Un eveniment monden, la nivel de reprezentati ai statelor, pare momentul ideal pentru o reparatie a relatiilor perechii mostenitoare cu presa mondena.Tinerii se plictisesc “monarhic” la elitistul concert de muzica clasica. Chae Gyung, iese sa se invioreze si datorita unui toc de pantof si ingrijorarii lui Shin cuplul princiar da ocazie reporterilor sa inregistreze mult doritele imagini ale unei afectiuni reale in sanul tinerei familii. Pozele apar in presa si familia regala e incantata, mai ales Onorabila Bunica, extaziata de-a dreptul de naturaletea si indrazneala decentului Shin. Urmeaza un pranz in familie pentru a-l scoate pe Yul din odaia lui si ompletarea tabloului de familie. La masa, se produce “deja-vu”-ul pentru Regina. Infruntarea dintre baieti seamana cu ceva din trecutul parintilor. La finalul cinei, Shin, surprinzator de spontan si rebel, ii darueste printesei o escapada romantica la un “rasarit de soare”, fara stiinta familiei regale, si devine ingenios in a scorni motive de apropiere, ca orice adolescent cand e cu o fata.
Devine evident acum si ca Yul este printul favorit al regelui. „Ceva” produce remuscari in sufletul acestuia si-l determina sa-si subaprecieze propriul fiu.
O amintire dureroasa pentru Regina Serenisima: momentul in care defunctul Rege a alungat-o din Palat, vaduva cu un copil, facandu-i amare reprosuri… referitor la o anume relatie cu printul Hyo Tae (actualul rege). Ce-ar putea insemna asta? Singurul martor al dizgratiei, e Ofiterul Intendent pe care Serenisima nu-l poate ierta, dar l-ar dori de partea ei. Data fiind imbunatatirea imaginii familei princiare, n-ar trebui un nou scandal? Si unealta e la indemana: Hyorin care a primit deja o grea lovitura si poate ar vrea sa se razbune.
Prezentarea: iulianatotu – asiacinefil.com
Cine nu-si aminteste de celebra productie hollywoodiana “Ghost” – 1990, cu Patrick Swayze si Demi Moore, castigatoare a doua premii Oscar ? Un clasic de neuitat, pe care producatorii japonezi si coreeni s-au gandit ca dupa 20 de ani merita un remake care sa readuca in sufletele tuturor minunata poveste de iubire dincolo de timp si spatiu a celor doi protagonisti. Regizat de Taro Ohtani, aflat la primul film pentru marele ecran (intre altele, anterior a regizat celebra seria de televiziune Gokusen), “Fantoma: in bratele tale ca altadata” are in rolurile principale 2 actori ajunsi la maturitatea deplina, unul coreean si unul japonez. Este vorba de Song Seung-heon (vi-l mai amintiti pe tinerelul timid din “Calla”, debutul sau pe marele ecran de acum 11 ani ?) si pe actrita japoneza Nanako Matsushima, ce a aparut in Ringu (1998) si care a putut fi vazuta si in cunoscutul “Hana Yori Dango” in rolul surorii mai mari a lui Tsukasa, Tsubaki Domyougi. Filmul a avut aproape 10 milioane de dolari incasari, si chiar daca nu are cum sa se ridice la nivelul filmului original (ce a avut incasari la nivel mondial, pana in prezent, de aproape o jumatate de milliard de dolari), are o poveste bine structurata, cu unele modificari fata de clasicul american, dar mergand pe aceeasi idee (ca doar de aceea se numeste “remake”).
Aventura thailandeza a Printului Mostenitor, ce parea uitata, se reintoarce cu furie prin pozele raspandite de Serenisima, in tot Palatul. Cea mai adanca rana e tot in sufletelul lui Chae Gyung, care si asa se straduia sa faca fata si sentimentelor marturisite ale lui Yul, si, altruista, si a celor ale lui Hyorin. Numai printul Shin, rece si cumpatat, nu e luat in calcul desi e cel mai indreptatit. Obosita de durere, Chae Gyung nu rezista tentatiei de a revedea lumea normala, si le trage o spaima grozava celor doi printi si insotitoarelor de la Palat. Shin este furios si rau pana gaseste motivul comportamentului printesei, si fiindca fata e de negasit iar el poarta vina, cade-n sincera disperare a omului gelos, reactionand violent fata de Yul si char fata de Chae Gyung. Gestul necugetat va avea urmari grave.
Sfarsitul anului 2010 a adus pe marile ecrane din China inca un blockbuster de senzatie, “Let the Bullets Fly”. Vorbim, de fapt, de cel mai de succes film chinezesc nu doar al anului 2010, ci si al tuturor timpurilor. In Hong Kong a depasit 1,5 miliaone dolari incasari, insa succesul urias l-a inregistrat in China, unde a obtinut nici mai mult nici mai putin de, atentie, 102,6 milioane de dolari ! In primele 3 saptamani de la lansare (13 decembrie 2010– 2 ianuarie 2011) filmul a incasat numai in China 85 de milioane de dolari ! Pana in prezent, “Let the Bullets Fly” a avut incasari totale de 104,2 milioane de dolari, si a castigat un premiu pentru cele mai bune costume, la Asian Film Award. La acestea se mai adauga inca 5 nominalizari la aceslasi prestigios festival de film al Asiei. Filmul este scris si regizat de apreciatul Wen Jiang, care interpreteaza si unul din cele 3 roluri principale.
O delicatesa culinara este vedeta dramei plina de mister “The Recipe”, care o readuce in prim plan pe regizoarea Anna Lee (Lee Seo-Goon) la 12 ani de la filmul de debut, “Rub Love”. In 1998, Lee intrase in istoria filmului coreean ca fiind cea mai tanara regizoare, la doar 23 de ani ! Si de aceasta data, Lee semneaza si scenariul propriului sau film, in care apar 2 actori tineri extrem de apreciati in acest moment in Coreea. Este vorba de Lee Dong-wook, vedeta din serialul de mare succes “My Girl”, care la 4 zile dupa incheierea filmarilor si-a inceput stagiul militar obligatoriu de 2 ani. Vedeta feminina a filmului este Lee Yo-won, nimeni alta decat interpreta personajului Seon-deok din serialul “Queen Seon-deok” sau protagonista din recentul “49 Days”. Un alt actor important al filmului e Ryoo Seung-Ryong, recent vazut in “Battlefield Heroes”, dar care are un rol memorabil in serialul “Painter of the Wind”). Cu o astfel de distributie si cu un scenariu care aduce cu sine o multime de rasturnari de situatie si surprize, “The Recipe” nu avea cum sa dea gres. Desi nu este o productie comerciala in care sa se fi investit mult, dupa cele 2 saptamani cat a rulat in cinematografele din Coreea filmul a strans undeva la 200.000 de euro incasari, fapt ce demonstreaza o data in plus ca cinematograful e cu precadere casa filmului comercial si in secolul XXI. In schimb, “The Recipe” a fost prezentat la mai multe festivaluri prestigioase de film, precum a 15-a editie a Festivalului International de film de la Pusan, la a 10-a editie a New York Asian Film Festival si mai ales la editia din acest an a Festivalului de la Berlin.
Un tanar ce tocmai si-a incheiat serviciul militar doreste sa-si gaseasca un job in presa, si pentru aceasta il contacteaza pe Choi Yu-jin, un producator de documentare la DBS. Tanarul ii prezinta o poveste scrisa de el in perioada militariei. Initial, Choi Yu-jin il refuza cu motivul ca acest gen de povesti nu prezinta interes decat printre soldati. Dar in momentul in care afla ca tanarul si-a efectuat serviciul militar la penitenciarul Il-dong, unde a fost detinut – Kim Jong-gu, cel mai atroce criminal si fugar al tuturor timpurilor- , tanarul aflandu-se in posesia unui amanunt legat de ultima dorinta a condamnatului inainte de a fi executat, Yu-jin devine brusc interesat. La vremea executiei nu s-a publicat in presa ca ultima lui dorinta a fost sa manance un castron cu tocana Doenjang. Aceasta dorinta i se pare ciudata producatorului si devine curios. Chiar foarte curios. Prin urmare incepe sa faca investigatii pe cont propriu si intervieveaza rand pe rand martori ai executiei, colegul de celula, detectivi participanti la arestare, patroana obscurului restaurant de provincie unde a fost arestat Kim Jong-gu. Arestare care, culmea, a avut loc tocmai in timp ce manca un castron din aceeasi tocana, care insa avea o aroma ce i-a paralizat pe toti astfel ca nu a fost uitata de cei prezenti. Treptat, Choi Yu-jin descopera un alt personaj decat cel prezentat publicului, un personaj de legenda in penitenciare. Care este secretul si semnificatia gestului acestui criminal in serie care s-a lasat arestat pentru a savura pana la ultima picatura un castron cu tocana ? In plus, ultima dorinta a acestuia in fata mortii a fost tot de a manca un castron cu aceeasi tocana Doenjang. Care este cheia misterului? Producatorul Choi Yu-jin este absolut hotarat sa dezlege aceasta poveste care pare a fi din ce in ce mai ciudata.
Proaspat „unsa” Regina Serenisima, Doamna Hye Jung, dornica sa-si exercite puterea abia obtinuta, se repde asupra tinerei printese, sa terorizeze pe cineva mai slab. Conflictul se propaga de la nivelul insotitoarelor, dar este repede innabusit de printul Yul, care-si pune mama la punct fara drept de apel.
Tanarul regizor din Hong Kong Wong Ching-Po pare a fi ajuns cu “Revenge: A Love Story” la apogeul carierei sale regizorale. “Revenge: A Love Story” este un film diferit de tot ce a mai realizat pana in prezent, viziunea sa fiind redata prin procedee tehnice ultramoderne care ridica filmul la nivelul oricarei productii de succes similare de peste Ocean. In rolurile principale apar 2 actori apparent necunoscuti: cantaretul pop Juno Mak, un actor tanar ce a mai fost vazut in “Dream Home”, si actrita japoneza Sora Aoi, care nu a prins inca un rol mare in filmele in care a fost distribuita. Cu doi actori aproape necunoscuti cinefililor, Wong Ching-Po a reusit sa realizeze aproape o capodopera cinematografica, un film care prin scenariu si punerea lui pe ecran poate fi considerat un “I Saw the Devil” in varianta chineza. E vorba de o poveste violenta a unei razbunari si, in paralel cu ea, de o poveste pura de iubire. Wong Ching Po reuseste sa transmita perfect fiorul dual al firii umane, in care principala tema – razbunarea – este luata ca exemplul eliberator al strigatului de disperare in cautarea dreptatii. Si totusi, asa cum finalul o va demonstra, razbunarea e un act profund, savarsit conform unui ritual specific, dar care nu ajuta pe nimeni. Filmul a fost prezentat cu succes in deschiderea fstivalului de film asiatic din Hong Kong de anul trecut si in cadrul festivalului London Terracotta din acest an.
Ceremonia Chu Jeon duce la schimbari de ranguri si titluri, la redefinirea functiei fiecarui membru al familiei regale. Totul se negociaza, pe baza intereselor. Yul, influentat de opinia lui Chae Gyung, cere Onorabilei Bunici un rang inferior celui al lui Shin, ceea ce produce mari dureri de cap Doamnei Hye Jung, care nu stie de hotararea lui Shin de a renunta la pozitia de Mostenitor Regal, dupa ce-si va reabilita numele si reputatia de rebel.
“Come Rain, Come Shine” este un film despre care s-a vorbit mult in Coreea in ultimul an. In primul rand pentru ca este inca un film atat de tipic lui Lee Yoon-ki (This Charming Girl, My Dear Enemy), care revine dupa 3 ani cu o productie realizata special pentru prezenta la festivalurile internationale de film, cu alte cuvinte un film pur artistic. In al doilea rand pentru ca in rolul principal masculin a fost distribuit super-vedeta serialelor de televiziune coreene, Hyun Bin, lucru care a ridicat un semn de intrebare in randul fanilor sai. Obisnuit al comediilor romantice, de aceasta data Bin a acceptat un rol cum nu a mai avut in intreaga sa cariera cinematografica, in care, timp de o ora si jumatate se afla non-stop fata in fata cu partenera ei de pe ecran (o recunoaste cineva pe Lim Soo-jeong din “…ing”, “I’m a Cyborg but that’s ok“ sau “Happiness” ?), intr-un rol atipic. De altfel, pentru cei care nu cunosc filmele lui Lee Yoon-ki, in care personajele isi traiesc drama existentiala in decursul unei singure zile in care acestea sunt urmarite pas cu pas in mediul lor, ar putea gasi filmul plictisitor. 90 de minute nu se intampla absolut nimic, dialogurile sunt banale, inspirate din lucruri comune din viata de zi cu zi, iar intreaga atentie a spectatorului se muta de la subiectul pe alocuri anost la interprtarea personajelor si implicit la criza lor existentiala. Filmul a fost nominalizat in acest an la Ursul de Aur de la Berlin.
El este un architect care decide sa se mute cu atelierul din centrul orasului in demisolul casei lui de la periferie datorita traficului greoi zilnic, din cauza caruia cea mai mare parte din zi si-o petrece la lucru, departe de sotia lui. Este, asadar, clar, un sot care a pus pe primul plan cariera. De cealalta parte, ea e editor la o editura si se afla intr-o mare dilema. Urmeaza sa mearga cateva zile in interes de serviciu in Japonia, si ramane surprinsa de insistenta neobisnuita a sotului de a o lua de la aeroport la intoarcere, un lucru atipic pentru acesta. Dupa cateva minute de discutii aparent banale, in masina cu care cei doi soti se intorc acasa, brusc, ea il anunta pe acesta ca vrea sa-l paraseasca. Dupa o casnicie de 5 ani, in care nu au reusit sa aiba un copil, ea se gandeste la divort. Si cum se intampla de obicei in astfel de cazuri, ea il anunta pe sotul ei ca are un amant. In jurul acestui anunt neasteptat, intampinat cu o neobisnuita tacere si calm de sot, se scrie intreaga poveste a acestui film.
Lee Shin, ca viitor rege, a fost invatat sa-si stapaneasca emotiile si reactiile in orice situatie. Sentimente noi apar; sunt derutante si contradictorii: vinovatie pentru aventura descoperita, regret pentru suferinta provocata, compasiune pentru izolarea impusa. Oricum, Shin nu stie ce sa faca cu ele; doar sa le ascunda. Datoria primeaza, si el, in fata lumii, ca si la Palat, are grija de sotia lui; intr-un fel neindemanatic si brutal, de parca ar fi gelos pe omniprezenta lui Yul. Ii permite lui Chae Gyung doar sa-si vada parintii iar el ii clarifica lui Hyorin limitele relatiei lor de acum inainte. Sa fie oare corecte observatiile printesei Hae Myung? Incepe sa-i placa Chae Gyung?
Odata cu “printul Wiliam”, savuram si noi gesturile fine si delicate de la servirea ceaiului, arhitectura Palatului, instumente, muzica si hanbok-urile Joseonului. Legaturile lui Yul cu cealalta mare monarhie a lumii se dovedesc foarte stranse, spre surpriza printesei, care primeste un neasteptat dar bine venit ajutor. Numai ca recunostinta ei va primi un dus rece… Yul o trezeste la relitate… nimic nu este gratis…Delicatetea lui are un pret, sperantele lui sunt intemeiate pe trecut, pe promisiunea bunicului si pe schimbarea starii actuale de fapt. Adevarul lui Yul si tacerea incapatanata a printului Shin o imbolnavesc la propriu pe Chae Gyung, iar comportamentul derutant al lui Shin, aparut fara veste, in acelasi timp tandru si indiferent, copilaros si cinic, o infurie de-a dreptul. Reactia lumii la presa mondena si discutia cu Hyorin o doboara definitiv.
Cine nu iubeste ursuletii de plus si cine nu a vorbit macar o data cu unul dintre ei, povestindu-i cele mai ascunse secrete? Oameni din lumea intreaga colectioneaza ursuleti de plus si cauta exemplare unice, vechi si valoroase pentru colectiile lor. Pe 24 aprilie 2001, cu mai bine de un deceniu in urma, in Coreea de Sud se deschidea “Muzeul Teddy Bear” (sau “Muzeul Ursuletilor de Plus”), pe insula Jeju, perla statiunilor turistice sud-coreene. In 2006 era realizat “Goong” (“Princess Hours”), un serial care avea un impact deosebit, si care pentru prima oara intr-un produs de televiziune includea imagini ale unor ursuleti de plus cu o anumita semnificatie pentru povestea din serial. Succesul serialului nu doar in Coreea ci si in intreaga lume a transformat muzeul ursuletilor din insula Jeju intr-un veritabil loc de pelerinaj turistic, definind perfect semnificatia Hallyu. Cu un pret de doar 5,5 dolari intrarea, orice turist poate veda o gama larga de ursuleti haiosi, in diverse ipostaze care in mod sigur iti aduc buna dispozitie si zambetul in suflet. Daca mai adaugi la aceasta atractie turistica peisajele paradisiace ale insulei Jeju, in mod garantat o excursie in aceasta zona a lumii nu poate constitui decat o amintire de neuitat.
Dar care e istoria ursuletilor de plus ? Cum probabil banuiti, sunt o gaselnita a americanilor. Ursuletii au primit denumirea de “Teddy Bears” dupa numele celui de-al douazecisisaselea presedinte american Theodore “Teddy” Roosevelt. Potrivit legendei, in noiembrie 1902, presedintele Roosevelt a fost la vanatoare de ursi dar nu a reusit sa vaneze niciunul. Atunci unul din membrii stafului a prins un pui de urs si l-a asezat langa un copac pentru a-l impusca presedintele. Dar presedintele a refuzat, considerand ca nu e un comportament demn de un vanator adevarat. Povestea s-a imprastiat repede si oamenii au inceput sa isi faca propriii “Teddy Bears”. Aceasta se intampla acum peste o suta de ani si de atunci oamenii au indragit si pretuit acesti ursuleti care au devenit prieteni de nedespartit pentru multi dintre noi.
Muzeul Ursuletilor de Plus se afla in Jeju-do, respectiv Insula Jeju, acel colt de paradis supranumit “Insula sufletelor”, a fost infiintat in anul 2001 si este unul din cele trei muzee de acest gen existente in Coreea, pe langa cele din Seul si Paju.Muzeul are doua galerii, de istorie si de arta, unde sunt expusi ursuleti din diferite tari, si o sectiune in gradina, care include ursuleti sculptati sau modelati. Magazinul din cadrul muzeului se numeste Republica Ursuletilor de Plus. Dragalasii ursuleti intruchipeaza personalitati din diverse colturi ale lumii. Si par atat de bine realizati incat ai putea crede ca sunt incremeniti doar pentru ca au aparut niste intrusi – vizitatorii –, iar odata cu plecarea lor isi continua povestile. Acolo ai impresia ca si ursuletii de plus au avut aceeasi istorie ca si noi, oamenii.
O alta atractie a muzeului o constituie gradina, loc in care gasim un lac si Piata ursuletilor de plus. Dar atractia o constituie Fantana Iubirii. Este primul turn cu ceas din Coreea care are in locul figurinelor binecunoscute … ursuleti. La fiecare jumatate de ora incepe un program intitulat “Nunta Ursuletilor”. Dupa nunta, ursuletii fac o plecaciune unul in fata celuilalt si apoi in fata spectatorilor. Vizitatorii isi exprima admiratia aruncand monede in fantana. Banii astfel colectati sunt folositi pentru tratamentul copiilor bolnavi de inima.
“Secret” este o coproductie Hong-Kong/Taiwan, un blockbuster la vremea lui (2007), care marcheaza debutul in cariera ragizorala a cunoscutului star taiwanez Jay Chou. Practic, putem spune ca “Secret” este filmul care il defineste cel mai bine pe Jay Chou, deoarece pe langa debutul ca regizor, acesta este si co-scenarist, actor protagonist si interpret al principalelor melodii de pe coloana sonora. Partenera lui din acest film este frumoasa actrita taiwaneza Kwan Lun-Mei (The Stool Pigeon, Ocean Heaven), distributia fiind completata de cunoscutul Anthony Wong. Filmul a castigat mai multe premii, inclusiv Golden Horse pentru Cele mai bune efecte vizuale, Cel mai bun film taiwanez al anului 2007 si Cea mai buna melodie originala. La acestea se dauga alte patru nominalizari, inclusiv la Cel mai bun film asiatic al anului 2007 la Hong Kong Movie Awards (editia a 27-a).
Shin isi indeplineste indatoririle oficiale cu mare seriozitate si atentie, dar in particular este mereu prost dispus si nemultumit. Si apare si ispita… Hyorin…iar printul isi permite patru ore libere, in care sa-i ofere lui Hyorin bucuria unei relatii calde, convins ca grija lui poate pacali protocolul si pastra aparentele. Asa sa fie oare? Asa ca, avem si noi parte de o vacanta romanitca in locuri exotice, urmata de adrenalina, suspansul si misterul declansate de aparitia paparazzilor. 
Ca manager al Clubului de Calarie, Hyorin propune acceptarea printesei printre membrii, lucru dezagreat de baietii aristrocrati dar agreat de Shin. Evident, Yul, ca print al Casei Regale este automat acceptat, si Hyorin mai face rost de un adept al conspiratiei, tinand cont ca au interese comune. Incercand sa-i reproseze lui Shin raceala comportamentului, are parte de primul dus, bine intemeiat de altfel…” De aceea trebuia sa fii de acord cand te-am cerut in casatorie. Iti pare rau acum? Esti suparata pentru ca acum ea este printesa? E bine acum. Ma simt norocos.” Grea lovitura…chiar daca nu inseamna decat ca Shin se straduie sa fie corect. Yul, conform intelegerii, o dezamageste cat mai mult pe Chae Gyung, iar Shin incepe sa priveasca nelinistit multimea de legaturi deja formate intre cei doi, mai ales dupa comentariile ce-i dau masura opiniei publice asupra situatiei sale cu Hyorin.
“Yamada, Samurai of Ayothaya” este cel mai recent blockbuster thailandez de arte martiale, ce continua traditia filmelor de gen incepute cu “Ong Bak”. De aceasta data vedetele sunt japonezul Seiji Ozeki, ce interpreteaza figura istorica Yamada Nagamasa, si luptatorul thailandez de K1, Buakaw Por, interpretul unui luptator de elita al regelui din Ayothaya. In rolul principal feminin – Kanokkorn Jaicheun, Miss Thailanda 2007. Filmul este inspirat din fapte reale, dar are si partea lui de imaginatie venita de la scenaristul thailandez. Cu un buget de 100 de milioane bahti thailandezi (aproximativ 3,2 milioane dolari) “Yamada…” beneficiaza de o multime de scene de lupta spectaculos realizate printr-un procedeu de redare specific filmelor de gen thailandeze: slow-motion combinat cu fast-motion intr-un spectacol cinematic antrenant, al carui efect e garantat. Filmul a avut 2 nominalizat la premiile Academiei thailandeze de film din acest an (“Cele mai bune efecte vizuale” si “Cel mai bun machiaj”), si a fost premiat pentru cea mai buna coloana sonora. Filmul imbina principii si cugetari buddhiste cu demonstratii de arte martiale remarcabile, care dubleaza latura lui comerciala.
Yamada Nagamasa e un tanar samurai din perioada Edo, care ajunge, in secolul XVII, in indepartatele taramuri ale Siamului. Aici se alatura unui corp de voluntari japonezi trimisi in Ayothaya sa spioneze micutul regat, deghizati in negustori. Insa in scurt timp seful acestuia, Kuroda Toranaga, considera ca Yamada a tradat Japonia si dispune uciderea lui. In ultima clipa, Yamada e salvat de luptatori de elita din Ayothaya, care ii vindeca ranile si il repun pe picioare. Primit la inceput cu ostilitate in mijlocul localnicilor, treptat acesta incepe sa se ataseze de frumusetea tinuturilor si de bunatatea oamenilor care l-au salvat. Mai apoi apeleaza la liderul spiritual din Ayothaya, un calugar maestro in artele martiale, sa-l invete stilul de lupta al localnicilor, iar cand e pregatit mental pentru asta, incepe sa invete si sa devina unul din cei mai buni luptatori. Dar trecutul il urmareste, si nu dupa mult timp, in pasnicul regat sunt trimisi samurai mascati sa-l ucida…
Daca in “The Last Samurai”, Tom Cruise interpreteaza un personaj ce ajunge tocmai in tara soarelui-rasare, unde invata calea Bushido, in “Yamada, Samurai of Ayothaya” un japonez este adoptat intr-un trib indepartat din Thailanda de azi, invatand cultura razbonica a acestora. Desigur, ca in orice cultura asiatica, artele martiale sunt privite drept o cale de autoaparare si de gasire a echilibrului interior prin echilibrarea energiilor pozitive si negative. Aceeasi este si invatatura transmisa de batranul maestru tanarului discipol venit din indepartata Japoniei: “Artele martiale nu sunt pentru spectacol, ci pentru distrugerea inamicului si autoaparare”. Scenele de lupta combina stilul de lupta japonez cu sabii cu brutalitatea stravechiului Muay Thai. De altfel, pe langa faptul ca aceste scene sunt foarte reusite, gradul lor de violenta indusa este ridicat, lucru bine de stiut pentru anumite categorii de varsta care se incumeta sa urmareasca filmul. Se pare ca tot mai mult cinematografia thailandeza se inspira din violenta filmelor americane, din dorinta unei redari realiste a atmosferei luptelor pana in cel mai mic detaliu, spre deosebire de cinematografia din Extremul Orient care, cu exceptia filmelor gore, cenzureaza cat mai mult posibil scenele ce descriu morti violente. Ca e de dragul spectacolului sau pur si simplu dintr-o dorinta sincera de a sublinia violenta Muay Thai-ului stravechi, realizatorii thailandezi nu se dezmint.
Dupa 12 ani in Ayothaya, Yamada s-a intors in Japonia natala cu afaceri. Aici a lasat o pictura cu una din corabiile sale de razboi unui templu din orasul sau natal. S-a pastrat o copie a acestei picturi, ce a ars intr-un incendiu, iar aceasta infatiseaza o mareata corabie in stil occidental, cu 18 tunuri la bord. Revenit in 1628 in Siam, Yamada era deja o personalitate extrem de respectata. Cand una din corabiile sale ce transporta orez din Ayothaya in Malacca a fost retinuta de olandezi, ce instituisera o blocada asupra Malaccai, de teama unui conflict diplomatic cu regele Siamului, despre care se stia ca il aprecia mult pe Yamada, corabia a fost eliberata. In 1629, Yamada Nagamasa a plecat cu o solie din partea regelui Songtham in Japonia. Revenit in Siam, s-a vazut implicat in luptele pentru succesiunea la tron, dupa moartea regelui. In 1630 a fost ranit in lupta, iar rana otravita i-a adus in cele din urma moartea. In urma mortii sale, noul conducator si rege uzurpator al Siamului, Prasat Thong, a trimis 4000 de 
soldati pentru a distruge colonia japoneza din Ayothaya. Parte din japonezi au reusit sa fuga in Cambodgea, iar cativa ani mai tarziu, colonia a fost refacuta, de aceasta data fiind formata din doar 200-400 japonezi. Aceste evenimente indreptate impotriva supusilor Japoniei au fost percepute de Sogun ca un atentat la autoritatea sa, motiv pentru care acesta a refuzat sa mai elibereze documentele numite Pecetea Rosie pentru Siam. Corabiile ce beneficiau de acest document se bucurau de protectia oficiala a Sogunului, care controla astfel comertul de peste mari. In fata acestei situatii, regele Siamului a trimis o solie in Japonia in 1636, insa aceasta a fost respinsa de Sogun. Acest eveniment a marcat sfarsitul relatiilor comerciale dintre Siam si Japonia, iar rutele comertului siamezo-japonez au fost preluate de olandezi. Revenind la filmul in discutie, producatorii acestuia au tinut sa mentioneze, la inceputul sau, ca acest film este dedicat “celebrarii a 124 de ani de relatii diplomatice thailandezo-japoneze”, relatii ce au fost stabilite in 1886. In ceea ce il priveste pe Yamada Nagamasa, acesta isi doarme somnul de veci in orasul sau natal din Japonia. Ramasitele asezamantului japonez din Ayothaya mai sunt vizibile si astazi, devenind o atractie turistica, asemeni statuii lui Yamada infatisat in uniforma militara siameza.
In acest an, festivalul international de de film de la Cannes nu a ocolit Asia de pe harta cinematografica a lumii. Pe 16 mai, Consiliul National coreean de Film (KOFIC), in colaborare cu Festivalul International de film de la Busan, festivalul international de film fantastic Puchon si Ministerul de Cultura, Sport si Turism coreean au organizat „Noaptea filmului coreean” in cadrul festivalului de la Cannes. Cele mai noi productii coreene au putut fi aduse atentiei companiilor de distributie europene, la eveniment participand si principalele companii de productie din Coreea. Cu o zi mai devreme, pe 15 mai, la Cannes isi promovau noul film, „My Way”, actorii Jang Dong-gun (coreean), Joe Odagiri (japonez) si Fan Bingbing (chineza). Regizat de sud-coreeanul Kang Je-kyu, ambitiosul blockbuster de razboi e o coproductie coreeano-chinezo-japoneza ale carei filmari au inceput in octombrie in Coreea de Sud, si care continua in Letonia dupa incheierea festivalului si a promovarii filmului.
Fascinatia pentru intalniri fanteziste prin calatorii in timp sau contacte dincolo de bariera temporala a propulsat filmul coreean la inceputul primului deceniu al acestui secol spre succes. Filme precum “Calla”, “Il Mare” sau “Ditto” au exploatat la maxim acest subiect, si se pare ca un val similar a cuprins cineastii japonezi in a doua jumatate a deceniului trecut. Dupa “Cyborg She”, “Tokyo Girl” este inca o realizare stralucita ce aminteste de succesele coreene de la sfarsitul secolului trecut, demonstrand ingeniozitatea japonezilor in a spune o poveste cu zambetul pe buze, pe intelesul tuturor generatiilor (dar mai ales al celei tinere), transmitand o multime de invataminte. Filmul a avut premiera in cadrul festivalului International de film fantastic de la Pusan, in Coreea de Sud, si a fost foarte bine primit de critici si de public. Regizorul lui “Nanase futatabi”, Kazuya Konaka, i-a adus impreuna pentru acest film pe tinerii actori Kaho si Kazuma Sano, care aduc un aer proaspat in filmele japoneze pentru marele ecran, dominate de actori cu nume, demonstrand ca talentul face mai mult decat celebritatea.
Miho si mama ei au o importanta intalnire la o editura din centrul orasului. Dorind sa se recasatoreasca, mama ei ii face cunostiinta lui Miho cu viitorul sot. Miho, foarte suparata si impotriva acestei casatorii, fuge, iar pe scarile spre iesire, isi pierde telefonul. In timpul acesta are loc un cutremur care cauzeaza o ruptura in timp, iar telefonul ii cade drept in cap lui Miyata Tokijiro, care, in aceeasi zi, dar in urma cu 100 de ani, isi ducea romanul la editura pentru a fi publicat. Cei doi fac cunostiinta prin intermediul telefonului (chiar daca pentru Miyata era ceva nou) si Miho reuseste sa-l convinga ca ea este din viitor, dandu-i niste informatii usor de urmarit si care a doua zi se vor regasi in ziarul vremii: scufundarea Titanicului. Acest lucru ii apropie , fiecare dorindu-si mai mult. Descopera ca pot vorbi la telefon doar cand este luna afara, fara nori. Asa ca se hotarasc sa aiba o intalnire in miezul zilei, cand luna este prezenta pe cer.
Avem in fata unul din cele mai romantice si emotionante filme japoneze ale ultimilor ani, cu o poveste spusa atat pe gustul generatiilor tinere cat si a celor mai in varsta. Actorii protagonisti, desi din tanara generatie, au reusit sa intruchipeze fara cusur doi tineri din doua perioade istorice complet diferite, iar atmosfera inceputului de secol XX este foarte bine redata, dand impresia spectatorului ca literalmente calatoreste intr-o alta dimensiune temporala. Elementul de fictiune e o piesa secundara in acest film, al carui principal mesaj e indreptat inspre tanara generatie de adolescenti. Abordarea problemelor care se nasc ca urmare a conflictului intre generatii e o componenta importanta a mesajului acestui film, Miho neacceptand dorinta mamei sale vaduve de a se recasatori cu un strain, patand astfel memoria tatalui disparut. Apropierea de un tanar de aceeasi varsta cu ea, cu aceleasi probleme in familie, chiar daca dintr-o alta dimensiune temporala o va face sa-si inteleaga intr-un final mama. Cealalta latura educativa a filmului 
priveste sperantele de viitor ale tinerei generatii, identificarea viitoarelor teluri in viata ale acesteia. Daca Miyata viseaza sa devina un mare scriitor, intr-o zi, Miho, in urma discutiilor nesfarsite cu acesta accepta si reuseste sa inteleaga mai usor anumite lucruri din aceasta viata. Practic cei doi tineri ajung un sprijin moral unul pentru celalalt, se incurajeaza reciproc, demonstrand ca tinerii se adaptaeaza cel mai usor vietii si cerintelor societatii in mediul lor, intre alti tineri. Dialogul dincolo de timp e un simbol al faptului ca nu exista o prapastie intre generatii, si ca cei tineri ii pot intelege pe cei mai in varsta, asa cum si cei mai in varsta ii inteleg, intr-un final, pe cei tineri. Tinand cont de telul – propus si atins de realizatori, “Tokyo Girl” nu insista pe evenimentele istorice care au marcat societatea japoneza in 1912 – ultimul an al Erei Meiji, ce a condus Japonia pe calea modernizarii si a transformarii intr-o super-putere mondiala. Nici nu era necesara implicarea transformarilor politice intr-o poveste romantica atat de frumoasa, probabil ca i-ar fi diluat sensul.
