“Warriors of the Rainbow: Seediq Bale” este cel mai ambitios proiect taiwanez din toate timpurile, cu un buget record de 25 de milioane de dolari. Produs de cunoscutul John Woo, filmul – o drama epica istorica – este vorbit in japoneza, mandarina si, mai ales, in dialectele triburilor locale Seediq si Hokkien. Regizorul taiwanez Wei Te-Sheng (Cape No. 7) a apelat atat la actori profesionisti precum Massanobu Ando, Vivian Hsu sau Landy Wen, cat si la amatori, ce au dat viata personajului colectiv, tribul. Actiunea filmului se desfasoara in anii ’20-’30 in Taiwanul aflat sub ocupatie japoneza, insa atmosfera si realitatile din film i-au facut pe unii (in special presa taiwaneza) sa asemene productia ca realizare cu doua blockbuster-uri hollywoodiene, “The Last of the Mohicans” sau “Braveheart”. Iar dupa ce vizionezi acest film poti spune cu adevarat ca o asemanare cu “The Last of the Mohicans” poate fi facuta. Sub orice aspect. Taiwanul nu a produs niciodata un film de o asemenea amploare, astfel ca “Warriors of the Rainbow” nu a trecut neobservat pe plan international. Filmul a fost prezentat la cea de-a 68-a editie a Festivalului international de film de la Venetia si a fost propus de Taiwan la Oscarul pentru Cel mai bun film strain. Iar acesta e un lucru firesc, daca ne gandim ca John Woo e unul din cei mai respectati producatori asiatici de film, al carui nume nu poate fi asociat unui fiasco.

“Warriors of the Rainbow” este inspirat din fapte reale petrecute in 1930. Mai exact e vorba de incidentul Wushe (cunoscut si ca rebeliunea Wushe), considerat de istorici ultima revolta majora impotriva colonialismului japonez din Taiwan. De la trecerea insulei in stapanirea Imperiului japonz in 1895, mai multe revolte au avut loc in Formosa (cum era cunoscut Taiwanul timp de 2 secole), cel mai celebru fiind incidentul Ta-pa-ni din 1915. In anii ’30, rezistenta armata a inceput sa fie inlocuita de miscari sociale si politice initiate de tanara generatie taiwaneza, iar stapanitorul japonez a adoptat o politica mai relaxata fata de taiwanezi, multe pedepse fiind abolite, fiind chiar permise unele elemente de autoguvernare. Dar nu aceeasi a fost politica japonezilor fata de populatiile indigene. Acestea traiau organizate in clanuri ce-si aveau propriile teritorii cu propriile legi, traditii si credinte stramosesti. Japonezii ii considerau niste salbatici si-i tratau ca atare. In conditiile in care aveau nevoie de acces la zonele montane bogate in resurse minerale si lemn, aflate in teritoriile apartinand triburilor, japonezii au incercat sa forteze aceste comunitati sa adopte un mod de viata bazat pe cultivarea pamantului, in schimbul renuntarii la vanatoare, si sa le asimileze. Multe triburi au fost mutate fortat in zonele de campie, iar in mare aceasta politica de asimilare a reusit. Cu toate astea, au existat grupuri izolate care au opus o rezistenta – chiar armata – planurilor japoneze. Tribul Seediq a fost considerat unul din cele mai reusite exemple de “imblanzire” a aborigenilor. Dar focul mocnea, deoarece japonezii ii obligau pe aborigeni la munca fortata, la care se adauga abuzurile politiei japoneze si raul tratament aplicat credintelor si traditiilor aborigene.
Foc pe paie a fost pus de un incident petrecut la o nunta. Mouna Rudo (Mona Rudao) era fiul capeteniei tribului Seediq, ce i-a urmat tatalui sau la conducerea satului Mahebo, devenind unul din cei mai influenti sefi de clan din zona Wushe. Acesta a oferit unui politist japonez

o cana de vin, si l-a invitat sa ramana la nunta la care participa. Japonezul a refuzat cupa deoarece Mouna Ruda era patat cu sange pe mana de la animalele sacrificate. A izbucnit un conflict, in urma caruia politistul japonez a fost ranit. Desi si-a cerut scuze, mergand la casa politistului cu vin, Mouna a fost respins. Se ajunsese la o situatie limita. Pe 27 octombrie 1930, cu ocazia unei intreceri sportive tinute in curtea unei scoli, 300 de razboinici Seediq condusi de Mouna Rudo au pus mana pe armele si munitia din sectia de politie, au dat buzna la scoala elementara si au ucis 134 de japonezi, inclusiv femei si copii. Riposta japonezilor nu s-a lasat asteptata. Guvernatorul a trimis 2.000 de soldati japonezi la Wushe, obligandu-i pe Seediq sa se retraga in munti si sa inceapa o lupta de gherila. Aproape 2 luni a tinut acest incident, in ciuda superioritatii numerice si a armelor de ultima generatie, japonezii nereusind sa anihileze rezistenta. Intr-un final japonezii au recurs la un atac murder, folosind bombe chimice, aceasta lupta fiind consemnata in istorie ca fiind prima in care se foloseste acest tip de arma de ucidere in masa pe continentul asiatic. Din cei 1200 de Seediq implicati in revolta, aproximativ 650 au murit, din care 290 s-au sinucis pentru a nu cadea in mainile japonezilor. Mouna Rudo s-a sinucis, dar revolta a continuat sub conducerea altor lideri. Dupa acest incident, administratia japoneza a luat masuri; unele triburi rebele au fost dezarmate si lasate fara protectie, dandu-se astfel posibilitatea triburilor indigene rivale sa-i anihileze pe acestia in folosul administratiei japoneze. Dar japonezii au invatat ceva din incidentul Wushe: au adoptat o politica de apropiere fata de populatiile indigene, incapacitatea colonistilor de a preveni masacrul din Wushe provocand o teama de posibile miscari nationaliste similare in Taiwan, Coreea sau chiar in Japonia. Populatiile aborigine au devenit din “salbatici” – “populatie tribala a Taiwanului”, instituindu-se egalitatea intre grupurile etnice. Mouna Rudo e privit azi ca un erou national taiwanez, a intrat in cultura populara taiwaneza, in carti, manga si dupa cum se vede, si intr-un film, chipul lui aparand pe una din monezile actuale din Taiwan.

Filmul prezinta in amanunt aceasta revolta a populatiei Seediq, fara a abuza de efecte speciale, oferind insa multa spectaculozitate in fiecare scena. Drama populatiei Seediq e prezentata in ansamblul ei, nu se individualizeaza o poveste aparte. Mouna Rudo, capul revoltei, e prezentat ca un erou, fara insa a fi scos din grupul din care facea parte. Nu lipsesc accentele nationaliste, dar de aceasta data sunt perfect scuzabile, filmul fiind unul obiectiv. Nationalismul japonez versus lupta pentru teritoriul ancestral al triburilor e un subiect tentant, care ne ajuta sa intelegem mentalitatea fiecarei parti implicate in conflict si sa privim echidistanti consecintele proverbului “dupa fapta si rasplata”. Pe alocuri, filmul desi spectaculos e destul de violent, in ciuda cenzurarii anumitor scene, in special ca subiectul filmului il reprezinta un trib ce practica vanatoarea – inclusiv de capete umane – ca jerfta traditionala adusa stramosilor. Cum este contactul dintre “civilizata” Japonie si salbaticii Seediq ramane sa descoperiti urmarind acest film senzational. Mai trebuie spus ca scenariul acestui film a fost scris intre 1998 si 2000, chiar de catre regizorul Wei Te-Sheng, castigand un premiu de excelenta din partea statului taiwanez. Abia la 11 ani dupa finalizarea lui acesta a reusit sa gaseasca si o finantare pe masura pentru un film atat de grandios. Se poate spune ca asteptarea a meritat, criticii de film de pretutindeni laudand realismul acestui film si realizarea lui. “Warrior of the Rainbows” ne ofera o adevarata lectie de istorie dar si de sacrificiu, ducand dincolo de granitele Taiwanului imaginea unei natiuni aflate mai tot timpul sub ocupatie, dar care a reusit sa-si pastreze credintele, traditiile si cultura. Un film ce trebuie vazut !

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com