scenariu poate avea, inca, un succes atat de mare in Coreea, o tara cu un public cinefil extrem de pretentios cand vine vorba de originalitate (poti distribui cei mai mari actori ai momentului in rolurile principale, tot degeaba o faci daca filmul nu are acel vino-ncoa’ care sa-l recomande din vorba in vorba si sa umple salile de cinema). Si mai suprinzator e cum a reusit sa cucereasca peste 1,5 milioane de spectatori prestatia unui actor – Jin Young – cvasi-necunoscut in lumea filmului, cu o popularitate in crestere pe micul ecran, care a facut practic un rol dublu, jumatate din film aparand in ipostaza de tocilar supraponderal, total neatragator din punct de vedere fizic, care mai apoi se transforma intr-un Don Juan ce are toate fetele la picioare, mai putin pe cine trebuie. Daca faceti un joc al imaginatiei si vi-l inchipuiti pe actorul Park Sung Woong rostind replicile lui Jin Young din pielea lui Jin Young, veti avea o uriasa surpriza. E evident ca tanarul actor l-a studiat in amanunt pe seniorul sau in materie interpretativa, rezultatul fiind impresionant. Cu toate astea, daca ar mai fi adaugat ceva carisma personajului sau, Jin Young ar fi avut o prestatie perfecta, insa pentru primul rol principal al carierei nu dezamageste. Park Sung Woong da consistenta actiunii, insa are un numar mult redus de scene in care apare, prezenta lui mult mai activa in scenariu putand constitui un atu ce a fost ratat de realizatori. Remarcabila e ca de obicei prestatia lui Ra Mi-ran, o actrita foarte indragita in Coreea, care de fiecare data cand e distribuita intr-un rol secundar reuseste sa creeze o atmosfera pe placul spectatorilor. “The Dude in Me” nu e genul de comedie exploziva, cu gaguri sau parodieri care sa starneasca hohote continue de ras, insa are o doza decenta de umor si de buna dispozitie care face agreabila vizionarea lui. Asadar, daca sunteti cumva in cautarea unui film relaxant, acesta e o alternativa ce nu trebuie evitata.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

“Twilight: Saya in Sasara” (2014) readuce in prim plan, cu o sensibilitate aparte, un subiect definitoriu pentru cinematografia japoneza, familia si valorile ei. Regizorul Yoshihiro Fukagawa reuseste o excelenta ecranizare a romanului “Sasara Saya” al lui Tomoko Kano, publicat in 2001, filmul dominand box-ofice-ul japonez in weekendul premierei. Yo Oizumi (pe care l-am vazut in “Kakekomi”, “Bread of Happiness” sau “Fullmetal Alchemist”) interpreteaza rolul principal masculin, in timp ce actrita Yui Aragaki, ce avea doar 26 de ani la data filmarilor, interpreteaza primul rol de mama din cariera (anterior a mai putut fi vazuta in “Wings of Kirin” si “Ballad”), fiind adevarata protagonita a productiei. Filmul spune povestea Sayei (Yui Aragaki), o tanara mama a unui splendid baietel de doar 4 luni, Yuusuke, care ramane orfan, capul familiei, Yuutaro (Yo Oizumi) pierzandu-si viata in urma unui tragic accident de circulatie. Yuutaro (sau Yuu-chan, cum ii spune Saya) era un comediant ratat, la ale carui reprezentatii sala era mereu goala si nu radea nimeni. Cel putin pana cand in viata lui a aparut Saya, singura persoana mereu prezenta la spectacole ce era cu zambetul pe buze. Dupa tragicul sfarsit, Yuutaro devine fantoma si asista neputincios la greutatile prin care trebuie sa treaca tanara lui sotie, pe care o considera nepregatita pentru a infrunta rautatea lumii. In plus, tatal lui, cu care avea o relatie foarte rece dupa ce nu a fost alaturi de sotia lui cand aceasta s-a stins, vine la funeralii si isi exprima intentia de a-si lua nepotul si de a-l creste de unul singur, fapt ce o ingrijoreaza nu doar pe Saya, care nu stia ca sotul ei ar avea un tata in viata, ci si pe Yuutaro. E momentul in care un fenomen supranatural se petrece, iar Yuutaro reuseste sa ia legatura cu Saya…

Filmul este o drama de familie cu accente de fantezie care cu siguranta va impresiona iubitorii genului prin simplitatea si sinceritatea trairilor redate de protagonisti. In centrul povestii e o tanara mama singura, Saya, care se vede in situatia de a trebui sa-si creasca de una singura copilul in urma disparitiei tragice a sotului ei. Saya e, de fapt, imaginea tipica a sotiei japoneze iubitoare, simpla si docila, care daca la inceput pare fragila, invata, in fata greutatilor, sa se descurce pe cont propriu si sa-si depaseasca fragilitatea. Isi iubeste mult sotul si fiul, tanjeste dupa o familie pe care niciodata n-a avut-o (toti cei dragi s-au stins unul dupa altul, viata ei find o continua peregrinare intre casele rudelor mai apropiate sau mai indepartate care au crescut-o) si din aceasta cauza isi dedica viata acestei familii dobandite in urma casatoriei cu Yuutaro, iubind-o fara regrete. Poate drama lui Yuutaro este la fel de profunda ca a ei, cu deosebirea ca Saya nu a stiut nici un moment ceea ce sotul ei a ales sa ascunda de ea. El considera ca tatal lui a murit de mult, si cum mama lui murise si ea, impartasea aceeasi soarta cu Saya, astfel ca apropierea lor a fost mult mai rapida. Cu aceste rani in suflet, tanarul cuplu si-a pierdut, asadar, increderea in familie si in valorile ei, dar cei doi nu au ezitat sa-si intemeieze ei insisi propria familie si, astfel, sa redescopere semnificatia ei. Dar poate familia supravietui grelei incercari a pierderii stalpului ei de sprijin ? Saya se zbate sa isi demonstreze ca poate fi o buna mama, in ciuda lipsei de experienta si, treptat, descopera acele valori interioare pe care le poseda dintotdeauna dar pe care nu le constientiza, care ii au puterea de a merge mai departe in ciuda tuturor piedicilor. Un film sensibil, cu multe lectii de viata emotionante, care cu siguranta nu va fi usor de uitat…

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Nascut intr-o familie instarita, Oba Yozo (Toma Ikuta) e un copil ce aparent are o copilarie fericita. Locuieste intr-o resedinta somptuoasa, are o intreaga armata de servitori la dispozitie, e tratat regeste si, de ziua lui, marele vis i se implineste: tatal lui ii permite sa fie plimbat cu caleasca. Insa dincolo de luxul acestei vieti aparent fericite se ascund mari frustrari date de lipsa de afectiune a parintilor, care il fac la un moment dat pe micutul Oba sa exclame: “Imi pare rau… ca m-am nascut !”. In perioada adolescentei, un coleg de clasa, vazandu-i desenul iesit din comun, ascuns cu grija intr-un dulap, ii prevede un viitor stralucit ca desenator, spunandu-i ca femei frumoase vor roi in jurul sau, fascinate de talentul sau. Ulterior, Oba il cunoaste pe Horiki (Yusuke Iseya), un pictor ratat care mereu ii cere bani imprumut, si care vede talentul din el, sugerandu-i sa il urmeze pentru a i-l cizela. In acest mod cei doi devin prieteni apropiati, Oba ajungand in anturajul mai mult sau mai putin artistic al lui Horiki, inconjurat de femei frumoase si alcool. Curand insa depresia va pune stapanire pe Oba, viata lui incepand sa se afunde in patima alcoolului si a propriilor esecuri ca fiinta umana.

“Fallen Angel” (2010) (cunoscut cu titlul initial de “No Longer Human”) a fost ultimul film al regizorului japonez Genjiro Arato, care 6 ani mai tarziu se stingea din viata la varsta de 70 de ani. Acesta a adaptat scenariul filmului dupa un cunoscut roman, “Ningen Shikkaku” (“No Longer Human”), scris de unul din cei mai remarcabili scriitori japonezi ai secolului XX, Osamu Dazai. In fapt, “No Longer Human” este un roman autobiografic, considerat capodopera intregii creatii literare a lui Dazai, fiind cel de-al doilea cel mai bine vandut roman din Japonia din toate timpurile, dupa “Kokoro” al lui Natsume Soseki. In ziua de azi, scrierile lui Osamu Dazai sunt considerate clasice pentru literatura japoneza, stilul lui fiind unul semi-autobiografic, cu multe experiente traite in viata reala de scriitor si transpuse in scrierile lui. Influentat de scriitori precum Ryunosuke Akutagawa sau Fyodor Dostoievski, Osamu Dazai e un personaj celebrat in Japonia, dar aproape cvasi-necunoscut in lumea occidentala, foarte putine din scrierile lui fiind traduse in alte limbi (din fericire iubitorii de literatura japoneza din Romania au sansa sa lectureze unul din romanele sale celebre, “Amurg”, tradus in romana). In acelasi timp, Dazai a ramas in istoria literaturii japoneza si ca una din figurile literare cele mai infame, datorita vietii lui tumultoase, alimentate de anturajul femeilor cu moravuri usoare si de o constanta lupta cu alcoolul si depresia, aceste elemente regasindu-se in scrierile sale, cu precadere in “No Longer Human”. Toate acestea au dus, in cele din urma, la sinuciderea sa in 1948, cand se afla pe culmile succesului, la doar 38 de ani. “No Longer Human”, care s-ar putea traduce “Descalificat a fi o fiinta umana”, e considerat de multi un fel de testament literar al scriitorului, in conditiile in care acesta si-a luat viata la scurt timp dupa publicarea ultimei parti a romanului sau.

Filmul din 2010, un omagiu adus marelui scriitor, il are in rolul principal pe Toma Ikuta (Brainman, Grasshopper, Prophecy, The Top-secret: Murder in Mind), aflat la debutul pe marele ecran, secondat de mereu fascinantul Yusuke Iseya (Shinjuku Swan 1 si 2, JoJo’s Bizarre Adventure, Joker Game, Mozu: The Movie). Productia, ce are o lungime de peste 130 de minute, i-a adus premiul pentru Cel mai bun debutant lui Toma Ikuta, a carui prestatie e cu adevarat remarcabila. Insa ritmul lent in care ne este dezvaluita povestea, durata extrem de lunga a filmului si lipsa acelei puternice voci narative din romanele lui Dazai (majoritatea narate la persoana intai) sunt tot atatea puncte slabe ale acestei realizari artistice de amploare, plasata in prima jumatate a secolului XX, intr-o Japonie marcata de un militarism exacerbat ce duce in cele din urma la invadarea Manciuriei. Personajul central, Oba Yozo, isi traieste drama in tacere, fara ca regizorul sa fi reusit sa transmita emotia data de o minutioasa analiza psihologica a unui personaj cazut in depresie. Isi iroseste viata in baruri, in anturajul femeilor frumoase care il atrag prea putin, iar focul pasiunii pentru desen e unul parca artificial, mult timp spectatorul nereusind sa realizeze care e, de fapt, acel lucru care face din acest personaj unul exceptional, mistuit de suferinta de a fi ignorat de propria familie. Ce e demn de remarcat la acest film sunt decorurile, atmosfera de inceput de secol XX recreata pana in cele mai mici detalii, stilul boem de viata al scriitorilor acelei perioade, elementele victoriene de decor, anumite nuante subtile prin care se incearca patrunderea in mintea personajului principal si, desigur, interpretarea lui Toma Ikuta. Per ansamblu, un film autobiografic tipic japonez, in care plusurile si minusurile se contopesc si lasa loc imaginatiei spectatorului, singurul in masura sa judece daca ceea ce regizorul Genjiro Arato ofera chiar reuseste sa reconstituie cu fidelitate drama lui Oba Yozo din celebrul roman al lui Osamu Dazai.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

„Firebird” (1997) a fost ultimul film regizat de Kim Young-bin, un regizor coreean exponential al anilor 90 ce a regizat cu precadere filme de actiune din genul „hard-boiled”. In Extremul Orient, la sfarsitul anilor 80 si de-a lungul anilor 90, industria de film din Hong Kong a imbratisat genul „hard-boiled” prin intermediul unui regizor necunoscut pe atunci, dar care avea sa devina unul din cele mai mari nume ale filmului chinezesc din toate timpurile, un anume John Woo. Colaborand cu actori precum Chow Yun-fat, Tony Leung sau Andy Lau, filmele lui Woo au ajuns in scurt timp celebre si extrem de populare, lansand o moda in Extremul Orient, la care a incercat sa se alinieze si Coreea de Sud, prin mijloacele sale financiare mult mai reduse. Regizorul Kim Young-bin a fost unul exponential pentru acest gen de filme, „hard-boiled”, in Coreea, cu antieroi, femei fatale, spioni sau suspecti de serviciu prinsi in paienjenisul unor jocuri periculoase, filme de actiune nu de putine ori violente si presarate cu scene „fierbinti” in masura a reda cat mai realist decrepitudinea caracterului uman. Colaborand cu legenda filmului coreean Im Kwon-taek (la „The General’s Son”), cel mai exponential regizor din toate timpurile din Coreea, Kim Young-bin si-a imbunatatit calitatea productiilor de la un film la altul, cea mai cunoscuta realizare a sa fiind, de departe, „The Terrorist” (1995). Scenele de actiune au devenit mult mai fluide, iar in privinta scenariilor a incercat sa le dea o oarecare profunzime, analizand cat mai complex posibil pentru un film de actiune protagonistul, de obicei un barbat aratos dar lasat fara alte alternative decat violenta pentru a-si exprima furia impotriva discriminarii si nedreptatii la care il supune societatea. In rolul principal din „Firebird” il vedem pe tanarul Lee Jung-jae, ce avea in 1997 doar 24 de ani si se afla la abia al treilea rol intr-un film, remarcandu-se deja pe micul ecran in cateva seriale, cel mai notoriu fiind „Sandglass” in 1995. Rolul negativ ii revine actorului Son Chang-min, un cunoscut actor in anii 90, care s-a reprofilat ulterior spre lumea serialelor de televiziune (poate cea mai celebra interpretare a acestuia fiind rolul Shin Don din serialul omonim din 2005).

Peter, pe numele real Kim Young-ho (Lee Jung-jae), e un pierde-vara ce hoinareste cu amica lui de ocazie pe unde apuca. In octombrie 1995, cei doi se afla in Macao, planuind sa se intoarca in Seul. Acolo, ea il cunoaste pe Kang Min-sub (Son Chang-min), fiul proprietarului recent decedat al Grupului Kyung Hee, unul din cele mai mari conglomerate din Coreea. Ea ii da tarcoale potentului afacerist, cuplandu-se cu el, prezentandu-i-l acestuia si pe Peter, ce-i aduce unele castiguri consistente la cazinou prin intuitia sa. Toate bune si frumoase pana cand intr-o seara, Min-sub ii da noii sale amice niste droguri, cautand senzatii tari pe plaja in plina noapte, iar fata moare. Cu complicitatea lui Peter, cadavrul fetei e aruncat in mare, iar Peter devine, de voie, de nevoie, un apropiat al lui Min-sub. Peste un an, Peter vine in Seul si ii cere lui Min-sub un singur lucru: sa-l accepte ca prieten si sa-l primeasca in anturajul sau. In scurt timp devine executantul acestuia, ocupandu-se de toate treburile lui murdare… insa Peter pare a avea un plan…

Titlul filmului, „Firebird” („Pasarea de Foc”) face referire, de fapt, la celebrul fenix, un simbol, in mitologie, al invierii, nemuririi si reinnoirii. In coreeana, „bulsajo” (titlul original al filmului) inseamna „pasare nemuritoare”, astfel ca el se transforma intr-o metafora a renasterii personajului principal, Peter, un anti-erou prin excelenta, din propria cenusa. Metafora se origineaza intr-un eveniment din trecutul personajului, cand acesta se spune ca a incendiat o biserica, renascand din cenusa fostei sale vieti pentru a dobandi tot ceea ce nu a avut vreodata: bunastare si chiar putina fericire. Din pacate, cladita pe cenusa altora. In ciuda faptului ca scenariul nu este neaparat unul iesit din comun, existand multe lipsuri in elaborarea lui (de exemplu nu aflam niciodata care era planul secret al lui Peter, un fir epic care e dezvoltat cu insistenta de regizor, pentru ca in final sa fim lasati fara vreo explicati a motivatiei sale) si avand evidente carente in realizare (se trece cu foarte mare usurinta si rapiditate peste unele momente din scenariu sau pur si simplu acestea sunt insirate intr-un ritm alert, fara a fi dezvaluite treptat, in tihna), „Firebird” ne propune un tanar actor – Lee Jung-jae – de o maturitate interpretativa ce avea sa anunte marele actor de mai tarziu. Lee Jung-jae e pur si simplu fascinant in rolul personajului sau, care dintre toate cele in preajma carora graviteaza e cel mai putin anti-erou cu putinta. E un pierde-vara care mereu asteapta o oportunitate de la viata, un fir de care sa se agate pentru viitorul sau. E orfan de mic si desi e crescut intr-un mediu – la o biserica romano-catolica – care ar fi trebuit sa-l indrepte spre o viata onesta, alege calea ratacirii si revoltei impotriva propriului destin, devenind un neadaptat. In astfel de filme, „hard-boiled”, ajungi sa te atasezi de anti-eroul din rolul principal, de care se indragostesc, desigur, si cele mai frumoase femei, dar acest anti-erou, conform regulilor genului, face ce face si mereu o sfarseste rau, nimerind din lac in put. Pentru ca de fapt renasterea lui Peter e mai degraba doar o iluzie de moment, o satisfactie efemera oferita de soartã unei persoane singuratice, prin fire croita spre o realizare pe cont propriu si prin mijloace proprii, aparent lipsita de sentimente dar care prin Lee Jung-jae ne demonstreaza ca poate avea si trairi mai profunde decat cele primare. Lee Jung-jae se transforma, treptat, din personajul total lipsit de sentimente si marcat de porniri animalice, ce degaja un aer de superioritate explicabil doar prin infatisarea sa angelica si printr-o siguranta de sine incontestabila, intr-un dandy agreabil, ce nu ezita sa-si arate latura sensibila femeilor fata de care incepe sa simta o oarecare simpatie data tocmai de fragilitatea lor in fata barbatilor din anturajul lor. Vazand drama acestora, transfomarea lor in obiecte de decor ale ambitiei nemasurate a lui Min-sub, brusc se naste in subconstientul sãu un sentiment de fraternizare ce depaseste granita formalului, transformandu-se prin filtrul sentimentelor in pasiune sincera si profunda. Iar de aici pana la un conflict deschis cu Min-sub nu mai e decat un pas. Un film de urmarit in mod expres pentru prestatia lui Lee Jung-jae, dar si pentru atmosfera specifica anilor 90 ce face aceasta productie inconfundabila ca stil de realizare. Astfel de filme nu se compara, calitativ, cu cele realizate in cinematografia coreeana din zilele noastre, dar vor ramane in istoria filmului pentru aceste mici subtilitati, ce le fac atat de speciale, desi obscure.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

“My New Sassy Girl” (2016) este mult-asteptatul sequel dupa filmul din 2001, productie care la vremea respectiva a adus o mare contributie la renasterea filmului coreean, odata cu explozia Valului Coreean (Hallyu). “My Sassy Girl” a fost un succes urias de box-office (peste 32 de milioane de dolari incasari la nivelul anului 2001 insemna un adevarat hit), transformandu-i pe cei doi protagonisti, Cha Tae-hyun si Jun Ji-hyun, in vedete peste noapte. De-a lungul anilor s-a mai incercat aceeasi reteta, in filme precum “Windstruck” (tot cu Jun Ji-hyun in rolul principal feminin) sau “Cyborg She”, s-a incercat reluarea temei in seriale de televiziune din Japonia si recent Coreea (in decor de epoca !), si chiar s-a incercat un pseudo-sequel in China in urma cu mai multi ani, dar niciuna din aceste productii nu a reusit sa se ridice la nivelul celei originale. In 2016, producatorii coreeni si chinezi si-au unit fortele si au realizat un sequel autentic vorbit in coreeana, chineza si japoneza (iata ce inseamna un succes pan-asiatic, pentru ca filmul din 2001 a devenit celebru nu doar in Extremul Orient, ci si pe intreg continentul), ce incearca sa reia povestea de unde a fost ea lasata. Cha Tae-hyun isi reia rolul atat de drag, al personajului Gyun-woo, dupa 15 ani, in timp ce partenera lui este de aceasta data Victoria Song, membra de origine chineza a trupei de fete f(x), aflata la debut pe marel ecran. In rolurile secundare ii vedem pe cunoscutul Bae Sung-woo, responsabil cu intretinerea bunei dispozitii alaturi de Cha Tae-hyun, pe japoneza Fuji Mina, dar si pe cunoscutul Choi Jin-ho, o figura cunoscuta a filmelor si serialelor coreene, in rolul necrutatorului director Kim. “My New Sassy Girl” a obtinut aproximativ 20,6 milioane de dolari incasari in intreaga lume, si desi nu a fost apreciat de publicul coreean, ce nu este un adept al sequel-urilor peste ani, a reusit sa capteze atentia in tari precum Filipine, Vietnam sau China. Regia e semnata de regizorul lui “Once in a Summer” (2006), Jo Geun-sik.

Dupa despartirea de fata care credea ca ii este destinata, ce se refugiaza la manastire, Gyun-woo (Cha Tae-hyun) nu o poate da uitarii. Criza e depasita cand, intr-o zi oarecare, e chemat de mama lui la spital, unde e oprit de o misterioasa tanara (Victoria) cu ochelari de soare, aflata intr-un carucior. Autoritara, aceasta ii da cateva ordine, dupa care ii dezvaluie adevarata identitate: e nimeni alta decat prima lui iubire, din copilarie. Amintirile ii revin brusc la suprafata dupa ce isi primeste corectia cuvenita, si mai apoi, la dorinta fetei, face un tur al Coreei cu aceasta. Isi amintesc de frumosii ani ai copilariei, de porecla hilara primita inca de atunci dar si de promisiunile facute la despartire, cum ca el trebuie sa o gaseasca oriunde ar fi ea, cand va fi mare. Cum ea doreste ca el sa-si tina promisiunea facuta cu 20 de ani in urma, cum ca se va casatori cu ea, Gyun-woo – un celibatar fara un loc de munca si fara vreo perspectiva – decide sa aplice pentru un job la o companie de telecomunicatii. Cand si aceasta ultima piedica in calea fericirii e trecuta si, fara a-si depune aplicatia e acceptat in echipa Oxford a companiei, cei doi in sfarsit se casatoresc… La scurt timp dupa atata miere, insa, viata isi arata si cealalta fata…

Fiind vorba de un sequel, cea mai buna premisa de la care trebuie sa pornesti in momentul in care incepi vizionarea este ca doar intr-un procent foarte mic, un sequel reuseste sa se ridice la nivelul sau sa depaseasca productia originala pe care o continua. Fara a avea vreo asteptare si considerand filmul unul de sine statator, fara comparatii inutile, exista sansa ca privind “My New Sassy Girl” sa ramai cu o impresie placuta, asa cum de obicei o comedie romantica reuseste sa ti-o lase. Nu-l mai avem pe acel Cha Tae-hyun de acum 15 ani, dornic de afirmare si in lumea filmului (dupa ce devenise pe atunci cunoscut pe micul ecran si in lumea muzicala – a nu se uita celebrul lui hit “I Love You” de la inceputul anilor 2000), nici Cha Tae-hyun nu mai e la fel de tanar si plin de vigoare ca atunci, insa ramane acelasi comediant iubit de public care reuseste sa ne faca sa zambim prin spiritul sau mereu optimist si vesel. Victoria, in rolul fetei obraznice, preia multe din ceea ce personajul lui Jun Ji-hyun a lasat in urma, astfel ca brutalitatea ei fizica nu face decat sa completeze personajul nou aparut in viata lui Gyun-woo, de fapt reaparut, caci vorbim e prima lui iubire. Fiind vorba de o coproductie coreeano-chineza, prezenta mai multor elemente ce amintesc de China si traditiile chinezesti nu e deloc intamplatoare. “My Sassy Girl” in mod evident nu avea nevoie de un sequel, insa asocierea celor doua companii de productie a avut un public tinta: cel chinezesc. De aceea fata de care Gyun-woo se reindragosteste peste ani e o chinezoaica, nunta se realizeaza pe meleaguri chinezesti, intr-o comunitate traditionala, si nu e putine ori dialogurile sunt chiar in chineza. Telul producatorilor a fist doar partial atins, caci pe piata chinezeasca filmul nu a obtinut mai mult de 5 milioane de dolari incasari. Insa spre deosebire de alte coproductii coreeano-chineze anterioare, “My New Sassy Girl” e una chiar reusita, realizata din perspectiva coreeana. Si un lucru demn de remarcat e faptul ca lipsesc accentele melodramatice, o caracteristica a productiilor coreene de gen. Filmul e amuzant, usor de urmarit, cu prestatii bune ale protagionistilor si actorilor din rolurile secundare, atmosfera lui generala fiind una optimista, de buna dispozitie. Productia contine si unele ironii inteligent plasate ce speculeaza naivitatea turistilor ce vin sa viziteze Coreea, ce au o impresie idilica despre aceasta si pe care ghizii turistici nu ezita sa o alimenteze dand o senzatie de magnitudine unor lucruri minore precum un camp de orez sau un munte, care peste tot in lume arata la fel, dar care, daca sunt coreene, sunt ceva special, nu ? Umorul e dus la cote maxime prin parodierea unor filme celebre, cum e cazul lui “2046” a lui Wong Kar-wai, si prin imaginatia regizorului, ce reuseste cateva momente memorabile, peste valoarea de ansamblu a filmului. Una peste alta, privit de sine statator, nu ca un sequel propriu-zis care automat te impinge spre tentatia unei comparatii, “My New Sassy Girl” e un film relaxant, amuzant si cu un scenariu ofertant, ce ofera o experienta placuta amatorilor genului comedie-romantica si ocazia reintalnirii cu unul din cei mai buni comedianti ai Coreei, Cha Tae-hyun.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) epntru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Lee Chang-dong, unul din cei mai apreciati si premiati regizori coreeni din toate timpurile, revine dupa o pauza de 8 ani, prezentandu-ne o poveste despre invidie si triunghiuri amoroase cu final tragic. Noul sau film, “Burning” (2018), a depasit ca numar de premii si nominalizari orice alta productie anterioara a sa. Daca pana la “Burning”, “Poetry” (2010) si “Oasis” (2002) au reprezentat cele mai premiate filme ale lui Chang-dong (premiat, de altfel, pentru fiecare din cele 6 productii ale sale de pana in prezent), “Burning” vine ca o incununare a stralucitei sale cariere regizorale, aducandu-i nu mai putin de 34 de premii si 103 nominalizari ! E o performanta pe care rar un regizor coreean – poate doar Park Chan-wook – o poate atinge, in momentul de fata. Filmul a fost un succes la festivalurile nationale si internationale (Cel mai bun film si regizor la Premiile Filmului Asiatic 2019, castigator la Cannes al Premiului FIPRESCI, Cel mai bun film la Grand Bell Awards), iar la box-office a reusit sa stranga 6,8 milioane dolari, un lucru laudabil tinand cont ca vorbim de o drama artistica non-comerciala. Productia are la baza un scenariu scris de Lee Chang-dong si Oh Jung-mi, fiind o adaptare dupa o nuvela a celebrului scriitor japonez Haruki Murakami, “Incendiul din hambar”. Interesant este ca postul tv japonez NHK, ce detine drepturile pentru opera lui Murakami, l-a contactat pe celebrul regizor coreean si i-a cerut sa aleaga si sa adapteze nuvela scriitorului japonez intr-un film, si asa s-a nascut “Burning”. Nu doar nuvela lui Murakami l-a inspirat pe Lee Chang-dong, ci si povestirea clasica din 1939 a celebrului scriitor William Faulkner, “Hambarul in flacari” (pe parcursul filmului nu intamplator e amintit scriitorul american ca fiind preferatul protagonistului). Regizorul a declarat, la o conferinta de presa, ca filmul sau este, de fapt, “povestea unui Faulkner tanar traind in lumea lui Murakami”. Renumele regizorului a facut ca filmul sau sa fie un succes la Cannes, atat in competitia oficiala cat si la Targul de Filme tinut in paralel cu festivalul, “Burning” fiind vandut in nu mai putin de 100 de tari. A fost, de asemenea, propunerea din acest an a Coreei de Sud pentru categoria “Cel mai bun film strain” a premiilor Oscar. Filmarile au durat 4 luni si jumatate, din septembrie 2017 pana la sfarsitul lui ianuarie 2018, si chiar daca vorbim de un film de aproape 2 ore si jumatate, lungirea perioadei filmarilor se datoreaza unor probleme ce au tinut de specificul zonei in care s-a filmat. Astfel, zona Paju, situata undeva in apropierea granitei cu Coreea de Nord, e celebra pentru ceata sa. Conform regizorului de imagine, au fost filmate multe cadre incetosate in zori, insa acestea au fost sterse la montajul final deoarece… au iesit mult prea frumoase in raport cu atmosfera cenusie a filmului, iar o scena de cateva minute, in care personajele stau si discuta pe veranda unei case de tara, a fost filmata timp de o luna, doar cateva minute in fiecare zi, pentru a se putea surprinde asfintitul pe camera. In rolul principal il revedem pe excelentul Yoo Ah-in (Veteran, The Throne, Like for Likes), care face din nou un rol la inaltime, avand-o partenera pe debutanta Jun Jong-seo, “vinovata” de principalele scene care au clasificat filmul ca fiind unul nerecomandat minorilor. Triunghiul trebuia completat de Gang Dong-won, insa acesta a refuzat rolul (cum poti refuza un monstru sacru precum Lee Chang-dong ?), fiind inlocuit de Steven Yeun, un actor cvasi-necunoscut in industria coreeana de film, ce a aparut in recentul “Okja”, dar care in Statele Unite e destul de cunoscut in special pentru aparitia in serialul “The Walking Dead”.

Jong-su (Yoo Ah-in) e un tanar ce lucreaza part-time pe unde ce apuca, visul sau fiind sa scrie un roman sau macar o povestire. Provine dintr-o familie dezorganizata, fiind abandonat in copilarie de mama si avand un tata mandru ce lucreaza ca crescator de vite intr-un sat din apropiere de Paju, la granita cu Coreea de Nord, care e condamnat la inchisoare pentru atacarea unui oficial guvernamental. Jong-su nu are o prietena, iar intregul lui univers graviteaza in jurul visului de a deveni scriitor. Intr-una din zile, in timp ce face o livrare, e oprit de o tanara animatoare, Hae-mi (Jun Jong-seo), care ii aduce aminte de copilarie, cand Jong-su era febletea ei, desi o considera urata. Acum, ratusca cea urata era o adevarata printesa, gratie chirurgiei estetice, iar Jong-su incepe sa simta fata de ea o fireasca atractie pentru un tanar fara o partenera. Cum ea urmeaza sa plece in Africa pentru o calatorie, ii incredinteaza lui Jong-su cheile apartamentului si grija pentru Boil, pisica ei. Planurile lui Jong-su de a o cuceri pe prietena uitata din copilarie sunt insa date peste cap la venirea fetei dn Africa, cand aceasta e insotita de un misterios barbat, Ben (Steven Yeun), care pare a fi reusit sa-i capteze atentia. Pus intr-o evidenta inferioritate in fata unui rival ce provine din high-life-ul societatii, Jong-su incepe sa se simta in plus in anturajul celor doi, cu toate ca e acceptat in cercul lor de prieteni. Intr-o zi, Ben ii destainuie lui Jong-su un secret… iar intregul univers interior al lui Jong-su se cutremura.

Revenirea lui Lee Chang-dong, dupa o pauza de 8 ani, e una care se ridica din plin la nivelul asteptarilor fanilor sai. Personajul principal interpretat de Yoo Ah-in, Jong-su, e unul prins intre visul de a deveni scriitor si limitele lumii in care traieste. Fara prea multe asteptari de la o viata dezolanta (nu intamplator auzim, pe fundal, la televizor, despre problema gravitatii fenomenului somajului in randul tineretului), acesta isi accepta rolul de victima tacuta a societatii, dobandind orice noua experienta ii poate fi de folos pentru a scrie o poveste. In momentul in care o revede pe prietena lui din copilarie, Hae-mi, complet schimbata, e usor tulburat: nu-si aminteste de ea decat vag, pare putin stanjenit, dar nu ii displace compania ei. E singur, nu are o partenera, iar firea ei extrovertita si marturisirile facute lui ca in trecut era iubirea ei secreta o fac pe tanara dintr-odata un element cheie in prezentul lui Jong-su. O scurta partida de amor si imaginea unui turn ce poate fi vazut pe geamul apartamentului de la mansarda al lui Hae-mi il fac pe Jong-su sa realizeze, brusc, imensitatea unei lumi noi ce se intindea in fata sa, despre existenta careia habar nu avea. In fapt, soarta adusese fata in fata doi visatori: ea, care visa cu ochii deschisi sa ajunga in Africa, fascinata de traditiile bosimanilor, si, de ce nu, sa fie iubita de un Fat-Frumos care sa-i faciliteze calatoriile prin lume; el, care in ciuda greutatilor din familie si singuratatii, spera sa devina scriitor si sa isi extinda universul de cunoastere prin trairi mai putin empirice. O extrovertita si un introvertit care, la prima vedere, se puteau completa armonios, ar fi trebuit sa formeze temelia acestei povesti misterioase. Dar scenaristii au rescris iluziile tanarului Jong-su, cand, la intoarcerea din Africa, Hae-mi vine insotita de un “dandy”, Ben, deloc intamplator numit ulterior de Jong-su “Gatsby”, pe care l-a cunoscut in Africa si care i-a tinut companie fetei pe toata durata sederii acolo. Vizibil deranjat de compania lui Ben, devenit instant in subcontientul sau un rival la inima fetei, Jong-su se simte tradat, realizand brusc ca universul sau se ingusteaza prin perspectivele sumbre pe care dintr-odata i le ofera. Nu poate concura cu un tanar de bani gata ce are un Porsche si un apartament in Gangnam, o sursa misterioasa de venituri, timp berechet si o pasiune pentru lectura si calatorii care il transforma in partida perfecta pentru orice fetiscana visatoare ca Hae-mi. Desi jenat, Jong-su accepta sa se insereze, prin complicitatea lui Hae-mi, in cercul de prieteni al lui Ben, observand si analizand lumea elitelor. Cand Ben ii marturiseste acestuia, intr-un moment de sinceritate excentrica, un secret, Jong-su incepe sa fie macinat de curiozitate. Stilul de viata al lui Ben il fascineaza, iar generozitatea acestuia, ce ajunge sa-i marturiseasca pana si cele mai intime secrete, il pune pe ganduri. E clar, Jong-su trebuie sa porneasca in cautarea unor raspunsuri…

“Burning” aduce aminte putin de 3 din succesele anterioare ale lui Lee Chang-dong. Intr-o scena memorabila, Hae-mi danseaza la bustul gol in fata celor doi barbati, la asfintitul soarelui, sub efectul marijuanei, plutind cu privirea spre zarile intunecate indepartate. Scena aminteste flagrant de cea a dansului metaforic din “Oasis”, in care cei doi protagonisti danseaza in trafic, intr-o descatusare a imaginatiei sub impulsul irealului. Co-scenarista Oh Jung-mi nu face deloc intamplator trimitere la aceasta scena a dansului, considerand filmul “un dans care cauta sensurile vietii”. Mai apoi, cautarile lui Lee Jong-su cu masina, pe strazile inguste din oras, amintesc de sosirea in oraselul de provincie Milyang a lui Jeon Do-yeon in “Secret Sunshine”, cu aceeasi camera de filmare plasata pe bordul masinii, ce ne reda perspectiva protagonistului, iar scena scurta cu predica din biserica tot la “Secret Sunshine” face trimitere. In sfarsit, cautarea insistenta a raspunsurilor de catre Jong-su, numeroasele lui drumuri in oras si in afara lui, amintesc de cautarile neincetate ale batranicii interpretate de Yun Jun-hee din “Poetry” a inspiratiei, intr-un context deloc optimist. “Burning” reuseste sa pastreze o nota misterioasa evidenta pana la final, fiind genul de film care in mod intentionat eludeaza anumite raspunsuri clare, pentru a ne lasa imaginatia sa ni le furnizeze. Gaurile din lantul de evenimente, piesele lipsa ale puzzle-ului fara de care niciodata nu vom putea sti adevarul fac aluzie la lumea misterioasa in care traim, o lume in care, dupa cum spunea insusi regizorul, “simtim ca ceva nu e in regula, dar nu putem arata cu degetul pentru a indica adevarata problema”. Jocul de-a soarecele si pisica, extrem de inteligent redat sporeste suspansul, iar rezultatul e un film elaborat, ce reuseste sa abordeze cateva teme ofertante, precum cea a familiei, invidiei, diferentelor de clasa sau dreptatii sociale. “Burning”, extrem de apreciat de critici, e un film eveniment, cum tot mai rar vedem in cinematografia coreeana, in care jocul celor 3 actori din rolurile principale e fara de cusur, in care imaginile si coloana sonora reusesc sa mentina tensiunea la cele mai inalte cote, creand o atmosfera in ton cu starea sufleteasca a personajelor. Un film care te hipnotizeaza pur si simplu si te bantuie, ce sapa adanc in profunzimea conditiei umane, al carui deznodamant nevazut depinde de unghiul de vedere al fiecarui spectator si de cat de bogata e imaginatia acestuia… Prin “Burning”, Lee Chang-dong e din nou la inaltime, confirmandu-si renumele.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de selaflaure (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Premiat cu 3 ani in urma cu premiul “Cel mai bun regizor debutant” la BaekSang Arts Awards pentru filmul “Coin Locker Girl”, Han Jun-hee revine cu un nou succes electrizant, “Hit-and-Run Squad”, unul din succesele de casa ale acestui inceput de an in Coreea. Cu 13,4 milioane de dolari incasari, filmul a atras atentia publicului prin tema sa, una nemaiintalnita in cinematografia coreeana, cea a curselor de masini. Inspirat evident din cinematografia de peste Ocean, subiectul aduce mai degraba cu celebra serie “The Fast & The Furious”, pastrandu-se, desigur, proportiile, nefiind deloc intamplatoare promovarea acestei productii in acest mod. Distributia e una atragatoare, cap de afis fiind trioul Gong Hyo-jin (ce revine pe marele ecran dupa rolurile excelente din thrillerurile psihologice “Missing” si “Door Lock”), Ryoo Joon-yeol (cu o prestatie solida in “Believer”, poate filmul anului 2018) si Cho Jung-seok (cunoscut din filme precum “The Exclusive: Beat the Devil Tattoo:, “My Annoying Brother” si “The Drug King”). Din linia a doua, in roluri secundare, ii remarcam pe cunoscutii Lee Sung-min, Yum Jung-ah si Jeon Hye-jin, ce dau consistenta povestii prin interpretarea lor realista. Lee Je-hoon a refuzat rolul principal masculin, acesta fiind inlocuit de Ryoo Joon-yeol.

“Buster” e cel mai nou prototip al unei masini de curse al companiei JC Motors, detinuta de arogantul si excentricul Jung Jae-chul (Cho Jung-seok). E “jucaria” celui devenit celebru ca fiind primul pilot coreean de Formula 1, si totul ii este permis. JC Motors e o companie influenta ce controleaza, prin intermediul mitei si santajului, o multime de sus-pusi, inclusiv din Procuratura si Politie, care nu ezita sa musamalizeze orice delict comis de rasfatatul Jae-chul. In momentul in care camera video de pe “Buster” inregistreaza luarea unei mite consistente de catre comisarul Park, locotenent Eun Si-yeon (Gong Hyo-jin) si informatorul (si totodata iubitul ei), procurorul Ki (Son Seok-koo) risca totul, sperand sa convinga pe cineva din interiorul JC Motors sa puna mana pe inregistrarea camerei video din “Buster”. Aceasta l-ar fi infundat atat pe politistul corupt, cat si pe proprietarul JC Motors, care de fiecare data reusea sa scape basma-curata datorita influentelor sale relatii. Insa toate sperantele se naruie cand persoana din interior incearca sa se sinucida, iar politia iese intr-o lumina foarte proasta in urma acestui incident. Drept urmare, Si-yeon e detasata de la Afaceri Interne la echipa “Accidente cu fuga de la locul faptei” din Incheonul de Vest, un departament periferic ce se ocupa cu incidente marunte din trafic. Un caz nerezolvat din urma cu mai mult timp pare a framanta intreaga echipa, iar in momentul in care indiciile duc spre Jung Jae-chul, Si-yeon e ferm hotarata sa nu mai rateze sansa de a-l aduce in fata legii pe cel ce i-a cauzat retrogradarea.

Filmul este o productie in principal de actiune construita in jurul lumii curselor de masini si a pasionatilor de cai putere, ce are si accente comice, dar si dramatice pe parcursul sau. In fapt, realizatorii incearca sa aduca in peisajul cinematografic coreean vibratia masinilor turate la maxim din “The Fast & The Furious” si sa deschida apetitul publicului tanar cu precadere masculin coreean spre astfel de subiecte. Nu e deloc intamplatoare, in acest context, portita lasata in final pentru un sequel. Ce e insa mai surprinzator e faptul ca trei din personajele cheie ale filmului sunt femei, ce conduc practic ostilitatile. Gong Hyo-jin isi interpreteaza bine rolul de politista de la Afaceri Interne ce e transferata la o divizie periferica a Politiei aparent ca pedeapsa. Personajul ei e unul sobru, cu un simt al umorului destul de straniu (mai mult ironic), cu care n-ai dori sa ai de-a face. Nu e un rol foarte solicitant, poate cu exceptia faptului ca la un moment dat o vedem pe indragita actrita conducand un bolid de curse in mare viteza, o provocare mult mai mare decat rolul insusi, unul ce nu iese prea mult in evidenta. Ryoo Joon-yeol are rolul principal masculin, un personaj deja tipic in cinematografia coreeana – cretul ochelarist nastrusnic si inventiv, un mini-geniu ce rezolva prin stralucirea mintii sale cele mai complicate enigme. Cho Jung-seok e perfect in rol negativ – poate producatorii il vor mai distribui in astfel de ipostaze, ce-i vin mult mai bine decat cele din comedii sau drame, in care interpreteaza personaje pozitive. Personajul sau e unul tipic pentru cinematografia coreeana si parca l-am mai vazut in “Veteran” in interpretarea lui Yoo Ah-in: un fiu rasfatat ce provine din high-life-ul societatii coreene, pentru care oamenii sunt simple instrumente ale jocului au si ale pasiunii sale pentru cursele de masini. Insa spre deosebire de “Veteran”, acest personaj negativ nu e suficient dezvoltat de scenarist, are o atitudine destul de predictibila, de la un moment dat incadrandu-se perfect in ceea ce inseamna azi personajul bogatului lipsit de orice scrupule din filmul coreean. Povestea filmului nu exceleaza, insa e suficient de captivanta pentru a te tine langa film pe toata durata celor peste 2 ore si 10 minute ale sale. Nu trebuie sa fii un fan impatimit al masinilor pentru a urmari filmul, nu contine detalii tehnice sau lucruri plictisitoare pentru necunoscatori sau publicul feminin, astfel ca vizionarea lui e recomandata tuturor iubitorilor de actiune. Unele glume sunt reusite, intre unele personaje exista chimie pe ecran, iar lunga scena a urmaririi cu masini de curse pe strazile Incheonului e una din cele mai reusite urmariri dintr-un film coreean realizata vreodata. Un film care sigur te va prinde, daca esti un impatimit al actiunii, un posibil deschizator de drumuri in cinematografia coreeana pentru productiile axate pe lumea masinilor si a curselor interzise, ce prind atat de bine la Hollywood.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Tradusa in peste 300 de limbi si dialecte, vanduta in peste 140 de milioane de exemplare si votata “Cea mai buna carte a secolului XX” in Franta, “Micul Print”, cea mai cunoscuta povestire a scriitorului Antoine de Saint-Exupery continua sa fascineze si sa inspire, de la publicarea sa in 1943 pana in zilele noastre. Cu ceva timp in urma – iata ca deja s-au implinit 11 ani de la premiera – , realizatorii coreeni au lansat un film cu un titlu omonim, al carui subiect face trimitere la povestirea lui Saint-Exupery. “The Little Prince” din 2008 e o emotionanta poveste de viata in care, asa cum ne asteptam, familia ocupa pozitia primordiala. S-au realizat de-a lungul timpului multe ecranizari dupa celebra povestire, s-au scris piese de teatru, s-au realizat animatii, carti pentru copii viu colorate, tema fiind una mereu pasionanta pentru generatii intregi. Cu ajutorul scenariului scris de Lim Jin-pyung, regizorul debutant Choi Jong-hyeon apeleaza la tema Micului Print ca pretext pentru o tulburatoare poveste de familie in care protagonist e nimeni altul decat actorul Tak Jae-hoon, un cunoscut al rolurilor comice (The Worst Guy Ever, The Three Kim’s, What Happened Last Night ?). De aceasta data interpreteaza un rol dramatic, insa in ciuda aparentelor, personajul sau incearca sa infrunte greutatile cu zambetul pe buze. In rolul “Micului Print” il vedem la debutul pe marele ecran pe actorul-copil Kang Soo-han, care desi din 2008 nu a mai aparut in vreun film, nu a trecut neremarcat de producatorii de seriale, aparand intr-o multime de seriale de televiziune in rolul copilariei unor personaje (el a fost interpretul personajului lui Kim Nam-gil din copilarie in serialul “Bad Guy” sau a lui Hodong din copilarie in serialul “Princess Ja-myung). Filmul a fost realizat cu un buget modest, restul distributiei continand nume mai putin cunoscute ale filmului coreean, insa acest lucru nu afecteaza in vreun fel calitatea productiei, ce ramane una ridicata.

Jong-cheol (Tak Jae-hoon) lucreaza ca tehnician de sunet intr-un studio, fiind foarte dedicat meseriei sale. Are o sotie si un baietel dragalas, insa slujba se afla pe primul plan in viata sa. Nu de putine ori isi neglijeaza familia, venind tarziu acasa, uneori chiar sub influenta alcoolului, situatie ce duce la o stare tensionata in relatia cu sotia sa. Aceasta isi doreste ca el sa stea mai mult cu ei si, in momentul in care Jong-cheol invoca din nou slujba pentru a refuza o iesire in natura cu familia, sotia il ia pe micul Eun-kyu si pleaca de una singura in excursie. Insa la intoarcere e implicata intr-un tragic accident, Jong-cheol pierzandu-si atat sotia cat si unicul fiu. Viata lui nu mai are nici un sens si, cum era de asteptat, isi cauta refugiul in alcool. Pana intr-o zi cand, in urma unui accident minor, il cunoaste pe Young-woong (Kang Soo-han), ce seamana flagrant cu fiul sau pierdut…

Cuvantul cheie al productiei “The Little Prince” e regretul. Tehnicianul de sunet Jong-cheol e dedicat prea mult meseriei sale, unde e un profesionist desavarsit, in ciuda nerecunoasterii meritelor de catre seful sau. In schimb, cea care are de suferit e familia sa, cu care isi petrece mult prea putin timp. E marea greseala a acestuia, ce se va transforma intr-o profunda si constanta sursa de regrete, in momentul in care familia lui dispare intr-o clipa. Urmeaza un firesc moment de cadere, de autoinvinovatire, de ratacire in patima alcoolului, insa intalnirea cu micutul Young-woong, un suflet pur ca cel al Micutului Print al lui Saint-Exupery va marca momentul inceperii procesului de vindecare al lui Jong-cheol. Desigur, paralelismul intre poveste si realitatea din film are o limita ce tine de imaginatia scenaristului, insa per ansamblu faptul ca un adult primeste o adevarata lectie de viata de la un suflet greu incercat de copil e deja un element simbolic suficient de ofertant. Putem numi aceasta productie o “fabula urbana”, in care personajul central trebuie sa se “autoimblanzeasca” pentru a iesi din abisul emotional in care a cazut si, indirect, prin asta sa-l ajute pe micutul Young-woong cel respins de propriii sai parinti. Tak Jae-hoon a incercat sa se ridice la inaltimea rolului, insa fiind un actor de comedie, fost cantaret, nu a reusit sa interpreteze prea convingator un personaj complex care sufera o profunda tranformare emotionala. In schimb, Kang Soo-han, micutul Young-woong, pe atunci un baiat de 8 ani promitator, e extrem de cuceritor si induiosator in rolul sau, dand clasa partenerului sau de film. In definitiv, copiii au darul e a vedea invizibilul cu sufletele lor, in timp ce adultii se bazeaza doar pe ochii lor… sau urechile lor, in cazul tehnicianului de sunet Jong-cheol. Una peste alta, un film foarte reusit, discret si ofertant, chiar daca pare o melodrama pe care am mai vazut-o undeva. “The Little Prince” ramane o productie despre alegeri dificile si sensurile ascunse ale vietii, despre ceea ce e dincolo de sentimentele egoiste si defectele umane, despre speranta si (auto)iertare. Nu trebuie ratat de iubitorii filmului coreean !

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Lee Seok-yoon (Lee Sung-jae) si Kang Jin-won (Ko So-young) formeaza un cuplu realizat: au un serviciu motivant, pecuniar si social, activitatea pe care o desfasoara ii face sa se simta impliniti in plan exterior si par a fi impliniti. Numai ca, in plan afectiv, favorurile pe care si le-au impartit unul catre celalalt le-ar dori indreptate catre o alta persoana, pentru a alunga frustrarea sotiei ce inca nu poate sa-si indeplineasca rolul matern. Cand constata ca toate eforturile lor intarzie sa le materializeze dorinta de a avea un copil, apeleaza la stiinta. Cu ajutorul noncomformistului doctor Jo, acestia incearca fara succes aducerea pe lume a unui copil prin fertilizare in vitro. Nici de aceasta data marea lor dorinta nu se realizeaza, iar frustrarea de a vedea familiile prietenilor implinite si fericite apasa greu asupra psihicului celor doi. In plus, Jin-won nici macar nu vrea sa auda de varianta infierii unui copil, propusa de blandul ei sot. Asa ca se decid sa faca o ultima incercare, iar minunea se produce ! Intr-o zi soseste si vestea cea mare: vor fi parinti. Urmeaza o cavalcada de pregatiri, fiecare aducandu-si aportul in amenajarea camerei celui care va sosi pe lume peste cateva luni, fiecare dupa viziunea sa, cat mai luxurianta. Dar cand totul parea a duce spre implinirea visului lor, soarta isi schimba planurile…

Fara a avea o cariera stralucita ca regizor – a carui cea mai sonora realizare a fost k-drama “Alone in Love” din 2006 – , Han Ji-seung a debutat in anii ’90 in industria coreeana de film, regizand doua comedii romantice cu staruri ale acelor vremuri in prim plan, precum Choi Jin-shil, Kim Seung-woo, Ahn Jae-wook sau Kim Hye-soo. In 2001 insa, acesta a schimbat macazul, regizand “A Day”, o melodrama romantica ce avea sa devina una din cele mai emotionante povesti spusa vreodata in cinematografia coreeana. Filmul acestuia abordeaza cu realism si sensibilitate una din temele de actualitate ale societatii zilelor noastre, cea a fertilitatii in cuplu. Dupa cum se stie, rata scazuta a natalitatii e una din problemele universale a societatii de astazi, consecintele sale avand efecte catastrofale in plan economic. Daca multi se intreaba cine le vor plati pensiile peste 20 de ani, in conditiile unui evident declin demografic intalnit in majoritatea societatilor acestei lumi, aceasta e doar una din consecintele vizibile si directe ale unei natalitati scazute. Regizorul Han Ji-seung incearca sa insiste asupra unei laturi mult mai personale a acestui subiect, anume a consecintelor psihologice ale problemelor de fertilitate dintr-un cuplu asupra celor doi parteneri. Si, atentie, vorbim de un film de acum aproape 20 de ani, cand actuala problema a societatii zilelor noastre nu avea perspective atat de sumbre. Unde am ajuns dupa aproape 20 de ani ? Anul trecut, rata de fertilitate in Coreea de Sud a atins minimul istoric, numarul mediu de copii nascuti de o femeie fertila scanzad la 0,96, pentru prima oara ajungand la valoarea de sub 1 copil. Specialistii din domeniu au remarcat ca o asemenea rata de natalitate e specifica doar in vreme de razboi, si ca aceasta va provoca un soc psihologic in societatea coreeana, schimband gandirea despre ceea ce coreeanul de rand considera ca fiind numarul ideal de copii al unui cuplu. Consecintele imediate ale scaderii natalitatii ar putea avea efecte catastrofale, daca privim Coreea in context politic, social si economic: scoli si gradinite pustii, incapacitatea de a asigura un numar suficient de recruti pentru armata (a nu se uita conflictul nestins cu Coreea de Nord), asa ca pana la plata pensiilor se poate pune in discutie insasi existenta fizica a natiunii sud-coreene ca stat suveran, tinand cont de amenintarea din Nord. Desi regizorul Han Ji-seung nu o spune in mod direct, acesta identifica una din cauzele problemelor de fertilitate in cuplu: cariera. Iar studiile realizate de-a lungul timpului confirma realitatea de azi, anume faptul ca varsta medie la care o femeie din Coreea da nastere unui copil a ajuns la 31,6 ani. De aici si perspectiva scazuta a unui al doilea copil. Cum ramane insa cu acele cupluri care nu pot avea nici macar primul lor copil ? “A Day” incearca sa raspunda acestei intrebari delicate cu o sensibilitate tipic coreeana, rezultatul fiind unul de-a dreptul coplesitor. Lee Sung-jae (pe atunci la doar al 5-lea rol din cariera, debutand doar peste 5 ani si in seriale tv) si Ko So-young (una din vedetele feminine ale filmului coreean a anilor ’90, nimeni alta decat actuala sotie a starului Jang Dong-gun) ne incanta cu prestatia lor, reamintindu-ne de ce filmele coreene de la inceputul anilor 2000 erau atat de speciale. Filmul a castigat 4 premii la Premiile Grand Bell din 2001.

Poate ca in nici o alta cinematografie nu ne este dat sa intalnim mai mult motivul zapezii ca in intreaga cinematografie coreeana (aceasta incluzand si serialele de televiziune). Zapada izbavitoare, zapada ca regeneratoare a noi forte sufletesti, in fine, zapada purificatoare, curatatoare, prin albul sau imaculat si frumusetea inegalabila a fulgilor de nea care se astern cu puritate peste tot ce a fost inchis, patat, infam sau datator de suferinta. Este punctul de pornire aproape insesizabil al filmului „A Day”, un film cu o poveste aparent banala. Numai ca, acesti cineasti coreeni, de unde, de neunde, stiu sa scoata sensuri si semnificatii care duc la ganduri profunde, meditative, pentru care nu ti-ai oferi nici un moment de zabava in viata cotidiana: destine, problematica unui cuplu aparent realizat profesional, pecuniar, sentimental, din pacate nu si in plan afectiv, strict personal, in cazul acesta marcat de absenta copiilor. Si esti tentat sa zici, poate si cu pacat, vorba aceea romaneasca, cum ca „cine-i are, sa si-i creasca, ci nu, sa nu-i doreasca”. Kang Jin-won (interpretata de Ko So-young) este sigura de afectiunea sotului ei si de aceea nimic nu o poate opri sa-si doreasca acea fiinta miraculoasa, minunea ce se intampla sa apara in viata unei femei pentru a o implini, si care, pentru ea, intarzie. Numai ca eroina noastra nu doreste Copilul numai pentru ca este normal ca viata de cuplu sa fie formata, la un moment dat, din mama, tata si un ingeras venit sa o intregeasca. Nu. Ea isi doreste Copilul pentru ca acesta sa rezolve toate frustrarile copilului sau interior, intim crescut in lipsa afectiunii parintesti, sa spele si sa acopere toata suferinta sa din absenta unei familii, suferinta in urma careia si-a dezvoltat un caracter rebel, posesiv, gelos si greu de suportat pentru cei din jur. Asa cum casnicia a facut-o sa fie mai buna, ea spera ca si acest Copil sa o ajute sa-si incheie propriile neimpliniri si sa-i daruiasca lui toata dragostea parinteasca de care nu a avut parte. Si cand si stiinta intervine, visul pentru care a luptat zi de zi se materializeaza. Iata, ca un dar de Craciun, vine sa se implineasca cea mai intensa si mai coplesitoare dorinta.

In iconomia de cuplu, exista femei care pur si simplu o iau razna daca nu pot sa-si indeplineasca rolul matern si nu devin ele insele mame. Ele au o lume interioara din care nu pot iesi decat prin cel de-al treilea, Copilul, ca rod al iubirii. Nu-si pot ajunge siesi, nimic pentru sine nu mai satisface esenta din cuplu, nimic nu poate aduce reparatie afara de cel unic, cel dorit, cel prea mult asteptat – Copilul absent prea multa vreme. Iar a forta si a interveni nedivin, ei bine, aceasta este o tema de meditatie adanca pentru fiecare dintre noi. Probabil nu insa si pentru coreeni, o natiune mai putin marcata de constrangerile religioase, daca stam sa ne gandim ca jumatate din ei sunt atei. In schimb, Seok-yoon (Lee Saung-jae), sotul, e putin mai realist. Asa sa fie barbatii in general ? El e adeptul adoptarii unui copil, fiind dispus sa-si imparta dragostea interioara cu un al treilea care sa nu fie “sange din sangele lui”. Si vine cu aceasta propunere in momentul in care vede suferinta interioara a sotiei sale, autoinvinovatirea sa continua si deziluziile ce o macina. Si pentru el aceasta problema devine apasatoare, vizitele nesfarsite la medicul curant parandu-i epuizante, chiar jenante la un moment dat, si fara o finalitate. Insa sotia lui nici nu vrea sa auda de aceasta varianta. Filmul prezinta suferinta acestui cuplu obisnuit, bucuria de a fi reusit in cele din urma sa razbeasca dar si neasteptatele consecinte ale unei decizii dificile, care daca ar fi sa o judecam, cu siguranta ar atrage cate capete, atatea pareri. “A Day” e ca un ragaz pe care ni-l ofera realizatorii, de a trage adanc aer in piept si de a privi inauntrul nostru. Si nu in ultimul rand de a ne aminti ca perioada Craciunului, a Anului Nou, e ceva mai mult decat o simpla reducere strict la prezenta unor cadouri, sacose cu produse, care, chipurile ne implinesc noua dorintele, e ceva mai mult decat bifarea in calendare a noi etape de realizari, de bilanturi sau de planuri pentru noul an. Filmul nu face rabat de la toate simbolurile Craciunului – preluate desigur de la americani, dar care nu au probabil nici o relevanta religioasa pentru ei, insa marea lui calitate e ca toate aceste clisee sunt dublate de ceea ce ar trebui sa insemne spiritul Craciunului, anume latura sufleteasca a sarbatorii. Si nu, daca priviti trailerul acestui film, puteti cadea usor in capcana intinsa de realizatori: “A Day” este o melodrama diferita de cele realizate pana atunci sau care au urmat dupa. Cu siguranta va va surprinde intr-un mod placut sa vedeti ca filmul nu urmeaza o directie mult prea uzitata incat tema sa devina perimata. “A Day” e ca un cadou placut de Craciun ce ne ofera o clipa de ragaz pentru a privi in adancul sufletelor noastre si a intreba copilul din noi daca e multumit de darul primit (vorba asiatica: “ai grija ce iti doresti, ca s-ar putea sa primesti”). Si mai ales a ne intreba daca a meritat ceea ce am primit, asa cum face si Kang Jin-won, evaluandu-si greselile si incercand „sa le repare”. O zgarietura pe un vas de alama nu se sterge niciodata. Poate fi cuantificata vinovatia propriului nostru suflet ? Vizionati acest film superb si veti afla raspunsul…

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de Otilia_tec – asiacinefil

In ultimii ani, cinematografia coreeana a calcat serios pe urmele celei Hollywoodiene in multe domenii, pierzandu-si din originalitate. Una din temele inedite in peisajul cinematografic coreean e cea a monstrilor, ce a prins contur odata cu megasuccesul productiei lui Bong Joon-ho, “The Host” (2006). In ultimii ani, s-a inmultit numarul filmelor si serialelor cu astfel de tematici exotice, printre cele mai rasunatoare succese numarandu-se “The Wailing” al lui Na Hong-jin. Multe asemenea productii insa nu au reusit sa-si depaseasca conditia, precum recentul “Rampant”, iar in acest an am avut parte si de primul serial coreean ce avea in centrul ei o molima in plina epoca Joseon, “Kingdom”. Cea mai recenta productie cu tematica similara este “Monstrum”, lansat cu o luna inaintea lui “Rampant”, in septembrie 2018. E clar ca aplicarea acestei teme pe fundal istoric nu prinde la publicul coreean, “Monstrum” obtinand doar 5,2 milioane de dolari la box office (iar “Rampant” doar 11,8 milioane) in conditiile unei distributii de zile mari. Filmul il are in rolul principal pe apreciatul Kim Myung-min, mai putin hilar ca in seria “Detective K” dar la fel de hotarat sa apere dreptatea in numele Regelui, acesta fiind secondat de o echipa bine sudata dar parca deja prea “standardizata”, precum Kim In-kwon, Hyeri (la debut pe marele ecran, membra trupei de k-pop Girl’s Day) si Choi Woo-sik, un actor tanar tot mai distribuit in filme si seriale. Roluri secundare dar stralucite au actori de top precum Lee Kyoung-young (inconfundabil si in rol de personaj negativ, pe care il puteti recunoaste si numai dupa vorba), Park Woong-sung (din nou un geniu al raului) si Park Hee-soon (in rolul Regelui Jungjong). Filmul este scris si regizat de Huh Jong-ho (The Advocate: A Missing Body), care a inlocuit-o pe Shin Jung-won (ce avea anterior experienta unei alte productii cu un monstru, “Chaw”), inlocuire care a adus si schimbarea genului filmului din comedie de actiune in fantezie istorica.

In 1506, Yeonsan e detronat de factiunea rivala, care isi impune noul Rege, in persoana lui Jungjong (Park Hee-soon). In fata incercarilor de reformare ale acestuia, ministrii se intorc impotriva sa si incearca sa-i submineze autoritatea prin tot felul de intrigi. Pe acest fundal al conflictului de la Curte, tara e cuprinsa de haos odata cu raspandirea zvonului ca o misterioasa creatura, numita de oficiali “monstru”, s-ar afla pe Muntele Inwangsan si ar ucide animale si oameni. Mai mult, acesta ar fi responsabil si de raspandirea unei molime ucigatoare, ce decimeaza populatia. Pentru a afla adevarul si a restabili ordinea, dar si pentru a-si intari autoritatea in fata Primului Ministru (Lee Kyoung-young), Regele apeleaza la fostul comandant al Garzii Regale, Yun Kyum (Kim Myung-min), pe care il insarcineaza cu investigarea straniilor incidente. Impreuna cu Myung (Hyeri), fiica lui adoptiva, cu secundul sau de pe vremuri, loialul Sung Han (Kim In-kwon) si cu neexperimentatul ofiterul Hur (Choi Woo-sik), acesta porneste pe urmele zvonurilor, descoperind pas cu pas ca adevarul, pentru a salva regatul.

Desi este o fantezie istorica, “Monstrum” are la baza un sambure de adevar. Mai precis, o consemnare din 1527 din Analele Regelui Joseonului Jungjong, cand, spune cronica, Regele Jungjong s-a mutat din Palatul Gyeongbok in Palatul Changdeok pentru a evita un “monstru” ce si-a facut aparitia in Palat. Pornind de la aceasta simpla propozitie, regizorul Huh Jong-ho a creat o fictiune captivanta ce reuseste performanta de a se ridica peste nivelul altor filme de gen coreene tocmai prin seriozitatea sa. Subiectul e tratat in mod serios, si chiar daca exista cateva tentative palide de umor de situatie (ce amintesc de “Detective K”), reintram in atmosfera serioasa odata cu unele imagini sangeroase, ce au si stabilit ratingul filmului la +15 (nerecomandat minorilor sub 15 ani). Regizorul reuseste sa mestereasca un scenariu captivant, combinand fantezia cu intrigile politice, romantismul si actiunea. Bineinteles ca au aparut si vocile critice, ce sustineau ca povestea e prea putin atractiva si ca actiunea nu e atat de captivanta pe cat erau asteptarile, ba chiar e previzibila, dar probabil aceste voci sunt fanii productiilor hollywoodiene, in care accentul e pus 100% pe spectacolul vizual. Pentru actiune spectaculoasa nonstop e nevoie de un buget pe masura care sa sustina o munca asidua pe partea de efecte speciale, iar coreenii nu sunt inca la nivelul chinezilor, sa scoate pe banda rulanta astfel de productii. “Monstrum” e un film mai mult decat decent pentru bugetul cu care a fost realizat, si daca e sa-i gasim ceva pentru care sa-l criticam atunci trebuie sa ne referim la numarul mare de cadre interioare in locatii intunecoase, ce fac dificila distingerea personajelor, dar si monstrul – personajul in jurul caruia se construieste intreaga poveste – , ce nu are deloc o infatisare prea tipica (placuta in mod sigur nu e), in masura sa te sperie mai intai renumele si abia apoi fizicul sau. Interesant este ca acest monstru a fost imaginat de echipa de efecte speciale in asa fel incat sa semene cu legendara creatura “haetae” din mitologia chineza si coreeana, un fel de leu de dimensiuni uriase cu trup de urs, acoperit cu bube ce puroiaza. In rest, nu ai ce reprosa acestei productii, in care distributia si-a facut perfect treaba, in care actiunea e in ritm alert si pe intelesul tuturor, care a castigat chiar premiul audientei la Festivalul de film fantastic de la Sitges si care ramane una din cele mai reusite productii coreene cu monstru din ultimii ani, probabil a doua cea mai reusita din toate timpurile, dupa “The Host”.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

“Mojin: The Worm Valley” continua seria de succes de filme de fantezie si aventuri inspirata din celebrul roman “Ghost Blows Out the Light” al lui Tian Xia Ba Chang (cunoscut sub pseudonimul Zhang Muye), deschisa in 2015 de “Chronicle of the Ghostly Tribe” si continuata in acelasi an cu “Mojin: The Lost Legend”. Diferenta dintre cele doua filme a fost data de sursa de inspiratie, aceasta fiind primele 4 volume pentru “Chronicle…” si ultimele 4 pentru “Mojin”. Filmul din 2019, lansat cu cateva zile inaintea incheierii anului, se deosebeste de anterioarele prin faptul ca atat actorii cat si povestea nu au nimic in comun, existand, cu toate acestea, doua personaje commune in toate aceste filme, Shirley Yang, interpretata de Yao Chen, apoi de celebra Shu Qi, iar acum Gu Xuan, si Hu Bayi. De altfel, intreaga distributie nu include nume cunoscute, insa producatorii au avut grija sa distribuie in rolurile principale actori care sa se asemene fizic cu protagonistii partilor anterioare, Gu Xuan semanand mult cu Shu Qi, iar protagonistul masculin, Cai Heng (Julian Cai), semanand, in rolul Hu Bayi, cu Mark Chao din “Chronicles…” si Chen Kun din anteriorul “Mojin”. In ciuda titlului spectaculos, “Valea Viermelui” nu are nici o legatura, paradoxal, cu viermii, ci mai degraba cu un sarpe tarator gigant, cu crabi uriasi, pesti carnivori sau soparle gigantice, adica orice creatura reconstituita pe calculator cu ajutorul efectelor grafice pentru a capta interesul iubitorilor de fantezie. Ecranizarea e departe de succesul anterioarelor productii, obtinand doar 22,2 milioane dolari incasari la box-office in conditiile in care s-au investit aproximativ 40 de milioane de dolari in crearea lui. In comparatie, primele doua ecranizari dupa roman au strans impreuna 384 milioane dolari ! In ciuda esecului usturator la box-office, producatorii au lasat loc de o continuare, care probabil se va realiza la un moment dat, subiectul fiind unul tentant, iar “Mojin” fiind deja o franciza profitabila.

Legenda spune ca in urma cu un mileniu, Printesa Jingjue i-ar fi blestemat pe cei ce ar fi incercat sa i se opuna, acestia dobandind un semn pe umar si pierind in chinuri groaznice. Blestemul s-a transmis timp de o mie de ani din generatie in generatie, acesta putand fi ridicat doar in urma combinarii a doua obiecte magice: Tomul Osului Dragonului Celest si Sfera Mu Chen. In zilele noastre, un grup de jefuitori de morminte ce poarta pe umar acest blestem descifreaza catrenele din Tomul Osului Dragonului, ce pot duce la intelegerea misterului din spatele Muntelui Dragonului Ascuns din provincia Hunnan. Acestea indica faptul ca in interiorul acestui munte ar exista un palat, unde s-ar afla Sfera Mu Chen. O singura persoana s-a intors dintr-o anterioara expeditie pe munte, insa aceasta si-a pierdut vederea si totodata si mintile. Cei 6 exploratori (Shirley, Hu Bayi, Profesorul, Linglong, Grasanul si Dinte de Aur) trebuie sa gaseasca cu orice pret relicva antica, de aceasta depinzand vietile lor, care conform blestemului ar urma sa se sfarseasca la implinirea varstei de 40 de ani. Drumul este plin de obstacole, dand peste tot felul de creaturi fioroase si peste locuri magice. Vor reusi, oare, in misiunea lor, doar bazandu-se pe vointa si curaj ?

“Mojin: The Worm Valley” s-a dorit o lovitura de box-office, dar a sfarsit printr-un esec memorabil, pe care producatorii cu siguranta il vor tine minte mult timp, pentru ca jumatate din investitie a fost practic pierduta. Esecul se datoreaza povestii simpliste, pline de clisee, in multe parti artificiala, cu personaje absolut deloc dezvoltate sau, in cel mai rau caz, conturate pe fuga. Chimia dintre protagonisti putea fi speculata, pentru ca exista, insa regizorul pare ca a fost depasit de situatie, mai mult ca sigur coplesit de presiunea bugetului urias de 40 de milioane de dolari. Nu intamplator acesta a preferat sa se axeze strict pe latura spectaculoasa, de entertainment a productiei, in care efectele speciale au avut un cuvant de spus. Desi filmul e o veritabila cursa contra cronometru pentru a ni se insira tot felul de lupte dinamice intre aventurierii nostri si diverse creaturi fioroase fantastice, pe alocuri efectele vizuale sunt mult prea exagerate si prost realizate, in sensul ca la munca de editare au ramas multe greseli necorectate. Daca urmariti cu atentie unele scene, veti avea impresia ca protagonistii alearga avand in spate de fapt un urias ecran de pe care un monstru se napusteste asupra lor, in momentul interactiunii dintre monstru si eroi aparand aceste erori grafice evidente. O atentie mai mare din partea echipei de editare grafica ar fi eliminat aceste fragmente penibile ce nu-si au locul intr-un film cu un asemenea buget. Povestea nu e deloc convingatoare; nu se speculeaza absolut deloc misterul, anumite lucruri paranormale se petrec ca si cum ar fi normal sa se petreaca, fara ca regizorul sa se oboseasca sa ofere prea multe explicatii (a se vedea cazul insulei plutitoare). Impresia generala e ca urmarind acest film pornesti intr-un safari de aceasta data pe si in interiorul unui munte, o calatorie in care trebuie sa faci un singur lucru: sa te asezi confortabil in fotoliu si sa-ti legi centura de siguranta, pentru ca totul se desfasoara intr-un ritm extrem de alert, uneori fara nici o explicatie suplimentara. Ca intr-un joc pe calculator, pe care il joci pentru a te deconecta. Totul e cu atat mai suprinzator cu cat vorbim de un regizor, Xing Fei, cu o oarecare experienta (a mai regizat thriller-urile “The Man Behind the Courtyard House” si “Silent Witness”), care ar fi trebuit sa aiba talentul de a impacheta aceasta a treia ecranizare dupa un roman de succes intr-o forma cat mai atractiva pentru public, si care ar fi trebuit sa mai aduca si ceva nou in comparatie cu celelalte doua filme ce au intrat in istorie cu succesul lor comercial. Coerenta narativa lipseste cu desavarsire, si in afara de aventuri dupa aventuri, ca in jocurile pe calculator in care se trece de la un nivel la altul dupa ce scapi de cate un monstru pe drum, productia nu ofera nimic consistent. Nici interpretarea protagonistilor nu face valuri (desi e una decenta), si putea fi exploatata mult mai bine, orice dramatism fiind sortit esecului din cauza faptului ca nu se construieste atmosfera specifica. Una peste alta, aventura, fantezia si actiunea spectaculoasa primeaza in aceasta poveste dinamica lipsita de consistenta si coeziune. Daca doriti doar distractie, cu siguranta o veti gasi, insa nu aveti nici o asteptare de la scenariu, acesta e doar un element de decor in aceasta productie.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

“Made in Hong Kong” din 1997 e filmul ce i-a adus celebritatea atat in Hong Kong cat si la nivel international regizorului Fruit Chan, pe atunci de 37 de ani, ce se afla la abia al doilea film al carierei. Productia se constituie in prima parte a trilogiei “Anului 1997”, o serie de 3 filme ce abordeaza, tangential, subiectul retrocedarii Hong Kong-ului Chinei in anul 1997. Fruit Chan face parte din asa-numitul Al Doilea Val de cineasti din cinematografia din Hong Kong, un curent ce a inflorit spre sfarsitul anilor ’80 si cu precadere in anii ’90, precedat de Noul Val inceput in 1979. In anii ’80, industria de film din Hong Kong a inceput sa infloreasca, in conditiile in care filmul era principala sursa de divertisment a vremii, multi chinezi din Hong Kong neavand pe atunci un televizor. Multi din regizorii Noului Val, avand o educatie occidentala, au fost puternic influentati de cultura si industria de film occidentala, si chiar daca stilistic, productiilor lor le lipsea coerenta, acestea utilizau tehnologii noi de realizare (noi tehnici de editare, sunete sincrone – adica introducerea sunetului pe imagine asa cum a fost inregistrat la filmarea scenei, si nu dublarea lui, cum era practica in toate filmele din Hong Kong de pana atunci) si, un lucru important, au inceput sa se faca filmari exterioare, in diverse locatii (se stie ca pana pe la mijlocul anilor ’80, industria de film din Hong Kong era dominata de celebrele studiouri Shaw Bros, pe ale caror platouri de filmare si in ale caror decoruri se filmau sute de filme de arte martiale realizate cu buget redus si care iti dadeau senzatia unei piese de teatru, la cat de artificiala era scenografia). Al Doilea Val de cineasti preia si dezvolta noile tehnici, marea deosebire de Noul Val fiind data de faptul ca acestia incep sa obtina notorietate internationala cu productiile lor. Astfel, Fruit Chan (foto) e coleg de generatie cu nume la fel de mari ale filmului din Hong Kong, precum Wong Kar-wai, Stanley Kwan, Peter Chan sau Mabel Cheung. “Made in Hong Kong” a fost produs cu un buget infim pus la dispozitie de megastarul Andy Lau, ce a dorit sa sustina un tanar cineast de perspectiva, insa bugetul pe care Fruit Chan l-a avut la dispozitie era unul modest pana si pentru un film independent. Acesta a realizat filmarile pe resturi de pelicula (stranse din perioada cand era asistent de regie), pe care mai apoi le-a unit si a rezultat, in urma editarii, acest film, care la 20 de ani distanta, in 2017, a beneficiat de o binemeritata restaurare in 4k, noua imagine mult mai curata a filmului fiind prezentata in cadrul Festivalului de Film Asiatic de la Udine. Filmul regizat si scris de Fruit Chan a fost recompensat cu nu mai putin de 15 premii si a avut 9 nominalizari, fiind propunerea Hong Kong-ului la Premiile Oscar pentru Cel mai bun film strain la a 71-a editie (fara a intra in selectia finala).

Luna de Toamna (Sam Lee) e un pierde-vara ce a abandonat liceul, prea independent sa intre intr-o triada, insa suficient de multumit sa faca tot felul de comisioane pentru “Fratele Mare” Wing, un camatar local. Locuieste intr-un complex de apartamente sociale alaturi de mama lui, ce a fost parasita de sot si care incearca sa-si reface viata alaturi de un barbat infidel. Luna de Toamna isi pierde vremea prin cartier, pe terenul public de baschet, refuza sa se alature triadelor pe motiv ca nu vrea sa fie asociat cu imaginea lor si il ia sub aripa sa pe Sylvester, un baiat retardat de care se leaga toti baietii de cartier. Nu munceste, dar traieste din comisioanele pe care le acorda Wing din datoriile recuperate. Intr-una din zile, mergand sa recupereze o datorie de la o femeie, o cunoaste pe fiica acesteia, Ping, de care se indragosteste iremediabil. La randul sau, Sylvester e martor la sinuciderea unei tinere, Susan, care se arunca de pe o cladire. Acesta gaseste in mana victimei doua scrisori, una adresata iubitului ei, si alta adresata mamei sale. Impreuna cu Luna de Toamna si cu Ping, cei trei incearca sa livreze cele doua scrisori destinatarilor, fara a realiza ca vietile lor aveau sa fie marcate pentru totdeauna de aceasta tanara necunoscuta ce a ales sa-si ia viata in acest mod tragic…

Fruit Chan s-a facut cunoscut prin stilul aparte al productiilor sale, ce incearca sa redea viata de zi cu zi a oamenilor din Hong Kong. De cele mai multe ori, filmele sale sunt productii cu buget redus, drame sociale puternice construite in jurul unor personaje marginalizate, cum este cazul celor din aceasta excelenta drama, “Made in Hong Kong”. Luna de Toamna, interpretat de Sam Lee, e un adolescent rebel, ce a abandonat liceul considerand ca nefiind priceput la invatatura, sistemul educativ nu face decat sa creeze un delincvent juvenil care nu are nici o posibilitate de a-si continua studiile dupa terminarea liceului. E un tanar ce provine dintr-o familie dezorganizata (abandonat de tata si cu o mama preocupata mai mult sa-si refaca propria viata), cu suflet bun, ce se zbate sa nu cada in capcana de a fi recrutat de triade si de a deveni un gangster. Nu agreeaza reputatia gangsterilor si desi se ocupa cu recuperarea de datorii de la oameni sarmani, prin amenintari si uneori prin recurgerea la violenta – desi e pe alocuri hilara -, Luna de Toamna nu se considera un raufactor, iar banii castigati prin “sudoarea fruntii” ii considera bani obtinuti cinstit. El, de fapt, traieste intr-o pseudo-realitate, intr-o lume a iluziilor, in care fara sa vrea se indragosteste – lucru firesc pentrru varsta lui – si in care se inconjoara de un anturaj la fel de periferizat de societate ca propria lui persoana: Sylvester, un retardat mintal batut de toti baietii de cartier, caruia ii ia apararea, Keung, un prieten ce se zbate sa duca o viata normala si sa-l tina si pe Luna departe de tentatiile vietii de gangster, cautandu-i un loc de munca, si Ping, tanara de care se indragosteste, fiica unei debitoare, ce se zbate si ea intre saracia crunta si boala care o macina. Lumea lui Luna de Toamna nu e decat o extensie a unei probleme generalizate a societatii din Hong Kong, cea a tineretului ce cade in capcana delincventei juvenile, Fruit Chan fiind puternic influentat de perioada filmelor din anii ’60 din Japonia, cand regizorii japonezi (cum a fost in special mentorul sau artistic Nagisa Oshima) nu se temeau sa produca filme realiste ce abordau problemele reale ale societatii acelor timpuri. Pe atunci au aparut primele filme japoneze cu adolescenti rebeli prinsi in aceeasi dilema ca si personajul Luna de Toamna, care negasind sprijin in propria familie descompusa, cade usor prada iluziei ca poate duce o viata onesta pe cont propriu, ajungand de fapt in plasa mirajului unei imbogatiri rapide oferite de faradelegi comise pentru organizatiile interlope. Un lucru interesant este faptul ca Fruit Chan e cunoscut pentru faptul ca prefera sa lucreze cu actori amatori in productiile sale, iar Sam Lee a fost remarcat la vremea respectiva de Chan si distribuit direct in rolul principal. Pe atunci, Sam Lee era un amator, debutand intr-un film, rolul aducandu-i un premiu si o nominalizare, deschizandu-i calea spre o cariera in industria de film din Hong Kong, aparand de atunci in 99 de filme si mai multe seriale. Ceilalti actori din distributie, amatori, n-au perseverat in industrie, avand aparitii in putine filme, iar actrita ce o interpreteaza pe iubita lui Luna de Toamna, Ping, n-a mai aparut vreodata in vreun film, desi avea potential. Alegand astfel de actori, Fruit Chan a reusit nu doar sa se incadreze in restrictiile bugetare ci si sa pastreze un puternic simt al realitatii in productiile sale, interpretarea naturala a unor actori amatori si scenele filmate fara duble dand o nota accentuata de realism atmosferei peliculelor sale. “Made in Hong Kong”, dincolo de premiile obtinute si de aprecierea criticilor de film, e un exemplu mai putin comun pentru Hong Kong de film autentic independent, fiind un raspuns realist la popularul gen al filmelor cu adolescenti rebeli, un comentariu stilat despre alienarea urbana, o critica subtila la retrocedarea Hong Kong-ului catre China (exprimata atat de elegant in cateva cuvinte in finalul filmului) si o privire lirica tulburatoare asupra a ceea ce inseamna sa fii tanar si sa infrunti necunoscutul intr-o societate surda si salbatica. Tema productiei e atat universala cat si unica in acelasi timp, evidenta si totusi limitata, puternica si totusi subtila. Chiar daca iubitorii filmului din Hong Kong nu sunt obisnuiti cu stilul propus de Fruit Chan (direct, sarcastic, dureros de realist), ci probabil cu productiile comerciale de actiune facute celebre de un John Woo sau Benny Chan (specificul cinematografiei din Hong Kong al anilor ’90 si pana in zilele noastre), “Made in Hong Kong” are de transmis un mesaj artistic puternic, emotionant, care te misca profund si te urmareste mult timp dupa vizionarea peliculei. E un altfel de film, in peisajul cinematografic chinezesc, pe care il vizionezi nu pentru spectacol sau relaxare, ci pentru mesajele sale subliminale, pentru realismul sau artistic si maturitatea in exprimare a unui regizor genial aflat, in 1997, abia la inceputurile carierei sale.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate de selaflaure (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Masahiro Shinoda e un nume mare al cinematografiei japoneze, un regizor exponential al Noului Val, avandu-i colegi de generatie pe Shohei Imamura, Nagisa Oshima, Hiroshi Teshigahara sau Seijun Suzuki. Noul Val japonez si-a luat numele de la celebrul “Nouvelle Vague” din cinematografia franceza a acelorasi timpuri, si fara a fi un curent care sa puna bazele unei miscari coerente, ca in cazul filmului francez, s-a remarcat prin faptul ca toti cineastii ce au fost incadrati prin stilul lor acestui curent au incercat sa respinga conventiile filmului japonez clasic in favoarea unor creatii mult mai provocatoare, atat ca tema cat si ca forma. Teme noncomformiste precum cultura tineretului, delincventa, radicalismul, urmarile celui de-al Doilea Razboi Mondial sau chiar violenta sexuala (un subiect tabu in cinematografia japoneza de pana la inceputul anilor ’60) au inceput sa fie abordate de tinerii regizori intr-un stil neortodox, chiar experimental, atat sub aspect narativ cat si ca mod de realizare propriu-zis. Insa filmul despre care vom vorbi in continuare, “Ballad of Orin” (1977), nu se incadreaza in Noul Val, care, ca si in Franta, a apus la inceputul anilor ’70. Noul Val l-a propulsat pe Masahiro Shinoda in postura de una din cele mai cunoscute figuri ale studiourilor Shochiku, abordand subiecte diferite in filmele de la inceputul carierei, precum tema vietii de Yakuza in “Pale Flower” sau cea a vietii de samurai in “Assassination”. In special, insa, a devenit cunoscut pentru concentrarea sa asupra unor personaje marginalizate social si pentru interesul sau pentru teatrul traditional japonez, elemente definitorii si ale productiei din 1977, “Ballad of Orin”. In anul 1965, Shinoda (foto) a parasit studiourile Shochiku si si-a deschis propria casa de productie, iar 2 ani mai tarziu s-a casatorit pentru a doua oara cu cea care i-a ramas sotie pentru toata viata, nimeni alta decat actrita Shima Iwashita. Aceasta este, de altfel, si protagonista din “Ballad of Orin”, un film care i-a adus actritei nu mai putin de 5 premii pentru interpretare, inclusiv Premiul pentru cea mai buna interpretare feminina acordat de Academia Japoneza de Film. In total, filmul a castigat 8 pemii si a avut 5 nominalizari. Iwashita e o actrita renumita in Japonia, aparand in nu mai putin de 40 de productii de televiziune si in peste 100 de filme intr-o cariera lunga, de 60 de ani. Daca sotul ei, Masahiro Shinoda (in prezent ajuns la 87 de ani), s-a retras din lumea filmului in 2003, Iwashita (in prezent de 76 de ani) inca mai apare in piese de teatru sau productii de televiziune.

La varsta de 6 ani, micuta Orin e abandonata de mama ei, ce fuge cu un barbat, lasandu-si fiica nevazatoare in voia sortii. Intreaga suflare din satul Obama isi face griji pentru soarta acesteia, pana cand spiterul Saito isi face aparitia si o duce la o casa de goze (femei oarbe ce interpreteaza la samisen). Aici e crescuta de stapana asezamantului, si ea nevazatoare, si invatata sa interpreteze melodii traditionale pe care grupul le canta la diverse evenimente. Regulile stricte si aplecarea spre invataturile lui Buddha aveau ca scop disciplinarea si educarea fetelor nevazatoare, incalcarea regulilor fiind sanctionata cu excluderea din grup, fapt care, de cele mai multe ori echivala cu ratacirea si, eventual, sfarsitul. Odata devenita femeie in toata firea, Orin ajunge sa fie sufletul grupului de goze, intretinand cu jovialitatea sa atmosfera tuturor petrecerilor. Insa in momentul in care incalca regulile grupului, se vede alungata si nevoita sa rataceasca de una singura prin tara. Pericolele pandesc la tot pasul…

“Ballad of Orin” e o drama romantica cu un puternic impact estetic si emotional, ce ne aduce in atentie o categorie periferizata a societatii japoneze de la inceputul secolului XX, asa-numitele “goze”. Notiunea e una ce se refera la femei nevazatoare, majoritatea acestora castigandu-si existenta interpretand in special muzica. Inca din perioada Edo (secolele XVII – XIX), goze se organizau in diverse asociatii, uneori numele lor fiind asociat cu cartierele rau-famate in care barbatii cautau placeri, ele fiind chemate sa-si interpreteze cantecele la petreceri. Istoria a consemnat aceste asezaminte de goze, si, un fapt interesant, in 2005 a decedat ultima importanta goze in in activitate, la varsta de 105 ani ! Alte femei oarbe puteau alege sa devina samani, maseuze si, cum o subliniaza si filmul, mai exista si alternativa injositoare de a deveni prostituate. Insa in conditiile in care vorbim de o societate patriarhala, traditionalista, in care conditia femeii era una evident inferioara, pana si un trai ca prostituata era unul in masura a asigura traiul pentru o persoana lovita de soarta si care oricum nu avea nici o sansa de a-si intemeia o familie si de a-si gasi un sprijin in cineva. Judecand din perspectiva mentalitatii acelor vremuri, pentru o goze era important sa se alature unei asociatii, indiferent de “specializarea” practicata, deoarece o viata pe cont propriu insemna o lupta pentru supravietuire aproape pierduta din start. In plus, intrarea intr-un asemenea asezamant oferea femeilor oarbe o oarecare independenta in a-si urma carierele ca muziciene. Regulile erau stricte si se axau pe principiile propovaduite de Buddha, in general urmarind neincalcarea regulilor morale ale societatii vremurilor. Celibatul era una din principalele reguli, incalcarea ei atragand automat excluderea din grup, explicatia fiind simpla: daca o goze avea un amant sau se casatorea cu un barbat, nu mai avea nevoie de caritate, beneficiind de suportul financiar al acestuia. Insa multe erau pacalite, abuzate, si, odata ramase insarcinate, erau alungate din grup, fapt ce ducea la adevarate tragedii. Conta mult reputatia grupului, incercandu-se evitarea asocierii acestuia cu retelele de prostitutie si insistandu-se pe imaginea de organizatie non-profit. Cum grupurile de goze calatoreau mult, batand tara in lung si in lat, pe ploaie, arsita sau ninsoare, petreceau mult in casele unde erau gazduite temporar de localnici, un motiv in plus pentru o reputatie intacta a grupului, ce putea propulsa o goze in cariera de interpreta. Goze se deplasau in rand, fiecare atingand umarul persoanei din fata, fiind ghidate de o goze care nu era complet oarba si care putea indica drumul de urmat. Erau niste interprete ambulante, carand cu ele shamisen-ul (traditionalul instrument cu trei corzi japonez) si avand in memorie o multime de melodii, asa-numitele “joruri”, un fel de muzica narativa foarte asemanatoare doinelor de pe meleagurile noastre. In mare masura, repertoriul acestor goze s-a pierdut odata cu trecerea timpului, insa unele din melodiile interpretate de acestea in anumite zone din Japonia au fost inregistrate pe discuri sau pe magnetofon. Melodiile relatau povesti arhaice, mesaje budhiste, elemente traditionale lirice, folclor, teme melodramatice precum sinuciderea, transmise de obicei prin viu grai de la o goze la alta. Unele astfel de melodii erau interpretate asemeni colindelor de la noi, in pragul usii sau in fata casei gazdei, pentru a strange donatii sau orez ca hrana pentru grup. Melodiile folclorice, in general cu autor necunoscut, erau preferate a fi interpretate la diverse petreceri unde goze erau invitate pentru a intretine buna dispozitie, iar pentru a demonstra ca pot interpreta un repertoriu variat, multe goze invatau pentru astfel de petreceri si melodii “clasice” apartinand mai multor genuri japoneze de muzica, de la interpreti profesionisti din afara grupurilor lor. Viata de goze era aproape o tortura, pentru ca pe langa constrangerile regulilor grupului se adauga obligativitatea de a invata de la varste fragede numeroase melodii (personajul Orin intra la 6 ani in grupul de goze, si de la 8 ani invata sac ante la shamisen si versuri), ca sa nu mai vorbim de drumurile epuizante dar si de pericolele pe care aceste calatorii le ridica – teama de a nu cadea victima prostitutiei si abuzurilor. La sfarsitul anilor ’60 si in anii ’70, cam in perioada in care Masahiro Shinoda a facut acest film, fenomenul goze aproape se stinsese, si nu intamplator un fotograf a mers pe urmele lor si a reusit sa faca mai multe fotografii alb-negru ale acestora, surprinzand adevarate documente sociale in forma lor cea mai pura, parte a istoriei sociale care altfel ar fi riscat sa ramana complet necunoscuta odata cu disparitia acestor goze. In acest fel, aceste fotografii raman printre rarele marturii ale prezentei goze in constiinta publica japoneza, iar existenta lor va fi recunoscuta, odata cu trecerea timpului, de generatiile viitoare. Asadar, “Ballad of Orin” ne prezinta o adevarata pagina de istorie uitata a culturii japoneze transmisa prin viu grai, din generatie in generatie, un tezaur folcloric si etnografic nebanuit, care va ramane marturie vie de-a lungul timpului a sufletului acestei natiuni apparent atat de reci dar cu oameni cu sufletul atat de cald.

Revenind in incheiere la filmul propriu-zis, nu poate fi trecuta cu vederea interpretarea protagonistei Shima Iwashita, ce insufleteste un personaj extrovertit, Orin, care in ciuda loviturilor sortii, a greselilor pe care le comite si a singuratatii pe care sufletul ei o resimte in fiecare clipa, reuseste sa isi gaseasca fericirea, fie si pentru putin timp, in aceasta lume pe care mama ei adoptiv din grupul goze o califica drept “Iadul vremurilor noastre” de care “Buddha ne-a ferit luandu-ne vederea”. Ce metafora mai frumoasa poate motiva o fetita de 6 ani sa isi traiasca viata, in ciuda abandonului de catre mama ei si a orbirii din nastere, decat aceasta ? Pe de alta parte, filmul ne ofera un tablou realist al Japoniei celui de-al doilea deceniu al secolului trecut, in care ascensiunea militarismului, impactul reformelor Meiji si al occidentalizarii tarii loveste din plin mentalitatea retrograda a omului de rand, ce se simte derutat de schimbarea din radacini a societatii feudale. In fapt, Shinoda incearca sa faca o antiteza subtila, opunand natura esentiala a lui Orin, a omului simplu ce traieste dupa regulile vechii societati feudale si pentru care legatura cu natura, cu pasiunea, cu frumosul e neintinata, la contrastul oferit de faurirea noii societati, care se ridica calcand in picioare toate cutumele ce constituiau reperele, limitele orizontului de cunoastere al oamenilor de rand. Un film de o frumusete aproape poetica, cu peisaje incantatoare si cu o poveste simplista dar suficient de captivanta pentru a o urmari pana la final, una din productiile memorabile ale apreciatului Masahiro Shinoda, pe care iubitorii de filme clasice nu trebuie sa o rateze. Dupa vizionarea lui, cu siguranta cultura si cunoasterea fiecaruia se vor mai imbogati cu ceva, in conditiile in care, din pacate, filmele zilelor noastre nu ne mai ofera asemenea perspective.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de selaflaure (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Unul din regizorii coreeni de perspectiva ai momentului, Park Hoon-jung, s-a mentinut constant in atentia publicului cu productiile sale extrem de apreciate, fie ca e vorba de realizari cu buget mai mic, precum filmul de debut “The Showdown”, sau filme cu buget ridicat, precum “New World”, fie ca e vorba de filme cu actori cunoscuti in distributie, ca “The Tiger” (Choi Min-sik) sau “V.I.P” (Jang Dong-gun, Kim Myung-min), sau cu nume mai putin cunoscute, ca cel mai nou film al sau, “The Witch: Part 1 – The Subversion”. Noua lui productie nu a beneficiat de nume mari ca si cap de afis, care sa traga filmul dupa ele, dar a avut un buget mai mult decat decent pentru un film coreean, de 5,5 milioane dolari. Lansat in plina vara a anului trecut, filmul s-a descurcat excelent la box-office, obtinand incasari de 23,4 milioane de dolari si devenind al 9-lea film coreean al anului 2018 dupa incasari. “The Witch” marcheaza debutul fulminant al tinerei actrite Kim Da-mi (a mai aparut anterior in 2 filme, insa in roluri minore, nici macar secundare), direct intr-un rol principal, avand o prestatie deosebita in rolul unei eleve al carei trecut ascunde multe secrete. Pentru aceasta interpretare, actrita a fost recompensata cu 3 premii plus 3 nominalizari, iar filmul a mai avut parte de inca 3 nominalizari separate. Park Hee-soon, unul din actorii preferati ai regizorului, ce a aparut in alte 2 filme ale acestuia, e cel mai cunoscut nume din distributie, insa are un rol secundar. Lee Jong-suk a fost ofertat pentru rolul principal masculin, dar a refuzat, fiind inlocuit cu Choi Woo-sik, un actor foarte talentat, prezent de cativa ani in peisajul k-dramelor si filmelor coreene in roluri secundare. Veterana Jo Min-soo, cunoscuta in special din rolul din filmul lui Kim Ki-duk “Pieta” (ce i-a adus 2 premii de interpretare), are un rol negativ remarcabil, o buna ocazie pentru a reintra in atentia producatorilor, pana acum neavand o cariera prea reusita in luma filmului. Productia a avut in general critici pozitive, si la scurt timp de la lansare a devenit extrem de populara mai ales in randul tinerilor.

La varsta de doar 8 ani, Koo Ja-yoon (Kim Da-mi) reuseste sa evadeze intr-o noapte dintr-o cladire secreta a guvernului unde se desfasura un proiect infiorator. Urmarita de agenti in costume negre, aceasta se refugiaza in apropierea unei ferme locuita de doi varstnici simpli, care, gasind-o aproape fara suflare, o salveaza si o adopta. Suferind o pierdere a memoriei, aceasta nu isi cunoaste nici numele, nici parintii, si nici nu stie de unde vine. Peste 10 ani, o regasim pe Ja-yoon eleva in ultimul an de liceu, in pragul majoratului. E o minte sclipitoare, prima in clasa si in scoala ei, are grija de parintii ei adoptivi, aprovizionand cu nutret vitele si avand grija de mama ei ce sufera de dementa. Dar viata nu e deloc usoara, pentru ca pretul vitelor scade, iar factura spitalizarii mamei tot creste. Pentru a-si ajuta parintii, la sugestia bunei sale prietene, se inscrie in calificarile unui show tv de talente nou lansat, ce promitea un premiu urias castigatorului. La scurt timp dupa, incepe sa aiba un succes urias la public, ce o simpatizeaza pentru talentul ei la cantat si care ramane fermecat de numarul de magie al celei poreclite “Vrajitoarea”. Insa o serie de personaje stranii incep sa o caute, pretinzand ca o cunosc, iar insistenta acestora ii va schimba pentru totdeauna viata… pentru ca vin de undeva din trecutul ei uitat.

“The Witch: Part 1 – The Subversion” a fost conceput ca un proiect in doua parti, insa partea a doua nu a fost inca filmata, producatorii asteptand sa vada reactia publicului la prima parte. Cum filmul a fost un succes de box-office, in curand va urma si continuarea, care va relua povestea din locul unde a fost lasata si care, fara indoiala, va fi la fel de captivanta si plina de surprize ca aceasta prima parte. Filmul e unul clasic pe tema razbunarii – atat de indragita in cinematografia coreeana -, ce imbina cam toate genurile posibile, de la thriller, mister si fantezie la actiune si drama cu adolescenti in prim plan. Sau, ca sa fim mai exacti, e o combinatie intre “A Werewolf Boy” si “X Men”, daca tot vorbim de o productie finantata de coreeni dar distribuita de celebra Warner Bros. Povestea nu pare a iesi in evidenta in prima sa jumatate cu nimic, ba din contra pare o insiruire de clisee ce ofera senzatii de deja-vu (Coin Locker Girl, Monster, A Special Lady); partea a doua, in schimb, e mult mai dinamica, chiar cu ceva efecte speciale de nivel hollywoodian ce maresc spectaculozitatea productiei, si cu o schimbare a datelor problemei foarte interesanta, ce ridica mult valoarea filmului, ce la un moment dat parea unul anost. De fapt, una din problemele productiilor coreene cand vine vorba de realizarea de ansamblu a lor e modul in care bugetul se reflecta in modul in care e spusa povestea. In cazul de fata, cea mai mare parte a bugetului filmului a fost alocata postprocesarii scenelor de actiune, concentrate spre final, in conditiile in care in aproximativ 65-70% din film nu exista scene care sa necesite cheltuieli prea mari, ci doar scene banale de interior sau exterior, in care primeaza dialogul si firul epic. Aceasta inegala distributie a actiunii pe toata durata povestii afecteaza rabdarea spectatorului, cu mentiunea ca de aceasta data, povestea plictisitoare din prima parte (zici ca realizatorii coreeni abia au terminat de vizionat clasicul “Superman”) e compensata de prestatia exceptionala a debutantei Kim Da-mi, ce atrage toata atentia. Personajul ei, cu toate ipostazele sale – din copilarie pana la deznodamantul povestii – trece printr-o serie de transformari si evolutii, prin schimbari de stare si de atitudine, devenind dintr-o anonima o vedeta de televiziune cu talente speciale. Pe masura, insa, ce incepe sa-si aminteasca, treptat, lucruri din copilaria ei, personajul se transforma, iar Kim Da-mi dovedeste o capacitate extraordinara de adaptare la toate situatiile prin care personajul ei trece. E evident ca marele castig al acestui film e maleabilitatea acestei tinere actrite, triplu premiata pentru acest rol, ce are un viitor stralucit in fata daca va mai prinde cateva roluri care sa o puna in valoare. Park Hee-soon e singura vedeta din distributie, actor ce prin partitura sa (ce nu e extraordinar de intinsa) reuseste sa intareasca coeziunea fiecarei tabere, in timp ce tanarul actor Choi Woo-sik, aflat in fata celui mai important rol a carierei sale ce a inceput acum 5 ani, interpreteaza un personaj fascinant prin misterul pe care il emana, mister mentinut pana la final cu ajutorul comportamentului sau subtil, ce frizeaza si pe alocuri iti da fiori. Un film captivant si plin de surprize in a doua sa jumatate, atat in privinta scenariului cat si a realizarii (care uneori exceleaza), al carui punct forte sta in interpretarea actorilor mai putin cunoscuti dar extrem de talentati.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Felix Chong, unul dintre cei mai straluciti scenaristi din Hong Kong, da o noua lovitura cu cea mai noua productie a sa, pe care o si regizeaza, “Project Gutenberg”. Cunoscut in special pentru scenariul trilogiei de mare succes de la inceputul anilor 2000, “Infernal Affairs”, Chong a reusit sa ramana un scenarist de top in industria de film din Hong Kong-ul de dupa perioada revenirii la China, urmatoarele lui scenarii marcand alte premii si nominalizari (multe obtinute in urma colaborarii cu prietenul sau Alan Mak): “Initial D”, “Confession of Pain”, trilogia “Overheard”, “The Silent War”. Producatorii i-au incredintat pe mana un buget urias pentru “Project Gutenberg”, nu mai putin de 38 de milioane de dolari, insa increderea acestora nu a fost inselata, filmul fiind un succes de box-ofice in China in toamna lui 2018. A obtinut incasari de 183,3 milioane de dolari, devenind al 7-lea film chinezesc al anului 2018 dupa incasarile de la box-office, fiind depasit doar de productii precum “Operation Red Sea”, “Monster Hunt 2”, “Us and Them” sau surpriza “Dying to Survive”. Si cum ii sade bine unui film de top 10, distributia e una cu doi monstri sacri ai filmului din Hong Kong, care impreuna probabil au adus cel putin 10% din veniturile producatorilor de film din Hong Kong de-a lungul timpului: superstarul Chow Yun-fat si Aaron Kwok. Chow Yun-fat, ajuns la 63 de ani, ce activeaza in industria de film din anii ’70, se afla la unul din cele mai bune roluri ale ultimilor ani (din 2012, de la “The Last Tycoon”, nu a mai avut o prestatie atat de solida in vreun film), in timp ce Aaron Kwok, cu 10 ani mai tanar, se ridica la nivelul prestatiilor din “Cold War 1 si 2”, interpretand un personaj aparent complex ce oscileaza intre genialitate si spaima. Frumoasa actrita Zhang Jingchu, una din cele mai cunoscute figuri feminine ale filmului din Hong Kong, ajunsa la 39 de ani, interpreteaza principalul rol feminin. Filmarile au fost realizate in Hong Kong, dar si in Canada si Thailanda, alte doua locatii in care se desfasoara povestea, iar colaboratorul obisnuit al regizorului Felix Chong, Alan Mak, s-a ocupat de aceasta data de regia artistica. Mai trebuie spus ca pentru ca totul sa para cat mai realist, fiind vorba in scenariu despre falsificarea de bani, realizatorii au achizitionat o presa de tiparit de 7 tone, ce a trebuit raportata Autoritatii Monetare chineze, aceasta costand aproape 13.000 $ din bugetul total al productiei. “Project Gutenberg” a castigat pana in prezent 5 premii (unul pentru Felix Chong – regie si scenariu, cate unul pentru Aaron Kwok si Chow Yun-fat, unul pentru film in ansamlul sau si unul Joyce Feng “Cel mai bun rol secundar feminin”) si are alte 9 nominalizari.

Lee Man (Aaron Kwok) este, aparent, unicul supravietuitor al unei organizatii internationale care se ocupa cu falsificarea de bani. Retinut de politia thailandeza, acesta e transferat inapoi in tara de origine, Hong Kong, unde urmeaza sa fie judecat pentru mai multe capete de acuzare. Ancheta condusa de inspectoarea Ho (Joyce Feng) vizeaza nu doar faradelegile organizatiei, ci si anumite fapte grave care aparent ar fi fost comise de Lee Man. Astfel, din simplu membru al organizatiei ce se ocupa cu partea tehnica a procesului de falsificare a banilor, acesta devine suspect de crima, riscand detentia pe viata. Inspectoarea, insa, doreste sa ajunga la o intelegere cu Lee Man, dezvaluindu-i acestuia ca mai exista un supravietuitor al organizatiei, nimeni altul decat temutul Pictor (Chow Yun-fat), seful organizatiei. Nici un serviciu secret din lume nu detine informatii sau poze cu acesta, Pictorul fiind, practic, o “umbra” nedetectabila despre care nimeni nu stie nimic, si care acum e liber ca pasarea cerului. Mai mult, toti cei implicati in procesul de falsificare al banilor au fost lichidati de acesta. Mentionarea numelui Pictorului si faptul ca acesta e inca in viata declanseaza o stare de panica in comportamentul lui Lee Man, sporindu-i nelinistea. In momentul in care o cunoscuta pictorita, Yuen Man (Zhang Jingchu), prima si marea iubire a lui Lee Man, vine cu avocatul ei la sediul politiei si solicita eliberarea lui Lee Man pe cautiune, acesta se decide ca in schimbul libertatii temporare sa vorbeasca, incercand sa puna umarul la capturarea Pictorului…

“Project Gutenberg” nu ai spune, la prima vedere, ca este un film care sa urmeze tipicul productiilor de actiune din Hong Kong. De fapt, nici nu este un film de actiune, ci unul care incearca sa descrie, poate mult prea amanuntit, procesul de falsificare a banilor si toate consecintele acestuia. Daca in filmele clasice de actiune din Hong Kong regula spune ca in primele 10 minute ceva spectaculos obligatoriu se intampla pentru a capta atentia spectatorului, de aceasta data actiunea intarzie sa se declanseze pana ce filmul trece cu mult de jumatatea sa. Altfel spus avem mai mult de jumatate de film extrem de arid in actiune si tensiune, regizorul concentrandu-se pe detalii mai degraba de natura tehnica, pe alocuri chiar plictisitoare (prea putina lume e interesata despre procedurile ce le implica crearea si multiplicarea banilor), neglijand total condimentarea productiei cu ceea ce cu totii asteapta cu siguranta de la un astfel de film. Partea nefericita e ca si scenariul e lipsit de consistenta in prima parte, chimia intre personaje si conexiunile se stabilesc greu, iar pe la jumatatea filmului se mai deschide un fir epic nou care chiar te bulverseaza, odata cu intrarea in scena a unor personaje noi ce in aparenta nu au legatura cu protagonistii. Insa cei ce cunosc stilul scenariilor lui Felix Chong stiu ca asa a procedat acesta si la “Infernal Affairs”, pe principiul pieselor de puzzle imprastiate in cele mai indepartate colturi ale mesei, care, mai apoi, sunt puse cap la cap, reconstituind, incet, un tablou de ansamblu care pe masura ce ne apropim de final devine tot mai interesant si mai consistent. Apoi, brusc, de pe mare actiunea se muta in jungla thailandeza, unde Chow Yun-fat ne aminteste de eroul din “A Better Tomorrow”, un mare clasic al cinematografiei din Hong Kong. E momentul in care filmul se aprinde, iar actiunea incepe in sfarsit sa isi intre in rol. Iar de aici, pana la final nu te mai poti dezlipi de film, pentru ca toata povestea se limpezeste, fiecare personaj isi urmeaza traseul predestinat, iar rasturnarile de situatie nu intarzie sa se produca. Chow Yun-fat ne aminteste de perioada lui de glorie (chiar daca fizic nu mai face fata scenelor de actiune, lucru firesc la 63 de ani), oferindu-ne un veritabil recital actoricesc, in timp ce Aaron Kwok e atat de convingator incat reuseste sa atraga simpatia publicului, in ciuda faptului ca, in definitiv, tot personaj negativ e, in calitate de acolit al Pictorului si geniu in ale falsificarii. “Project Gutenberg” e un amestec de drama, crima, mister si actiune pe fondul unei afaceri de anvergura centrata pe falsificarea dolarilor americani, in care important e cum se ajunge la deznodamantul plin de surprize si nu ritmul in care se intampla asta. Iar daca dupa incheierea vizionarii va veti pune intrebari punctuale, cautand raspunsurile la o eventuala a doua vizionare in lucruri concrete, factuale, veti face un efort inutil, deoarece anumite situatii in mod intentionat au fost lasate interpretabile. Cheia scenariului e ca “vazutul in spatiu” din geometria in spatiu, o chestiune de perspectiva ce tine de istetimea fiecarui spectator in parte. Un film inteligent, in pur stil Felix Chong, care daca ar fi avut o prima parte mult mai dinamica ar fi cucerit cu siguranta mai multi spectatori. Ramane, totusi, o realizare remarcabila, cu doi actori de top care incanta, un film candidat serios la premii la festivalurile de film de pe continentul asiatic din acest an si o importanta provocare pentru imaginatia spectatorilor.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil. Timingul a fost relucrat manual integral, linie cu linie, pentru o afisare adecvata ca durata pe ecran a replicilor.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

“Glass Garden”, cel mai recent film al regizoarei si scenaristei independente Shin Su-won, e o adevarata bijuterie cinematografica intr-o cinematografie – cea coreeana – tot mai putin lipsita de originalitatea ce a consacrat-o. Desi e un film realizat cu un buget redus, filmat in doar 2 luni in vara lui 2016 (si pe care constrangerile bugetare l-au facut sa die lansat intr-un numar restrans de sali de cinema un an si ceva mai tarziu, in octombrie 2017), “Glass Garden” a surprins pe multa lume, criticii de film laudand efortul regizoarei ce nu se afla la prima “isprava” de acest gen (un alt low-budget anterior, “Madonna”, i-a adus premiul Asociatiei Coreene a Criticilor de Film). Cei 150.000 de dolari castigati la box-office aproape ca nici nu mai conteaza, daca tinem cont ca productia a avut o prezenta slaba in salile de cinema, plusand insa prin prezenta la festivalurile de film. Nu intamplator aceasta productie a deschis Festivalul de la Busan din toamna lui 2017, scenarista Shin Su-won fiind premiata pentru Cel mai bun scenariu la Festivalul portughez de film fantastic Fantasporto, iar in 2018 fiind nominalizata pentru Cel mai bun regizor de film independent la Premiile Director’s Cut. In rolul principal o revedem pe indragita actrita Moon Geun-young, o prezenta discreta in ultimii ani pe micul si marele ecran, care cucereste din nou audienta, de aceasta data cu un rol dramatic. Trebuie remarcata modestia acestei talentate actrite, care a acceptat rolul principal intr-o productie practic fara buget, un rol pe care multi il vedeau ca o fundatura pentru cariera ei pe marele ecran, si care in cele din urma a dat inca data o lectie tuturor starurilor cu nasul pe sus si cu cote impresionante ce nu misca un deget fara garantia unui onorariu cu multe zerouri la capat. Restul distributiei e de umplutura, cu actori de roluri secundare de la care nu poti avea mari asteptari, insa nu in jocul actorilor secundari sta reusita acestui film, ci in scenariul si regia de imagine, in atmosfera misterioasa creata de echipa din spatele camerelor de filmat.

Relatia dintre Ji-hun (Kim Tae-hoon) si Jae-yeon (Moon Geun-young) pare a se fi terminat in momentul in care Jae-yeon ii cere celui ce i-a fost pana atunci iubit sa paraseasca locuinta in care stateau deoarece urmeaza sa fie vanduta. El e un scriitor obscur ce tocmai a debutat, insa totul e un fiasco, numeroase exemplare din cartea sa fiind returnate editurii. Ca si cum nu ar fi fost suficient, la o intalnire cu editorii la care participa si un scriitor veteran, e umilit de acesta si, in replica, izbucneste si il acuza de plagiat, rezultand un scandal ce devine public si care ii va pune capat scurtei cariere de scriitor. La randul ei, nici Jae-yeon nu o duce mai bine. E biolog si lucreaza la un laborator ce depinde de finantarea companiilor interesate de punerea pe piata a studiilor efectuate. Jae-yeon lucreaza de ani buni la un proiect intitulat “sangele viitorului”, ce vizeaza transplantarea de clorofila in celulele rosii sanguine. Dezamagita de oamenii din jurul ei, decide sa-si vanda modesta locuinta din oras si sa se mute in natura, unde, intr-un loc izolat, in mijlocul unei paduri, isi construieste o gradina de sticla. Aici isi continua cercetarile, departe de rivalitati si rautatea oamenilor. Dar in scurt timp, fostul prieten ii face o vizita neasteptata…

Tinand cont de rezultatul final, “Glass Garden” ar fi meritat o atentie mult mai mare din partea publicului sud-coreean, care atunci cand a trebuit, a demonstrat ca poate sa sustina productiile autohtone cu buget redus (a se vedea documentarul “My Love, Don’t Cross That River” sau “Spirits’ Homecoming”, finantat practic printr-o cheta publica, ce a putut fi finalizat in urma donatiilor a peste 75.000 de coreeni). Si aceasta atentie ar fi trebuit acordata nu pentru ca in rolul protagonistei o vedem pe Moon Geun-young, ce are un mare numar de fani in Coreea si in intreaga Asie, ci pentru ca scenariul si realizarea sunt mai mult decat ofertante. Uneori suprarealist, alteori misterios, “Glass Garden” are o frumusete aparte datorita decorurilor naturale superbe in care se desfasoara in mare parte din timp actiunea. Iar acestea sunt doar niste nuante, pentru ca filmul este dureros de realist, o metafora ce imbraca uneori forma unui basm plin de magie, ce exprima desertaciunea omului in fata puritatii naturii. Moon Geun-young interpreteaza cu pasiune o biologa dedicata cercetarii, al carei complex de inferioritate dat de un handicap fizic dobandit in copilarie se incearca a fi depasit printr-o realizare imensa, o cercetare care ar fi trebuit sa substituie sangele uman, rosu, cu unul verde, obtinut prin modificare genetica din clorofila sevei copacilor. Ideea pare fantezista pana si pentru un film cu buget redus, insa modul in care e pusa in practica este unul care chiar te face sa crezi ca asemenea scenarii SF chiar sunt posibile. Regizoarea da libertatea spectatorului sa danseze in acest dans absurd al imaginatiei, pe o melodie superba (la propriu), pentru ca mai apoi sa ascunda in film o multime de idei interesante exprimate prin niste metafore vizuale dezarmante (omul metamorfozat in copac, intr-o lume a secolului XXI in care fiinta umana s-a indepartat de natura, ba chiar o distruge agresiv, e apogeul !). Mereu vedem un joc al metaforelor, cu personificari inteligente – Creator vs Creatie, mama vs copil, Autor vs Muza, in care lipseste poate un singur lucru firesc: apropierea intre oameni. Aceasta lipseste cu desavarsire. Oamenii sunt niste straini unii fata de altii, isi urmaresc doar interesele meschine, profitul, faima, efemeritatea trairilor primare, de unde si prapastia dintre cei doi fosti indragostiti, ce par a nu mai avea nici un sentiment unul fata de celalalt, dar care ajung sa interpreteze cu totul alte roluri: el de autor al unui roman fantastic inspirat din viata ei cotidiana, sfarsind prin a tortura un personaj pe care odata l-a iubit, iar ea de muza ce poate starni cel mult mila si inspiratie egoista, pastrandu-si sinceritatea trairilor interioare pe fondul respingerii de catre toti. Iar pe acest fundal, apropierea de natura pana la contopirea deplina, fizica, cu aceasta, apare ca o normalitate intr-o lume anormala, apare ca salvare a rasei umane prin imprumutarea sevei verzi a naturii. Cuceritor prin inocenta si simplitatea sa, cu unele exagerari vizuale superbe si rapitoare, “Glass Garden” imbina realismul cu imaginatia pentru a ne oferi un spectacol vizual artistic remarcabil. Cu un buget decent, acest film ar fi putut sa se ridice la nivelul altor productii coreene memorabile de gen (Vanishing Time, A Werewolf Boy, My Mother the Mermaid, A Boy Who Wetnt to Heaven etc), insa pentru ceea ce a iesit in cele din urma, regizoarea Shin Su-won merita toate aprecierile.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Va rugam nu copiati.