La data lansarii sale in cinematografe, in septembrie 2011, “Warriors of the Rainbow” a fost impartit in doua parti. Prima, numita “The Flag of Sun”, avea 144 de minute, iar cea de-a doua, “The Bridge of Rainbow”, 132 de minute. O versiune internationala, de doar 155 de minute, a fost lansata ulterior. Prima parte a filmului prezinta evenimentele incepand cu preluarea Taiwanului de catre Japonia pana in momentul atacului triburilor aborigine condus de Mouna Rudo, iar partea a doua prezinta riposta japoneza si consecintele atacului salbaticilor asupra japonezilor. Filme despre atrocitatile japonezilor comise in tarile ocupate de acestia s-au facut o multime in ultimii ani in Asia. Resentimentul fata de politica expansionista a japonezilor se resimte, inca, si dupa mai bine de o jumatate de secol de la incheierea celui de-al doilea razboi mondial. “Warriors of the Rainbow” ne prezinta motivele acestui resentiment, ale carui origini se regasesc inca de la sfarsitul secolului XIX. Era Meiji a simbolizat nu doar trecerea de la feudalism la o societate moderna, pentru Japonia, ci si transformarea ambitiilor acesteia de mare putere in regiune in realitate. In urma razboiului sino-japonez din 1894-1895, China condusa de dinastia Qing a fost infranta, iar Taiwan (fosta colonie portugheza cunoscuta sub numele de Formosa) a fost cedata Japoniei. A urmat apoi razboiul ruso-japonez in care Rusia a fost infranta, iar Imperiul japonez la sfarsitul erei Meiji (1912) stapanea deja si Joseonul.

Ce a insemnat stapanirea japoneza pentru teritoriile ocupate este cunoscut de toata lumea. Taiwanul era o zona mai aparte a imperiului, despre care japonezii stiau destul de putine. Era o insula bogata in lemn si minereuri, insa exploatarea lor era dificila datorita zonei muntoase. In plus, ceea ce nu stiau japonezii era ferocitatea triburilor salbatice ce locuiau in munti. Acestea isi aveau propriile traditii, credinte si teritorii, pe care le mostenisera de la stramosii lor. Pentru aceste triburi, “teritoriu” se referea la ceea ce noi am putea numi, raportand la realitatile noastre, “vatra stramoseasca”, adica zona propriu zisa de locuire si imprejurimile lor, care asigurau subzistenta grupului. Salbaticii din padurile taiwaneze considerau padurea campul lor de vanatoare si principala sursa de subzistenta. Lemnele din padure le asigurau posibilitatea de a se incalzi in anotimpul rece, animalele salbatice le asigurau hrana (pe langa cele domestice crescute in gospadarii) iar paraiele de munte erau locul ce le asigurau apa atat de necesara vietii. Conform credintelor proprii, fiecare trib trebuia sa-si apere teritoriul de vanatoare mostenit de la inaintasi. Iar aceleasi credinte sustineau ca odata cu trecere ain nefiinta, cei care aveau fata curate nu erau demni sa paseasca pe podul curcubeului pentru a ajunge in casa sfanta a stramosilor. Inainte de a muri, fiecare barbat al unui trib trebuia sa vaneze un cap al inamicului, fapt pentru care era tatuat pe fata, devenind un barbat adevarat sau “erou” pentru restul tribului. Aceasta “traditie” era transmisa din tata in fiu, din generatie in generatie. La randul lor, femeile la randul lor, daca mureau fara a avea tatuaje pe fata insemna ca nu erau vrednice sa teasa pentru sotii lor, deci nu-si meritau locul “la capatul curcubeului”.

Japonezii au facut greseala de a ignora aceste traditii locale, mai mult, au patruns in mod brutal in teritoriile stapanite de triburi pentru a pune mana pe zacamintele subsolului si pe lemnul padurilor bogate. Primele contacte cu salbaticii, cum ii numeau ei pe aborigeni, au fost sangeroase, soldandu-se cu victime de ambele parti. Exista un Taiwan civilizat, unde rezistenta la stapanitorul japonez a fost organizata de patura subtire a intelectualilor taiwanezi, si un Taiwan al triburilor indigene, a caror civilizare a fost aproape imposibil de realizat. Pe masura trecerii timpului, japonezii au cautat o formula pasnica de convietuire cu indigenii, in conditiile in care unele triburi au aceptat “civilizarea”. Capeteniile acestora chiar au fost dusi pana in Japonia, pentru a putea fi folositi ca instrumente pentru acceptarea civilizatiei. Dar ceea ce doreau japonezii purta numele de “asimilare”. Indigenilor li s-a impus sa vorbeasca limba japoneza, au fost create scoli in care copiii salbaticilor invatau japoneza, au fost deschise oficii postale, sectii de politie, adica toate elementele necesare civilizarii. Abuzurile nu au lipsit, japonezii expunandu-si mereu superioritatea fata de acesti “salbatici” inferiori. Bogatiile insulei au ajuns sa fie exploatate prin munca aborigenilor, care erau prost platiti, exploatati, batuti si pedepsiti ori de cate ori un official mai zelos tinea sa-si arate superioritatea rasiala. Toti acesti factori au dus la incidentul Wushe din 1930, descris in “Warriors of the Rainbow”.

In 1895, Formosa (Taiwan) trece in posesia Japoniei.Mikado (titlul onorific al Imparatului Japoniei) trimite un prim vapor ce acosteaza in portul Keelung. Primii japonezi ce calca pe taramul insulei paradisiace in calitate de stapanitori au un singur tel: sa isi extinda controlul prin forta asupra intregii insule. Primele conflicte cu triburile salbatice din munti sunt sangeroase, sute de japonezi fiind pur si simplu macelariti de inamicul nevazut. In acste vremuri, un tanar, Mouna Rudo, iese la vanatoare impreuna cu flacaii tribului sau, si vaneaza un mistret. Dar vanatoarea se sfarseste tragic, deoarece grupul Seediq din Mehebu e atacat de grupul baietilor Seediq din Tado, rivali de moarte. Datorita faptelor de vitejie, Mouna Rudo reuseste sa scape cu viata, dar si sa se aleaga cu un rival care a promis razbunare: Temu Walis. Anii trec, iar Mouna Rudo devine capetenia Seediq Bale a clanului Mehebu din Wushe. Pastrarea traditiilor e sfanta, insa prezenta japonezilor si intelepciunea lui Mouna il fac pe acesta sa aleaga calea pasnica a coexistentei cu japonezii. Chiar ajunge sa viziteze Japonia, intr-o initiative a oficialilor japonezi care in plan psihologic avea ca scop demonstrarea fortei japonezilor si intimidarea oricarei eventuale tentative de revolta. Abuzurile si tratamentul rau aplicat de japonezi tribului sau aduce indignarea in sufletul sau si al neamului sau, dar mereu incearca sa si le reprime, stiind ca nu poate invinge inamicul japonez. Totul, insa, pana cand are loc o nunta in tribul sau, iar un politist japonez ce tot timpul urmarea batjocorirea salbaticilor nimereste mai mult sau mai putin din intamplare la eveniment. In urma unei neintelegeri, se creeaza o invalmaseala iar politistul japonez e ranit. A fost evenimentul care a schimbat definitiv planurile pasnice ale lui Mouna Rudo.

O prima parte mai mult decat lamuritoare pentru contextul ce a dus la tragicele evenimente din partea a doua, care ne ofera posibilitatea de a descoperi personalitatea lui Mouna Rudo, prezentat simplu, asemeni eroilor tribului sau. Acestea avea o personalitate puternica si stia sa impuna respect apropiatilor. Traditia si pastrarea acesteia a fost crezul sau de o viata, si a incercat sa faca tot ce i-a stat in putinta pentru pastrarea acesteia neintinata de modernitatea civilizatoare a japonezilor. Mouna Rudo e genul de erou care nu iese in evidenta, dar pe care toti il asculta. Pentru salvarea tribului sau de la pieire a acceptat sa se imbete pentru a nu auzi umilintele japonezilor, cum o spune chiar el la un moment dat. Dar tinerii tribului sau aveau fetele curate, si simteau, la un moment dat, ca traditia nu mai poate fi dusa mai departe. Viata lor a fost radical schimbata de stapanitorul japonez, care ii obligau sa mearga la scoala si sa invete limba japoneza, pentru a sluji mai apoi cu fidelitate un Imperiu de a carui existenta nu stiau mai nimic. Universul lor era in interiorul vietii de trib, al luptelor salbatice din padure si al vanatorii de capete. Toate aceste lucruri le-au fost confiscate de japonezi in numele civilizarii. Memorabil este dialogul purtat, la un moment dat, de Mouna Rudo cu un membru al tribului sau, devenit intre timp politist in uniforma japoneza. Fata in fata se afla exponentii a doua moduri de gandire diferite, a doua principii care au ajuns sa se ciocneasca in acest film: “E atat de rau sa fim stapaniti de japonezi ?”, e intrebat Mouna Rudo de politist. “Avem scoli si oficii postale, si nu trebuie sa supravietuim vanand in mod salbatic.” Raspunsul lui Mouna Rudo e tot sub forma unor intrebari: “E atat de bines a fim stapaniti de japonezi ? Barbatii nostri sunt fortati sa care busteni in spinare, iar femeile noastre trebuie sa ingenuncheze pentru a le servi japonezilor vinul. Eu sunt o capetenie ! Dar tot ce pot face e sa ma imbat si sa ma prefac ca nu vad si nu aud nimic.” Si ce alte cuvinte pot descrie mai bine umilinta membrilor tribului sau si incapacitatea de a riposta, daca nu acestea: “Oficii postale ? Scoli ? Vreunul din aceste lucruri ne fac cumva vietile mai usoare sau mai bune ? Suntem pusi sa privim cat de impovarati suntem ! In 20 de ani, nu va mai exista Seediq, nu vor mai exista teritorii tribale, iar toti copiii nostri se vor fi transformat in japonezi.”. Din aceasta perspectiva, a umilintei si a pierderii identitatii apartenentei la tribul Seediq trebuie judecate evenimentele tragice ce au urmat, si din aceasta perspectiva azi, Mouna Rudo e privit ca una din cele mai marcante personalitati pe care Taiwanul le-a avut vreodata. Faptele comise de acesta sunt condamnabile, insa nu trebuie desprinse din context pentru a se intelege amploarea fenomenului si situatia delicata in care o capetenie de trib a ajuns in fata stapanitorului japonez. In partea a doua a filmului Temu Walis, rivalul de o viata al lui Mouna Rudo devine exponentul a ceea ce ar fi ajuns si Mouna Rudo daca ar fi ramas docil fata de japonez: un instrument manevrat in interesul Imperiului si folosit pentru a se debarasa de adversarii tribali. Doua perspective excellent redate de realizatorii filmului, care lasa la latitudinea spectatorului sa judece care din cele doua cai era mai potrivita pentru personajul principal.

Asadar, o productie deosebita ce nu trebuie judecata dupa violentele descrise sau prin condamnarea vreunui personaj. Istoria se scrie cu tot cu greseli si fapte glorioase. Important e ca greselile sa nu se repete, si din pacate lectia istoriei e una din cele mai grele lectii pe care le poate invata umanitatea. Si in ziua de azi padurea amazoniana este distrusa iar viata numeroaselor triburi este afectata; si azi exista rasism si ura si oamenii sunt judecati dupa culoarea pielii; si azi exista discriminare, violenta, lacomie. “Warriors of the Rainbow” ne invata ca exista unele lucruri mai presus de ele: onoarea, sacrificiul facut de inaintasi, memoria celor ce credeau in anumite lucruri si le considerau sfinte doar pentru ca asa au fost transmise din stramosi. Si ne mai invata inca ceva: respectul pentru generatiile trecute, pentru valorile la care acestea au tinut si le-au glorificat.

Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com