DIVERSE

Publicat: vineri 31 iulie 2015

“Realitatea se vede in vis. Ceea ce visezi noaptea e adevarat.” (Rampo)

“Rampo Noir” e un omnibus format din 3 segmente, fara legatura intre ele, ce au la baza nuvele scrise de nonconformistul fan al lui Edgar Alan Poe, Rampo Edogawa: “Iadul din oglinda”, “Omida” si “Insecta taratoare”. Celor 3 segmente li se adauga un scurtmetraj introductiv de doar 8 minute, intitulat “Canalul lui Marte”, ce e mai greu de inteles fara a cunoaste ce urmeaza in continuare. In acest segment, un barbat ajunge pe marginea unui lac adanc ce pare a duce spre Iadul insusi. Acest segment practic are ca rol legarea intre ele a celor 3 segmente ce urmeaza. Elementul comun al tuturor celor 4 scurtmetraje e prezenta actorului si cantaretului japonez Tadanobu Asano in roluri diferite, ca protagonist, spectator si antagonist, a carui infatisare se potriveste ca o manusa viselor delirante ale lui Rampo. Astfel, il vedem intruchipandu-l cand pe celebrul detectiv Kogoro Akechi (cine a citit romanele sau nuvelele lui Rampo, sau macar a vazut ecranizarea “Rampo” din 1994, stie despre cine e vorba), cand un sofer paranoic sau un iubitor excentric al artei. In toate aceste roluri, interpretarea lui e sublima. Aceasta antologie (regizata de 3 regizori (Akio Jissoji, Hisayasu Sato si Suguru Takeuchi) ne demonstreaza ca genul horror japonez mai are ceva original de aratat, si nu se rezuma doar la plictisioarele deja povesti horror cu fantome sau blesteme. In “Rampo Noir” avem fiinte umane reduse la caracteristicile unei insecte (Omida), ale unor germeni (Insecta taratoare) sau ale unor opere de arta (Omida si Insecta taratoare), fiinte umane care se transforma, devin desfigurate, monstruoase, abjecte, respingatoare. Totul pe fundalul muzicii tradiutionale japoneze, a jazz-ului sau operei, ce redau perfect atmosfera vremurilor in care Rampo Edogawa scria aceste nuvele in prima jumatate a secolului XX, o perioada de transformari galopante si de modernizare a societatii japoneze. Iar timpul nuvelelor lui Edogawa se dilata, asemeni acelui lac nesfarsit de adanc din “Canalul lui Marte”, in care prezentul si trecutul, traditionalul si modernul se amesteca imperceptibil intr-o constructie bizara si grotesca cum nu s-a mai vazut.

1. Iadul din oglinda

“Existenta noastra e ca o reflexie in oglinda. Nu exista cu adevarat, dar de asemenea nu are cum sa nu existe.” Sunt versurile unui poem buddhist scris de Minamoto no Sanetomo, al treilea sogun si Sogunatul Kamakura (sfarsitul secolului XI, inceputul secolului XII). Exprimand paradoxul vietii, aceste versuri se regasesc scrise pe un perete al Scolii Enshu de Ceremonie a Ceaiului. Dupa doua casnicii ratate, Sayako Yamashina devine profesoara de ceremonie a ceaiului, invatandu-le pe elevele sale tainele prepararii apreciatului ceai. Doar ca dupa incheierea unui asemenea curs, Sayako se retrage in odaia sa si priveste fascinata intr-o oglinda, dupa care brusc moare. Cazul e preluat de politie, iar pe fir intra si detectivul Kogoro Akechi (Tadanobu Asano), care impreuna cu asistentul sau incepe sa cerceteze cazul in paralel cu politia. Lucrurile insa se complica cand si alte persoane ce au participat la cursul de ceremonie a ceaiului incep, pe rand, sa moara. Iar elementul de legatura al tuturor acestor decese pare a fi… o oglinda. Ce mister ascund aceste oglinzi ? Sa fie versurile poemului scris cu noua secole in urma cheia misterului, sau e vorba de niste crime premeditate ?

2. Omida

Locotenentul Sunaga si-a servit patria cu eroism, in prima linie, insa desi reuseste sa scape cu viata de pe front, se intoarce acasa shilod, fara maini si picioare. Practic viata lui ajunge un calvar, el insusi devenind un exponent al urateniei extreme, un cadavru viu aproape putrezit si mancat de boala, ce nu se poate deplasa, hrani singur sau vorbi.. In ciuda acestui fapt, sotia sa il tine in viata intelegandu-se mai mult prin semne sau prin ganduri cu acesta, neezitand chiar sa-l abuzeze, supunandu-l unor corectii drastice. In ochii ei, el e o omida care se taraste la propriu. Pe insula retrasa unde cei doi locuiesc, mai traieste si un tanar aratos, Taro (Ryhei Matsuda), ce nu ezita sa-i faca ochi dulci apetisantei sotii a locotenentului si care nu intelege de ce aceasta mai tine la sotul ei. “Oamenii se transforma in altceva, in oglinda.”, afirma acesta, si nu intamplator aceste vorbe tradeaza o temere a sotiei, ce ajunge sa ascunda toate obiectele stralucitoare care l-ar putea face pe sotul ei sa se vada pe sine in reflexia lor, in halul inuman in care razboiul l-a adus. In toata aceasta poveste, sotul e redus la rangul de omida, care intr-o zi va trebui sa prinda aripi si sa zboare… Iar cel care il va ajuta in aceasta metamorfoza suprarealista va fi, cine altcineva, decat devotata lui sotie….

3. Insecta taratoare

Fuyu Kinoshita e o actrita de teatru ce-si traieste din plin momentul de glorie, bucurandu-se de atentia fanilor ce nu ezita sa-i aduca flori in semn de respect. Unii chiar in afara teatrului. Insa dincolo de masca unei actrite perfecte se ascund lucruri mai putin stiute. Cum ar fi faptul ca aceasta nu ezita sa satisfaca cele mai obscure dorinte celor care o pot propulsa in cariera. Intr-una din seri e condusa acasa de Masaki, un sofer de taxi ce face o pasiune pentru ea. Dincolo de zambetul lui amabil se ascund lucruri la fel de putin stiute de cei din jurul sau. Cum ar fi faptul ca ajuns la un medic dermatolog pentru o iritatie pe pielea gatului ce nu-i da pace, e sfatuit de acesta sa consulte un psiholog pentru tratarea paranoiei de care sufera. Cum poate ati ghicit, pasiunea lui pentru actrita va lua proportii devastatoare…

Toate povestile se desfasoara in decorul anilor ’30 si au un puternic accent de noir, mister si suprarealism. Povestile au o usoara nota de bizar, dar acesta e stilul scrierilor lui Rampo, ce stie perfect sa exploreze temerile umane si sa le transforme in mistere captivante prin intermediul imaginatiei si absurdului. Dar in aceasta antologie a scrierilor lui Rampo trebuie remarcat si stilul fiecarui regizor, pentru ca fiecare din cele 3 parti a fost regizata de un regizor diferit. Cunoscutul Akio Jissoji, ce regizeaza segmentul de inceput “Iadul din oglinda”, are un stil vizual aparte, ce de altfel e recunoscut la nivel international in toate filmele sale. Regizorul stie sa exploateze la maxim misterul nuvelei lui Rampo si sa-l aduca in fata privitorului cu ajutorul unor imagini filmate cu multa dedicare si talent. Hisayasu Sato, regizorul segmentului “Omida”, introduce elementele specifice de alienare si disperare ale protagonistului, ce-l face vulnerabil in fata Raului. De aceasta data, surpriza vine de la faptul ca protagonistul acestui al doilea segment nu e nici locotenentul schilodit, nici sotia acestuia, ci chiar tanarul Taro interpretat de Ryuhei Matsuda, ce ajunge sa fie devorat de pasiunea sa pentru o arta bizara pusa in slujba Raului. In sfarsit, regizorul segmentului “Insecta taratoare”, necunoscutul Suguru Takeuchi, ce in toata cariera lui a mai regizat doar un serial de televiziune, se dovedeste cel mai indraznet si mai noncomformist dintre toti, introducand cu mult curaj in decorul anilor ’30 unele elemente specifice lumii secolului nostru, cum ar fi… un telefon mobil la care o actrita de teatru vorbeste in timp ce e transportata cu un taxi de-al vremii spre locul placerilor ascunse si tradarii conjugale. Toate cele trei segmente sunt excelente pentru caracterizarea genului “mister”, insa parca ultimul segment e cel mai reusit dintre toate. O colectie intensa de nuvele a unui scriitor de exceptie, plina se suspans si de un amestec continuu de real si imaginar, ce da o alta dimensiune j-horror-ului decat cea pe care o cunoastem din filmele unui Kiyoshi Kurosawa de exemplu.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) entru asiacinefil

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 26 iulie 2015

Iluministrul Rousseau spunea ca omul se naste bun, dar societatea il strica. Nu acesta este si cazul lui Hirotada Ototake, un japonez de 39 de ani ce s-a nascut fara maini si picioare datorita unei boli genetice numita sindromul Tetra Amelia. Povestea deosebita de viata a acestuia ne da o lectie despre cum omul nascut bun poate repara raul social prin schimbarea mentalitatii societatii fata de semenii lor mai putin favorizati de soarta. Intr-un interviu acordat in urma cu cateva luni, acesta declara, cu un optimism dezarmant: “Toata lumea e diferita, indiferent de dizabilitatea ei. Poti alege sa ai ganduri negre despre aceasta ‘diferenta’ sau, ca alternativa, o poti accepta si transforma in ceva pozitiv. Eu am fost capabil sa-mi transform dizabilitatea in ceva super-pozitiv.” “Nobody’s Perfect” marcheaza o premiera in lumea filmului japonez (daca nu, probabil, chiar a filmului mondial): autorul scenariului, care e de fapt autorul romanului autobiografic “Daijobu 3 Kumi”, publicat in 2010, Hirotada Ototake, este totodata si protagonistul filmului. In varsta de 37 de ani la data filmarilor, acesta a descris in romanul amintit experienta acumulata ca invatator la scoala elementara Suginami din Tokyo in perioada 2007-2010. Filmul reconstituie cu o fidelitate aproape documentara propria experienta a autorului romanului. Regizorul veteran Hiroki Ryuichi e cunoscut pentru relatia plina de sensibilitate cu actori-copii, un excelent exemplu fiind j-drama “Kimi no Tomodachi” din 2008 despre prietenia unor fete din perioada adolescentei. In mod intentionat, acesta nu i-a permis lui Hirotada Ototake, ce-l interpreteaza pe invatatorul cu diazbilitati, sa intre in contact cu clasa de 28 de elevi din film inaintea primei zile de filmari. Rezultatul: curiozitatea franca si nedisimulata a copiilor la vederea invatatorului ce-i monitorizeaza din caruciorul cu rotile plin de incredere de sine nu a fost interpretare, ci o scena realista cu reactii filmate pe viu. De altfel, Hiroki a spus ca fara Ototake, acest film nu ar fi putut fi realizat, deoarece efectele speciale nu ar fi avut cum sa inlocuiasca sau sa accentueze dizabilitatea acestuia. Deci practic, romanul nu ar fi putut fi niciodata ecranizat. Pe langa autorul romanului, Hirotada Ototake (foto), care nu este un actor propriu-zis, in rolurile principale mai avem ocazia sa vedem cativa actori talentati, precum Taichi Kokuburi (in rolul asistentului sau) sau Nana Eikura (in rolul prietenei asistentului, actrita ce am putut-o vedea si in “Floating Castle” in rolul printesei). Din distributie fac parte peste 27 de copii, unii actori, altii copii obisnuiti ce au o interpretare naturala ce iti dau senzatia ca retraiesti anii ce preced adolescenta.

Timp de un an, invatatorul Akao Shinnosuke urmeaza sa predea la Scoala Primara Matsuura Vest. Insa Akao nu e o persoana obisnuita. S-a nascut fara maini si picioare, si printr-o ambitie deosebita a reusit sa-si finalizeze studiile si sa ajunga dascal. Drept urmare, se deplaseaza cu ajutorul unui carucior cu rotile, iar asistent pe durata intregului an urmeaza sa-i fie Shiraishi Yusaku, prieten din copilarie, fost invatator, ce a dat gres in cariera de dascal retragandu-se intr-o functie in consiliul director. Cei doi reusesc performanta de a intarzia chiar din prima zi de scoala, motiv pentru care se trezesc cu o mustruluiala ca la carte din partea unei colege invatatoare artagoase. In schimb, alti colegi profesori isi primesc cu bine noul coleg, usurandu-i acomodarea. Dar adevaratul test il da in fata noii sale clase, e vorba de clasa a 3-a din anul 5 de scoala primara. In ciuda faptului ca primirea nu e tocmai cea mai calduroasa, micutii fiind socati de dizabilitatea noului lor invatator, domnul Akao, ca un dascal adevarat, reuseste sa se apropie de elevii sai, sa-i inteleaga si sa le fie aproape in aventura de un an pe care o incepe alaturi de ei. Lectia impresionanta de viata pe care le-o ofera se va intoarce la final inapoi la cel care a predat-o… acesta dezarmand in fata sinceritatii micutilor.

“Nobody’s Perfect” e o poveste simpla despre viata de elev la scoala primara, dar si despre viata de dascal al unor copii care incep sa deprinda ce inseamna viata adevarata de la o varsta la care inca jocurile copilariei ii tin captivi in farmecul varstei inocentei. In literatura romana, exista un dascal celebru al scriitorului Mihail Sadoveanu, Domnul Trandafir, al carui portret moral poate fi usor proiectat asupra personajului Akao Shinnosuke. Acesta are toate trasaturile unui invatator de exceptie: are talentul de a se apropia si de a interactiona pozitiv cu elevii sai, transformandu-se intr-un veritabil parinte pentru acestia. Stie sa se faca indragit, in ciuda handicapului fizic pe care l-a acceptat de mult, si, lucrul cel mai important, stie sa transforme lipsurile sale intr-o lectie inteligenta de viata pe care copiii de 11 ani si-o insusesc cu istetime. Iar a fi dascal intr-o scoala primara nu e tocmai cel mai usor lucru din lume, la acea varsta deseori elevii avand nevoie de atentie sau, de ce nu, disciplina individuala. Copiii il privesc pe noul lor dascal cu curiozitate, fiind prima oara in viata lor cand vad o persoana intr-un carucior cu rotile, fara maini sau picioare. Il privesc lung, il examineaza tacuti, iar cand mananca in sala de mese impreuna cu acesta, toti sunt curiosi cum va folosi lingurita. E o curiozitate fireasca, specifica varstei copilariei, cand descoperi lumea cu ochii de copil. Dar Akao reuseste sa depaseasca cu bine aceasta incercare, chiar cu zambetul pe buze, iar copiii apreciaza sinceritatea si naturaletea acestuia. Iar initiativele uneori nonconformiste ale acestuia, ce-l aduc mereu in conflict cu ceilalti invatatori, vor cuceri definitiv inimile micutilor sai elevi, aducand intr-o clasa dezbinata unitatea si definitia prieteniei si acceptarii faptului ca fiecare persoana nu e una perfecta. Cazurile individuale pe care trebuie sa le rezolve invatatorul Akao, ca si experienta personala de viata ce are multe asemanari cu aceste cazuri il vor transforma intr-un indrumator unic in istoria scolii la care activeaza, dand personalitate clasei sale. Cu toate ca unele lucruri din film sunt fictionalizate (cum e povestea vietii personale a asistentului, ce e mai mult de umplutura, neafectand firul principal al povestii) fata de romanul ce a stat la baza productiei, exista mult realism palpabil, emotional si factual in descrierea momentelor anului cat Akao preda in scoala respectiva. Akao are de infruntat, de fapt, realitatea a 28 de ego-uri tinere, cu defecte si dificultati ce nu se schimba brusc in momentul in care noul invatator le intra in vietile de zi cu zi. Nici o parte din colegii de catedra ai lui Akao nu cred ca angajarea temporarara a unui dascal cu severe dizabilitati si neexperimentat in meseria practicata poate duce la ceva bun. Si totusi, in ciuda propriilor indoieli despre experimentul de un an in predarea la clasa si al obstacolelor ce-i vor iesi in cale, Akao nu ezita sa repete copiilor “Daijobu” (adica “E in regula”), un laitmotiv verbal la care apeleaza chiar si atunci cand lucrurile… nu sunt in regula.

Un film simplu, aproape cu iz de documentar daca am scoate din el latura fictionala, o extraordinara poveste si lectie de viata despre perseverenta, prietenie si profesionalism riguros, atat de tipica natiunii japoneze. O privire din interior asupra sistemului educational japonez, ce are un farmec aparte, educand copiii de scoala primara in sensul formarii unui spirit si a unei gandiri liber cugetatoare – un sistem de invatamant total opus celui de la noi, in care elevul e pus sa memoreze in loc sa isi exprime propriile pareri. Din acest punct de vedere, “Nobody’s Perfect” mai are si calitatea de veritabil material didactic ce poate fi oricand luat ca model educational. Un film pentru intreaga familie, de care cu siguranta va veti aminti peste ani.

Traducerea in limba romana a fost efectuata in pemiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: miercuri 22 iulie 2015

Intr-o formula mai redusa numeric decat in productia din 2011, “Detective K – Secret of the Lost Island” reia aventurile celor doi detectivi buclucasi aflati in slujba Regelui Jeonjo. Seo Pil (Oh Dal-soo) si Kim Min (Kim Myung-min) isi continua existenta periculoasa, deghizandu-se si infiltrandu-se intr-o periculoasa banda ce se ocupa cu contrafacerea argintului. La 1795, cand se petrece actiunea, Joseonul se baza in intregime pe importuri din Japonia, moneda de schimb fiind argintul. Cand o mare cantitate de argint contrafacut ajunge in circulatie, periclitand grav economia Joseonului, Regele ordona omului sau de incredere, cel dintai detective al tarii, Kim Min, sa cerceteze discret. Infiltrati in randul bandei ce se ocupa cu contrafacerea, cei doi sunt in cele din urma deconspirati, dar reusesc sa scape cu viata. Autorii sunt capturati, iar linistea se instaureaza din nou in Joseon. 6 luni mai tarziu, il regasim pe detective in exil pe o insula. Mana Noronilor si-a spus cuvantul, intrigile factiunii obligandu-l pe rege sa-l exileze pe cel mai de incredere om al sau, iar pe raufacatori sa fie repede scapati din temnita. Astfel ca Kim Min se trezeste cu vizita amicului Seo Pil, care ii aduce o veste ce-l va face sa iasa din inertie: argintul contrafacut a reinceput sa circule prin tara. Tot acum, o fetita dintr-un sat de pe o alta insula inoata zilnic pana pe insula exilatului pentru a-i cere saii gaseasca, ca mare detectiv, sora disparuta. Urmeaza evadarea de pe insula, cautarea de indicii si rezolvarea celor doua cazuri, dupa numeroase aventuri hazlii.

“Detective K – Secret of the Lost Island” e un sequel destul de reusit al productiei din 2011 “Detective K: Secret of the Virtuous Widow”. Buna dispozitie urmareste aventurile celor doi protagonisti, la fel de amuzante si delicioase pe alocuri ca in filmul din 2011. Numarul personajelor e mai mic (in prima parte eroii pozitivi erau la gramada), acum se simte ca tot greul e dus de doar 2 actori, iar varsta acestora (Kim Myung-min si Oh Dal-soo nu mai sunt de mult la prima tinerete) a facut ca multe din cadrele filmului sa fie statice, regizorul mizand pe umorul de situatie ce reiese din dialogurile savuroase ale celor doi buclucasi. Filmul are un ritm bun, umorul e uneori aproape parodic, scenariul e destul de consumat, prea putine lucruri originale, insa pentru un film de aceasta factura pe care te pui sa-l vizionezi cu gandul sa razi, nu sa rezonezi cu drama personajelor, e suficient, nu trebuie nimic mai laborios. Iar publicul coreean a apreciat productia, aproape 4 milioane de coreeni vizionandu-l la cinematograf. Cu cele aproape 28 de milioane de dolari incasari, “Detective K – Secret of the Lost Island” a fost unul din succesele de casa ale acestui an. Asteptarile de la acest sequel au fost mari si nu au fost inselate prea mult de realizatori, chiar daca filmul are pe langa comedie si o latura dramatica grava, ce ne preda lectia de mult stiuta ca de-a lungul timpului, viata omului de rand a contat prea putin in raport cu cea a unui nobil. Detectivul K e la fel de idealist, abonat la ideea egalitatii oamenilor intr-o lume marcata de privilegiile nobiliare, e un om al altor timpuri care pe langa dragostea de tara mai are si latura umana a dragostei pentru semeni. Amicul lui Seo Pil e mai cu picioarele pe pamant, pus mereu pe sotii si responsabil cu buna dispozitie tot timpul. Cei doi formeaza un cuplu perfect cand vine vorba de aventura, treburi murdare lucrate sub acoperire sau misiuni secrete primite de la Rege. De remarcat si prezenta consistenta in acest film a actritei Lee Yeon-hee (pe care ne-o amintim din East of Eden sau din productia noir M, ce i-a adus si singurul premiu din cariera), in rolul unei misterioase japoneze implicate in afaceri necurate, al carei traseu se va intersecta de mai multe ori cu cel al simpaticului Sherlock Holmes de Coreea. Departe de originalitatea filmului din 2011, “Detective K – Secret of the Lost Island” ne ofera doua ore captivante de aventura, umor si drama, intr-o fictiune pur comerciala recomandata pentru intreaga familie.

Traducerea a fost efectuata in pemiera in Romania de laedan si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 19 iulie 2015

“The Floating Castle” e una din cele mai reusite productii de epoca japoneze ale ultimilor ani, ce imbina faptele reale cu imaginatia staffului din spatele productiei, reconstituind pe scara larga un incident real petrecut la sfarsitul secolului XVI. Mai exact, filmul descrie implementarea de catre celebrul Hideyoshi Toyotomi a unei strategii noi de lupta, pe cat de cinica pe atat de eficienta, ce consta in ridicarea in jurul fortaretei ce refuza capitularea a unui dig, si mai apoi inundarea fortaretei, fortele ramase in viata dupa aplicarea acestei tactici fiind usor maturate mai apoi. Aceasta metoda a aplicat-o in 1582, la cucerirea fortaretei Takamatsu, iar 8 ani mai tarziu strategia a fost preluata de unul din generalii sai. “The Floating Castle” trebuia sa aiba premiera in toamna lui 2011, insa aceasta a fost amanata cu un an datorita cutremurului ce a lovit coasta Tohoku, urmat de devastatorul tsunami in 11 martie 2011. Realizatorii au considerat ca subiectul filmului e nepotrivit la o data atat de apropiata de tragicele evenimente, astfel ca premiera lui a avut loc pe 2 noiembrie 2012. Regia filmului e semnata de doi regizori relativ tineri, ce s-au coordonat perfect, Shinji Higuchi aducand experienta din filme precum “The Sinking of Japan” si “The Last Princess”, ce au doua elemente comuna cu actualul film, anume dezastrul si film de epoca, iar Isshin Inudo contribuind cu partea dramatica si comica, avand experienta multor drame la activ (“Josee, the tiger and the fish”, “All about my dog”, “Yellow Tears”). Ca la orice film de epoca, distributia e numeroasa, numele actorilor nu spun prea multe, insa interpretarea lor e perfecta, iar pana la urma acest lucru conteaza. In rolurile principale ii vom vedea pe Mansai Nomura (Naga), Koichi Sato (Tanba), Masachika Ichimura (Hideyoshi Toyotomi) sau Nana Eikura (printesa Kaihime, despre care cu siguranta se va mai auzi pe viitor, fiind o actrita extrem de promitatoare). Filmul a avut nu mai putin de 10 nominalizari la premiile Academiei Japoneze de Film, castigand premiul Academiei pentru Cea mai buna imagine. In plus, a mai avut parte de alte 3 nominalizari la Asian Film Awards.

In 1582, generalul Hashiba Hideyoshi, viitorul sogun Toyotomi Hideyoshi, asediaza fortareata Takamatsu, care capituleaza dupa ce acesta construieste un dig si inunda fortareata. 8 ani mai tarziu, Hideyoshi e numit Regent de catre Casa Imperiala si declanseaza planul de unificare al Japoniei. Principalul inamic al sau devine Clanul Hojo, care din cetatea Odawara coordona alte 20 de fortarete. Pentru realizarea unificarii tarii, acestea trebuiau cucerite. Iar sarcina cuceririi lor revine generalului sau Ishida Mitsunari, un militar de cariera lipsit insa de experienta luptelor si a strategiilor. Pentru a-i rasplati fidelitatea si stiindu-l dornic sa-si arate talentul militar, Regentul il insarcineaza pe acesta cu cucerirea fortaretelor clanului Hojo. Una din aceste cetati era si Oshi, asezata total atipic in camp deschis, practic intr-o mlastina, careia locuitorii fortaretei au incercat sa-i dea o utilitate practica prin cultivarea orezului. La sarbatoarea cultivarii (ce era un fel de petrecere campeneasca) participau toti fermierii, care in ritmurile “dansului orezariei” cultivau terenurile mlastinoase cu zambetul pe buze. Printre ei il regasim si pe Naga, fiul excentric al sefului clanului Narita ce stapanea fortareata, si care dsatorita apropierii si simpatiei fata de fermieri a reusit sa aiba o relatie speciala cu toti oamenii din jurul sau. Peste pasnica fortareata insa aveau sa sa abata nori negri de furtuna cand Regentul trimite o armata de 20.000 de oameni sa o cucereasca. Avand doar 500 de samurai si fermieri putin instruiti, fortareata Oshi va trebui sa reziste puhoiului invadator.

“The Floating Castle” e o productie de epoca ce imbina actiunea, drama si comedia intr-un mod original, tendintele sale artistice suprapunandu-se peste latura sa comerciala. Realizatorii ne ofera cadre superbe si imagini rustice ce te introduc in atmosfera epocii medievale japoneze, cu o atentie deosebita spre detalii, traditii si obiceiuri. Costumele samurailor si atitudinea personajelor ce interpreteaza razboinici sunt impresionante, transmitand ceva din onoarea samuraiului privit ca personaj indispensabil al istoriei japoneze. Si nu vom vedea samuraiul ronin ce rataceste sau se implica in cine stie ce conflicte intre clanuri folosind sabia ca element justitiar, ci samuraiul autentic, in costum cu armura si casti medievale, cu un aspect impunator si totodata care inspira teama, a carui arma e lancea sau doar curajul. Nu lipsesc secvente spectaculoase, care dau sare si piper actiunii, ce e bine ponderata, slow-motion-urile pe fundalul unor decoruri superbe sau scena inundarii, realizata cu ajutorul efectelor speciale pe calculator, toate completand perfect scenariul solid si captivant. Practic filmul ne ofera un tablou pitoresc al vietii de zi cu zi de pe un domeniu feudal japonez, cu tot ce inseamna asta: obiceiurile de la cultivarea orezului, forfota din piata, bucuriile si necazurile oamenilor simpli, dar si viata nobililor, ce insemna relatia de vasalitate si care era relatia dintre nobili si oamenii de rand. Tonul in care ne e spusa povestea e unul vessel, si chiar daca pe alocuri intervin evenimente dramatice sau unele scene prezinta poate putin exagerat violenta razboiului, pana la final buna dispozitie insoteste personajele principale, fara ca realizatorii sa se rupa de realitatea dura a acelor timpuri. In plus, acestia incearca, pe cat posibil, sa raman fideli faptelor istorice, consemnarilor ramase din acea perioada, unele personaje chiar existand in viata reala, si aici nu ne referim doar la arhi-cunoscutul Hideyoshi Toyotomi ce apare zugravit in atatea si atatea filme si seriale japoneze, ci si la generali de-ai acestuia sau ai clanului rival. Mansai Nomura il intruchipeaza plin de energie pozitiva si dezinvoltura pe Printul Nagachika, in timp ce Koichi Sato e contrabalanta perfecta in rolul stoicului general Tanba. Apeland la cea mai buna traditie a filmelor de epoca japoneze, cei doi regizori nu ezita sa faca trimitere la alte povesti deja clasice din cinematografia japoneza, in care un grup mic de eroi infrunta un inamic coplesitor ca numar. De aceasta data, 500 de razboinici au de infruntat o armata de 20.000 de oameni, iar daca ne gandim doar la clasicul “Seven Samurai” al lui Kurosawa sau la “13 Assassins”, stim la ce sa ne asteptam. In plus, asediul cetatii Oshi e un fapt real petrecut in 1590, fiind doar una din bataliile lui Hideyoshi Toyotomi din campania militara impotriva clanului Hojo, deci spre deosebire de alte productii similare, de aceasta data exista un mare sambure de adevar legat de o pagina zbuciumata din istoria perioadei tarzii Sengoku (1467-1603).

Un film care cu siguranta va delecta iubitorii de productii de epoca, foarte bine filmat, regizat, scris si interpretat, ce ne aduce in fata ochilor o farama de istorie autentica prea putin cunoscuta publicului non-japonez.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: sâmbătă 18 iulie 2015

Serialul ne prezinta viata pictoritei folk Stella Han, devenita faimoasa si apreciata in lumea artei, care pare a avea tot ce putea starni invidia celor din jurul ei. Realizata din punct de vedere artistic si material in Canada, Han Seung-Hee, (numele de fata al artistei) se intoarce in Coreea pentru a se intalni cu trecutul trist si dureros al copilariei si tineretii sale. Crescuta in orfelinat, tanara se indragosteste total de Moon Tae-Joo, un tanar ambitios si fara scrupule care nu ezita sa o paraseasca pentru a se casatori cu Seo Ji-Eun, fiica unei familii bogate, pentru un viitor comod si imbelsugat. Viata are insa propriile sale planuri si de putine ori acestea coincid cu ceea ce ne dorim noi… Abandonata de iubit si alungata de mama acestuia, asteaptand un copil, Han Seung-Hee pleaca in Canada si reuseste, cu eforturi uriase si suferinte ingrozitoare sa-si creasca singura copilul si sa se realizeze profesional si material. Dar viata parca rade de ea si cand obstacolele si greutatile par a fi depasite, vestea ca este bolnava incurabil ii schimba complet preocuparile si prioritatile. Ingrijorata pentru viitorul copilul ei – Han Geu Roo, care ar putea ramane singur dupa moartea ei, Han Seung-Hee se intoarce in Coreea cu dorinta de a gasi solutii pentru a-l duce pe Geu Roo la tatal si a-l integra in familia lui, dupa moartea ei. Revenita cu un nume nou si o infatisare noua, faima, bani dar si cu un adolescent rebel, Han Seung-Hee descopera o realitate care ii va pune la grea incercare planul dar si dorinta de a-l integra pe Geu Roo in familia tatalui sau si a pleca linistita spre o alta lume. Presata de putinul timp pe care il mai are de trait, stresata de atitudinea razboinica a fiului ei si de situatia precara a familiei fostului sau iubit, Han Seung-Hee pune la cale un plan prin care sa-l apropie pe fiu de tata si in acelasi timp sa fie acceptat si de sotia acestuia si fiica lor. Va functiona oare planul ei?

Episod dupa episod vom descoperi puterea dragostei unei mame, devotamentul, determinarea si curajul de a spune chiar si mortii… nu pot muri acum, mai am de rezolvat situatia fiului meu… Premiata in 2014 la MBC Drama Awards cu premiul de Cea mai buna actrita si in 2015 cu acelasi premiu la Baeksang Arts Awards, actrita Song Yoon-A (cunoscuta din rolul din “Hotelier”) da viata unui personaj cerebral, hotarat si tenace, un exemplu pentru modul in care incearca sa faca fata singura verdictului nemilos si realitatii crude a situatiei in care se afla ea si fiul ei. Chiar daca toata viata a trebuit sa se descurce singura, acum, catre sfarsitul vietii sale, un ajutor neasteptat apare in calea celor doi eroi, mama si fiu, Koo Ji-Sub (Hong Jong-Hyun) proprietarul si colocatarul artistei la atelier. Tanarul si talentatul fotograf se indragosteste, pe nesimtite, de frumoasa mama si reuseste sa-i fie acesteia prieten, confident, sprijin si … un tata pentru Geu Roo. Sa fie oare, tanarul si inimosul Ji-Sub darul pe care viata i-l daruieste singuraticei Han Seung-Hee ca recompensa pentru destinul ei atat de crud?
Cu siguranta vom auzi in viitor numele Yoon Chan-Young , copilul care interpreteaza, cu talent, personajului Han Geu-Roo, si care a fost recompensat si el la MBC Drama Awards 2014 cu distinctia Cel mai bun actor copil. Marcat de faptul ca nu are tata, maturizat inainte de vreme de viata grea dusa alaturi de mama sa, Geu-Roo reuseste sa depaseasca durerea abandonarii sale de catre un tata slab si interesat doar de familia lui actuala, incapabil sa-si asume responsabilitatea unui copil avut la tinerete. Alegerea lui Geu-Roo pentru barbatul caruia sa o incredinteze pe mama sa si propriul viitor este un examen de maturitate, intelepciune si nu in ultimul rand, de iubire pentru tatal care l-a abandonat … de 2 ori.
Impresionant este si pesonajul Seo Ji-Eun , sotia lui Moon Tae-Joo, interpretat de actrita Moon Jeong-Hee si care sufera o transformare radicala sub influenta prietenei sale Stella Han. In ciuda legaturii lor nefericite, legatura de prietenie este cea care va invinge prejudecatile, barfele, gelozia si razbunarea.
Fara a avea nimic spectaculos, supranatural sau fantastic, serialul este o poveste despre viata, alegeri, hotarare, responsabilitate, determinare, o lectie de abordare si acceptare a unei boli nemiloase dar mai ales o poveste de iubire, acea iubire care… toate le iarta, toate le intelege … si care nu moare niciodata! Cu un rating mediu de 15 % al celor 24 de episoade, nimeni nu poate spune ca melodramele nu prind in Coreea anului 2014 ! Vizionare placuta !

Prezentare realizata de poet24 – asiacinefil

Publicat: vineri 17 iulie 2015

“Rampo” e una din cele mai superbe realizari cinematografice japoneze sub aspect vizual din toate timpurile, o productie in care misterul, fantezia si tensiunea se imbina intr-o combinatie fara cusur pornind de la scrierile celebrului Edogawa Ranpo. Cu numele real Taro Hirai, mare admirator al lui Edgar Alan Poe, acesta si-a luat pseudonimul Edogawa Ranpo, devenind unul din scriitorii japonezi ce au avut un rol crucial in dezvoltarea literaturii de mister din Tara soarelui rasare. Alan Poe si Arthur Conan Doyle, creatorul celebrului personaj Sherlock Holmes, i-au inspirat opera si viziunea, el insusi dand nastere in romanele sale unui detectiv pe masura lui Sherlock Holmes, Kogoro Akechi. Filmul “Rampo” are la baza cateva din scrierile lui Edogawa Ranpo, insusi autorul romanului fiind personajul central al povestii, fiind intruhipat de actorul Naoto Takenaka (pe care l-am putut vedea si in “Shall We Dance ?). Frumoasa actrita Michiko Hada (pe care am putut-o vedea si in horror-ul “Infection”) interpreteaza rolul muzei scritorului, in timp ce Masahiro Motoki (pe care ni-l amintim atat din Shall We Dance ? cat mai ales din premiatul “Departures”) il interpreteaza pe detectivul Kogoro Akechi. Filmul a castigat 4 premii si a avut 10 nominalizari.

Rampo Edogawa e un scriitor a carui adevarata valoare nu e apreciata de oamenii acelor timpuri. Incercand sa publice noul sau roman, “Osei Tojo”, la inceputul Erei Showa (1927), acesta se ciocneste de cenzura autoritatilor, iar romanul sau nu mai vede lumina tiparului. Era considerat nepotrivit, daunand moralei publice. In roman era vorba de capul unei familii, care, jucandu-se cu copiii de-a v-ati ascunselea, se ascunde intr-un nagamochi, un cufar unde de obicei se pastrau amintiri vechi ale familiei. Cufarul insa se blocheaza, iar acesta moare sufocat in el, cu toate ca sotia, cand soseste acasa, aude zgomotul din cufar, il deschide, iar mai apoi il inchide inapoi. La scurt timp dupa ce romanul e cenzurat, Edogawa arde manuscrisul romanului, insa editorul sau ii arata un articol de ziar. O crima exact ca cea descrisa in roman tocmai a avut loc, iar principala suspecta e sotia victimei, Shizuki, banuita ca si-ar fi lasat intentionat sotul sa se sufoce in nagamochi pentru a pune mana pe averea acestuia. Sa fie o coincidenta sau doar o intamplare nefericita ? Cum putea autorul crimei sa fi aflat de gandurile din romanul ars al lui Edogawa ? Ce urmeaza e o imbinare a fanteziei cu realitatea, o intalnire a autorului cu muza creatiei sale, si o poveste de mister pe care insusi Edogawa Rampo, scriitorul, trebuie sa o desluseasca.

“Rampo” (cunoscut si cu numele international “The Mistery of Rampo”) ne ofera un spectacol vizual extravagant, ce imagineaza Japonia din a doua jumatate a anilor ’20 ca un elegant vis hollywoodian filmat intr-o ambianta gotica amenintatoare. Lumea lui Edogawa Rampo e una suprarealista, vie si intunecata, cu lumini si umbre spectaculoase, intretinuta tot timpul de un fundal sonor deosebit marca Akira Senju, ce induce reveria romantica si o atmosfera desprinsa parca din lumea lui Edgar Alan Poe. Realizat intr-un mod aparte, atipic cinematografiei japoneze (poate doar unele din filmele tarzii ale lui Akira Kurosawa au reusit sa redea ca imagine ceea ce reuseste “Rampo”), filmul spune povestea unui scriitor de romane de mister a carui imaginatie e atat de puternica incat personajele si povestile sale prind viata in lumea reala, In aceasta meditatie intre realitate si fantezie, intre creativitate si dorinte ascunse, Rampo ajunge sa-si cunoasca muza, d-soara Shizuki, si fascinat de frumusetea acesteia, incepe sa scrie un nou roman, pornind de la povestea pe care tocmai a ars-o. Desigur, Shizuki e personajul central al acesteia. Dincolo de spectacolul oferit de acest film, de originalitatea scenariului, de muzica superba si de interpretarea extraordinara a actorilor, filmul e o metafora a creatiei ca act artistic. Creatorul – scriitorul, ajunge fata in fata cu personajul imaginatiei sale. Pasiunea acestuia pentru misterioasa Shizuki tradeaza de fapt pasiunea scriitorului pentru desavarsirea operei sale, iar iubirea care se naste in sufletul sau e de fapt una narcisista, a creatorului literar fata de opera sa, care e una si aceeasi fiinta cu creatorul in sine. Astfel, ne trezim intr-o adevarata calatorie a cunoasterii de sine, o explorare a celor mai launtrice ganduri ale unei minti stralucite ce nu-si gaseste linistea pana cand propriul mister existential nu este rezolvat. Regasim in acest film elemente specifice filmelor lui Hitchcock (Vertigo, Psycho), parca golite de latura pshihologic-freudiana, iar tentatiei esteticismului si decadentei solemne pe care cei doi regizori ne-o ofera nu poti decat sa-i cedezi, pentru ca are un farmec pur si simplu dezarmant. Chiar daca planul real si cel imaginar alterneaza des, confundandu-se la un moment dat, motiv pentru care firul epic are putin de suferit datorita unei inconstante narrative, “Rampo” are o multime de calitati care va vor cuceri din primul moment si va vor face curiosi sa ramaneti in fata ecranului pana la ultima secventa. E, intr-adevar, una din cele mai frumoase productii de fictiune pe care cinematografia japoneza a dat-o lumii cinefililor de pretutindeni, o bijuterie de cinci stele ce nu trebuie ratata.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 12 iulie 2015

Daca ati crezut ca ati vazut si stiti totul despre mamele coreene, din k-dramele pe banda rulanta ce apar anual in Coreea de Sud, va inselati amarnic. Desi titlul filmului este “Daughter” (“Fiica”), “vedeta” filmului este mama, cea mai iubita fiinta de pe pamant. Insa coreenii au o viziune aparte despre pietatea filiala si despre ce inseamna sa fii mama. Din nefericire, cazul prezentat in film e unul ce poate fi regasit in orice societate, deci ar fi incorect sa condamnam strict “mama coreeana” pentru ceea ce vom vedea in cele 80 de minute ale productiei. Poate singurul lucru care ne poate linisti e faptul ca nu apare niciunde specificarea ca ar fi vorba de un film inspirat dintr-un caz real. Ar fi fost mult prea ravasitor, in special ca filmul este destul de dur, avand rating de vizionare +15. Minunata actrita Ku Hye-sun revine in scaunul regizoral pentru a treia oara, aceasta fiind din nou “omul-orchestra” din spatele acestei productii cu buget redus. Debutul in regie a fost dezamagitor, cu productia “Magic” din 2010, insa pe atunci era cea mai tanara regizoare coreena, ce debuta in bransa la doar 26 ani ! Cunoscuta in special pentru rolurile din seriale precum Boys Over Flowers, Angel Eyes, Blood sau The Musical, Ku Hye-sun se autodepaseste cu “Daughter”, fiind atat regizoare, cat si scenarista si protagonista a filmului. Totusi, ca protagonista, meritele trebuiesc impartite cu actrita-copil Hyun Seung-min, pe care am vazut-o in rol de copil in seriale dragi precum May Queen, Empress Ki, The Blade and Petal sau The Spring Day of My Life. Aceasta interpreteaza personajul lui Ku Hye-sun mai bine de jumatate din film, cea mai mare parte a filmului petrecandu-se in perioada de adolescenta a personajului San Yi. Doua note de 10 si pentru celelalte doua personaje feminine din film, Shim Hye-jin, ce interpreteaza mama personajului principal intr-un mod fenomenal (cate mame nu a interpretat in seriale la viata ei ?), si Yoon Da-kyung, in rolul profesoarei de pian.

San Yi (Ku Hye-sun/Hyun Seung-min) a crescut de mica sub aripa protectoare a mamei sale. Casatorita cu un barbat sarac, toata povara tinerii in spate a familiei a cazut pe umeri ei. Credincioasa si convinsa ca fiica ei avea nevoie de o educatie stricta, aceasta o creste pe San Yi dupa niste reguli foarte dure, ce cad uneori in ridicol. Ii impune fetei sa nu-si foloseasca niciodata mana stanga la mancat, desi era stangace; economiseste orice banut pentru educatia ei, insa ii refuza fetei speriate de intuneric dreptul de a dormi noaptea cu lampa de birou pornita pe motiv ca e o risipa inutila de current electric ce costa bani. Ii interzice sa aiba prieteni si se ambitioneaza sa se imprieteneasca cu mama colegei ce e mereu prima in clasa, in speranta ca urmand modelul acesteia si fiica ei va fi buna la invatatura. Doar ca nu realizeaza ca pe masura ce San Yi creste si devine o adolescenta in toata firea, aceste principii stricte aplicate de ani de zile ii cauzeaza o trauma uriasa. Toti colegii de clasa stiu despre corectiile aplicate de mama ei daca greseste ceva, toti rad de ea ca are un ghiozdan ponosit si o exclude din cercul lor. In acest fel, San Yi ajunge o persoana complexata, ce fuge de lume si de gura ei, doar pentru a se refugia in bratele mamei sale habotnice, dispusa in orice moment sa o disciplineze. Intr-una din zile, insa, San Yi aude sunetul unui pian in vecini, iar intr-una din zile profesoara de pian de la apartamentul vecin o vede abatuta si incearca sa inteleaga ce se intampla cu ea. Treptat, intre cele doua se leaga o prietenie ce are la baza o experienta traumatizanta comuna. Cum va reactiona mama lui San Yi, va accepta ca altcineva sa schimbe liniile ce le-a conturat din copilarie pentru viata fiicei sale ?

“Daughter” e o drama ce aminteste flagrant de o alta productie coreeana recenta, “The Plan Man”, cu deosebirea ca are fata de acest film un ton mult mai grav si mai realist. Umorul lipseste complet, filmul abordand o tema extrem de serioasa, cea a relatiei dintre parinti si copii, si in special dintre mama si fiica. Totodata, “Daughter” este un film si despre prejudecatile varstei adolescentei si, adiacent si incontestabil, despre conflictul dintre generatii. Daca veti urmari cu atentie, in afara de un baiat care, la un moment dat, apare in mai multe cadre ca fiind cu ochii pe San Yi, si care ulterior va incerca sa devina iubitul acesteia, din film lipsesc complet personajele masculine. Daca un barbat ar fi realizat un film doar cu protagonisti de sex masculin, imediat ar fi aparut voci ca acesta e fie gay, fie misogin. E greu de inteles de ce Ku Hye-sun a mizat doar pe personaje feminine. Tatal fetei din film, desi traieste, e total periferizat. Apare intr-un singur cadru, si si acolo e filmat de la distanta, intorcandu-se apoi cu spatele la camera; nu aflam nimic despre ocupatia lui ci doar despre neimplinirea sa profesionala, despre lipsa lui acuta de bani, auzim glasul lui cand soseste intr-o zi acasa si sotia ii comanda autoritar sa faca un dus pentru ca miroase. Pentru San Yi acesta aproape nici nu exista, nu gaseste in el nici un prieten, nici un tata intelegator la care sa fuga de bataile ce le primeste de la mama ei, nici macar un strain simpatic. E doar un element de decor, de care scenarista Ku Hye-sun putea prea bine sa se debaraseze, pastrandu-l probabil doar pentru ideea formala de “familie” inteleasa in sensul de un barbat + o femeie + un copil. E cam singurul lucru ce s epoate reprosa lui Ku Hye-sun. In rest, scenariul e bun, povestea e mai mult decat realista, dura pe alocuri, din care se pot trage foarte multe invataminte. De urmarit evolutia relatiei mama-fiica pe tot parcursul filmului, chiar daca povestea ne poarta din prezent in trecut si din trecut inapoi in prezent de mai multe ori, fara a ne incurca, insa, aceste doua planuri temporale. Fata niciodata nu zambeste, decat atunci cand mama o forteaza sa o faca pentru a surprinde un instantaneu cu un aparat foto. Fata niciodata nu isi saruta mama la despartire sau la revedere, si ea desi isi striga fiica de la distanta, aceasta nu ii face nici un semn cu mana si nu schiteaza nici un gest care sa tradeze o oarecare afectiune pe care sa i-o poarte. Revederea mamei sale dupa o zi la scoala e mai degraba un calvar pentru San Yi, in special ca e intampinata de mama ei inca de pe drumul dinspre scoala spre casa. Libertatea de miscare a fetei e ingradita total, fiindu-i controlat practic orice gest, gand sau sentiment. Controlat sau indus in mod artificial. La fel de artificiale sunt si sentimentele ce se sadesc in sufletul lui San Yi. Paradoxal, mama ei nu constientizeaza ca educatia stricta pe care i-o ofera fiicei nu ii sporeste acesteia afectiunea fata de ea, si nici macar nu ii face bine, e nociva. Ca mama, nu realizeaza ca de fapt relatia lor e una golita de sentimente reciproce, si asta pentru ca mama traieste in realitatea ei proprie, in care gestionarea fiecarui banut, economisirea sub orice forma, evitarea risipei, impunerea unor reguli ingraditoare sunt lucruri firesti. Scenarista ne ofera si o alternativa la acest tip de mama-scorpie ingusta la minte, anume profesoara de pian, ce e opusul acesteia si care intruchipeaza tot ceea ce ar trebui sa fie o mama adevarata, amintindu-ne ca totusi, familia coreeana nu poate fi reprezentata doar de cazul prezentat in acest film.

O excelenta drama de familie, un film despre ce inseamna responsabilitatea de a fi un parinte, in special mama, si povara de a fi copil intr-o lume de neinteles. Ce distanta intre lumea adolescentilor din “Twenty” si cea din acest film…

Traducerea a fost efectuata in pemiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: vineri 10 iulie 2015

“Misterul Statuii de Aur” a fost una din productiile de succes chinezesti din ultimii ani ai comunismului de la noi, chiar daca filmul a fost realizat in anul 1980. Cei care au prins acele vremuri isi amintesc cu siguranta salile pline de cinematograf la fiecare proiectie a unui film chinezesc, iar acest film nu face exceptie. “Misterul Statuii de Aur” a fost prima productie de actiune din China post-maoista, si precede celebrul “Shaolin Temple”, primul film de arte martiale de dupa perioada de indoctrinare a Revolutiei Culturale. Asadar, cu exceptia catorva remarci mai degraba patriotice in ultimele cadre ale filmului, “Misterul Statuii de Aur” e un prim film comercial chinezesc de dupa perioada “inghetului”, nu neaparat de actiune, cum a fost catalogat de unii, ci mai degraba de mister, avand o structura specifica unui roman politist in stilul celor ale Agathei Christie. Pe langa o poveste bine inchegata, ce nu dezvaluie nimic de la inceput, dar care reuseste sa pastreze misterul pana spre final, nefiind deloc plictisitor sa urmaresti avalansa de dialoguri dintre personaje, ce nu fac decat sa complice lucrurile sis a lanseze mereu noi piste spectatorului-detectiv, lasand scenele de arte martiale spre final, filmul ne ofera si imagini superbe dintr-una din cele mai frumoase regiuni ale Chinei. Celebrul Buddha Gigant din Leshan (provincia Sichuan) este o statuie de piatra de 71 de metri inaltime ce-l reprezinta pe Buddha sezand, fiind construita in timpul dinastiei Tang. Constructia a fost inceputa in 713 de un calugar chinez, dar finalizarea sa s-a produs abia in anul 803, de catre discipolii acestuia. Statuia, practic, a fost sculptata intr-o stanca situata la confluenta a trei rauri din sudul provinciei Sichuan, in apropiere de Leshan, un oras de 3,3 milioane locuitori. In fata statuii se afla muntele Emei, iar raurile practic curg la picioarele lui Buddha. Aceasta este cea mai mare statuie a lui Buddha din lume, si cea mai inalta statuie pre-moderna din lume. Recordul pentru cea mai mare statuie din piatra din lume e detinut tot de China, cu Buddha Templului Primaverii din Lushan, finalizata in 2002, inalta de 153 de metri (situata pe un piedestal de inca 20 de metri !), si care depaseste celebra Statuie a Libertatii, inalta de 93 de metri (dar din care aproape jumatate e piedestalul). Peisajul superb din zona Muntelui Emei, incluzand statuia lui Buddha Gigant, a intrat din 1996 in patrimoniul UNESCO, insa se afla intr-o stare de degradare continua datorita actiunii vremii, a poluarii din regiune si a prezentei factorului uman, fiind anual vizitata de zeci de mii de turisti.

Undeva in prima jumatate a secolului XX, in China, un anume Situ Jun revine in Leshan cu un obiectiv clar: sa gaseasca pe cineva. Plecat de mult din China impreuna cu mama lui si stabilit intr-o tara din Asia de Sud-Est, odata cu decesul mamei sale acesta se hotaraste sa-i indeplineasca ultima dorinta si sa-i imprastie cenusa in China. Totodata, aflat in cautarea unui misterios An Kang, Situ Jun ajunge in Leshan, locul unei celebre statui gigant a lui Buddha sezand. Costumul sau alb contrasteaza cu imbracamintea pnosita a localnicilor, astfel ca imediat este remarcat de toti cei din jur. La un moment dat e abordat de o persoana dubioasa, care ii spune ca un anume Lord Shatuo, presedintele Camerei de Comert din Leshan, doreste sa se intalneasca cu el. Necunoscandu-l pe respectivul lord, Situ Jun refuza politicos invitatia, dar in scurt timp e bruscat si se isca o altercatie, in care intervine un politist. Acesta se dovedeste a fi un fost coleg de clasa din gimnaziu, aflat prin zona sa investigheze o serie de crime stranii petrecute la statuia de piatra a lui Buddha gigant. De asemenea, in mod constant, Situ Jun da peste o tanara simpatica insa la fel de misterioasa, Meng Jie, care mereu se ofera sa-l ajute. Sa fie, oare, in mod dezinteresat ? Din vorba in vorba, insa fara a uita de ce se afla la templele din preajma statuii lui Buddha gigant, Situ Jun se trezeste prins intr-o stranie aventura cu accente a la Agatha Christie, in centrul careia se afla o comoara nepretuita. Care e rolul lui in toata povestea ?

Un excelent film pentru fanii genului mister/thriller, total diferit de ce ne-a oferit cinematografia chineza de-a lungul timpului, care la vremea lui s-a bucurat de mare succes in tara de origine, fiind primul film chinezesc ce are in centrul sau acest superb monument creat de mana omului. Localnicii din Leshan au o vorba: “Muntele e un Buddha si Buddha e un munte”, facand aluzie la reflectarea in apele raului ce trece pe la baza sa a chipului lui Buddha, ce pare a dormi. Avand peisaje de o frumusete deosebita, un scenariu captivant si mult mister, “Misterul Statuii de Aur” ramane o productie memorabila pentru cinematografia chineza, care noua, romanilor, ne trezeste frumoase amintiri. Si pentru ca in prezent traim in era digitala, mai trebuie spus ca acest film a fost filmat pe pelicula de 16 mm !

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.

Publicat: duminică 5 iulie 2015

“Why Don’t You Play in Hell?” e inca o productie extravaganta a copilului teribil al cinematografiei japoneze, Sion Sono. Scenariul ce sta la baza filmului a fost scris de Sono acum 15 ani, fiind descris de acesta ca avand similaritati cu celebrul „Kill Bill” al lui Quentin Tarantino. Filmul a fost achizitionat de distribuitorul american Drafthouse Films inaintea premierei internationale de la Festivalul de la Venetia, si a castigat 7 premii internationale, avand si alte 11 nominalizari. Desi e un film comercial, ca toate productiile lui Sono nu e un film de box-office, filmul obtinand incasari de doar 1,2 milioane dolari in Japonia. Totusi, filmul are o multime de puncte de atractivitate, note de originalitate si, ca putine alte filme ale lui Sono, foarte mult umor (negru, de situatie si satira). Veteranul Jun Kunimura (Monster’s Club, Outrage, K-20) joaca magistral ca sef yakuza alaturi de actori mai tineri din generatii diferite, precum Shinichi Tsutsumi (Monday) sau Fumi Nikaido (Himizu), unul din punctele forte ale productiei fiind insasi distributia. E greu de gasit ceva care sa nu placa la acest film fanilor lui Sono, “Why Don’t You Play in Hell?” fiind o productie extrem de autentica, dinamica si surprinzatoare.

Momentul de glorie al copilariei lui Mitsuko, fiica de 10 ani a capului yakuza Muto, a fost aparitia intr-o reclama tv pentru o pasta de dinti. Dragalasenia fetitei si melodia cantata au transformat-o intr-o vedeta peste noapte, Mitsuko visandu-se, peste ani, vedeta de film. Doar ca avand o familie implicata in afaceri ilegale si crime violente, visele ii sunt frante in urma unui incident. Banda rivala Kitagawa incearca sa scape de familia ei, trimitand mai multi asasini. Capul familiei, temutul gangster si sef al bandei, Taizo Muto, scapa cu viata doar pentru ca in acel moment se afla… la amanta sa. Tot greul cade pe umerii sotiei sale, Shizue, care e gasita acasa de asasinii gangsteri, doar ca aceasta e atat de apriga incat nu doar ca reuseste sa-i fugareasca cu un cutit de bucatarie, aparandu-si familia, dar ii si omoara cu sange rece. In momentul in care soseste acasa, micuta Mitsuko gaseste o balta de sange in camera ei, si un yakuza din banda rivala ranit grav, aproape de a-si da ultima suflare, Ikegami. Dialogul cu aceasta si faptul ca fetita a aparut intr-o reclama ce l-a cucerit il fac sa ii crute viata, desi lucrurile par mai degraba inverse, fata mostenind firea apriga si nebunatica a mamei sale. Si tot acum, niste iubitori ai filmului reuniti in clubul “Poznasii Afurisiti” incearca sa faca un film, punand pasiunea lor in slujba celei de-a saptea arte. In frunte cu Hirata, acestia raman fascinati de un tanar bataus pe nume Sasaki, pe care il filmeaza in toiul unei incaierari sangeroase si ii propun sa-l transforme in viitorul Bruce Lee al Asiei. Dar anii trec, si peste un deceniu ii regasim pe “Poznasii Afurisiti” la fel de innebuniti dupa film, dar fara a fi realizat marea productie la care visau. Mutuo a ramas seful bandei sale criminale, insa fiica lui a devenit o rebela, ce inca viseaza, la 20 de ani, sa apara ca vedeta principala intr-un film. In schimb, mama acesteia, Shizuo, se apropia de finalul celor 10 ani de detentie pentru crimele comise din dorinta de a-si apara familia. Si are o mare dorinta: sa-si vada fiica protagonista intr-un film. Drept urmare, sotul ei “credincios” pune banda la treaba, hotarat sa filmeze propriul film, dupa ce fiica ei neastamparata refuza sa lucreze cu regizorii adevarati. Dar pentru asta are nevoie de un regizor… E sansa “Poznasilor Afurisiti” !

“Why Don’t You Play in Hell” e o noua productie halucinanta semnata Sion Sono, iar daca de obicei filmele lui sunt greu de urmarit pana la final, de aceasta data nici nu simti cum trece timpul datorita umorului negru rafinat si satirei. In asociere cu violenta lume criminala a Yakuza, acestea nu pot decat sa transforme subiectul in ceva ce se apropie de stilul lui Tarantino din Kill Bill, adica intr-o comedie violenta deliranta. Iar ca nebunia sa fie completa, regizorul mai si parodiaza lumea filmului, prin intermediul unui grup de fanatici ratati ai celei de-a saptea arte reunite in jurul unui club, “Poznasii Afurisiti”. Acestia sunt dispusi sa faca orice de amorul artei, inclusiv sa filmeze cel mai realist scenariu posibil, viata in sine asa cum e ea. Si ce viata e mai palpitanta daca nu cea a unui yakuza, confruntat in orice moment cu pericolul propriului sfarsit, intotdeauna violent ? Cum e, insa, cand insisi yakuza se decid sa faca un film al lor, finantat si filmat chiar de ei ? Ideea filmului e o ironie fina la adresa unor tentative similare petrecute in realitate in cinematografia japoneza de-a lungul timpului, cand Yakuza a investit bani negri in filme, celebru fiind cazul unor filme de-ale lui Takeshi Kitano in care apareau membri reali ai Yakuza. In definitiv, nu exista nici o lege ce interzice membrilor Yakuza sa iubeasca filmul si arta cinematografica, nu ? Chiar si cand vine vorba de a face bani din asta. Pornind de la aceste directii de abordare, “Why Don’t You Play in Hell” ne ofera o poveste initial confuza, cu multe personaje ce alterneaza intr-un ritm alert in primele 15 minute, dar care pe masura ce povestea se asaza si se muta cu un deceniu mai tarziu, lucrurile se leaga unele de altele si te trezesti prins ca intr-o panza de paianjen din care nu mai vrei sa scapi. Filmul nu sta in loc o clipa, are un ritm foarte bun, dar acest lucru nu trebuie sa mire la Sion Sono, care a reusit performanta cu “Love Exposure” sa te tina lipit de ecran timp de peste 4 ore, mentinand un ritm alert continuu. Daca viata gangsterilor e una din temele preferate ale filmelor lui Sono, acum vedem, in paralel, si ce inseamna viata de cinaeast, in viziunea lui. “Poznasii Afurisiti” intruchipeaza atat pasiunea celor ce vor sa faca filme, cat si exasperarea lor, zugravita uneori intr-un mod cinic. Plina de personaje provocate de pasiunea de a face unele din cele mai oribile lucruri, povestea nu duce lipsa de originalitate si culoare, multe din ideile regizorului imbracand haina grafica pentru a accentua spectaculozitatea. Si asta inclusiv (sau mai ales) atunci cand vine vorba de violenta, ironia facandu-si loc in descrierea sfarsitului unor personaje, ce e de-a rasul-plansul. Remarcabil e modul in care Sion Sono reuseste sa contopeasca mai multe fire ale povestii (practic fiecare personaj principal isi are propria poveste, propriul drum si propriile mijloace de supravietuire in lumea cruda inchipuita de Sono) doar pentru a plonja toate inspre un final scaldat in sange si lipsit de speranta. Personajele sunt de fapt niste simple marionete ale scenariului, motiv pentru care Sono nu ezita sa exagereze comportamentul lor, sa-l duca pana la niste limite de neimaginat, introducand comicul de situatie (chiar daca situatia e… dramatica) ca si condiment pentru delicatesa ce ne-o serveste. Si tocmai acesta este punctul care il diferentiaza pe Sono de alti regizori obisnuiti, transformandu-l intr-unul de top: are geniul de a da personalitate filmelor sale, de a fi tot timpul original in capodoperele sale patate de sange, si de a transforma sfarsitul violent intr-o epopee, ca e vorba de un simplu yakuza sau de un cameraman innocent ce moare in picioare langa camera de luat vederi. Tot ce face Sono in “Why Don’t You Play in Hell?” este sa ia un concept ridicol si sa-l transforme in opera de arta, dedicandu-i-se trup si suflet. Daca veti rade atunci cand nu e de ras, inseamna ca regizorul s-a facut pe deplin inteles. Inca o productie remarcabila a lui Sion Sono, ce-si merita din plin premiile si nominalizarile.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: sâmbătă 4 iulie 2015

Operatiile estetice. Un domeniu relativ nou ca ramura a medicinei, aparuta din nevoia de a repara o deficienta anatomica care duce la o disfunctionalitate, sau ca act reparatoriu a leziunulor grave aparute in urma unor accidente, a devenit pentru omul contemporan un fel de moft prin care isi modifica acea parte a corpului care nu-i mai place sau care nu arata destul de bine, (“destul de bine” avand etaloane diferite in perceptia fiecarui individ). Sub pretextul “sunt stapan pe corpul meu”, aceste operatii sunt atat de uzitate incat au devenit un mijloc de a induce persoanelor ce le realizeaza sentimentul de mandrire cu propria imagine dar si de a castiga bani de pe urma acestei imagini artificiale. Cum omul este judecat aproape intodeauna dupa aparente (putini sunt cei care nu o fac, impactul vizual fiind hotarator in cele mai multe situatii), din ce in ce mai multe persoane de ambe sexe recurg la serviciile plasticienilor pentru a se incadra intr-o anumita categorie initiata si promovata de obicei de casele de moda, firesc aparand si derapajele inerente. “Birth of a Beauty” are ca subiect o operatie plastica facuta din nevoia unei transformari radicale pentru o persoana care avea destule insusiri bune, mai putin una: cea fizica, care a fost hotaratoare in relatia cu ceilalti.

Sa Geum-ran este casnica si traieste cu aratosul ei sot in casa parintilor lui, cum este firesc pentru o nora coreeana. Are in grija casa si incearca sa multumeasca pe toata lumea, soacra, socru, cumnate si o bunica suferind de dementa senila pe care o ingrijeste cu duiosie si dragoste, ducand dorul sotului ei pe care il stie plecat intr-o detasare cu serviciul de mai multi ani. Este foarte dedicata si atenta la dorintele si nevoile celorlalti, si cu toate astea este desconsiderata si jignita de toti din simplu motiv ca are cateva kilograme in plus. Intr-o zi descopera ca sotul ei nu era plecat, ci era in acelasi oras traind cu o alta femeie, si asta pune capac la toate. Innebunita de durere, conduce noaptea pe ploaie si sufera un accident, disparand; drept urmare, toata lumea crede ca s-a sinucis. Nu o plange nimeni (in afara de mama ei si o prietena), si toata lumea isi reia viata cotidiana, numai ca, la putin timp, sotul ei anunta ca se va casatori cu o prezentatoare de televiziune. Dar aparitia unei fapturi superbe le va schimba viata, asa cum ei nu si-o imaginasera vreodata.

Cine sunt personajele care fac subiectul acestui serial ?
Sa-Ra/Sa Geum-ran (Han Ye-seul: Miss Gold Digger, Fantasy Couple) este o fiinta plina de bunatate si iubire pentru ceilalti, indiferent de comportamentul mai mult sau mai putin batjocoritor la adresa ei. Se casatoreste cu un barbat atragator, caruia ii plateste studiile in strainatate, ea ocupandu-se de menajul casei si bucurandu-se la orice vine din partea lui, divinizandu-l aproape, asteptandu-l sa se intoarca din State. Supusa la fel de fel de umilinte din cauza aspectului fizic, ia hotararea sa participe la un concurs de televiziune avand ca premiu o transformare completa. Nu castiga acest concurs si capac peste toate amanta sotului ei o jigneste cumplit descoperind ca lumea nu este asa cum credea ea cu atata tarie. Dispare ca sa renasca intr-o faptura superba, cu o optica diferita, pusa pe razbunare pentru tot ce a suferit, si toate astea cu ajutorul unui singur om.

Han Tae-hee- (Joo Sang-wook – Feast of Gods, Good Doctor, Sly and Single Again, etc.) este mostenitorul unei mari companii dar din anumite motive se tine departe de familie. Sufera de sindromul “broken heart” survenit pe cand era copil si asista la moartea parintilor sai; detine in prezent o companie proprie de consultanta pentru restaurante si este socotit un geniu, sau cum spune el “cea mai stralucita minte din Coreea”. La el apeleaza Geum-ran, care il confunda cu un medic estetician si care masurand, cantarind si calculand va face din femeia rotunjoara de altadata una dupa care intoarce capul toata lumea. Ii va fi sfatuitor si sprijin neconditionat pentru ca aveau un scop comun: ea sa se razbune pe sotul ei si el sa-si recapete femeia iubita, care este pe cale sa devina sotia sotului lui Geum-ran. Dar mintea lui stralucita nu a luat in calcul toate aspectele, asa ca va deveni un alt Pygmalion, care se vede nevoit sa faca fata noii situatii care va aduce cu sine si vindecarea de toate traumele trecutului, dar si increderea si echilibru in viata lui.

Gyo Chae-yun (Wang Jy-hye, Hotel King, Bachelor’s Vegetable Store etc.) este o indragita prezentatoare de televiziune, frumoasa, eleganta, educata, care il seduce pe sotul lui Geum-ran cu care traieste de mai mult timp si cu care se casatoreste la putin timp dupa disparitia sotiei lui, ce tocmai aflase de adulter si careia, cinica, ii spusese in fata despre relatia cu sotul ei. Va recurge la faradelegi ca sa-si vada visele implinite si totul se va intoarce impotriva ei intr-un fel cumplit.

Lee Kang-joon (Jung Gyu-woon, Dr. Champ, Wife scandal, God’s Gift-14 Days, etc.) s-a casatorit cu Geum-ran din interes material si o considera mai mult menajera decat sotie. O insala si o minte fara remuscari, considerand ca este dreptul lui, netinand cont de ravagiile pe care le provoaca in sufletul atat de inocent al lui Geum-ran. Nu-si bate capul prea mult cu disparitia sotiei lui, se intoarce acasa la brat cu noua consoarta, este numit director la postul de televiziune unde lucreaza si viitoarea lui sotie si se pare ca toate merg cum nu se poate mai bine. Dar cand inseli, minti, calci in picioare sentimente, ba mai mult nu-ti sunt straine nici intentiile criminale, trebuie sa platesti pentru toate.

Intreaga poveste o puteti urmari in acest serial de 21 episoade, transmis din noiembrie 2014 pana la inceputul lui 2015 de postul coreean SBS. Putand fi incadrat in genul comedie-romantica, serialul are la baza ideea din megasuccesul de box-office din 2006 “200 Pounds Beauty”, in care o vocalista supraponderala ce asigura vocea de fundal la concerte sufera o transformare fizica totala in urma unei operatii estetice, devenind o frumusete care astfel poate cunoaste succesul in lumea muzicala datorita vocii sale deosebite. Primul episod al serialului e flagrant in anumite scene, ce par a copia scene similare din “200 Pounds Beauty”. Serialul a avut un rating de 7,9%, fiind regizat de Lee Chang-min, regizorul lui “Giant” si “Midas”. Cuplul Joo Sang-wook / Han Ye-seul s-a ales cu doua premii, iar Han Ye-seul a primit si premiul de excelenta la SBS Drama Awards 2014.

Prezentare realizata de Iuliana – asiacinefil

Publicat: marți 30 iunie 2015

In fiecare an, cateva filme coreene reusesc sa ias ain evidenta, ajungand sa domine box-office-ul autohton, avand incasari chiar mai mari decat productii mult mai costisitoare facute peste Ocean. Anul trecut, “Roaring Currents”, drama istorica despre faptele eroice ale Amiralului Lee Sun-shin a stabilit un nou record, fiind filmul coreean cu cele mai mari incasari din istorie. In umbra lui, insa, o alta productie de exceptie, de aceasta data o drama despre viata extraordinara a unui om simplu, a impresionat audienta, devenind al doilea film coreean al anului 2014 dupa incasari. Este vorba de blockbuster-ul “Ode To My Father”, aflat timp de 5 saptamani pe prima pozitie la box-office, si cand ? Tocmai de Craciun, Anul Nou si inceputul lui 2015 ! Filmul a avut un buget de numai 13 milioane de dolari, insa a obtinut peste 105 milioane dolari incasari in intreaga lume, dintre care 99,8 milioane dolari doar in Coreea ! Doar 32 de milioane de dolari l-a despartit de filmul coreean cu cele mai mari incasari la box-office, Roaring Currents, ce nici acesta nu a avut decat 18 milioane dolari buget. Filmarile au durat mai bine de 6 luni, pe langa Coreea realizandu-se filmari si in Cehia si Thailanda. Regia e semnata de Yoo Je-kyun, care revine la 5 ani de la anteriorul sau mega-succes “Haeundae”. Scenariul, o poveste deosebita cu multe valente in special pentru publicul coreean, a fost scris de Park Soo-jin, autorul scenariilor comediilor romantice respectiv de actiune Dancing Queen si The Spy: Undercover Operation. Numele grele din distributie au dat soliditate scenariului. Hwang Jung-min, Kim Yun-jin, Oh Dal-su, Jung Jin-young sau Ra Mi-ran au fost excelent completati de actori veterani si de actori copii, povestea intainzandu-se pe mai bine de 6 decenii. Un plus mare pentru echipa de machiaj, ce a imbatranit personajele principale cu 40 de ani “la marea arta”. “Ode to My Father” a castigat premiul audientei la Udine in acest an, demonstrand ca poate impresiona publicul din intreaga lume, nu doar cel coreean, direct implicat si vizat de subiectul productiei.

Duk-soo (Hwang Jung-nmin) si Young-ja (Kim Yun-jin) sunt doi indragostiti ajunsi la apusul vietii lor. Au o familie numeroasa, copii si nepoti, si par cei mai fericiti bunici din lume. Doar ca vietile lor ascund niste experiente traumatizante, pe care au trebuit sa le depaseasca, pas cu pas, pe parcursul celor peste 7 decenii de viata. Duk-soo e un batran ursuz, ce tine cu dintii de dugheana sa din piata, cu toate ca majoritatea pravaliilor din zona au fost cumparate e investitori. Si refuza cu incapatanare sa o vanda, orice pret i s-ar oferi. Desi la o prima vedere pare ca lumea nu se poate intelege cu el, are, totusi, un prieten din copilarie, care ii e si acum alaturi, Dal-gu (Oh Dal-su), mult mai flexibil, dar care l-a insotit in toate momentele importante ale vietii. Amintirile continua sa-l chinuie si Duk-soo, si intreaga lui viata ne este dezvaluita, pornind din copilarie si ajungand pana in zilele prezente… Iar viata pe care o vom afla prin intermediul povestii e plina de fapte extraordinare, unele fericite, altele ravasitoare, care ne zugravesc portretul unui om osbisnuit si totodata atat de deosebit, ce a fost nevoit sa-si ia sorta in maini de la o varsta frageda, sa devina un barbat responsabil in ciuda marilor dificultati ale vietii, si, in ciuda tututor oprelistilor, sa imbatraneasca frumos alaturi de sotia cunoscuta in tinerete.

“Ode to My Father” e o productie grandioasa, de o rara frumusete si sensibilitate umana. Dar acest lucru nu trebuie sa ne surprinda cand vine vorba de cineastii coreeni, ce sunt maestri in a exprima sentimentele umane prin imagini si povesti extraordinare. Ceea ce mai mult ca sigur a asigurat succesul deosebit al acestei productii a fost latura sa profund umana, ideea pietatii filiale pe care povestea o transmite intr-o forma aproape sublima. Povestea vietii lui Duk-soo e cea a unui om obisnuit, ce a avut o copilarie chinuita de greutati si remuscari, ce a trebuit sa treaca prin cele mai grele incercari pe care viata i le putea scoate in fata, si care nici o clipa nu a incercat sa dezerteze de la promisiunea facuta la doar 8 ani in fata tatalui sau, aceea de a avea grija de familie toata viata lui. A trebuit sa se maturizeze de la o varsta frageda si a trebuit sa se sacrifice pe sine pentru fericirea celorlalti membri ai familiei, nefiind o clipa egoist decat cu propria sa persoana. Hwang Jung-min se ridica la inaltimea rolului pe care il are de interpretat, atat cand vine vorba de anii tineretii, cat si cand interpreteaza personajul la apusul existentei sale. Reuseste sa faca personajul atat de credibil si familiar, incat transmite spectatorului senzatia ca oricand personajul Duk-soo poate intruchipa un bunic din familia fiecaruia, si de aici si senzatia de familiaritate. Scenariul e bine conturat si cencentrat, purtandu-ne din prezent in trecut si aducandu-ne inapoi, si tot asa, pana ne impartaseste intreaga viata a personajului principal, fara a evita (din cauza unor eventuale constrangeri bugetare ce din fericire nu au existat) sa ne familiarizeze cu atmosfera anilor ’50, ’60, ’70 sau ’80, atat din Coreea de Nord sau de Sud, cat si din Germania postbelica sau Vietnamul macinat de razboi. Nu in ultimul rand, filmul are si valori simbolice. Drama personajului principal e, de fapt, drama unei natiuni separate de un razboi care nu s-a incheiat nici astazi. Filmul ne arata latura nevazuta a acestui razboi marsav sau cel putin neconstientizata de publicul non-coreean, care nu poate intelege, probabil, asa cum o face un coreean, tragedia divizarii tarii. Daca insa vizionezi acest film, vei simti din plin ce simte coreeanul de rand, si vei constata ca intelegi de deplin sufletul acestei natiuni atat de incercate. O productie deosebita, un film ce neaparat merita vazut de toti iubitorii de filme adevarate !

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de lasedan si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 28 iunie 2015

In 2013, “My Paparotti”, un film simplu inspirat din viata unui tanar cu un talent deosebit si o copilarie greu incercata, ne purta in lumea muzicii de opera, impresionandu-ne prin originalitatea sa. La mai mult de un an distanta, dupa o asteptare de 6 ani datorita constrangerilor de buget, pe 31 decembrie 2014, in sfarsit avea loc premiera productiei “Tenor Lirico Spinto”, ce ne invita intr-o noua incursine in viata unui interpret de opera pretios. E vorba de tenorul Bae Jae-chul, a carui viata a putut da nastere unui scenariu de film. Jae-chul e un tenor contemporan, cunoscut mai mult peste hotare decat in interiorul granitelor Coreei (cum se intampla de obicei cu cantaretii de opera), ce a cunoscut celebritatea pe scena marilor opera europene, dar care la apogeul carierei, la doar 35 de ani, primeste un diagnostic infiorator, fiind nevoit sa isi sfarseasca brusc cariera. In rolul tenorului avem ocazia sa-l revedem pe minunatul actor Yoo Ji-tae, cel ce a debutat in 2013 ca regizor cu filmul “Mai Ratima”, si pe care ni-l aminitm fara indoiala din filme precum “Midnight FM” (unde a avut un rol negative excelent), “Ditto”, “Oldboy” sau “Traces of Love”. Actorul s-a implicat 3 din cei 6 ani cat a durat acest proiect, participand la filmarile atat din Coreea, cat si din Japonia si Serbia, ce au durat 18 luni. Pentru acest rol ca tenor, Yoo Ji-tae s-a pregatit 4 ore pe zi timp de 2 luni inaintea inceperii filmarilor, insa efortul a meritat din plin, acesta aratand ca un adevarat tenor, pe scena. Mai mult, acesta a trebuit sa ia lectii de dictie si de limba engleza, deoarece in cea mai mare parte filmul e vorbit in engleza, iar pentru actorii asiatici (si in general pentru asiatici), invatarea limbii engleze si pronuntia sunt o adevarata provocare. La acestea se adauga pregatirea pentru playback, actorul lucrand la sincronizarea buzelor pe sunetele operei (daca aveti aceasta curiozitate, Yoo Ji-tae doar mimeaza, nu si canta ariile celebre in scenele acestui film). Regizorul scenarist Kim Sang-man l-a ales pe Yoo Ji-tae pentru acest rol atat pentru ca il cunostea din anteriorul sau film, la care au colaborat (Midnight FM), cat si datorita asemanarii fizice cu tenorul. Din distributie mai fac parte actrita coreeana Cha Ye-ryun (din “Plan Man”) si actorul japonez Yusuke Iseya (care daca vi se va parea cunoscut e din cauza rolului sau din trilogia “Rurouni Kenshin” sau din filme precum “Ask This Rikyu”, “Kaiji 2” sau “Sea Without Exit”. Interesant este ca titlul initial al filmului trebuia sa fie “Miracle” (“Miracolul”), dar regizorul l-a schimbat in ultimul moment, optand pentru un termen mai putin cunoscut, “Tenor Lirico Spinto”, care spera ca va atrage mai mult curiozitatea publicului coreean. De fapt, “Lirico spinto” e un termen italian care se refera la un tenor cu o voce suficient de versatila pentru a canta in stilul unui “lirico” (un interpret cu o voce mai duioasa) si a unui “spinto” (un interpret cu o voce mai dramatica). Bae Jae-chul putea sa cante atat lirico, cat si spinto.

Jae-chul e noua senzatie din lumea operei. Coreean de origine, acesta locuieste cu familia lui in Germania, unde are contract cu o opera celebra, iar toate reprezentatiile in care e protagonist sunt tinute in fata unei sali arhipline de iubitori de opera. Sosit tocmai din indepartata Japonie, Koji Sawada e un producator muzical apropiat in varsta de Jae-chul, care a auzit de faima acestuia si care doreste sa se convinga de vocea marelui tenor, inainte de a-i face propunerea unei vizite in Japonia pentru un concert. Asistand la celebra opera Turandot a lui Puccini, acesta e fascinat de vocea divina a lui Koji, propunandu-i un concert de 2 zile in Japonia. Initial e refuzat, insa cand Jae-chul afla ca partenera pentru “Trubadurul” lui Verdi avea sa-i fie celebra mezzosoprana Fiorenza Cossotto, accepta propunerea, in ciuda oboselii acumulate in ultimele luni si a lipsei odihnei. Astfel ia nastere o mare prietenie intre Sawada si Jae-chul, cum rar poti vedea in lumea artistilor, dominata de obicei de rivalitate. Concertul din Japonia e un succes deplin, dar la scurt timp dupa, incep sa apara problemele. Revenit in Germania, Jae-chul e preferat sopranei Melina ca protagonist al operei “Othello” ce urma a fi spectacolul vedeta al viitoarei stagiuni, fapt care, alaturi de crezul sau, starneste rivalitatea acesteia, ce se visa protagonista in “Carmen”. Si ca si cum nu ar fi fost de ajuns, Jae-chul afla, in urma unui consult, ca sufera de o boala crunta: cancer la tiroida.

“Tenor Lirico Spinto” e un film despre pasiune, rivalitate si daruire in lumea artistica. Dar mai presus de toate este un film despre un om deosebit, ce a daruit lumii sufletul sau prin intermediul unei voci divine si a unui talent iesit din comun. Personajul Jae-chul, intruchipat magnific de Yoo Ji-tae, e reflexia artistului Bae Jae-chul (foto) din lumea reala. Acesta a fost considerat unul din cei mai mari cantareti de opera ai lumii la apogeul carierei sale, insa o boala necrutatoare – cancer la tiroida – l-a facut sa-si piarda vocea cand se afla pe culmile gloriei, la doar 35 de ani, in 2005. Jae-chul interpretase pana atunci pe numeroase scene celebre ale operelor europene, fiind considerat una din cele mai bune voci din opera. Perioada de dupa aflarea tragicei vesti a fost una deprimanta, dureroasa (ce poate fi mai dureros pentru un artist sa-si piarda propriul talent ?), insa nu a renuntat la lupta. Cu ajutorul sotiei sale, dar si prietenului sau japonez Wajima Totaro (in film personajul ce-l intruchipeaza pe acesta se numeste Koji Sawada), Bae a reusit sa depaseasca momentul. Povestea tenorului a fost reflectata si in presa vremii, cand inclusiv pentru coreeni Bae era considerat doar “un tenor sud-coreean”, fara a constientiza marele sau talent, desi acesta se afla, la vreme incidentului, sub contract cu o opera germana. Desi operatia de indepartare a cancerului a fost un succes, tenorul si-a pierdut vocea, medicii germani dand un verdict crunt: nu va mai putea niciodata sa cante, insasi capacitatea de a vorbi fiind indoielnica. A fost momentul in care unul din fanii sai, producatorul muzical japonez Wajima Totaro, de 44 de ani, a incercat sa-l ajute, devenindu-i astfel cel mai bun prieten. “Imediat cum am auzit vestile, nu am putut sta cu mainile incrucisate si am zburat in Germania pentru a ajuta sa aduc inapoi la viata aceasta voce minunata”, declara Wajima in 2007. Restul ramane sa-l descoperiti urmarind aceasta extraordinara poveste de viata, care va va emotiona si impresiona sufletele. In 2015, fara ca producatorii sau regizorul filmului sa poata sti (flmarile fiind incheiate in toamna lui 2013, dupa 6 ani de munca), miracolul pe care acestia il anticipau s-a produs, pe 11 ianuarie Bae Jae-chul interpretand “Amazing Grace” in fata unei audiente de 1200 de oameni, la Biserica “Grace Baptist” din Taipei (Taiwan). Prezent in Taiwan pentru a participa la premiera acestui film despre viata lui, extraordinarul tenor a fost primit cu aplauze calduroase atat dupa interpretarea melodiei in biserica, cat si la premiera filmului, semn ca intreaga lume l-a apreciat pentru miraculoasa revenire. Poate ca regizorul ar fi fost mai inspirat daca lasa titlul filmului “Miracle”, cum intentiona initial, ar fi devenit in regizor vizionar la propriu.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil. Replicile in limba engleza (aproape jumatate din totalul replicilor din film) au fost traduse dupa sonor si adaugate manual, linie cu linie, iar toate fragmentele din ariile celebre din film, plus cateva dialoguri in italiana, au fost traduse din italiana in romana, completand traducerea de baza din engleza ce contine doar replicile vorbite in japoneza si coreeana.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: miercuri 24 iunie 2015

“Twenty”, mult asteptata productie sud-coreeana dedicata tinerilor, unul din filmele-surpriza ale acestui an, nu dezamageste. Depinde de asteptarile fiecaruia de la o comedie romantic-dramatica despre adolescenti, ce nu ezita, dupa modelul hollywoodian, sa abunde intr-un limbaj licentios care pe unii ii pot deranjant. In afara de acest aspect, e un film de la care merita sa ai mari asteptari, pentru ca in mod sigur ti le va confirma. In primul rand avem o distributie extraordinara de actori tineri ce isi interpreteaza rolurile mai mult decat perfect. Daca vei urmari atent fiecare rol, parca revezi protagonisti din seriale coreene de succes distribuiti exact in rolurile ce le vin cel mai bine actorilor: Kim Woo-bin e acelasi rebel nebunatic si imatur din “The Heirs”, Lee Jun-jo (Junho sin 2M) zici ca e un adolescent simpatic ce stie sa dea si dramatism rolului interpretat (surprinzator pentru un cantaret cu atat de putina experienta pe marele ecran, acesta fiind doar al doilea sau rol din cariera de actor) si Kang Ha-neul (ce a aparit si el in “The Heirs”, de aceasta data avand un rol nu atat de grav ca in amintitul serial, fiind responsabil in mare masura cu buna dispozitie ce decurge din naivitatea sa. Fetele din distributie se ridica la nivelul baietilor, interpretand excelent si cu personalitate rolurile din film. Jung So-min (razvratita din Bad Guy si Big Man) e plina de nerv in interpretare, la fel ca Lee Yo-bi din Pinochio si Royal Tailor, extrem de artagoasa si obraznica. Min Hyo-rin (din The Grand Heist) interpreteaza un personaj de alta factura, o fata misterioasa care cade extrem de usor in capcana dragostei, insa doar in aparenta, in timp ce Jung Joo-yeon, o actrita mai putin cunoscuta, interpreteaza chiar o actrita debutanta dispusa sa faca orice pentru succesul in cariera. O asemenea disrtibutie de actori tineri si frumosi nu putea fi pusa laolalta si sa performeze fara a avea un scenariu de calitate si o regie pe masura. Tanarul regizor, scenarist si producator Lee Byeng-hun, autorul scenariilor unor filme de succes precum Sunny, Speed Scandal, Never Ending Story, Tazza the hidden card si Love Forecast, a reusit o treaba deosebita, nu doar cu scenariul ci si cu crearea pe platoul e filmare a unei atmosfere de familie, in special ca multi actori se cunosc intre ei si sunt prieteni, aparand in filme si seriale impreuna. Filmul a fost un succes de box-office al primei jumatati de an, in Coreea, obtinand incasari de 21,8 milioane dolari.

Pasul de la adolescenta spre maturitate e intodeauna o provocare. Iar trei prieteni din liceu vor simti asta pe propria piele mai mult decat orice altceva. Dong Woo (Lee Joon-ho), Chi Ho (Kim Woo-bin) si Kyung Jae (Kang Ha-neul) sunt prieteni aflati la un pas de a absolvi liceul. In ciuda prieteniei lor, toti sunt indragostiti de aceeasi fata, So Min (Jung So-min). Intaietatea in a avea o relatie cu apetisanta colega de clasa e stabilita de cei trei prin clasica metoda coreeana “piatra hartie foarfece”. Si, cum era de asteptat, cel mai smecher dintre ei, Chi Ho, castiga. Dar astfel de amintiri placute din anii de liceu trebuie lasate in urma, caci urmeaza o noua etapa a vietii. Fiecare din cei trei prieteni trebuie sa-si urmeze propriul drum, fara insa ca prietenia lor sa aiba de suferit. Kyung Jae reuseste sa intre la facultatea de Managementul Afacerilor si spera la o iubire “de campus” ca in serialele de televiziune; iar visul e la un pas sa i se implineasca. Dong Woo, pentru ca provine dintr-o familie saraca si numeroasa, neavand bani sa se inscrie la facultate, decide sa repete ultimul an de liceu pentru a avea timp sa se angajeze part-time si a strange banii de taxa. Si astfel ajunge coleg de clasa cu sora prietenului sau Kyung Jae, So Hee, ce nu ezita sa il sufoce cu prezenta ei exasperanta si cu obraznicia ei. In ce-l priveste pe Chi Ho, acesta fiind fiul unei familii instarite, are tot ce isi doreste, mai putin un tel in viata. Isi pierde timpul toata ziua, iar noaptea traieste viata la maxim in cluburi, agatand fete pentru aventuri efemere. Filmul prezinta eolutia prieteniei celor trei, dar si provocarile care le ies in cale si pe care trebuie sa le trateze cu deplina maturitate si seriozitate pentru a le depasi. Dar sunt acestia pegatiti de viata adevarata ?

„Twenty” e un film dedicat in primul rand tinerilor, insa si tuturor celor care au trecut de prima tinerete dar care au nostalgia anilor de inceput ai vietii de adult. Pentru multi, acesti ani se identifica cu cea mai frumoasa perioada a vietii, si asta datorita tineretii, efervescentei si energiei debordante pe care ti-o da sentimentul ca ai toata viata inainte, si ca daca ai apucat-o poe un drum gresit, este timp sa te intorci inapoi de unde ai plecat si sa corectezi greseala. Filmul lui Lee Byeong-hun nu e „inca o comedie despre adolescenti”, ci probabil una din cele mai bune realizari ce au ca subiect adolescenta, din cinematografia coreeana. Desi incepe ca o comedie in care personajele – ca orice tanar – nu ezita sa foloseasca cuvinte mai putin ortodoxe, semn al emanciparii si trairii clipei la maxim, filmul evolueaza mai apoi catre o drama, pe masura ce fiecare adolescent ajunge sa se ciocneasca de greutatile vietii de zi cu zi de care pana atunci au fost feriti sub aripa ocrotitoare a familiei. Spre final, accentele comice revin, si trebuie spus ca avem o proportie perfecta de 33% comedie romantica, 33% drama si din nou 33% comedie. Aceasta echilibrare a genurilor in cadrul scenariului si mai ales realismul sau au fost unul din pilonii succesului productiei, si unul din factorii ce deosebesc acest film de alte filme de aceeasi factura. Nu doar radem de curiozitatea specifica varstei adolescentei de experimentare a sexului, a consumului de alcool, a fumatului, dar si avem de invatat din cazurile prezentate in film, pentru ca odata cu terminarea liceului, fiecare din cei 3 prieteni isi urmeaza propriul drum in viata. Iar acest drum, din pacate, e intotdeauna conditionat de „background-ul” familial si social. Exemplele alese de scenarist sunt edificatoare pentru tabloul social al Coreei, ca de altfel al oricarei societati: Cha Chi Ho e ful unei familii instarite, are tot ce isi doreste, astfel ca niciodata nu isi pune problema banilor care sa ii implineasca orice dorinta. El are in ADN imaginea ca e mai presus de toata luma, ca e un ticalos arogant, iar acest lucru nu ezita sa-l arate cu nonsalanta in fata fiecarei cuceriri in materie feminina ce o face. Desigur, pana cand cade victima – nu credea nici el vreodata – adevaratei iubiri, si stie cum e sa fie dezamagit, dupa ce la randu-i a dezamagit atatea fete. Nu de aceeasi situatie materiala se bucura Dong Woo. El viseaza sa ajunga intr-o zi un mare artist manhwa, insa situatia de acasa e dezastruoasa: tatal i-a murit de putin timp, mama nu reuseste sa preia rolul de cap al familiei pentru ca frumusetea de pe vremuri nu a invatat-o si cum sa gateasca si sa fie o buna gospodina, ci doar a lasat-o cu o droaie de copii in grija, pe langa Dong Won, un frate de varsta lui, Dong Woo mai avand doi frati gemeni ce nu au implinit 10 ani. Pentru ca nu reuseste sa stranga banii pentru a se inscrie la examenul de admitere la facultate, Dong Woo decide sa se mute de unul singur in capitala, sa-si gaseasca locuri de munca part-time si sa repete ultimul an de liceu. El e prototipul tinerilor din familii sarace, carora sistemul aproape ca le tranteste usa in nas, ingradindu-le accesul la studii superioare. Si, nu in ultimul rand, il avem pe Kyung Jae, exponentul tinerilor din clasa mijlocie, care reuseste sa intre la facultate, dar care are de ales intre invatatura fara distractie sau distractie cu mai putina invatatura. In Coreea, accesul la o universitate e privit aproape ca un privilegiu, de aceea multi din tinerii din clasele de mijloc si de jos se dedica trup si suflet invataturii, tanjind dupa farmecul vietii de student uneori fara a-l cunoaste. Mai importanta e „vanatoarea de slujbe” ce-i asteapta odata cu incheierea facultatii, constientizand rolul crucial al acestei etape in viata si formarea lor profesionala. Kyung Jae incearca sa le imbine pe amandoua, atat studiul constiincios cat si distractia, neezitand sa calce stramb inca de la inceput. Insa tot raul spre bine, caci poznele de inceput ii aduc prietenia unei fete la care poate nici nu ar fi visat. Ceea ce e interesant si probabil da o nota aparte abordarii regizorului scenarist e faptul ca acesta incearca sa prezinte diferit relatia dintre diversele categorii sociale ce compun societatea coreeana actuala. Cei trei sunt prieteni de catarama in ciuda divergentelor pentru cucerirea unei fete, ba mai mult, aceste divergente sunt cele ce stau la baza prieteniei lor trainice, ce nu se incheie odata cu liceul. Raman prieteni si pe mai eparte, se intalnesc des, isi dezvaluie lucruri intime si rad de ele ca o gasca adevarata, deci nici urma de diferente sociale asa cum le vedem hiperbolizate in k-drame. Diferentele sociale sunt prezentate realist, normal, cum e in orice societate, iar fiul unei familii instarite nu are porbleme in a fi prieten adevarat cu cineva a carui familie trece prin greutati financiare. Aceasta prezentare subtila a societatii coreene si faptul ca regizorul nu ezita sa critice dur (injurand chiar de cateva ori, prin intermediul personajelor) sistemul care parca tine inlantuit tineretul coreean pana dupa 20 de ani in privinta unor chestiuni intime, sunt note de originalitate, ce nu au mai aparut in alte filme de acelasi gen. Toate parca mergeau pe aceeasi gandire, incercand sa sublinieze diferentele sociale si nedreptatile ce decurg din ele, nu sa apropie tinerii, indiferent de statut. Si aceasta e doar una din surprizele placute ale acstui film, care daca il veti urmari va va lasa o impresie placuta, si parca pe masura ce se apropie de final, iti doreste sa nu se mai termine. Chimia personajelor e perfecta si datorita talentului tinerilor actori, care, totusi, sunt nume de top din tanara generatie, nu actori e mana a doua care isi incearca talentul. Acest film nu este un experiemt, si tocmai acesta e punctul sau forte, ce-l deosebeste de alte productii similare. E o realizare solida, amuzanta si originala (e suficient sa amintim scena bataii de la final, filmata in slow-motion pe niste ritmuri si versuri ce amplifica comicul situatiei, ce e de-a dreptul geniala), cu o coloana sonora superba de la inceput pana la sfarsit, cu un scenariu excelent lipsit de majoritatea cliseelor specifice filmelor cu adolescenti, cu realism, romantism si putina „nebunie” desprinsa parca din comediile traznite despre sex de acum un deceniu, ca Sex is Zero. Un film care te atrage ca un magnet daca esti tanar, si nu numai.

Traducrea a fost efectuata in pemiera in Romania de lasedan si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 21 iunie 2015

“Postcard” (2010) este ultimul film al marelui regizor si scenarist japonez Kaneto Shindo. In varsta de 98 de ani la data filmarilor, acesta avea sa se stinga 2 ani mai tarziu, dupa un secol de viata, 48 de filme regizate si nu mai putin de 238 de scenarii de film scrise. Cele mai cunoscute productii ale sale au fost Children of Hiroshima, The Naked Island, Onibaba sau A Last Note, principalele teme abordate fiind consecintele bombei atomice de la Hiroshima, tema infrangerii Japoniei in cel de-al doilea razboi mondial, consecintele tragice ale razboiului. Din cele 48 de filme regizate, cateva au avut o importanta aparte pentru regizor, prezentand experiente personale, deci fiind autobiografice. In “Story of a Beloved Wife” din 1951 prezenta lupta sa de a devein scenarist, in timp ce in “Tree Without Leaves” (1986) isi prezenta propria copilarie traita in mijlocul unei familii instarite ce ajunge una saraca. In 2000, in “By Player”, prezenta povestea propriei sale companii de productie prin ochii prietenului sau Taiji Tonoyama. Ultimul sau film, “Postcard”, e din nou inspirat dintr-o experienta personala, mai precis stagiul militar consumat in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Shindo a fost un pionier al filmului independent in Japonia, fondand propria companie Kindai Eiga Kyokai, ce a produs si “Postcard”. Nu e un film realizat cu un buget ridicat si nici macar nu e o productie comerciala, insa se vede mana de maestru a regizorului. In rolurile principale au fost distribuiti doi actori experimentati, Etsushi Toyokawa (pe care am avut ocazia sa-l mai vedem in atatea filme de calitate – Year One in the North, Platinum Data, Love Letter, Love Never to End, 20 th Century Boys) si Shinobu Otake. Aceasta din urma, de altfel, a devenit actrita preferata a regizorului Kaneto Shindo, dupa moartea in 1994 a actritei Nobuko Otowa, ce i-a fost si ultima lui sotie. Shinobu Otake a castigat de 3 ori premiul de interpretare al Academiei Japoneze de Film, si nu dezamageste nici in “Postcard”.

Ultimul an al celui de-al doilea razboi mondial. Sadazo Morikawa e un recrut trecut de 50 de ani ce nu mai poate servi pe campul de lupta, motiv pentru care a fost recrutat intr-o unitate de 100 de oameni ce trebuia sa se ocupe de curatenia locului unde urmau sa fie cazate trupele aviatiei navale japoneze. Odata incheiata misiunea, prin tragere la sorti, cei 100 de recruti urmau a fi repartizati pe alte posturi, in zone fierbinti ale frontului: 60 urmau a participa la operatiunile navale din Manila, 30 urmau a se alatura echipajelor submarine, iar 10, cei mai norocosi, urmau a se deplasa la Teatrul de revista Takarazuka pentru a pregati locul pentru cazarea pilotilor. Sadazo are ghinionul de a fi trimis pe o nava de razboi sa lupte in Filipine, si e constient ca sansele de a supravietui sunt infime. Drept urmare, ii transmite ultimele ganduri camaradului sau Keita Matsuyama (Etsushi Toyokawa), repartizat la Teatrul de revista, ce are sanse mai mari de a supravietui. Iar ultimele sale ganduri se indreapta spre sotia lui, Tomoko, cu care a fost casatorit de 16 ani, incredintandu-i lui Keita o carte postala cu cateva cuvinte pe care in conditii normale superiorii le-ar fi cenzurat. Astfel aflam despre Tomoko si greutatile ce apasa pe umerii ei, aceasta fiind cea care ii intretine, practic, pe parintii neputinciosi ai lui Sadazo. In momentul in care afla despre moartea sotului ei, sinmte ca intregul ei univers se prabuseste, insa la rugamintea parintilor socri incearca sa mearga mai departe si sa respecte traditia locului… Dupa incheierea razboiului, un anume Keita Matsuyama bate la usa casei, aducand o carte postala…

Desi “Postcard” e un film despre razboi si consecintele sale tragice asupra familiei, scenele de razboi lipsesc cu desavarsire. Toate trimiterile directe la razboi sunt sub forma unor cadre scurte, ce trec in fuga peste ceea ce regizorul a considerat inutil a fi dezvoltat, pentru a se putea concentra in voie pe povestea personajului principal, Tomoko. Vedem cum sotul ei e recrutat, apoi ceremonialul de ramas-bun de la familie, dupa care in urmatorul cadru revedem acelasi ceremonial insa de aceasta data cu caracter funerar, in locul sotului plecat pe front sotia alegandu-se cu o urna goala. Practic intreg filmul se concentreaza pe drama lui Tomoko Morikawa, pana cand intra in scena si Keita Matsuyama, care desi norocos pe front, reusind sa supravietuiasca razboiului, se trezeste singur acasa, sotia parasindu-l cand afla ca se intoarce. Din nou avem ocazia sa vedem influenta mentorului lui Kaneto Shindo, Kenji Mizoguchi, cel care i-a indus lui Shindo interesul pentru portretizarea femeilor puternice in filmele sale. O vedem si in “Children of Hiroshima”, unde o femeie cu adevarat puternica porneste intr-un pelerinaj prin Japonia post-Hiroshima pentru a-si reintalni elevii, constatand tragedia propriei natiuni in cel mai crud mod cu putinta. In “Postcard”, Tomoko este femeia puternica, cea care a tinut casa socrilor neputinciosi si bolnavi in picioare cat sotul ei era pe front, carand apa de la rau in spinare, gatind si cultivand pamantul; ea e cea care trebuie sa indure suferinta pierderii sotului pe front, dar si cea care trebuie, de dragul succesiunii, sa se supuna traditiei locurilor; si tot ea e cea care trebuie sa asiste la fiecare lovitura cruda a sortii, pentru ca in final sa sfarseasca in singuratate. Ceva, insa, o va apropia de Keita, fostul camarad de front al sotului ei defunct, ce ii aduce o carte postala de la sotul ei. Povestea acestui film e vag inspirata dintr-o experienta personala a regizorului, care desi a fost considerat nepotrivit pentru a fi trimis pe front si a lupta cu arma in mana, a facut parte dintr-o unitate de 100 de oameni recrutati de Marina japoneza din care doar 6 au supravietuit, doar datorita loteriei sortii. Muzica grava a filmului e semnata de Hikaru Hayashi, un colaborator de decenii al regizorului, aceasta inducand o atmosfera apasatoare, care parca transmite suferinta lui Tomoko si mai ales neputinta acesteia in fata loviturilor destinului. Finalul este mai putin inspirat, ba chiar ai senzatia ca pe la jumatatea filmului, cand intra in scena Keita si e prezentata separat si drama personala a acestuia, povestea parca se rupe in doua, fara a exista ceva care sa redreseze situatia pana la final. Shindo a incercat, in structurarea filmului, sa echilibreze balanta dintre tragedie si comedie, astfel ca daca in prima jumatate ne prezinta tragedia lui Tomoko in cele mai negre tuse, in cea de-a doua incearca sa echilibreze balanta catre comic si romantic. Demersul e mai putin reusit – cel putin e greu de crezut ca e gustat de public -, unele scene fiind exaggerate inutil doar pentru a demonstra sentimentele lui Keita – exprimate oricum destul de primitiv – fata de Tomoko, si viceversa. Scena finala a filmului e o metafora superba ce exprima crezul de o viata al regizorului, ce se confunda cu crezul unei natiuni ce a trebuit sa renasca din propria cenusa pentru a ajunge astazi una din marile puteri economice mondiale. Iar Kaneto Shindo a fost binecuvantat sa vada cu ochii lui minunea, dupa ce cu 65 de ani in urma a vazut o Japonie ingenuncheata si in ruina.

Un film dramatic, cu un mesaj profund umanist, care chiar daca nu a fost una din cele mai reusite productii ale lui Kaneto Shindo a reusit sa atraga atentia Academiei Japoneze de Film, ce a propus “Postcard” in competitia pentru Oscarul pentru Cel mai bun film strain in 2012 din partea Japoniei. Un film sensibil, ce incununeaza o cariera stralucita a unui mare cineast pe care l-a avut Japonia.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: sâmbătă 20 iunie 2015

“Marry Him If You Dare” e un serial coreean ce se inscrie in moda recenta a k-dramelor ce implica elemente supranaturale, in incercarea disperata a producatorilor de a tine aproape publicul deja castigat din intreaga Asie. Serialul, inspirat din culisele lumii televiziunii, e un amestec de comedie, romantism si fantezie care ne va delecta pe durata a 16 episoade. La realizarea serialului au contribuit doi regizori, Kwon Gye Hong si Yoo Jong Sun, dintre care mai cunoscuta este Kwon Gye Hong pentru productiile “Bad Love” si “Crime Squad”. Scenariul filmului a fost scris de Hong Jin Ah, cea care a realizat si scenariile la serialele de succes “The King 2 Hearts” , “Beethoven Virus”, “ Over the Rainbow” dar si al web-dramei “The Influence”. Din distributie fac parte nume cunoscute , dintre care cap de afis este Yoon Eun Hye in rolul tinerei Na Mi Rae la varsta de 32 de ani. Despre Yoon Eun Hye cred ca a auzit toata lumea, nu se poate sa nu fi vazut macar un serial cu aceasta multi- talentata actrita, cantareata si model. Cariera artistica si-a inceput-o in anul 1999 ca si cantareata in grupul de copii k-pop, VOX. In anul 2005 a parasit grupul pentru a se dedica serialelor de televiziune. Primul sau rol a fost in serialul de succes, “Goong” (Princess Hours). Au urmat “The Vineyard Man”, “Coffee Prince”, “Take Care of the Young Lady”, “Lie to Me” si “I Miss You”, prestatia sa in aceste drame fiind recompensata an de an cu numeroase premii . Pe marele ecran a avut aparitii doar in doua filme, “The Legend of Seven Cutter” si “My Black Mini Dress”. Dar, cel mai rasunator succes l-a avut cu drama “Coffee Prince”, ea fiind aleasa una dintre cele zece stele Hallyu ale anului 2007, devenind la varsta de 23 de ani una dintre cele mai bine plătite actrițe de televiziune. Choi Myung Gil , cea care o intruchipeaza pe calatoarea in timp, Na Mi Rae la varsta de 57 de ani, este o actrita cu un bogat palmares. Printre aparitiile sale cele mai recente se numara serialele “King Geunchogo”, “Miss Ripley “, “Glory Jane @ Man of Honor” , sau “ I Summon You, Gold”! In rolul prezentatorului Tv, Kim Shin, este distribuit carismaticul actor, cantaret si model Lee Dong Gun, si el la randul lui cu o bogata activitate cinematografica, dintre care amintesc doar serialul “Lovers in Paris “, serial al carui OST “Lovers in Paris Forever” a fost interpretat chiar de el. Fermecatorul Jung Yong Hwa joaca rolul lui Park Sae Joo, mostenitorul retelei de televiziune. Si el, un tanar foarte talentat, este liderul grupului k-pop CN Blue , iar ca actor l-am putut vedea in productiile de televiziune de mare succes “ You’re Beautiful” si “ You’ve Fallen for Me/ Heartstrings”. Frumoasa actrita Han Chae Ah este distribuita in rolul tinerei reportere Seo Yoo Kyeong. Aceasta se poate mandri cu rolurile interpretate alaturi de actori renumiti precum Joo Won in “Bridal Mask”, Shin Hyun Joon in “Ohlala Couple” sau Shin Ha Kyun in “All About My Romance” . Rolul lui Na Joo Hyun, fratele lui Na Mi Rae este interpretat de actorul Oh Jung Se care a jucat in cateva drame, dintre care si “I Miss You”. Dar, punctul lui forte il constituie marele ecran, unde se poate lauda ca are la activ aparitii in aproape 60 de filme, precum Windstruck, Herb, Insadong Scandal, The Unjust , The Servant, Bestseller, Over My Dead Body, A Millionaire on the Run sau Running Man.

Subiectul serialului are ca tema principala revenirea in trecut pentru schimbarea unui destin nefericit. Na Mi Rae, o femeie in varsta de 57 de ani, este un calator in timp ce revine din viitor, din anul 2038 in anul 2013, spre a se intalni cu ea insasi la varsta de 32 de ani. Scopul este de a o impiedica pe ea din trecut a se casatori cu Kim Shin, un prezentator de televiziune care ii va ruina viata. Pentru a-si schimba viitorul in care sa duca o viata mai buna, Mi Rae – calatoarea in timp, ii da o multime de sfaturi sinelui sau mai tanar, cum ar fi pe ce trasee sa circule ca sa nu intalneasca “piaza rea”, sa invete pentru examenul de functionar public (pesemne ca se platea bine) si impreuna cu o agentie matrimoniala alcatuieste o lista cu potentiali soti. In aceasta lista il descopera pe Park Sae Joo, pe care il considera sotul perfect, el fiind nepotul presedintei postului de televiziune YBS, nepot care peste ani va deveni un mogul media si va avea natiunea la picioare.

Na Mi Rae este o tanara ce pare a fi vesela si senina, care la varsta de 32 de ani nu are o meserie, nu stie inca ce drum sa-si aleaga in viata. Nu-si marturiseste cu voce tare nemultumirile personale si spune in permanenta “sunt bine”. Ea locuieste cu fratele ei si lucreaza ca agent la un call center. Pana intr-o zi cand apare ceva neprevazut din viitor si-i schimba viata.
Kim Shin este un prezentator de stiri la o retea de televiziune, un bun profesionist, cu un caracter integru, vertical, ceea ce-l face prea inflexibil si arogant, fapt ce atrage antipatia colegilor de munca si nemultumirea presedintei postului tv.
Park Sae Joo este nepotul presedintei retelei de televiziune si viitorul mostenitor. El a urmat cursuri de film in America si s-a angajat incognito la YBS, ca simplu cameraman. Visul lui este de a realiza un comglomerat media.
Seo Yoo Kyeong – reportera la emisiunea de dimineata, este o tanara inteligenta cu un aspect placut, dar foarte vicleana si care ravneste la bogatul mostenitor.

Desi serialul nu s-a bucurat de o audienta prea mare in Coreea, ideea principala este foarte incitanta. Oare va ajunge stiinta si tehnologia in viitor la un asa nivel incat sa fie posibil a te intoarce in trecut pentru a-ti indrepta greselile? Va reusi Na Mi Rae sa-si schimbe destinul nefericit sau ramane universal valabil proverbul romanesc potrivit caruia ” ce ti-e scris, in frunte ti-e pus”? Raspunsul la toate aceste lucruri il veti afla la capatul celor 16 episoade.

Traducerea a fost efectuata in exclusivitate pentru asiacinefil.com de Blue Sky, adaptare si revizuire text – uruma, retusare manuala timing – gligac2002.

Prezentare realizata de mialex – asiacinefil.

Publicat: joi 18 iunie 2015

“Luptatorul cu Flautul” este o alta productie asiatica care umplea salile de cinematograf in anii de sfarsit ai comunismului in Romania. Pentru cei care asociaza “filmele cu zburatori” cu cinematografia chineza, trebuie sa fie o surpriza sa constate ca aceasta productie e de fapt una nord-coreeana. Insa pentru diletantii care de obicei pun eticheta “made in China” la tot ce contine arte martiale, diferenta e insesizabila. In schimb, pentru cei care vad in aceste productii si altceva decat “chinezarii”, nu mica le poate fi surpriza sa constate ca de fapt “Luptatorul cu Flautul” era nimeni altul decat Robin Hood-ul literaturii populare coreene, Hong Gil Dong. Aventurile sale au fost publicate in timpul dinastiei Joseon, la sfarsitul secolului XVI, autorul lucrarii fiind creditat Heo Gyun (cunposcut in Coreea drept primul scriitor de romane). De fapt, un anume Im Kkokjong, un bandit si erou popular, a fost cel care a inspirat personajul Hong Gil Dong. Avand o gandire radicala, Heo Gyun visa la schimbarea societatii coreene corupte intr-un onesta, fara presiunea ierahiei sociale. Aceste idealuri l-au intruchipat pe personajul romanului sau, Hong Gil Dong. Lasand insa la o parte filonul istoric, trebuie spus ca productia nord-coreeana din 1986 nu are pretentia de a fi o ecranizare fideala a romanului medieval. Istoria e doar pretextul plasarii unor evenimente comune in scopul instrumentalizarii unor idei, cum e cea de egalitate sociala, considerata cu onestitate, la finalul filmului, ca utopica de realizatori, datorita timpurilor. Obiceiul nobililor de a-si lua concubine e criticat, desigur, ca si coruptia autoritatilor si exploatarea oamenilor de rand, pe acest fundal Hong Gil Dong fiind intruchiparea eroului poporului, ce lupta impotriva nedreptatilor de orice natura.

Gil Dong e fiul Lordului Hong, insa e nascut de o slujitoare a acestuia, stigmat care il va urmari toata viata. Desi fratele sau In Young e cel mai bun prieten al lui din copilarie, mama acestuia si stapana casei totodata il persecuta pe Gil Dong si pe mama acestuia datorita originii umile, dar si din invidie. In momentul in care banditii ravasesc provincia Phyongan, Regele, instigat de Primul Ministru Rim, il trimite pe Lordul Hong in provincie sa restabileasca ordinea. Pentru a-i fi alaturi in caz de nevoie, mama lui Gil Dong se ofera sa i se alature Lordului in indepartatul tinut, astfel ca pleaca pe urmle Lordului impreuna cu Gil Dong. Pentru a scapa definitiv de ghimpele din coasta, sotia Lordului Hong tocmeste niste talhari s-o ucida pe concubina si pe Gil Dong pe drum. Planul e la un pas sa reuseasca, doar ca la fata locului isi face aparitia un batran, care ii salveaza pe cei doi. Impresionat de stilul de lupta al maestrului, Gil Dong isi doreste sa devina discipolul acestuia si sa invete artele martiale. Dupa mai multi ani petrecuti in munti, destinul face ca talharii ce au incercat sa le ia viata sa le iasa din nou in cale…

Filmul e un amestec de legenda, arte martiale, actiune si mesaje ideologice, cu un scenario alert dar lipsit de soliditate, chiar naiv pe alocuri. Povestea e spusa pe intelesul omului de rand, ce trebuie sa perceapa nedreptatea ca izvorand din putreziciunea clasei conducatoare, a nobilimii decadente a Joseonului (de parca acest adevar pe care azi l-am arata cu degetul n-ar fi de actualitate in vremurile prezente…) Fiind fiul unei concubine cu un important nobil ministru la Curtea Regelui, Hong Gil Dong reuseste sa-si depaseasca conditia, devenind un aparator al celor sarmani, un razboinic priceput si, desigur, un luptator impotriva invadatorilor japonezi. De remarcat aspectul fizic placut al actorului distribuit in rolul lui Hong Gil Dong, Yong Ho Ri, un tanar debutant (a mai aparut intr-un film doar in 2001), care ne duce cu gandul la preselectiile dure din zilele noastre la care participa mii de aspiranti, in Coreea de Sud, cei selectati avand aspect de fotomodel. In schimb, in rolul domnitei Yon Hwa a fost distrubuita o actrita cu o infatisare total atipica unei eroine, avand o fata aproape rotunda, exact opusul frumusetii cautate azi de regizori pentru rolurile principale in filmele din Coreea de Sud. Mai trebuie spus ca in anii ’70-’80, Coreea de Nord avea o industrie de film (Kim Jong-il era un mare iubitor de filme, in special de actiune, gen Rambo), care insa dupa anii ’90 s-a prabusit. Pe atunci se realizau filme ce ajungeau, ca si cele chinezesti, in tarile “prietene” din spatele Cortinei de Fier, iar aceasta productie incearca sa spuna o legenda sub forma unui film kung-fu. E o combinatie interesanta, in special ca cel putin sub aspectul scenelor de lupta, producatorii acestui film au avut grija sa le faca spectaculoase, apeland la toate trucajele vremii vazute in atatea si atatea filme de gen chinezesti: salturi spectaculoase dublate de trucaje audio, lovituri si ele dublate audio ce suna ca niste impuscaturi, scene de lupta dinamice si captivante. Filmul a fost un succes de casa in Coreea de Nord, dar si in tari comuniste precum URSS, Bulgaria sau Romania. Mai mult, chiar un grup de transfugi nord-coreeni au considerat “Luptatorul cu Flautul” cel mai bun film nord-coreean din toate timpurile. Pentru cei nostalgici, “Luptatorul cu Flautul” e cu siguranta mai mult decat un film oarecare. Pentru cineva care il priveste detasat, e o productie buna pentru vremea lui, dinamica, incadrandu-se perfect in moda filmelor de arte martiale a Extremului Orient, ridicandu-se peste nivelul multor productii similare chinezesti ale vremii.

Traducerea a fost efectuata in premiera si in exclusivitate pentru asiacinefil de gligac2002 (Asia Team).

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 14 iunie 2015

Daca recent am avut ocazia sa vedem o productie coreeana inspirata din lumea modei, „Fashion King”, mult prea exagerata si extravaganta, si daca in anii trecuti s-a realizat chiar mai multe seriale coreene inspirate din lumea modei (Fashion King, Cinderella Man), ei bine producatorii coreeni au vrut sa fie originali pana la capat, transpunand pe ecran o poveste din timpul dinastiei Joseon de secol XVIII, ce are in centrul sau din nou… moda. Denersul a fost unul al carui rezultat e stralucit, rezultand o productie grandioasa sub aspect vizual, dar simpla si lenta ca subiect in sine. Filmarile la „The Royal Tailor” au durat aproape 5 luni, iar investitia de 10 milioane de dolari a fost recuperata doar pe jumatate la box-office, filmul nereusind sa obtina mai mult de 5,4 milioane dolari incasari. In ciuda acestui esec – desi film de epoca, nu e o productie de actiune, cu lupte sau cu multa tensiune -, productie ramane una foarte bine realizata, regia fiind semnata de Lee Won-suk, un regizor mai putin experimentat de la care nu te-ai fi asteptat sa te impresioneze tocmai intr-un film de epoca. Singura productie de pana acum regizata de acesta, „How to use Guys with secret tips”, a fost o comedie romantica ce a castigat doua premii internationale la categorii secundare, insa nu a impresionat decat prin stilul extravagant si atipic de a face o comedie romantica despre relatiile dintre barbati si femei. Tocmai de aceea surpriza e cu atat mai mare cu cat nu au existat nici un fel de asteptari sub aspectul regiei, dar veti avea surpriza sa constatati cateva elemente originale inserate de regizor pe parcursul filmului, niste exagerari care va vor starni rasul si vor da o nota de culoare productiei. Distributia e un alt punct forte al acestei productii, in rolurile principale revazand mari actoiri coreeni, precum Ko Soo, Han Suk-kyu, Park Shin-hye, Ma Dong-seok sau Yoo Yoon-seok (din Whistleblower si Architecture 101). Pacat ca salile de cinematograf au ajuns sa se umple, in Coreea, tot mai des la productii occidentale si comerciale autohtone fara mare valoare, iar filme de calitate certa ajung sa obtina aprecierea iubitorilor filmului coreean din intreaga lume si mai putin pe cea a propriului public.

Cho Dol-suk (Han Suk-kyu) e Croitorul Sef al Sanguiwon-ului, oficiul responsabil in timpul dinastiei Joseon cu tinutele regale. Desi de origine modesta, datorita talentului deosebit pe care il poseda in cusut, acesta reuseste sa urce in ierarhia de la Curtea Regala, slujind sub trei monarhi in aceeasi calitate de Croitor Sef. Visul de a deveni nobil prin inaintare in rang e la un pas de a deveni realitate, fapt ce starneste invidia multor nobili marunti. Iar visul ii e pe cale sa se implineasca in momentul in care Regele (Yoo Yoon-seok), ajuns pe tron fara voia lui, decide, dupa 3 ani, sa renunte la doliul de dupa moartea gratelui sau mai mare. E momentul in care Regele are nevoie de o noua roba dragon, iar talentul Croitorului Sef e pus la incercare. Cu o zi inaintea ceremoniei imbracarii robei, aceasta arde intr-un mic incendiu accidental cauzat de o slujitoare de-a Reginei, iar Croitorul Sef se vede in situatia imposibila de a face o roba noua Regelui peste noapte, motiv pentru care o si refuza pe Regina. In fata acestei situatii, Pan-soo (Ma Dong-seok), un nobil marunt, ii sugereaza Reginei (Park Shin-hye) o solutie. Aceasta se dovedeste a fi un croitor obscur, putin extravagant, Lee Kong-jin (Ko Soo), ce croia vesminte indraznete unor gisaeng de la casa de placeri a prietenei sale. Doar ca aducerea lui la Curtea Regala va deschide Cutia Pandorei, intrand intr-o rivalitate cu Croitorul Sef, ale carui eforturi se vad zadarnicite in ultimul moment de mai tanarul sau rival.

Fara a avea o actiune sustinuta, lipsit de spectaculozitate, insa cu o tensiune care se acumuleaza treptat, scena cu scena, „The Royal Tailor” ne introduce din nou in atmosfera incarcata a culiselor Palatului Regal in timpul dinastiei Joseon de secol XVIII. Doar ca de aceasta data vedem confruntarea politica dintre Rege si ministrii sai din perspectiva artei broderiei si a magicienilor nestiuti de nimeni numiti croitori ce cu imaginatia lor au plasmuit costume extraordinare care astazi ne fascineaza privirea si ne starnesc imaginatia. Daca serialul de mare succes ‚Empress Ki” ne-a prezentat o galerie de costume ce ne-a lasat masca, de aceasta data delectarea e la puterea a doua. Nu mai putin de 1.000 de hanbok-uri (costume traditionale coreene) apar in aceasta productie, care mai de care mai atragatoare, Park Shin-hye, care o interpreteaza pe Regina Joseonului, purtand nu mai putin de 30 de astfel de costume pe durata intregului film, toate brodate manual. Aproape 1 milion de dolari au costat aceste costume. Designerul responsabil de costumele personajelor a declarat ca a fost inspirata de vesmintele purtate in timpul regelui Yeongjo (nimeni altul decat regele interpretat magistral de acelasi Han Suk-kyu, de aceasta data Croitor Sef, in recentul secrial „Secret Door”), perioada in care, conform consemnarilor epocii, au aparut acea bluza scurta ce acoperea partea superioara a corpului femeilor (jeogori) si rochiile in forma de ulcior ce au inceput sa fie la moda. Filmul, ce s-a ales cu 3 premii si o nominalizare, ne prezinta in cateva cadre si celebrul Sanguiwon, Croitoria Regala, unde nu doar se faceau vesmintele regale din matase fina, brodate manual cu fire de aur, dar se si pastrau comorile Palatului Regal. Pe langa costume si decoruri de o rara frumusete, filmul ne ofera un recital actoricesc total. Han Suk-kyu, dupa cum ne-a obisnuit deja, e peste toata lumea, prinzand din nou o interpretare cum numai el o poate face. Mai tanarul Yoo Yoon-seok, in rolul Regelui, are momente de stralucire in care parca il vezi pe Han Suk-kyu (si culmea, in respectivele scene il are in fata chiar pe marele actor, ingenuncheat, ascultandu-i monologul violent). Ko Soo are ceva din vitalitatea lui Jang Hyuk, de multe ori riscand sa ai impresia ca de fapt rolul e interpretat de Jang Hyuk, nu de minunatul Ko Soo ajuns la deplina maturitate in exprimare ca actor. Park Shin-hye e de un farmec aparte, tot timpul intruchipand parca culmea Rabdarii, pentru a izbucni la final intr-un mod atat de veridic incat aproape simti sentimentele ce vrea sa le transmita personajul ei. Mai rar sa vezi atatia actori de top interpretand fara greseala niste roluri dificile si solicitante. Dar e meritul ralizatorilor acestui film deosebit de a-i fi distribuit in rolurile perfecte, care s ale permita exprimarea uriasului lor talent. Un film de nota 10, ce nu va fi uitat prea repede de iubitorii filmelor de epoca coreene. In ciuda evolutiei lente a subiectului, merita efortul de a ramane peste 2 ore in fata acestui film si de a savura interpretarea tuturor actorilor, frumusetea costumelor si de a va lasa cuceriti de atmosfera vremurilor apuse ale Joseonului…

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de uruma, lasedan si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil !

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: sâmbătă 13 iunie 2015

Razbunare: un act prin care cel care se considera lezat cauta sa-si faca singur dreptate pedepsind in acest fel pe cel care i-a facut rau. Zeul furiei si al razbunarii la persani apartinea unui grup de demoni, asa ca nu e de mirare ca actul razbunarii nu-ti ofera eliberarea si satisfactia pe care o doresti, ci te afunda mai tare in intuneric. Se spune ca atunci cand pornesti sa te razbuni pe cineva, sapa doua morminte, din care unul pentru tine, caci pe drumul pe care il vei strabate se pot intampla multe, si de cele mai multe ori nu lucruri bune. Se poate ca dorinta de razbunare sa-si atinga scopul, dar privind mai atent acest drum, cate vieti nevinovate vor plati alaturi de cel vizat, si cate lacrimi vor trebui varsate ca tu sa te simti razbunat ? In momentul in care iti inchini intreaga viata scopului razbunarii, cand visezi la aceasta razbunare ca fiind singura care iti poate potoli ura, si nu mai vezi nimic din ce iti ofera viata bun, odata implinita razbunarea vei trai satisfactia ca ti-ai doborat dusmanul ? Sau te vei confrunta cu epuizarea si depresia, regretele si durerea pentru timpul pierdut pentru a face rau ?

“Scandal: A Shocking and Wrongful Incident” este un serial coreean din 2013 si are ca tema, ati ghicit, razbunarea, efectele dar si consecintele care decurg din acest act. Ha Myung-geun este detectiv si are doi copii, un baiat la gradinita si o fetita foarte mica, pe care ii ingijeste cu dragoste si responsabilitate dupa moartea sotiei sale. Cand cladirea in care avea baietelul gradinita se prabuseste, ingropandu-l sub daramaturi, Myung-geun aproape ca isi iese din minti de durere. Indiferenta, aroganta si lipsa de compasiune de care da dovada presedintele Jang Tae-ha, cel care construise cladirea nesigura, il face pe Myung-geun sa doreasca sa se razbune. Pornit initial sa se razbune pe Tae-ha, “norocul” ii scoate in cale pe baietelul acestuia, si atunci rapeste cu usurinta acest copil, pornind astfel tavalugul care va semana durere, lacrimi, nedreptate, si care va ruina destine dar si vieti pe care le arunca in ghearele disperarii, ducand apoi o viata de durere, ascunzandu-se de toata lumea impreuna cu cei doi copii pe care ii creste spartan, fara mangaiere si fara bucurie, macinat de regrete, boala si tristete; iar pretul platit va fi imens si pentru el dar si pentru cei pe care i-a angrenat in acest mecanism al razbunarii.

Jang Tae-ha (Park Sang-min, din Giant, Soldier of God, Incarnation of Money etc.) este presedintele grupului de constructii Taeha, si nu-si prea bate capul cu norme de siguranta ale cladirilor pe care le construieste, fiind preocupat mai mult sa acopere neregulile. Corupt, arogant, crud cu cei care i se impotrivesc, imoral pana in maduva oaselor, se inconjoara de oameni care il asculta orbeste, fara sa se impotriveasca, iar cei care indraznesc sa spuna ceva sunt rapid redusi la tacere, cumparandu-i fie cu bani, fie suprimandu-i. Crede ca toata lumea trebuie sa i se supuna si nimeni nu trebuie sa se ia de familia lui sau de afacerile-i dubioase, iar pentru fiul sau nutreste ganduri mari: sa ajunga presedintele tarii, pentru asta punandu-si relatiile in miscare. Se casatoreste cu Yoon Hwa-young, fata unui om bogat, pentru a scapa de eticheta de baiat sarac, orfan, privit ca o sluga, furandu-i acesteia averea, tratand-o apoi cu indiferenta. Isi gaseste linistea in bratele amantei sale, o actrita esuata, de o ignoranta ce frizeaza prostia, dar cu vise de marire, cu care se potriveste de minune, avand amandoi acelasi caracter josnic si imoral. Singurul care pare sa-l imblanzeasca este fiul sau Eung-joong, avocat celebru.
Yoon Hwa-young (Shin Eun-kyung – Your Neighbor’s Wife, Family Secrets, Flames of Ambition etc.) este sotia presedintelui, si dupa ce vede incotro bat ambitiile sotului sau, paraseste casa, traind separat si ascunzandu-i acestuia timp de cinci ani ca are un copil, pe care vrea sa-l foloseasca impotriva tatalui sau pentru a-si recupera averea. Dar acest copil ii este rapit si in zadar il cauta si il asteapta cu mintile aproape ratacite, invinuita de sot si batjocorita de amanta acestuia, lipsita de reactie la tot ce se intampla in jurul ei; aceasta prinde viata, insa, cand este anuntata ca s-a gasit cineva cu semnalmentele copilasului ei. Agonia in care a trait timp de trei ani pare sa se sfarseasca si vrea sa creada cu tarie ca acesta este copilul ei, facand tot ce-i sta in putinta sa-l repuna in drepturi, dandu-i chiar si numele inapoi. Isi continua viata, se muta in alta casa, isi recapata locul uzurpat de amanta, isi deschide un cabinet de avocatura, face vizite periodice la psihiatrie si continua sa-l caute pe cel care traieste undeva, ea stiind cu certitudine lucrul acesta.
Ha Myung-geun (Jo Jae-hyun – Punch, Jeong Do Jeon, Syndrome etc.) este omul care din cauza durerii si a pierderii suferite va declansa iadul razbunarii in care vor arde deopotriva vinovati si nevinovati. Socat de modul brutal si fara sens in care ii moare copilasul, singurul gand care il anima este razbunarea, si neplanuit ii cade victima baietelul dusmanului sau, ca apoi sa se piarda in lume, renuntand la tot. Nestiind ce sa faca mai departe, priveste acest copil cu ura, il pedepseste pe nedrept de multe ori, nu il da la scoala pentru ca nu are acte, suferinta micutului lasandu-l rece, tristetea din sufletul lui nelasandu-l sa vada nefericirea in care traieste copilul care nu are nicio vina. Cu trecerea timpului, lucrurile se schimba si incet incet incepe sa tina la acest copil, stapanit de sentimentul de vina, care devine si mai acut in momentul cand descopera ravagiile gestului sau asupra tuturor celor implicati. Cand iti dai seama ca razbunarea ta a ruinat psihic suflete, a schimbat destine si ca nimic nu ti-a adus pacea si linistea sufleteasca, ba dimpotriva a generat mai multa suferinta si tie si celor din jur, ce faci ?
Ha Eun-joong (Kim Jae-won – Hwajung, May Queen, Can You Hear My Heart, etc.) este acum politist, si vrea sa-si faca meseria cu onestitate si profesionalism. Alearga neobosit dupa raufacatori, trecand arar pe acasa, raceala dintre tata si fiu fiind evidenta, indeplinindu-si totusi datoria filiala fata de acesta. Victima in razboiul altora, descopera purtarea bizara a tatalui sau si incepe sa-si puna intrebari la care nu-i raspunde nimeni, dar descopera si faptul ca banul si puterea pot fi o piedica de netrecut in exercitarea profesiei. Cand afla adevarul, efectele vor fi devastatoare asupra lui, trezindu-se intr-o dilema greu de depasit si care ii va pustii sufletul si asa supus la destule nedreptati. Doar iubirea il va ajuta sa poata duce aceasta povara si sa ramana drept si curajos asa cum l-a invatat tatal sau.
Jang Eun-joong, (Ki Tae-young – Royal Family, Live in Style, Star’s Lover, etc.) intrat si el nevinovat in aceasta sarabanda a razbunarii doar din pricina unei cicatrici pe care o avea pe picior, este crescut de presedintele Tae-ha, ajunge avocat si isi indrageste foarte mult mama. Are un suflet bun si bland, atent totdeauna la nevoile celor din jurul sau, saritor si disponibil mereu pentru a-si oferi ajutorul celor care au nevoie de el. Isi va trai si el propria tragedie cand va descoperi ca nimic din viata lui nu este adevarat, dar si va suferi o transformare uluitoare care ii va rani ingrozitor pe cei din jurul sau.

Incadrat in categoria “melodrama/familie/romantic”, multe alte personaje isi vor dezvalui trairile in acest serial cu 36 de episoade produs de MBC si care a avut un rating de 17,3 %. Incadrat in “categoria grea”, a strans mai multe premii printre care: Top Excellence Actor (Kim Jae-won), Golden Acting Award Actor (Jo Jae-hyun), Best Director (Kim Jin –man, cel raspunzator si de Kill Me, Heal Me dar si ca producator pentru East of Eden), Best Actress (Shin Eun-kyung), de scenariu ocupandu-se Bae Yoo-mi (Who Are You?). OST-ul e bogat in melodii una si una: Masyta Band cu I am, Last Love of My Life (The Position) dar si Sonya cu I Hope si multele si minunatele acorduri care fac acest serial de urmarit neaparat.

Prezentare realizata de Iuliana – asiacinefil

Publicat: miercuri 10 iunie 2015

Influenta nociva a k-dramelor a dus la prabusirea genului romantic abordat in filmele pentru marele ecran. Alaturi de filmele cu gangsteri, comediile, melodramele si filmele de groaza, filmele romantice coreene au intrat si ele intr-un evident declin, datorat in primul rand afluentei de k-drama romantice pe micul ecran – de cele mai multe ori de proasta calitate. Publicul coreean, satul de atata romantism si de clisee specifice abordate de fiecare serial vazut la tv, a devenit mult mai pretentios cand vine vorba sa vada o productie romatica intr-o sala de cinema. Intr-o piata media in care subiectul este suprasaturat, filmele romantice tot mai greu reusesc sa ia nastere in lipsa unor scenarii care sa aduca ceva nou in acest gen, care sa-l revigoreze. De aceea, nu trebuie sa ne mire ca la scrierea scenariului lui “Love Forecast” au contribuit pe langa regizor, inca doi scenaristi ! Iar rezultatul e departe de asteptarile publicului larg, din pacate. Acum cativa ani, o productie romantica cu un buget redus, “Very Ordinary Couple”, dadea lovitura, obtinand premii si castiguri importante pentru o comedie romantica la box-office. “Love Forecast” incearca sa imite acest film, atat in privinta ideii centrale – o relatie mai putin obisnuita de cuplu, in care totul se centreaza pe discutiile dintre cei doi prieteni ce nu reusesc nicicum sa devina un cuplu -, cat si a posterului cu care filmul a fost promovat, foarte asemanator cu cel al lui “Very Ordinary Couple”. Daca scenariul nu exceleaza, singurul lucru ce pare a salva pe moment genul este distributia. Indiferent cat de slab e scenariul, daca distribui actori populari in productie, reusesti sa atragi atentia si ai sanse sa si castigi ceva la box-office. E cazul si lui “Love Forecast”, ce a obtinut 13,5 milioane de dolari la box-office doar datorita popularitatii actorilor din rolurile principale. E vorba de Lee Seung-gi, care dupa rolurile de succes din seriale precum “My Girlfriend is a Nine-tailed Fox” si mai ales “Gu Family Book”, debuteaza pe marele ecran, la 28 de ani. Partenera lui e Moon Chae-won, mai vechea noastra cunostinta din “Princess’s Man”, “Good Doctor” sau “The Painter of the Wind”, care e din nou incantatoare, ca si partenerul sau. Lee Seo-jin a fost adus in distributie ca element de decor, pentru a atrage publicul in salile de cinema, rolul sau neavand in total nici macar 10 minute de aparitie pe ecran (insusi personajul lui e unul neconvingator, ca sa nu spunem dezamagitor, in rolul de amant). In alte roluri secundare, nu pot fi trecuti cu vederea Kim Kap-soo (din nou in rol de tata, ca in mai toate filmele si serialele in care apare) si tanarul Jung Joon-young in rolul sergentului fotograf Andrew, pe care iubitorii show-ului “2 Days and 1 Night” il cunosc foarte bine, fiind una din cele 6 vedete ce primesc saptamanal misiuni trasnite de la producator. Regia filmul e semnata de Park Jin Pyo, ce are cateva filme de succes la activ, printre care si “You Are My Sunshine” (2005) despre o poveste imposibila de iubire dintre un fermier disperat ca nu reuseste sa se casatoreasca si o lucratoare la o cafenea care se dovedeste a fi bolnava de SIDA; “Closer To Heaven” (2009), in care avem de-a face cu o alta poveste de iubire neconventionala dintre un barbat ce sufera de boala Lou Gehrig si cea angajata sa se ocupe (cand va veni vremea) de funeraliile sale; si „Voice of a Murderer”, un thriller inspirat dintr-un caz real de rapire din anii ‚90. De aceasta data regizorul schimba din nou genul, regizand un film romantic pe alocuri destul de vesel si realist, ce nu se sfarseste in lacrimi, ca precedentele sale realizari.

Kang Jun-su (Lee Seung-gi) e un tanar invatator fara succes in dragoste. Toate relatiile ce le are se sfarsesc inainte de sarbatorirea a 100 de zile de cuplu, spre dezamagirea sa. Iar pe masura trecerii timpului, constata ca fiecare relatie noua se sfarseste mai repede decat cea anterioara… De 18 ani o stie pe prietena lui din copilarie, Hyeon-woo (Moon Chae-won), ce e o adevarata vedeta a internetului dupa ce si-a deschis un canal online unde transmite prognoza meteo pe cont propriu, atragand privirile tuturor barbatilor, fermecati de frumusetea ei. In ciuda acestui fapt, nici ea nu are noroc in dragoste. In prezent, aceasta e indragostita de producatorul Lee Dong-jin (Lee Seo-jin), un barbat mult mai matur si pe deasupra casatorit, cu familie si copil, cu care are o relatie secreta ascunsa ochilor presei. Cu toate ca stie ca niciodata nu va putea spera la mai mult de la chipesul ei amant, Hyeon-woo se complace in acceptarea acestei situatii, fiind dependenta de partenerul ei. Dar cand acesta incearca sa se debaraseze de ea pentru a o proteja, un eventual scandal putand sa-i ruineze si unuia, si celuilalt cariera, iar Jun-su e din nou parasit de fata care abia se agatase de el intr-un bar, Hyeon-wo si Jun-su se vad in aceeasi situatie disperata. Inecandu-si amarul in bautura si „indopandu-se” cu racituri, mancarea preferata a ei, cei doi isi propun sa iasa la intalniri cu toata lumea si sa traiasca la maxim clipa, lasand la o parte sentimentele si iubirea. Si totusi, dupa 18 ani de prietenie, Jun-su isi incearca pentru ultima oara sansa in incercarea de a-si depasi conditia… Oare Hyeon-woo il va putea privi ca pe un barbat, sau va ramane eternul prieten din copilarie ce ii e tot timpul alaturi la greu sa o consoleze ?

Pot fi o femeie si un barbat doar prieteni ? Jun-su (Lee Seung Gi) si Hyeon-woo (Moon Chae Won) sunt indiscutabil prieteni. Genul de prieteni care se ajuta atunci cand unul dintre ei are o problema de natura romantica. Ironia consta in faptul ca desi se inteleg mai bine decat se intelege fiecare dintre ei cu partenerul, totusi nu sunt decat prieteni.

Jun-su a realizat ca din pacate toate relatiile lui au o durata de viata nu prea lunga din motive care nu au de-a face cu el. Niciodata. Cand Jun-su isi arata dezaprobarea fata de insistenta lui Hyeon-woo pentru importanta “fluturasilor” simtiti atunci cand iubesti, nu este neaparat din cauza interesului pe care l-ar avea fata de Hyeon-woo ci pentru ca a vazut acest motiv folosit in mod meschin si egoist pentru incheierea a nenumarate relatii. La randul ei, Hyeon-woo este o femeie atractiva care graviteaza in jurul relatiilor care nu necesita cine stie ce mare efort in a le face sa mearga. Surprinzator, acest lucru a avut ca rezultat o viata lipsita de romantism. Din fericire, Hyeon-woo isi iubeste foarte mult serviciul, altfel ar fi avut ceva mai mult timp sa reflecteze mai intens asupra lucrurilor care au importanta in viata ei.

Jun-su nu face o fixatie pentru Hyeon-woo. Trebuie sa fie provocat, atras pentru a face o miscare in acest sens si chiar si dupa aceea el inca are ceva dubii. Lee Seung Gi si Moon Chae Won se potrivesc de minune in acest film, in special pentru ca rolurile lor sunt in cautarea unui lucru clar, nu neaparat iubire plina de romantism ci mai degraba o iubire plina de intelegere. Cele mai bune scene sunt de departe cele in care cei doi se plang unul altuia de faptul ca intalnirile cu potentialii parteneri nu sunt asa de interesante si amuzante. Fara sa cautam personajul negativ, scenariul face ca cei doi sa fie usor de inteles de spectator. Scenariul e usor mai slabut cand ataca subiectele mai serioase ale cuplului central. Nu este neaparat rau, este ca oricare alt scenariu obisnuit, poate cu ceva clisee evidente pe care fiecare le poate detecta.

Cu personaje destul de interesante si glume mai putin sau mai mult amuzante, cu neintelegeri nu prea serioase, suficient cat sa te faca sa razi si bineinteles cu un final fericit, “Love Forecast” este un film relaxant, potrivit iubitorilor de productii romantice ce nu s-au saturat de atatea k-drame similare ce abordeaza clasica tema a relatiei de cuplu.

Traducerea a fost efectuata in premiera si exclusivitate pentru asiacinefil de uruma (Asia Team).

Prezentare realizata de chocolate_cleo si cris999 pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 7 iunie 2015

Zhang Yimou ramane unul din marii regizori pe care China i-a dat lumii filmului, iar pasiunea cu care prezinta drame umane consumate in timpul Revolutiei Culturale Maoiste si vremurile tulburi ale anilor ’70 izvoraste din propria experienta de viata, cum el insusi o declara intr-un interviu. Sunt vremuri care inspira si oameni inspirati ce stiu sa le prezinte, iar inspiratia, cum spunea Yimou, si-o ia de la fiinte umane si de la povestile lor individuale. Aceasta e povestea simpla care l-a determinat sa filmeze “Under the Hawthorn Tree”, inspirandu-se din popularul roman omonim scris de Ai Mi in 2007. Romanul insusi are la baza o poveste reala, cea a prietenei autoarei, Jing (ce pastreaza acelasi nume si in film). Citindu-l, Zhang Yimou a fost atat de miscat de poveste, incat s-a hotarat sa o ecranizeze. Si asa a luat nastere unul din cele mai sensibile filme ale lui Zhang Yimou, ce a obtinut aproape 24 de milioane de dolari incasari la box office (ceea ce e enorm pentru un film necomercial). Productia a castigat 3 premii si a avut 6 nominalizari oficiale, insa a fost prezenta la mai toate festivalurile internationale ca invitat de seama in afara competitiei, fie in deschiderea, fie in inchiderea lor (in anii trecuti a fost chiar prezentat si in cadrul TIFF Cluj Napoca). In rolul principal feminin o vom vedea pe debutanta Zhou Dongyu, o frumoasa actrita care la data filmarilor avea 18 ani, insa ai spune, dupa aspectul fizic, ca are undeva la 14-15 ani. In acelasi timp, interpretarea ei e atat de matura, incat ai senzatia ca ai in fata un actor-copil genial descoperit de magicianul Zhang Yimou. Actrita a castigat 3 premii pentru interpretare si a avut o nominalizare pentru acest rol interpretat magnific, si desi din 2010 pana in prezent a mai aparut in 8 filme, niciun rol nu i-a mai adus vreun premiu. Partenerul masculin e nimeni altul decat taiwanezul Shawn Duo, pe care l-am putut vedea atat in “Dangerous Liaisons” (2012) cat si in recentul “The Queens” (2015).

In China Revolutiei Culturale, familia adolescentei Jing (Zhou Dongyu) nu poate decat sa suporte consecintele vederilor de dreapta ale tatalui ei, care e arestat ca detinut politic. Familia acestuia e stigmatizata de autoritati, cei trei copii ai familiei avand de indurat barfa colegilor de scoala, in timp ce mama, profesoara, suferinda, e obligata sa mature curtea scolii si sa faca plicuri pentru a castiga existenta familiei inghesuite intr-o locuinta cu o singura incapere. Constienta ca singura solutie pentru a nu fi o proscrisa pe viitor este sa primeasca recomandarea scolii in vederea unei cariere ca profesoara, Jing, fiica cea mare a familiei, se implica activ in tot ce inseamna aplicarea doctrinei maoiste in scoli: participa activ la antrenamentele de dansuri muncitoresti, se ofera voluntara la diverse activitati in vacanta si participa la “reeducarea” maoista bazata pe principiul “cladirii salilor de clasa pe ogoare”. Astfel, aceasta se stabileste pentru o perioada in satul Xiping alaturi de alti elevi veniti la practica, unde trebuie sa ajute la muncile campului taranii si sa-si expuna gandurile intr-o lucrare puternic ideologizata. Cazata in locuinta primarului satului, il cunoaste pe Sun, un tanar ce lucreaza in echipa de exploatare geologica din sat. Sun era fiul unui influent membru de partid, si fusese primit in familia primarului ca un adevarat fiu. Cei doi tineri se indragostesc unul de celalalt, dar soarta si vremurile sunt impotriva iubirii lor inocente…

“Under the Hawthorn Tree” ne poarta inapoi in timp in perioada Revolutiei Culturale chinezesti, o perioada tulbure ce va paraliza politic China, afectand economia tari si structura sociala. Revolutia avea ca scop conservarea “adevaratei” ideologii comuniste in tara prin curatarea ramasitelor capitaliste si a elementelor traditionale din societatea chineza. Cine avea vederi de dreapta era arestat si trimis la “reeducare”, in timp ce familia acestuia era periferizata de societate. Practica in mediul rural in vederea “reeducarii” infaptuite de tarani era doar una din torturile ce desparteau tinerii elevi provenind din familii cu vederi anti-comuniste, ca mijloc de a le da o sansa sa nu calce pe urmnele parintilor lor. Povestea acestui film porneste de la o astfel de situatie, reala, si, fara sa ne dam seama, se transforma intr-o fresca a unor timpuri pe care multi, astazi, si le doresc uitate. E greu sa surprinzi intr-o astfel de perioada, pe pelicula, un crampei de viata privata intr-o lume dominata de ideologie, in care si barbatii si femeile se imbraca in salopete muncitoresti si singurul dicton pe care il auzi pretutindeni este “pentru Revolutia tovarasului Mao”. Si totusi, in acest peisaj cenusiu, Zhang Yimou reuseste sa zugraveasca o poveste de iubire vie si plina de culoare, interzisa si privita ca o crima de o societate foarte stricta.

Pentru a intelege iubirea celor doi protagonisti, trebuie intai inteleasa mentalitatea vremii, iar pentru noi, cei din lumea occidentala, asemenea lucruri pot parea bizare. Poate pentru noi, ca romani, ce am trecut printr-un regim comunist, anumite lucruri ne pot parea familiare, insa privind asta din perspectiva occidentala, capitalista, e greu de inteles mentalitatea impusa de partidul communist chinez in acele vremuri. Casatoria in vremea lui Mao nu era privita doar ca o relatie intre doua persoane. Casatoria era, totodata, si o institutie publica, ce statea la baza societatii. Institutia casatoriei era o parte integranta a unui proiect disciplinar mai larg ce avea ca scop instaurarea unei noi ordini sociale. Erau abolite casatoriile aranjate, casatoriile intre copii si poligamia, se permitea divortul, se afirma egalitatea intre sexe si emanciparea femeii. Asa a luat nastere asa numita “iubire socialista”, cu casatorii in numele Revolutiei si cu sotii care trebuiau sa lucreze in afara caminului pentru a oferi copiilor “un exemplu revolutionar”. Ce insemna o asemenea casatorie “revolutionara” ? Respect mutual, camaraderie si constiinta politica. Poligamia, casatoriile aranjate, toate erau piuvite drept practici feudale, iar concubinajul si prostitutia duceau la o risipa a resurselor societatii (prin jocuri de noroc sau dependenta de opiu, de exemplu). Drept urmare, casatoriile monogame erau private ca un pas spre modernitate, ce duceau la fericirea familiilor. Fericirea familiilor insemna productivitatea poporului, si, deci, o tara cu temelii puternice. Moralitatea sexuala, ce se incerca a fi reglementata prin aceste masuri, trebuia sa conserve standardele morale ale Partidului unic. Asa a luat nastere asa-numita imagine a “femeii de fier”. Cum femeile si barbatii erau considerati egali, in egala masura femeile trebuiau sa munceasca, sa se imbrace si sa arate ca barbatii. Hainele nu aveau voie sa dezvaluie formele femeii, astfel ca in perioada maoista, moda femeilor avea la baza… salopeta muncitoreasca ! Aceasta era, in inchipuirea Partidului, modalitatea perfecta de a distinge femeia din “noua China” de cea din societatea burgheza, unde feminitatea putea fi folosita pentru coruperea barbatilor. Chipurile robuste si ochii stralucitori trebuiau sa sugereze devotamentul revolutionar, tineretea, puterea si determinarea, iar “femeia noua” trebuia sa provina, evident, din randul clasei muncitoare. In ziarele vremii, in pamflete, pe afise aparea acest gen de femeie, puternica, robusta, ce putea oricand sa preia muncile barbatului.

Revenind la povestea noastra, interesant e modul in care intr-o societate in care accentul se pune pe reeducare prin munca, iubirea reuseste sa-si faca loc printre strictele invataturi maoiste. In definitiv vorbim despre fiica unui tata cu vederi de dreapta, inchis intr-o inchisoare politica, a carei familie e persecutata de regimul maoist si in care mama considera ca fiica ei se poate indragosti doar dupa ce implineste 25 de ani. Dar poti infrana iubirea sau poti sa-i stabilesti niste limite, sa spui: poate incepe de acum si se poate termina atunci ? La randul sau, Sun, iubitul fetei, se indragosteste in ciuda faptului ca parintii lui vorbesc de prezentarea in viitor a unei fete cu care baiatul lor sa se insoare, fara a sti macar ca acesta iubeste deja pe cineva. Astfel, iubirea celor doi tinde sa fie prezentata ca un tabu, ca un secret ascuns la care cei doi devin partasi si complici in acelasi timp. Iar acest lucru nu trebuie sa ne mire, daca ajungem sa intelegem realitatea acelor timpuri. Tot ca un tabu este privita relatia fizica dintre un barbat si o femeie, iar Zhang Yimou nu ezita sa critice dur aceasta lipsa de educatie in randul tinerei generatii, controlate orbeste de un partid la fel de orb. Iar consecintele sunt dramatice, cum e si cazul unei situatii de avort ce intervine in acest film. Desi poate parea amuzant faptul ca eroina principala are impresia ca daca a stat imbracata in pat cu baiatul iubit, tinandu-se doar de mana cu acesta, cu siguranta a ramas insarcinata, aceasta situatie aleatorie arata lipsa oricarei educatii in acest sens si modul in care societatea trata chestiunea relatiilor dintre un barbat si o femeie, ce era privita aproape ca si o crima, ca ceva de condamnat. Zhang Yimou a realizat o analiza fina a acestor lucruri nespuse, si mai cu umor, mai cu tragism reuseste sa zugraveasca o realitate crunta a unei societati ce se autoproclama perfecta.

Muzica e aproape absenta, in aceasta excelenta productie, totul decurge natural, in tacere, atmosfera fiind una fireasca. De obicei muzica potenteaza anumite trairi interioare, insa de data asta Zhang Yimou ne lasa sa descoperim personajele sale in primul rand prin trairile interioare, pe care le putem intelege doar punandu-ne in locul celor doi protagonisti. N-avem nici un indiciu despre sentimentele lor interioare, pur si simplu trebuie sa le descoperim intr-o liniste diafana, pas cu pas, de la prima vedere a celor doi indragostiti pana cand relatia lor se transforma intr-una serioasa, ca si trairile lor.

Asadar, sa patrundem in lumea iubirilor interzise, a restrictiilor – inclusiv de a gandi – si dramelor tacute intr-una din cele mai crunte perioade din istoria recenta a Chinei. Filmul lui Zhang Yimou e simplu, puternic, emotionant, exemplificand o drama umana ca parte a dramei unei societati claustrate. Zhang Yimou reuseste cu succes sa portretizeze inocenta unei tinere iubiri frante, prin intermediul unei melodrame ce iti atinge sufletul, prezentandu-si propria viziune asupra inocentei intr-o maniera fina, aproape feminina. Un film deosebit de sensibil, pe care iubitorii de arta si istorie, dar si de romantism, cu siguranta il vor aprecia.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Page 19 of 51

sus

Rampo Noir (2005) – o antologie originalã dupã cele mai cunoscute nuvele ale lui Rampo Edogawa

Nobody’s Perfect (2013) – Hirotada Ototake şi memorabila lecţie de viaţã a unui dascãl unic

Detective K: Secret of the Lost Island (2014) – primul detectiv al Coreei intrã din nou în acţiune !

Floating Castle (2012) – epopeea celor 500 de rãzboinici ce l-au sfidat pe Hideyoshi Toyotomi

Mama (Nothing to Fear) (2014) – Song Yoon-A într-o poveste de viaţã fãrã prejudecãţi !

Rampo (The Mystery of Rampo) (1994) – o fantezie plinã de mister despre Edogawa Rampo şi muza acestuia

Daughter (2014) – Ku Hye-sun actriţã, regizoare şi scenaristã a unei drame impresionante despre mame şi fiice

Misterul Statuii de Aur (1980) – Buddha Gigant din Leshan în centrul unei poveşti cu iz a la Agatha Christie

Why Don’t You Play in Hell ? (2013) – Sion Sono şi al sãu „Kill Bill” rãvãşitor, nebunesc, delirant de agreabil şi irezistibil

Birth of a Beauty (2014) – o k-drama comedie-romanticã inspiratã din megasuccesul „200 Pounds Beauty”

Ode to My Father (2014) – o promisiune de o viaţã, şi o viaţã trãitã ca o promisiune

Tenor Lirico Spinto (The Tenor) (2014) – Yoo Ji-tae şi povestea tragicã a marelui tenor coreean Bae Jae-chul

Twenty (2015) – un succes de box-office despre sfârşitul adolescenţei şi provocãrile vieţii

Postcard (2010) – ultimul film al regretatului Kaneto Shindo, o dramã amarã de rãzboi cu un mesaj umanist

Marry Him If You Dare (2013) – poate fi schimbat destinul cãlãtorind în timp ?

Luptãtorul cu Flautul (1986) – legenda lui Hong Gil Dong transpusã într-un film kung-fu

The Royal Tailor (2014) – o bijuterie cinematograficã despre ambiţie şi rivalitate în Palatul Regal

Scandal: A Shocking and Wrongful Incident (2013) – din nou despre rãzbunare şi secrete de familie

Love Forecast (2015) – pot fi un bãrbat şi o femeie doar… prieteni ?

Under the Hawthorn Tree (2010) – o poveste de iubire purã şi adevaratã în regia lui Zhang Yimou