DIVERSE

Publicat: marți 24 noiembrie 2015

Pasind pe urmele productiilor Hollywoodiene de gen, “The Cat Funeral” e inca o realizare coreeana destul de reusita despre analiza unei relatii de cuplu, dupa mai multe productii cu buget redus ce au avut un mare succes in anii anteriori in Coreea. Fara a avea nume cunoscute publicului larg in distributie, filmul are toate trasaturile unei drame romantice artistice ce oricand ar face fata la vreun festival de film, prin natura tematicii sale. Cum tot mai des se intalneste in cinematografia coreeana, cu puternice influente venite dintre lumea seriaelor de televiziune, acest film are la baza o manhwa omonima publicata in mediul online in anul 2009. Regizat de debutantul Lee Jong-hoon, ce a facut si adaptarea manhwei, “The Cat Funeral” ii are in rolurile principale pe Kang In, membru al trupei Super Junior, aflat la al treilea rol intr-un film, si pe Park Se-young, o actrita foarte talentata, adevarata vedeta a filmului, pe care asiacinefilii si-o vor aminti cel mai usor din serialul “Faith”, unde a interpretat rolul blandei si iubitoarei regine la Curtea careia ajung eroii serialului. De remarcat coloana sonora, semnata de celebrul pianist si compozitor coreean Yiruma, cu cateva melodii (balade) interpretate pe parcurs chiar de Kang In.

“The Cat Funeral” e un film mai aparte in peisajul cinematografic coreean. Mai aparte in sensul ca e destul de atipic, iesind din tiparele genului asa cum au fost battue in cuie de numeroase productii romantice ale ultimului deceniu. In plus, spectatorul trebuie sa se inarmeze cu foarte multa rabdare, in conditiile in care aproape tot filmul se centreaza pe doua personaje aflate fata in fata intr-un “road-movie” surprinzator si modern. Dialoguri inflacarate, acide sau usor comice, multe rememorari din trecut si schimbari ale planurilor temporale fara vreo avertizare prealabila (de unde riscul unor confuzii), plus un subiect ce treneaza mai bine de jumatate din film, fara a se intampla nimic sunt principalele repere ale acestui film axat pe o relatie de cuplu ca oricare alta dintre doi tineri indragostiti. Daca multe filme romantice coreene prezinta momentul primei intalniri si fata luminoasa si vesela a unei relatii, de aceasta data avem o poveste romantica dureros de realista, ce prezinta si fata necosmetizata a realitatii din cadrul unui cuplu de tineri. Mai exact despartirea si viata de dupa aceasta, cu iluziile, hotararile sovaitoare si amintirile despre e nu a mers in relatia incheiata. Din acest motiv, atmosfera filmului este una sobra, incarcata de o tensiune latenta, care nu stii cand va exploda. Cuplul Lee Dong-hun / Jae-hee e unul lipsit total de carisma, ajuungand sa te intrebi inca de la inceput cum de cei doi au format in cele din urma un cuplu. In prezent, cei doi sunt fosti iubiti, insa filmul ne poarta in mai multe dimensiuni temporale, in diferite etape ale relatiei lor, prin intermediul flashback-urilor. E reconstituit, astfel, momntul in care cei doi incep efectiv relatia de cuplu, in clipa in care Jae-hee, mult mai indrazneata, ii accepta propunerea lui Dong-hun de a locui impreuna. Apoi apare si momentul primei decizii importante, adoptarea lui Gureum, un pui de pisica vagaboanda ratacita in apropierea locuintei modeste unde pana atunci a stat singur Dong-hun. Toate aceste momente importante din viata cuplului sunt prezentate in contrast cu prezentul, in care relatia s-a destramat, iar Gureum e doar cenusa intr-o urna dusa de cei doi spre locul odihnei vesnice. Si tot cenusa s-a ales si de relatia lor, cei doi avandu-si o multime de lucruri de reprosat, testandu-se cu intrebari pentru a vedea in ce masura au depus eforturi pentru a da uitarii trecutul comun etc. Jae-hee si Dong-hun formeaza un cuplu simpatic la prima vedere, insa impresia pe care ti-o lasa pe masura ce istoricul relatiei lor e devoalat e una ca cei doi nu au prea multe in comun. El – ezita sa spuna prietenilor lui ca locuieste cu Jae-hee, desi aceasta il indeamna sa o faca. Sa fie asta o dovada de neincredere in reusita relatiei lor si in longevitatea ei, cum vede Jae-hee in asta, sau sa fie teama lui Dong-hun de a nu se face de rusine in cazul in care relatia esueaza ? In definitiv, totul se rezuma la responsabilitate, la o iubire responsabila, de care niciunul din cei doi nu e sigur. El e mereu sovaitor, e constient ca visul de a da glas pasiunii pentru muzica probabil va trebui amanat la nesfarsit pentru a face fata constrangerilor fnanciare pe care le ridica traiul in Seul, fie pe cont propriu, fie ca virtual cap de familie care trebuie sa intretina o prietena si o pisica, doi locatari destul de pretentiosi… Desi o iubeste pe Jae-hee, nu pare hotarat sad ea totul in aceasta relatie, iar pe toata durata filmului il regaim pe Dong-hun morocanos, misterios si uneori chiar de neinteles. Abia spre final intelegem motivul acestei stari interioare a lui, insa nu stiu daca e suficient pentru a-l absolvi de eticheta de personaj de mult condamnat la antipatia spectatorilor de prestatia confuza si neconvingatiare a idolului kpop Kang In din trupa Super Junior. Se vede clar ca e un cantaret pus in fata camerelor de luat vederi pentru a interpreta un rol intrr-un film, al unui personaj pe care nici el nu reuseste sa-l inteleaga pe deplin, pentru a se confunda cu el. In schimb. Ea, Jae-hee, e o fata frumoasa si extrivertita, ce traieste la maxim fiecare moment. Daca Dong-hun e mereu intunecat, ea are chipul mereu luminos, radiind de fericire si molipsindu-i pe toti din jurul ei cu optimismul debordant. De-ar fi sa punem in balanta contributia fiecaruia in cadrul relatiei, clar Jae-hee conribuie cu peste 70% din eforturi la fericirea cuplului, pe cand Dong-hun se zbate sa ramana la suprafata si sa mentina relatia pe linia de plutire. Aparitia pisicii in relatia lor are o dubla semnificatie. Practic, Gureum simbolizeaza atat inceputul cat si sfarsitul, fiind elementul liant al relatiei celor doi. In viata sau in Raiul pisicesc, Gureum are puterea de a-i aduce impreuna pe cei doi, semn ca amintirile frumoase intiparite in sufletul lor au ramas vii si actuale, in ciuda negarii lor vehemente si a situatiei din prezent.

Un film de analiza, sau mai bine zis de auto-analiza psihologic-umana a fatetei mai putin placute din relatia unui cuplu. Dei poate parea un film plictisitor, deoarece pe parcusul sau nu se intampla aproape nimic, iar in mai mult de 80% din cadre apar doar cei doi protagonisti, discutand si rememorand amintiri despre relatia lor, “The Cat Funeral” merita urmarit pana la final tocmai pentru ca acest gen de filme-puzzle sparg la inceput imaginea in zeci de bucati, reconstituind-o cat mai curat pe parcurs, cu cateva elemente surpriza inserate spre final ce dau un alt sens intregii povesti decat lasa aceasta sa se intrevada pe masura evolutiei sale.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de uruma si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 22 noiembrie 2015

“Time to Love” (2015) a avut premiera in China pe data de 7 august, exact la timp pentru Ziua Indragostitilor, care in China a cazut in acest an pe 20 august. Cand spui Ziua Indragostitilor se subintelege ca triunghiul romantic amoros prezentat in film predomina in fata caracterului istoric al povestii si al luptei pentru tron dintre frati. Mai exact, filmul ne trimite inapoi in timp, in perioada ultimului an al domniei celebrului Imparat Kang Xi, si prezinta episodul final al luptei pentru tron dintre fiii acestuia, lupta in centrul careia se afla Printesa Ruo Xi. Aceasta recenta ecranizare are la baza romanul “Startling By Each Step” al romancierei Tong Hua. In fapt, acesta a si fost romanul ei de debut, publicat in 2005. In 2009 si 2011 autoarea, ce e absolventa a Universitatii din Beijing dar care in 2005 s-a mutat in Statele Unite, si-a revizuit romanul de debut, completandu-l, ultima editie avand in plus 30.000 de cuvinte ca epilog. Fata de roman, exista cateva deosebiri, cum ar fi modalitatea in care personajul principal calatoreste in timp (in roman e vorba de un accident in trafic, in timp ce in film se produce un banal accident casnic), insa acestea nu se departeaza de la firul principal al povestii, ce in esenta ramane neschimbata. In 2001, romanul a fost ecranizat pe micul ecran intr-un serial de televiziune de mare succes in China, “Scarlet Heart”, urmat de un sequel in 2014. Cum deja asiacinefil a informat in rubrica cu ultimele noutati din show-biz-ul coreean, anul viitor vor demara filmarile la serialul “Moon Lovers”, primul serial coreean produs si de americani, ce are la baza exact acest roman. Mai trebuie spus ca in urma popularitatii serialului chinezesc, s-a realizat si o radio-drama (un fel de teatru radiofonic), iar in 2012 romanul a si fost pus in scena intr-o piesa de teatru. In productia pentru marele ecran din acest an, rolul principal ii revine excelentei actritei Ivy Chen, pe care asiacinefilii au avut ocazia sa o vada in “Bad Sister” in rolul partenerei de boacane a lui Ji Jin-hee, in timp ce in rolurile principale masculine ii revedem pe cei doi actori din “The Queens”, partenerii mai mult sau mai putini fideli ai lui Song Hye-kyo si a celorlalte doamne din high-life-ul chinezesc, Shawn Duo si Tony Yang.

Filmul e o fantezie romantica atat cu accente comice cat si dramatice, ce ne poarta prin intermediul calatoriei in timp in perioada dinastiei Qing, mai exact a ultimelor zile ale celui de-al 4-lea Imparat al dinastiei, Kang Xi, in 1722. Fiind vorba de o fantezie, modul “soft” in care se face saltul in timp poate fi trecut cu vederea, intregul film, de altfel, fiind prezentat dintr-o perspectiva mai lejera, fara a fi inchistat in rigurozitatea istoriei reale a acelor vremuri. Altfel spus, nu avem in fata un autentic film istoric care sa analizeze evenimente istorice, de altfel reale, petrecute in ultimele zile ale unuia din cei mai longevivi monarhi ai lumii, ci o poveste spusa pe un ton relaxat, fara prea multe pretentii sub aspect narativ si al realismului datelor istorice. Dovada cea mai clara e faptul ca realizatorilor filmului le-a scapat un detaliu pe care un cunoscator al muzicii clasice si al istoriei l-ar sesiza imediat. Astfel, la un moment dat, asistam la Curtea lui Kang Xi la un veritabil concert interpretat de o numeroasa orchestra la vioara, piesa interpretata fiind cunoscutul fragment din Anotimpurile lui Vivaldi. In conditiile in care actiunea filmului se petrece in 1722, iar “Anotimpurile” au fost compuse de Vivaldi in jurul anului 1723, deci dupa moartea lui Kang Xi, partiturile fiind publicate abia in 1725, e evident ca acestea nu puteau ajunge la urechile harnicilor menestrei apuseni de la Curte in 1722, dar probabil e un amanunt ce nu a contat, realizatorii incercand – si reusind – sa surprinda in mod placut. Nu de alta dar nu te-ai astepta ca la Curtea Imperiala chineza a Dinastiei Qing de secol XVIII sa rasune muzica clasica apuseana, iar lumea sa dea dovada de barbarie, locul aplauzelor apusene fiind luat de bataile rudimentare in masa, in semn de satisfactie totala. Dar acestea sunt doar cateva din momentele apetisante ale acestei productii incantatoare, care are parte de niste decoruri minunate si de niste costume de toata frumusetea. Cu o coloana sonora superba (interpretata intre altii de protagonista Ivy Chen, Bi Bi Zhou sau de Hu Xia), “Time to Love” incearca sa transmita emotia unei iubiri imposibile, pe fundalul luptelor politice pentru tron. Intreaga poveste e spusa din perspectiva protagonistei Zhang Xiaowen/Ruo Xi, un rol dublu interoretat de Ivy Chen de la care, sincer, dupa prestatia din “Bad Sister”, ne-am fi asteptat la mai mult. Nu e dezamagitoare, e la fel de sarmanta si simpatica, insa ne-am fi asteptat parca la un rol mult mai dinamic si energic, asa cum ii sta ei bine. Are un mare potential pentru roluri romantic-comice, poate ca pe viitor regizorii o vor distribui in roluri care sa-i puna mai bine in lumina aceste calitati deosebite. De aceasta data e putin prea dramatica si sobra, cu toate ca in prima jumatate e in tonul comic al filmului. Shawn Dou, in schimb, se apropie mult mai mult de ceea ce ar fi trebuit sa arate Ivy Chen, interpretandu-l pe Shi Si, cel e care Zhang Xiaowen se indragosteste cu adevarat. Shi Si e noncomformist, glumet, mereu zambitor, exponentul iubirii inocente a unui barbat in floarea varstei. Spre deosebire de el, Si Ye, interpretat de Tony Yang, e printul care urmeaza sa ocupe tronul, deci are ceva in plus fata de Shi Si. E indragostit nebuneste de Ruo Xi, dar si de dorinta de a devein intr-o zi Imparat. E un personaj ce se vrea complex, si partial realizatorii au reusit sad ea aceasta senzatie. Si Ye e mereu ganditor, degaja senzatia de maturitate in gandire, da impresia ca fiecare pas e dinainte calculat, dar are un mare defect: desi e aratos, e “barbatul ideal” in viziunea lui Zhang Xiaowen, nu zambeste niciodata. Are un fel aparte de a o tine aproape pe Ruo Xi, si asteapta momentul ideal pentru a-l infrange pe Printul Mostenitor si a-i sufla tronul, deoarece, contrar invataturilor primite, el doreste – dintr-o ambitie nemaivazuta – sa o pastreze si pe Ruo Xi – iubirea -, si tronul – puterea. Iar aceasta gandire va duce la o adevarata drama.

Un film frumos, usor digerabil, romantic si amuzant deopotriva, dar si intunecat si crud pe alocuri, ce ne invata un lucru pretios: ca atunci cand gasesti persoana pe care o iubesti si vrei sa o tii strans de mana, realizezi ca se afla… la cateva sute de ani distanta de tine. O premisa incitanta, nu ?

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 15 noiembrie 2015

“Forget Me Not” (“Nu Ma Uita”), un titlu comun pentru o poveste de iubire, eventual cu accente melodramatice, de aceasta data defineste o productie japoneza ce iese din tipare. Recenta productie a acestui an regizata de tanarul Kei Horie (37 de ani), acelasi ce se afla in spatele superbei ecranizari japoneze dupa Paulo Coelho “Veronika Decides to Die”, ne aduce in prim plan o poveste de iubire aparent banala intre doi adolescenti aflati in ultimul an de liceu. Filmul are la baza romanul omonim din 2006 al lui Mizuho Hirayama si are in distributie doi protagonisti tineri: Nijiro Murakami, de 18 ani, nimeni altul decat fiul celebrului actor japonez Jun Murakami, aflat la al doilea rol pentru marele ecran, si superba actrita Akari Hayami, fosta membra a unei extrem de populare formatii j-pop a momentului, Momoiro Clover Z. “Forget Me Not” exploreaza cu sensibilitate fragilitatea amintirilor, dar si puterea lor, intr-una din cele mai tulburatoare si enigmatice povesti dedicate adolescentilor pe care cinematografia japoneza le-a produs in ultimii cativa ani. Si desi la o prima vedere pare o productie cu buget redus modesta sub toate aspectele, scenariul si jocul natural al celor doi tineri protagonisti ii dau valente deosebite.

Ce-si promit de obicei tinerii indragostiti ? Dragoste eterna si clasicul “nu te voi uita niciodata”. Dar adevarul e altul, mult mai trist decat niste promisiuni. Adevarul e ca, mai devreme sau mai tarziu, aproape toata lumea este data uitarii. Multele persoane pe care le cunoastem de-a lungul vietii, pornind de la gradinita si trecand prin intregul sistem institutional pe care educatia il aduce in vietile fiecaruia, ajung intr-un final sa fie date uitarii. Ne amintim de ele o scurta perioada de timp, insa pe masura trecerii anilor, a schimbarii anturajului, decorului, vietii in sine, trecutul ramane in urma si e dat uitarii. Raman doar niste amintiri vagi, niste imagini sterse ce atesta faptul ca am trecut printr-un anume loc, printr-o anume experienta, la o anumita varsta. Cati dintre noi isi mai amintesc de colegii de la gradinita sau macar de educatoare ? Sa fim seriosi, aproape nimeni. Daca intalnesti aceste persoane accidental pe strada, chipul lor poate sa ti se para in cel mai fericit caz familiar, dar in nici un caz nu iti mai amintesti numele lor. Ei bine, intr-o asemenea dilema traieste eroina povestii noastre, Azusa, eleva in ultimul an de liceu, o tanara plina de viata, efervescenta, care, insa, e data uitarii de toata lumea. Si tot viciului uitarii e supus si cel care se indragosteste de ea, Takashi, care face clasica promisiune: “Nu te voi uita niciodata”, scapandu-i faptul ca omul nu este un robot programat sa tina minte tot si toate. Filmul, ce e o poveste care sfideaza categorisirea intr-un singur gen definitoriu, e un amestec de romantism cu drama adolescentina, fantezie si mister, care in termeni de profunzime narativa are o multime de lucruri de oferit. In plus, totul este extrem de echilibrat, bine calibrat pe cele 90 de minute ale duratei sale, abtinandu-se de la secvente ieftine, clisee superuzitate si, un lucru remarcabil, nu se lasa sufocat de un sentimentalism dus la extrem. Ceea ce insa deosebeste productia de alte filme similare e turnura pe care o iau evenimentele din scenariu, care e redata cu mana unui expert, deoarece momentul redefineste relatia dintr cei doi protagonisti, deschizand un nou orizont, total neasteptat, al legaturii lor sentimentale. Si mai e un lucru genial plasat in film: Azusa nu are nici celular, nici o adresa de e-mail. Faptul ca lumea nu-si aminteste de ea e cu subtilitate o aluzie la lumea de azi, in care daca nu ai un cont pe o retea de socializare din mediul online, nu existi. Iar daca povestea va va fascina – acest lucru se va intampla in mod sigur – trebuie sa stiti ca elementul de fantezie, care reprezinta piesa de rezistenta a productiei, nu va fi nici o clipa pe deplin explicat, ramanad o multime de intrebari, la final. Dar tot raul spre bine, deoarece sfarsitul lasa locul unei continuari, ocazie cu care elementele nelamurite acum s-ar putea clarifica pe intelesul tuturor. Sa speram ca prducatorii vor avea stralucita idee a unei continuari. Daca iubirea celor doi protagonisti va avea puterea de a infrunta timpul sau va fi macinata de timp si impjnsa si ea spre uitare, ramane sa descoperiti urmarind aceasta productie deosebita.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: vineri 13 noiembrie 2015

“Assassination” e unul din filmele coreene ce a performat anul acesta la box-office, devenind al doilea cel mai de succes film coreean al anului. Cu un buget de 16 milioane de dolari, “Assassination” a obtinut aproape 91 de milioane de dolari castiguri. A fost filmul cu cele mai mari castiguri in ziua premierei din tot anul 2015 (3 milioane de dolari), cele 11,7 milioane de bilete vandute situandul pe pozitia a 8-a in topul incasarilor all-time obtinute de un film coreean. Succesul se datoreaza atat povestii – un subiect sensibil pentru istoria coreeana, cea a luptei pentru independenta in timpul ocupatiei japoneze, cat si distributiei pline de vedete de prima mana. Regia si scenariul sunt semnate de excelentul Choi Dong-hoon, regizorul altor mari succese de box-office, precum “The Thieves”, “Woochi” sau “Tazza”. Despre numele din distributie, doar enumerandu-le te intrebi cum de au putut fi stransi atatia actori de calibru intr-un singur film, si toti avand o interpretare de senzatie, pornind de la Lee Jung-jae, Gianna Jun si Ha Jung-woo, si mergand pana la Cho Jin-woong, Oh Dal-su, Lee Kyoung-young sau Kim Hae-sook. Cho Seung-woo desi are o aparitie scurta, la inceput si la sfarsit, trebuie adaugat galeriei impresionante de actori. Trebuie spus ca filmarile la aceasta superproductie au durat doar 5 luni (un profesionalism desavarsit din partea intregii echipe, in special ca filmul dureaza aproape 2 ore si jumatate) si au fost efectuata in Shanghai si in Seul. Un platou de nu mai poutin de 13.500 metri patrati a fost creat special in Goyang pentru a se recrea o pitoreasca strada din Gyengseong, cum era numita capitala Seul in anii ocupatiei japoneze. Filmarile din Shanghai au fost realizate in aceleasi locuri unde s-a turnat celebrul “Lust, Caution” in 2007. Pana in prezent, filmul are 5 premii castigate si 6 nominalizari, insa abia a inceput sezonul festivalurilor in Coreea si Asia, si se asteapta noi premii la Blue Dragon Awards si nu numai. Filmul s-a aflat si in centrul unui scandal de plagiat, un romancier acuzand regizorul si scenaristul filmului e plagiat, pretinzand ca anumite detalii din film seamana cu detalii din romanul sau “Korean Memories” publicat in 2003 si solicitand daune de 8,5 milioane dolari. Curtea Districtuala din Seul a respins, insa, acuzatiile.

“Assassination” abordeaza o tema – cea a luptei pentru independenta Coreei in anii ocupatiei japoneze – pe care am regasit-o in mai multe productii – chiar si seriale (a se vedea “Freedom Fighter Lee Hoe-young) din ultimii 15 ani. Doar ca de aceasta data totul e spus la scara larga, intr-o productie in care s-a investit serios, rezultatul fiind unul grandios. Avem, asadar, o incursiune in istoria Coreei, ocazie cu care putem constata cam care erau mijloacele prin care Coreea lupta impotriva cotropitorului japonez, din exil. Lipsa de unitate, numarul mare de organizatii pentru independenta, lipsa acuta de fonduri, distanta mare dintre China si Coreea, toate completeaza o imagine perfecta a ce a insemnat aceasta lupta. Desigur, astazi am asimila-o actelor teroriste, modul in care procedau acesti eroi nationali fiind identic cu cel al teroristilor din lumea araba de astazi. Dar e o lectie pe care istoria a predate-o unei natiuni care nu a incetat nicio clipa sa spere ca-si va recapata onoarea patata in cel mai negru moment al istoriei ei.Povestea se deruleza pe mai multe planuri. Datorita multitudinii de personaje si evolutiei rapide a evenimentelor, nu reusesti sa te acomodezi cu personajele decat pe la jumatatea filmului, ceea ce constituie un mare minus al productiei. Exact acest lucru a fost reprosat de critici, alaturi de lungimea foarte lunga a filmului (aproape 2 ore si jumatate), desi aceasta din urma oarecum se justifica, multe scene de actiune exploziva fiind lungite, spre delociul fanilor genului. Multa vreme nu iti dai seama care personaj in ce tabara e, ce urmareste, in fata carui superior raspunde, dar si pozitionarea in raport cu restul personajelor. E un talmes-balmes care pe masura ce se stabileste clar intriga incepe sa se limpezeasca, odata cu reducerea firelor epice la doua principale: actiunea celor 3 luptatori pentru independenta de realizare a unui asasinat impotriva unor sus-pusi (un militar japonez si un tradator coreean pro-japonez) si misiunea primita de mercenarul Pistol din Hawaii si partenerul lui poznas nevorbitor de japoneza, Younggam (cu acelasi Oh Dal-soo din “Detective K” inconfundabil), ce trebuie sa ii ucida… pe cei trei luptatori pentru independenta. Restul sunt fire secundare, care doar ajuta la inaintarea povestii in aceste doua directii. Povestea in ciuda numeroaselor personaje si fire secundare este alerta, nu te plictiseste pentru ca mereu se intampla ceva, iar regizorul nu cade in capcana romantismului din care John Woo a facut un scop in sine in “The Crossing”. Cadrele sunt exact cat trebuie de lungi ca in momentul in care se risca transformarea unei scene intr-una romantica, regizorul sa dispuna trecerea la un alt cadru si decor. Colona sonora e tensionata, tradeaza suspans, iar despre interpretarea actorilor totul e la superlativ. In mod special Lee Jung-jae (cu un recital de zile mari la final), Ha Jung-woo si Cho Jin-woong ies in evidenta, pe cand Gianna Jun (care are un rol dublu la un moment dat) desi lipsita de profunzime, e o prezenta scenica placuta si serioasa (poate prea serioasa si grava pentru cum o stim din atatea comedii romatice). Final e unul apoteotic, in pur stil John Woo, si aici ne referim la scena nuntii dinspre finalul filmului, care pare desprinsa din filmele cu gangsteri ale lui John Woo de la inceputul carierei sale. Una peste alta, un film de exceptie, ce nu trebuie ratat de niciun iubitor de cinematografie coreeana si de istorie. Daca pornesti vizionarea fara a avea mari astepari, surpriza de a descoperi un film mai mult decat captivant nu se va lasa asteptata.

Traducerea si adaptarea au fost realizate in premiera in Romania de uruma si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: luni 9 noiembrie 2015

Capitanul Choi Chang-sik (Son Hyun-joo) e un politist devotat meseriei, cu o vasta experienta de mai bine de un deceniu, in care a vazut multe. Mai putin o promovare la Centru, intr-o functie “calduta” de birou. In momentul in care superiorii trag linie si analizeaza eficacitatea unora dintre politistii cu experienta, inspectorul sef, fost coleg de-al lui Chang-sik, incearca sa puna o vorba buna pentru promovarea acestuia. Tot ce ii cere e ca in decursul lunii evaluarii de catre superiori, sa nu faca vreo prostie care sa-i pericliteze promovarea. Cand totul parea a merge cum trebuie, se intampla un lucru mai putin obisnuit: Chang-sik e luat cu forta de un taximetrist, dus intr-o zona parasita, unde acesta incearca sa-l omoare cu un cutit. Incercand sa se apere de atacator, accidental acesta din urma e ucis de propriul cutit. Hotarat sa faca un autodenunt, Chang-sik il suna pe amicul inspector, dar acesta nu face decat sa puna sare pe rana, spunandu-i ca deja a vorbit cu superiorii lui pentru promovare, asa ca Chang-sik ezita. Sovaitor, decide sa aleaga drumul anevoios al minciunii, tainuind crima (fie ea si accidentala) pe cae a comis-o. Doar ca a doua zi lucrurile se complica cand un cadavru e gasit spanzurat de o macara la mare inaltime, iar Chang-sik constata ca a intrat fara voia lui intr-un joc periculos in spatele caruia nu stie cine se afla, dar care are legatura cu un caz petrecut in trecut…

Unul din thriller-urile politiste de succes coreene ale acestui an, “The Chronicles of Evil”, incearca sa readuca in prim plan un gen – cel politist – care a prins bine la public la inceputul anilor 2000. In ciuda bunelor intentii, filmul nu reuseste sa iasa prea mult in evidenta fata de alte filme de gen, chiar daca regizorul scenarist Baek Woon-hak (ce revine la 12 ani dupa filmul de debut) a incercat sa surprinda audienta cu intorsatura neasteptata pe care o ia povestea spre final. Scenariul este bun, insa la un moment dat regizorul se pierde in prea multe detalii tipice unei anchete politiste, care nu prea aveau relevanta pentru spectator. Mai mult, la un moment dat povestea pare a se rupe pentru cateva minute, schimbandu-se fara vreo importanta decorul, moment urmat de aparitia in scena a unuia din personajele negative, interpretat aproape de nerecunoscut fara obisnuitii ochelari de… Daniel Choi. In rolul principal, Son Hyun-joo (pe care ni-l amintim din filme precum “Hide and Seek”, “Secretly Greatly”, dar si din serialul “The Chaser” ce i-a adus 3 premii de interpretare) are o prestatie remarcabila in rolul unui politist cu un trecut ce ascunde unele secrete, insa are un mare defect: nu e un actor cu o carisma deosebita, in ciuda fantasticului sau talent. Acest lucru se simte, deoarece nu reuseste sa atraga simpatia spectatorului, insa la fel de drept e si faptul ca personajul sau, Choi Chang-sik, e unul prezentat tot timpul in exercitiul misiunii, nu in mijlocul familiei. Si aici e greseala regizorului, deoarace scenariul face la un moment dat apel la calitatea lui de cap al familiei, de tata, pe cand personajul sau nu a fost prezentat in nici un cadru in mediul familial (decat pentru 30 de secunde, intr-o dimnineata cand se trezeste mahmur dupa o petrecere cu colegii, fara a acorda minimul de atentie sotiei si fiului care stau langa patul lui). Celelalte personaje, colegii de serviciu ai lui Chang-sik, sunt creionati dupa portretul tipic al politistului coreean ce-l vedem in alte productii similare: duri, traind pe cont propriu, imbracandu-se neglijent, avand un limbaj colorat si, uneori, o inteligenta indoielnica. Apelativul “frate” cu care se adreseaza unii altora aminteste de unitatea ce o vedem in cadrul politiei din Hong-Kong, doar ca in filmele coreene aceasta solidaritate parca e mai volatila, mai artificiala. Ma Dong-seok e perfect pentru astfel de roluri, insa poate cea mai placuta surpriza e distribuirea in film a tanarului Park Seo-joon (din “Kiss Me, Kill Me” si “She Was Pretty”), in rolul unui tanar politist ce abia invata culisele meseriei si faptul ca a fi politist inseamna, uneori, sa si calci stramb pentru ca unele lucruri sa iasa drept.

Cu o distributie foarte buna, dar cu nevoia acuta a unei vedete carismatice care sa iasa in evidenta, “The Chronicles of Evil” ofera tot ce are mai bun imbinarea genului politist cu thriller la momentul actual in cinematografia coreeana. Desi avem in fata un film captivant, unele clisee evidente te duc cu gandul la un “Montage” sau la un “Running Turtle”, insa nimic nu e nou sub soare, totul se reinventeaza, inclusive genul politist. Cu plusuri si cu minusuri, “The Chronicles of Evil” isi merita succesul si cele aproape 15 milioane de dolari obtinute in acest an la box-office. Pornind de la aceasta premisa, nu putem decat sa-l recomandam tuturor iubitorilor de thrillere de calitate.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 8 noiembrie 2015

“Hachiko Monogatari”, “The Adventures of Chatran”, “10 Promises to My Dog” sau “A Tale of Mari and Three Puppies” sunt tot atatea titluri din cinematografia japoneza a ultimelor decenii de filme dedicate celui mai bun prieten al omului, cainele. Cercetari recente arata care ar fi adevaratul motiv al relatiei speciale dintre om si caine, exemplificata in atatea opera literare, artistice si productii cinematografice din intreaga lume. Se pare ca intre creierele oamenilor si cele ale cainilor exista zone cerebrale asemanatoare, ce permit amandurora sa reactioneze identic la emotiile exprimate verbal. Cercetatorii maghiari au scanat pentru prima oara creierul mai multor caini si le-au studiat reactiile la un numar de 200 de sunete. Acestia au ajuns la concluzia ca atat pentru oameni cat si pentru caini, zonele din creier ce proceseaza aceste sunete au cam aceeasi localizare. Descoperirea lor vine dupa ce anterior, cercetatori americani au concluzionat ca atat la oameni cat si la caini, zona din creier care e asociata cu emotiile pozitive (iubirea si afectiunea) e asemanatoare. In aceste conditii, atasamentul omului fata de patrupede si viceversa are o explicatie stiintifica. Revenind la “Go, Masao !”, filmul ne spune inca o poveste de prietenie dintre om si caine, originala si care iese putin din cliseele clasice ale genului. Filmul are la baza o poveste petrecuta in viata reala, cea a prieteniei dintre comediantul japonez Hideki Matsumoto si un Labrador mascul pe nume Masao, ce devine vedeta emisiunii “Calatoria cainelui itinerant Masao”. Dupa moartea lui Masao, locul acestuia in show-ul canin a fost preluat de Daisuke-kun, urmasul direct al acestuia, care insa a murit la varsta de 6 ani, in 2011. Intr-o declaratie facuta la scurt timp dupa aflarea vestii mortii partenerului sau de emisiune, Hideki Matsumoto a spus: “Iti cunosc farmecul mai mult decat oricine altcineva din lumea asta. Acum te poti juca cu tatal tau cat doresti.” La fel de emotionant este si “Go, Masao !”, ce spune povestea prieteniei neasteptate ce se leaga intre visatorul Matsumoto si Masao, un caine mofturos si greu de dresat care peste noapte ajunge vedeta unui show canin televizat. Cu Shingo Katori, membru al trupei jpop “SMAP” in rolul comediantului Matsumoto, si cu melodia tematica interpretata de Atsuko Maeda (“You’re Me”), “Go, Masao !” ne ofera o poveste relaxanta din care nu lipsesc umorul, buna dispozitie dar si dramatismul.

Cum era de asteptat, “Go, Masao !” ne ofera o poveste emotionanta de prietenie si loialitate intre un om si un caine, ce depaseste orice granite. Labradorul Masao nu este unul foarte carismatic, nu e genul de catelus mic si simpatic care sa-ti umezeasca imediat ochii, insa includerea lui intr-un scenariu care evolueaza in directia dorita de scenarist schimba radical datele problemei. Iar daca ne gandim ca scenariul de fapt e povestea reala a vietii labradorului, fara prea multe inflorituri inutile, realizam ca dincolo de zambetele pe care reuseste sa ni le smulga se ascunde o poveste oarecum tragica, sau cel putin realista. E greu sa faci, din afara, potretul unui om, dar al unui caine pe care doar il observi ca spectator. Scenaristul si echipa din spatele acestui film au marele merit de a fi reusit sa transmita privitorului tocmai acele lucruri definitorii pentru o faptura, fie ea umana sau un caine, anume sentimentele, trairile fiecaruia. Daca stii sa accentuezi anumite lucruri (cum e imbracarea lui Masao in costumas e Mos Craciun, de exemplu), din start ai transmis un mesaj sufletului uman, iar privitorul il percepe ca atare, il simte, si nu are cum sa nu empatizeze si sa rezoneze nu neaparat cu trairea din acel moment a cainelui, ci cu imaginea pe care realizatorii doresc sa o transmita. Masao nu e un caine extraordinar, care sa posede un dresaj ce sa-i permita sa faca cine stie ce tumbe spre deliciul spectatorilor. Asta o fac cainii de circ. Masao nu se afla in fata camerelor de luat vederi pentru a face spectacol, ci pentru a transmite nonverbal acele ganduri ce raspund asteptarilor singuratatii sufletului uman. Matsumoto, partenerul lui, e un comediant, adica face oamenii sa rada. Totusi, dincolo de aceasta masca se afla un om foarte fragil, ce sufera de pe urma dramei pierderii mamei sale din copilarie, si pentru care a-i face pe altii sa rada e o promisiune ce si-a facut-o siesi in momentul in care a vazut ca mama lui radea la glumele sale. Prins in aceasta capcana psihologica, e incapabil sa depaseasca momentul tragicei despartiri de fiinta care i-a dat viata, si, fara sa realizeze, se trezeste ca persoana pe care o are langa el de un deceniu, Satomi, se vede nevoita sa-l lase in lumea lui, sa-si urmeze visul unei cariere de comediant, ce intarzie sa se implineasca. Asadar, pentru Matsumoto fericirea e doar o masca falsa pe care o afiseaza in fata tuturor, in realitate fiind o cu totul alta persoana. Cel care va abea puterea sa-i deschida ochii va fi, paradoxal, chiar Masao, ce-l va face sa se inteleaga pe sine si sa iasa din suferinta trecutului in care ajunsese captiv. Cum va face asta un caine ? Ramane sa descoperiti urmarind acest film superb, emotionant si amuzant deopotriva, recomandat pentru intreaga familie.

Traducerea si adaptarea au fost realizate in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: miercuri 4 noiembrie 2015

Filmele de familie sunt o prezenta destul de rara in peisajul cinematografic coreean contemporan, domeniul fiind acaparat aproape in totalitate de industria k-dramelor. Si ne referim aici la filmele de familie cu happy end, cu un ton relaxat, amuzant, nu la cele ce prezinta o drama familiala in scopul de a smulge niste lacrimi privitorului. Dar filmele de familie coreene care sa aiba la baza un o scriere a unui autor american e chiar un lucru inedit. “How to Steal a Dog” are la baza nuvela omonima a autoarei americane de carti pentru copii Barbara O’Connor, ce a publicat-o in 2007. In mod surprinzator, niciun producator de la Hollywood nu a fost tentat sa incerce o ecranizare, asa ca au facut-o coreenii. Desigur, scenariul este adaptat la realitatile din Coreea, astfel ca productia pare una autentic coreeana, desi stilul hollywoodian se regaseste de la inceput pana la sfarsit. Din distributie fac parte actori din generatii diferite, greul fiind dus de actorii copii, protagonistii povestii. In rolul principal o vedem pe Lee Re, care la 8 ani e impresionanta, avand o mimica si un talent iesit din comun. De altfel, aceasta a aparut recent in serialul Super Daddy Yeol, dar si in Six Flying Dragons, care e difuzat in prezent in Coreea. Hong Eun-taek, ce joaca rolul fratelui mai mic al lui Lee Re avea doar 6 ani la data filmarilor si, lucru notabil, are un fratior mai mare cu 1 an, Hong Hyun-taek, ce e si el actor, aparand deja in peste 5 seriale (Eun-taek a fost distrubuit deja in 4 seriale, acesta fiind debutul intr-un film pentru marele ecran). Cainele Garry, un Terrier, a fost selectat pentru rolul Wolly dupa auditii dure (si pentru cainii ce devin vedete exista asa ceva !) din alti 200 de caini, inaintea filmarilor avand parte de un antrenament ce a durat 3 luni. Pe Kang Hye-jung, mama copiilor, o revedem dupa rolul din “Miss Ripley”, in timp ce pe Lee Chun-hee ni-l amintim din numeroase seriale si episoade speciale in care a fost distribuit. Exista si cateva “piese grele” in distributia acestui film, precum Kim Hye-ja (care la 74 de ani revine pe marele ecran dupa succesul lui “Mother”), Choi Min-su (ce nu mai are nevoie de nici o prezentare) si Lee Hong-ki, membru al formatiei FT Island, ce are un rol minor. Filmul a avut 2 nominalizari (Cel mai bun regizor, Kim Sung-ho, si Cea mai buna actrita in rol secundar, veterana Kim Hye-ja).

“How to Steal a Dog” e o poveste de familie usoara, spusa in pur stil hollywoodian, ai carei protagonisti sunt niste copii si un catelus simpatic, si in care personajele adulte sunt secundare. Cu o asemenea atmosfera degajata, e o placere sa urmnaresti povestea, care dincolo de naivitatile ei si tonul vessel, are si accentele sale dramatice inerente. Perspectiva copiilor asupora lumii e, cum se putea altfel, naiva, inocenta si plina de culori vii, asa cum am vazut cu totii odata lumea in copilarie. Filmul are insa si note de realism, in momentul in care imaginarul copiilor se ciocneste de lumea persoanelor adulte si, implicit, si a greutatilor vietii reale. Cei doi copii, Ji-so si Ji-suk, duc o viata mai putin obisnuita in raport cu colegii lor sau alti copii de varsta lor. Sunt constransi in fiecare moment sa aleaga cele mai ieftine optiuni, trebuie sa invete sa profite de gratuitati la standurile de degustari din supermarketuri, sa minta ca au o casa si chiar o familie fericita. Cu alte cuvinte trebuie sa mimeze fericirea si copilaria normala traita in sanul unei familii iubitoare, care din pacate e vaduvita de absenta permanenta a tatalui din orizontul ei. Iar de la aceste lipsuri se nasc, nu fara sa realizeze, o multime de frustrari: cea de a fi evitati de colegii de clasa si de a nu avea prieteni, cea de a fi luati peste picior de copiii ce provin din famnilii obisnuite, cea de a nu putea organiza o petrecere aniversara in propria casa, asa cum fac ceilalti copii anual. Iar daca mai pui si faptul ca mama nu stie sa gateasca, fiecare trebuind sa se descurce cum poate, ajungi sa realizezi ca la varsta cand altii se bucura de copilarie si de dobandirea unei educatii solide care sa-i ajute in viata, cei doi prichindei ai nostril ajung sa cunoasca latura cenusie a vietii si sa se obisnuiasca cu ea, de voie, de nevoie. Naivitatea lor e puntea de evadare din aceasta copilarie nedorita spre o lume asa cum si-o inchipuie ei, in care o casa sa coste 500 $, in care sa poti obtine acesti bani “gasind” un caine pierdut de stapan si in care sa excluzi rautatea adultilor ca premisa a fericirii eterne. Intreaga aventura care incepe cu planul lor se transforma, de fapt, intr-o calatorie initiatica in cunoasterea, cu sau fara voia lor, a unor comportamente umane reprobabile, precum furtul, lacomia, goana dupa bani prin orice mijloace, la care omul uneori recurge ca unica alternative pentru bunastare sau satisfacerea unor nevoi personale. Dar mai presus de toate, filmul ne spune povestea unei fetite care se lupta sa vada ce este corect si onest intr-o lume in care totul pare gresit si prefacut. Poate ea sa schimbe ceva ? Actrita-copil din rolul principal, Lee Re (8 ani la data filmarilor), e adorabila, are un talent deosebit; multi regizori se plang de faptul ca e greu sa lucrezi cu actorii copii, insa acesta e mai degraba un cliseu pentru cazul lui Lee Re, care nu joaca un rol, ci pur si simplu se comporta cu o naturalete dezarmanta in rolul ei, fiind atat de convingatoare incat totul a iesit pur si simplu perfect. Si ceilalti actori-copii au fost deosebiti, fiind unul din putinele filme coreene in care actorii copii ii eclipseaza total pe actorii adulti, unii cu nume, cum e veterana Kim Hye-ja, foarte crispata si care nu reuseste sa inspire teama pe care personajele din jurul ei incearca sa o induca in privinta imaginii ei. Lee Chun-hee e ideal in roluri negative, in timp ce Choi Min-su interpreteaza cu blandete rolul unui rocker fara adapost ce a pornit cu motocicleta cu atas prin tara, de dragul aventurii. Lee Hong-ki, aflat la al doilea rol intr-un film dupa prestatia excelenta din Rockin’ on Heaven’s Door, a complet artificial in cele cateva cadre in care apare, in rolul unui livrator de pizza. Per ansamblu, un film de familie placut, ce are destule momente simpatice incat sa fie ofertant pentru orice iubitor al genului.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 1 noiembrie 2015

“The Third Way of Love” e mult asteptata poveste romantica dintre Song Seung-heon si Liu Yifei, ce continua si astazi in viata reala, cei doi formand in prezent un cuplu frumos de indragostiti pe care nu ii poate desparti nici bariera lingvistica sau culturala (el e sud-coreean, ea e chineza), nici cea a distantei geografice. Productia a avut premiera in cinematografele chinezesti in urma cu o luna de zile, iar interesul starnit de distribuirea celor doua vedete a fost reflectat in cele peste 11 milioane de dolari incasari obtinute in 4 saptamani. Raportat la incasarile de zeci de milioane de dolari ale filmelor cu buget ridicat, cele 11 milioane pot parea o suma infima, cand vine vorba de China, insa pentru un film romantic, astfel de incasari sunt ceva extraordinar. Regia filmului e semnata de cunoscutul John H. Lee, regizorul coreean stabilit in Statele Unite ce a regizat cunoscuta melodrama “A Moment to Remember” si drama de razboi “71 Into the Fire”, si care anul viitor va regiza mediatizata productie de razboi “Operation Chromite” in care va aparea, in premiera, si Liam Neeson in rolul generalului MacArthur. Filmul are la baza un roman publicat in 2007 de Zi You Xing Zou, lucru ce trebuie mentionat pentru ca subiectul sau e unul comun in k-dramele zilelor noastre, orice acuzatie de inspiratie din lumea k-dramelor coreene fiind exclusa.

“The Third Way of Love” e unul din putinele filme chinezesti romantice complexe. Nu avem doua personaje care sa poata fi citite din prima, nu avem o iubire adolescentina sau naiva intre acestia, cu giumbuslucuri, faze haioase mai mult sau mai putin reusite doar pentru a se descoperi unul pe celalalt. Avem o relatie cum rar o vezi conturata intr-un film chinezesc romantic, si poate aici marele merit este al regizorului coreean John John H. Lee, autorul memorabilului “A Moment to Remember”, ce are o serioasa experienta ca cineast pe continentul nord-american, unde s-a mutat la varsta de 12 ani.Mana regizorului se vede la fiecare cadru, care e lucrat cu atentie, nimic nu e lasat la voia intamplarii. Cele doua personaje ale povestii provin din doua lumi diferite – exact ca in serialele coreene, ea o fata obisnuita, cu o slujba buna in domeniul juridic, el fiul unui magnat ce conduce o afacere uriasa, ocupatiile lor nepermitandu-le sa aiba o viata personala. Si, cum era de anticipat, treptat intre ei se leaga ceva. O iubire la prima vedere ciudata, pentru ca se naste dintr-un esec – cel al surorii lui Zou, ce incearca sa se sinucida din dragostea ascunsa ce i-o poarta presedintelui Lin Qizheng. Iubirea surorii mai mici e la fel de ciudata; e un amestec de pasiune si iluzii, acea iubire traita la maxim din umbra, adolescentina, unilaterala si dureroasa, in care esti multumit, doar, sa-l vezi de la distanta pe cel ce-l idolatrizezi. Zou incearca sa nu faca aceeasi greseala ca sora ei sis a cada in capcana unei astfel de iubiri, culmea, venite din partea presedintelui Lin. Acesta se indragosteste primul de ea, vede in ea acea persoana pe care nu a gasit-o in mai bine de 30 de ani si e dispus sa faca orice, inclusiv sa o cumpere cu bani (“Pretty Woman” e deja un cliseu arhicunoscut in filmele de acest gen), pentru a o sti aproape de el. Apoi se indragosteste si ea de el, dar nu dupa o prospectare in avans a terenului si doar dupa ce se asigura ca nu va avea de suferit, asemeni surorii ei. De aceea se lasa greu cucerita si exclude din viitoarea relatie orice referire la planuri de viitor, alegand optiunea trairii clipei si evitarii angajamentelor de durata. Caracterul fiecaruia si felul de a fi e dezvaluit treptat, intr-un mod realist si chiar dramatic, fapt ce sa soliditate scenariului. Iar daca adaugam abordarea serioasa a “celui de-al treilea tip de iubire”, realizam ca avem in fata un film de calitate, lipsit de superficialitate, ce si-a meritat din plin cele 11 milioane de dolari obtinute la box-office in China. Titlul filmului porneste e la un joc propus de un coleg de birou de-al lui Zou, care la un moment dat pariaza 10 yuani pentru cel ce face o clasificare cat mai realista a iubirii in 3 categorii. Zou e de parere ca exista 3 tipuri de iubire: una e cea de basm, frumoasa dar implicit ireala, ce traiste prin minciuni. A doua e iubirea reala, plictisitoare, ce nu merita varsate lacrimi pentru ca nimeni nu te compatimeste. Ei bine, al treilea tip de iubire… e iubirea pe care ea o traieste dupa o casnicie esuata de 3 ani de zile, care o face sa simta din nou ca e pretuita, dar care… ramane mai bine sa o descoperiti la finalul vizionarii acestei productii, deoarce raspunsul in mod sigur va diferi de la o persoana la alta, iar un spoiler pe aceasta tema ar fi complet inutil.

Mai trebuie spus, doar, ca Song Seung-heon revine in acelasi rol cu care ne-a obisnuit dintotdeauna, al unui barbat singuratic, timid, care nu stie sa-si exprime sentimentele asa cum ar face-o alti 99% din barbati, in ciuda faptului ca e un cuceritor adorat de o multime de femei si fete. Ca totul sa fie si mai perfect, de aceasta data e si fiul unui bogat industrias din China, primind o educatie aleasa in strainatate timp de un deceniu, doar pentru a putea prelua fraiele Grupului Zhilin, cu afaceri in domeniul naval. Oricand e tentanta o poveste de iubire demna de telenovelele coreene dintre un bogatas si o femeie obisnuita, mai ales cand protagonisti sunt cei doi actori, nu-i asa ? Song Seung-heon a fost dublat in chineza, dar acest lucru e complet irelevant din moment ce interpreteaza un personaj ce nu are legatura cu Coreea. Interpretarea sa e matura, insa in comparatie cu partenera sa Liu Yifei, apare in mult mai putine cadre si dialoguri decat aceasta. Liu Yifei e excelenta, are o interpretare tipica a la Song Hye-kyo, dar in ciuda acestui fapt chimia celor doi protagonisti e la cote maxime. Desi filmul are un final atipic povestilor romantice, parca iti doresti ca acesta sa nu se mai termine, si sa continui sa-i vezi pe cei doi frumosi actori continuandu-si prestatia la infinit. Din fericire, “The Third Way of Love” i-a adus pe cei doi protagoinisti impreuna si in viata reala, devenind unul din cele mai mediatizate cupluri ale momentului din lumea filmului asiatic. Dar urmarind productia, veti realiza de ce cei doi se potrivesc atat de bine si in viata reala. Urmariti neaparat acest film, e o delectare pentru suflet, pe un fundal sonor superb care mai atenueaza putin parca din amaraciunea cadrelor de final, fara indoiala unul din cele mai bune filme romantic-dramatice ale ultimilor ani in Asia.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate de gligac2002 (Asia Team) in premiera in Romania pentru asiacinefil.

Publicat: vineri 30 octombrie 2015

China, noul El Dorado, e alternativa mai sigura si mai acceptabila decat cea a unui Hollywood cosmopolit in care identitatea ti se pierde in nenumarate roluri secundare in productii fara vreo valoare, cel putin pentru actorii coreeni. In China continua sa se bucure de o mare popularitate, sunt bine platiti pentru rolurile interpretate – chiar daca de cele mai multe ori solutia tehnica a dublarii vocii lor scade din naturalete, si, de ce nu, isi consolideaza imaginea de staruri ale micului si marelui ecran coreean prin dobandirea unei experiente internationale. Si acesta e doar inceputul, deoarece in anii care vor urma tot mai multi actori coreeni, extrem de populari in intreaga Asie, vor aparea in filme chinezesti, ca sa nu amintim de remake-urile in plan ale unor productii realizate in Coreea. “Honey Enemy” (2015) e un exemplu perfect despre cum sa exploatezi la maxim imaginea romantica a marelui star coreean Kwon Sang-woo. Supranumele de “Print al Lacrimilor” dobandit la inceputul anilor 2000 in urma aparitiei in numroase seriale si filme melodramatice pare sa fie istorie, actorul alegand, in ultimii 5 ani, sa apara in productii cu tematica cat mai diferita: medicala (Medical Top Team), dramatic-romantica (Temptation), actiune (Pained) si, mai nou, mister, odata cu productia recent lansata in cinematografe “The Accidental Detectiuve”. Toata lumea stie, insa, ca rolurile care ii vin ca omanusa sunt cele romantice, fiind un cuceritor prin excelenta. Iar “Honey Enemy” e exact acest tip de rol, care ii pune in valoare sarmul si umorul. Este al treilea sau rol intr-o productie chineza, dupa cel din “Shadows of Love (2012) si rolul marunt din “Chinese Zodiac” (2013). Partenera ii este frumoasa Kitty Zhang, care nu are spontaineitatea unei Ivy Chen (partenera lui Ji Jin-hee din recentul “Bad Sister”), dar care face un rol romantic-dramatic foarte bun. Celalalt cuplu al filmului e format din starul taiwanez Wallace Huo si simpatica actrita Shi Yu Wen, ce joaca perfect rolul fiicei de bogatas naïve si indragostite pana peste cap. Filmarile au fost realizate in Shanghai si Beijing, dar si in insula Jeju, realizatorii reusind sa surprinda locatii pe care nu le-am prea vazut in alte filme si seriale filmate in aceasta superba locatie (veti vedea si celebrul muzeu al ursuletilor, unde personajele noastre ajung). Coloana sonora e una placuta, melodia lui Richard Sanderson “Reality” contribuind din plin la romantismul filmului. “Honey Enemy” e produs de cunoscutul regizor si scenarist coreean Kwak Jae-young (My Sassy Girl, The Classic, Windstruck) si e regizat de tanarul regizor chinez Zhang Linzi, aflat la debut.

Cine doreste sa vada un film cu adevarat romantic, poate alege fara probleme “Honey Enemy”. Filmul are tot ce ofera mai frumos acest gen: umor de situatie, o usoara drama sentimentala, zambete si suspine la un loc, bine echilibrate, in decorul minunat al unui vas de croaziera si, mai apoi, pe fundalul superbei insule Jeju. Scenariul filmului nu exceleaza, mai ales ca inceputul e plin de clisee precum infidelitatea viitorului mire, care pe nepusa masa e zarit de prietena miresei in alt oras gatindu-se pentru nunta cu o alta. Fie pentru bani, fie din dragoste (daca vi se pare cunoscut acest inceput de scenariu, trebuie spus ca e identic cu cel din “The Queens”, o alta recenta productie chineza romantic-dramatica in care apare si Song Hye-kyo). Desigur, sentimentul de tradare implica dorinta de razbunare, iar cand vine vorba de o razbunare sentimentala, exista n posibilitati pentru continuarea scenariului. Din fericire povestea evolueaza natural, filmul redresandu-se pe parcurs. Nu lipsesc micile tachinari din cadrul unui cuplu in formare, precum dormitul pe canapea in locul patului incapator din dormitor, sau gesturile teatrale menite a starni rasul, insa in esenta “Honey Enemy” ramane o productie romantica tipic chinezeasca, ce preia elemente occidentale dintr-o dorinta evidenta de imitatie (cum e cazul ceremoniei nuptiale tinute pe insula Jeju si a juramintelor facute in fata unui preot catolic, destul de iesite din decor cand ne uitam ca in jur se vorbeste numai chineza – desi suntem pe insula Jeju in Coreea – si daca ne gandim ca sub aspectul credintelor, taoismul, buddhismul, confucianismul si credintele populare in diversi zei completeaza latura religioasa a chinezilor) Dar fiind un film romantic, putem trece cu vederea peste toate scaparile sau lucrurile lasate intentionat de realizatori in scenariu. Dincolo de ceea ce lasa filmul sa se vada, mai trebuie spus ca, cu ocazia premierei sale, in septembrie, echipa de productie a tinut o conferinta de presa de la care Kitty Zhang a lipsit datorita recentului ei divort de regizorul Wang Quan’an. Cu aceasta ocazie am aflat ca in spatele rivalitatii de pe ecran dintre Kwon Sang-woo si Wallace Huo, intre cei doi s-a legat o prietenie in viata reala, cu toate ca nu vorbesc aceeasi limba. Mai mult, Wallace chiar i-a oferit starului coreean un vin chinezesc la finalul filmarilor, pe care l-au baut impreuna ca doi prieteni de o viata. Interesant e ce au raspuns cei doi la intrabarea “Cum ar proceda cu rivalii din plan sentimental daca i-ar avea in viata reala ?”, cunoscuta find rivalitatea personajelor celor doi din acest film. Daca Wallace Huo a spus, glumind: “Daca rivalul are o calificare mai buna decat tine, mai bine te grabesti si faci un pas inapoi. Altfel, depinde de abilitatea fiecarei persoane in parte.”, Kwon Sang-woo a fost mult mai transnat, spunand ca are evita sa flirteze cu o femeie care e deja implicata romantic, evitand, astfel, orice potential rival in dragoste. Cum se vor descurca personajele celor doi intr-o poveste placuta si pe alocuri savuroasa ramane sa descoperiti urmarind “Honey Enemy”, un film placut si relaxant cu un Kwon Sang-woo incantator si la 39 de ani.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 25 octombrie 2015

“Baby Alone” e o comedie coreeana cu destula actiune incat sa reuseasca sa starneasca hohote de ras pe toata durata sa sis a iti induca o stare de buna dispozitie evidenta. Daca ar fi sa-l incadram intr-un current, atunci acela ar fi cel al comediilor de actiune cu gangsteri, care au facut istorie intre 2000-2005 in Coreea. “Baby and Me” (2008) este, cu siguranta, una din cele mai celebre comedii coreene in care protagonist este un bebelus, insa si la inceputul anilor 2000 se faceau astfel de filme, unul din cele mai cunoscute fiind “Saving My Hubby” lansat, ca o coincidenta sau nu, cu nici o luna inainte de “Baby Alone”, in 2002. In general aceste comedii de actiune nu sunt prea pretentioase cand vine vorba de buget, putand fi realizate cu bani putini, cheia fiind un scenariu cat mai amuzant. Si, desigur, niste actori cu carisma, care sa stie sa smulga zambetele spctatorilor. De aceasta data avem o tripleta stralucita de actori cunoscuti: Park Sang-myeon (cunoscut din k-drama “Shoot for the Stars” si din multe alte filme si seriale in special de pana in 2005), Lee Won-jung (unul din cei mai curtati actori coreeni pentru roluri secundare in seriale istorice) si Ahn Jae-mo (pe care ni-l amintim din King Geunchogo sau Jeong Dojeon), care intretin o atmosfera de zile mari, centrata in jurul unei simpatice bebeluse cu un zambet cuceritor. Scenariul e scris de o echipa formata din regizor si inca 2 scenaristi, unul fiind autorul scenariului thriller-ului “Truck”, in timp ce Shin Dong-yeob e autorul scenariilor unor filme celebre, precum “100 Days with Mr. Arrogant”, “Ditto” sau al succesului “Untouchable Lawmen” din acest an.

Productia se incadreaza perfect in genul sau, alternand momentele de umor cu cele de actiune si chiar dramatice, fara insa a se indeparta prea mult de stilul comic. Cei trei protagonisti intruchipeaza trei personaje ce au esuat in viata din motive diferite. Pung-ho e un fost politist retras in urma unui incident nefericit de care se considera vinovat. Remuscarile sunt cele ce l-au facut sa renunte, convins fiind ca daca n-ar fi tras asupra criminalului ce tinea ostatica, lucrurile nu s-ar fi terminat la fel de tragic, cu moartea ostaticei. E un personaj framantat, ce nu se poate ierta pe sine, astfel ca renuntarea la insigna si regasirea prietenilor orfani din copilarie reprezinta o oportunitate de a depasi momentul si de a o lua de la zero deschizand un dojo unde sa invete artele martiale pe cei dornici. La fel de nefericit e mai tanarul lui prieten de la orfelinat Jae-seob. Cu o infatisare de playboy, acesta si-a incercat norocul in lumea luptelor, dar constatand ca e exclus din cercul restrans al invingatorilor, isi pune manusile in cui si rataceste prin saloanele de jocuri mecanice, inglodandu-se in datorii. Nu ezita chiar sa-si ofere serviciile cluburilor unde doamne ofilite sau sotii prea singure cauta un partener pentru distractii de o noapte. Dar poate cel mai amuzant dintre toti e Man-su. Supraponderal si mereu flamand, acesta e dispus sa faca orice compromis pentru o cina delicioasa. E folosit de ceilalti doi prieteni in numerele lor de circ pe care le prezinta ca si colaboratori ocazionali la circul din oras, si mereu are cele mai ingrate misiuni: fie trebuie sa isi tina rasuflarea sub apa, legat in lanturi, fie trebuie sa reziste cat mai mult intr-o casa in flacari, fie e pe post de tinta vie la aruncarile cu cutitul ale alcoolicului cu mana tremuranda Pung-ho. Riscul e meseria lui, iar infatisarea nu-l ajuta deloc in a obtine respectul celor din jurul sau, acestia luandu-l mereu peste picior. Ei bine, acesti trei crai, mai mult sau mai putin aratosi, se vor trezi dintr-odata tati de ocazie, trebuind sa se descurce cu schimbarea scutecelor, alaptatul bebelusei ajunsa in grija lor, cu joaca cu aceasta. O misiune destul de dificila, tinand cont ca toti sunt niste burlaci convinsi, unii trecuti chiar de prima tinerete. Si ca si cum nu ar fi fost de ajuns, fara sa-si dea seama, ajung tinta Mafiei, ce trebuie sa recupereze cu orice pret copila. Mai trebuie spus ca gangsterii se dovedesc niste natarai notorii, aflati chiar sub nivelul celor trei cavaleri neinfricati ? Reteta pentru o comedie savuroasa e asigurata, iar fanii genului vor avea suficiente motive sa se amuze urmarind aceasta productie coreeana simpatica de la inceputul anilor 2000, cum azi nu se mai realizeaza (idolii din ziua de azi tin atat de mult la imaginea lor incat aparitia intr-un rol de prostanac probabil e considerata o umilinta).

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: vineri 23 octombrie 2015

“Ballet in the Flames of War” e o inedita coproductie China-Rusia de razboi, realizata cu 5,5 milioane de dolari oferite de studiourile chineze de productie sustinute de guvernul chinez, fiind rodul unei colaborari intre cineasti si actori chinezi, rusi si japonezi. Filmul prezinta evenimentele tragice petrecute cu putin timp inaintea capitularii Japoniei si la cateva zile dupa, intr-un mic orasel din apropierea frontierei ruso-chineze. Oraselul, ocupat de japonezi din 1931 pana in 1945, a fost eliberat de fortele Armatei Rosii in septembrie 1945. La 2 septembrie, dupa capitularea Japoniei, aproximativ 300 de soldati japonezi si ofiteri au evacuate orasul si au fugit in padurile de la frontiera ruso-chineza. Descoperiti de doi copii chinezi, trupele japoneze au macelarit locuitorii unui intreg sat din nord-estul Chinei, atacand trupele sovietice, ce au suferit 142 de morti. Desigur, acest incident real apare reflectat in cateva minute, doar, la finalul productiei, care cu o maiestrie demna de un mare cineast spune o poveste de iubire intre o tanara chineza ce se viseaza balerina si un soldat sovietic, pe care soarta ii aduce impreuna intr-un context tragic. Coloana sonora a filmului, semnata de Lei Lei, a fost deja nominalizata la Golden Rooster, unul din festivalurile importante de film ale Chinei. Fiind vorba de o coproductie, filmul are doi regizori, unul chinez, Dong Yachum, un regizor debutant, si unul rus, nimeni altul decat veteranul de 70 de ani, arhicunoscutul Nikita Mikhalkov. Productia nu are nume cunoscute in distributie, insa e plina de actori chinezi, rusi si japonezi, fiecare vorbind in limba sa, nefiind dublat in chineza, fapt ce contribuie din plin la mentinerea unei atmosfere realiste.

In ultimii ani, atat Rusia cat si China au realizat multe productii de razboi, independente una de cealalta. Produse cu bugete infinit mai mici decat filmele comerciale similare facute la Hollywood, ce pun accentul pe “entertainment”, deci pe latura spectaculoasa a filmului, aceste productii – cu cateva exceptii, cum e blockbusterul recent semnat John Woo, “The Crossing” – au in general ca scop transmiterea unui mesaj patriotic mobilizator, asa cum o fac, de exemplu, si filmele americane despre Razboiul Civil American, filmele istorice romanesti din perioada de aur a filmului romanesc etc. Iar cand vine vorba de China, acest mesaj e indreptat direct spre Japonia, care a invadat-o de doua ori in cele doua razboaie sino-japoneze. Majoritatea filmelor de razboi chinezesti insufla pe langa mesajul patriotic si ura fata de japonezi, dupa cum si filmele japoneze de razboi preamaresc eroismul glorioasei armate japoneze si folosesc apelative jignitoare la adresa popoarelor cucerite in Asia in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Din afara, e greu sa intelegi cum priveste un chinez pe un japonez si viceversa, iar urmarind astfel de productii nu poti sa nu devii partinitor cand vezi ororile comise de japonezi pretutineni pe unde si-au pus bocancul. Din fericire, “Ballet in the Flames of War” nu exagereaza pana intr-acolo incat sa devina un simplu film de propaganda finantat de autoritatile comuniste, dezvoltand o poveste a unor oameni simpli prinsi in vartejul ultimelor luni de razboi si pusi in fata unor alegeri dificile. Mana regizorului Mikhalkov se vede inca de la primele cadre, pe toata durata celor 90 de minute ale filmului spectatorul avand impresia ca asista la o piesa de teatru cehoviana montata in decorul hibernal al nordului Chinei. Ca si in piesele si povestirile lui Cehov, totul este banal, personajele nu au nimic extraordinar, insa pe masura ce firul epic avanseaza, in decorul inghetat al iernii, descoperim un realism ravasitor, o drama de razboi ce a marcat si o idee: renuntarea la noi insine pentru cineva. Si totusi, Mikhalkov iese din tiparul cehovian in momentul in care personajul feminin principal al povestii, tanara chineza Erer, se incapataneaza sa-si urmeze visul, chiar in conditiile tragice ale razboiului, anume cel de a deveni intr-o zi o mare balerina. Aceasta e o deosebire cruciala fata de scrierile lui Cehov, in care personajele intotdeauna esueaza in fata propriilor aspiratii. Erer isi ia in mana propriul destin, si, catarandu-se pe cadavrele lasate in urma si in suflet de ultimul an de razboi, are puterea de a spera in visul ei. Personajul ei se aseamana mult cu orice personaj feminin din filmele de razboi rusesti sau sovietice de mai ieri, intruchipand curajul de a infrunta orice obstacol pe care insusi o catastrofa atat de mare precum un razboi i-l poate pune. Avem si o mama rusa autentica in persoana matusei Liuba, care nu mai stie nimic de fiul ei plecat pe front, dar care ajunsa in orasel are puterea de a o lua de la zero, framantand de dimineata pana seara paine si avand o duritate materna tipica femeii ruse a acelor vremuri dure. Scenariul e simplist, dar bun, insa are un ritm foarte alert. Un film de razboi ar trebui sa se intinda cel putin pe durata a 2 ore pentru a da ragaz personajelor sa intre in contact unele cu altele, sa se creeze ceea ce se numeste chimie intre protagonisti. In 90 de minute, aceste detalii sunt elemente spuse pe fuga, fapt ce constituie o bila neagra pentru aceasta productie. Scenele de lupta sunt decent realizate, fara efecte speciale (singurele efecte speciale au fost cele de la explozia unui tren, si nu s-au intins pe o durata mai mare de 20-30 de secunde), insa realiste, cu cateva slow-motion-uri desprinse mai mult din filmele rusesti de razboi decat din imaginatia partii chineze a echipei de productie. Desigur, cu limitele sale evidente, “Ballet in the Flames of War” ramane un film reusit de razboi, cu un mesaj pacifist si puternic anti-japonez, care ne va face sa intelegem mai bine apropierea istorica dintre Rusia si China, puternica legatura ideologica si de mentalitate care nu va plasa niciodata pe niciuna dintre cele doua de partea cealalta a lumii civilizate, daca e sa ne raportam la realitatile geopolitice din ziua de azi. Poate ca daca cei care ar fi trecut frontiera terestra a Chinei in 1945 pentru eliberarea ei ar fi fost americanii, astazi lucrurile ar fi stat altfel. Dar sa nu judecam istoria.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost realizate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 18 octombrie 2015

Unul din primele seriale-fenomen asiatice pe care asiacinefilii au avut ocazia sa il vada cu multi ani in urma a fost “Hana Yori Dango” (“Boys Over Flowers”). Probabil nu exista asiacinefil care sa nu fi auzit de Makino Tsukushi, Domyouji Tsukasa sau Hanazawa Rui, sau de povestea tinerei sarace ce ajunge sa fie admisa la o academie de elita, unde are de infruntat rigorile impuse de grupul F4. Ce poate nu stiti este ca acest film e prima ecranizare, fie ca e vorba de micul ecran sau de marele ecran, a celebrei manga omonime, ce a inceput sa fie publicata in 1992 de autoarea Yoko Kamio. Din 1992 pana in 2003, manga a strans nu mai putin de 37 de volume, ce au fost traduse si publicate si in Statele Unite, Franta si Spania. Manga a obtinut incasari uriase, si a dat nastere unei adevarate “febre” “Hana Yori Dango” in intreaga Asie de Rasarit. In 1995 a fost realizat acest film, iar un an mai tarziu s-a realizat un anime de 51 de episoade. In 2001, taiwanezii au ecranizat manga in celebrul serial “Meteor Garden”, al carui succes a dus la un nou sezon in 2002. La 10 ani de la prezentul film, in 2005, japonezii au realizat si ei un serial, amintit mai sus, urmat de o continuare in 2007, incheiata cu un film, “Hana Yori Dango Final”. In 2009, ca si cum nu era suficient, ultimii inscrisi pe lista unei ecranizari au fost coreenii, ce au realizat un serial cu actori deveniti ulterior celebri. In 2013, au ajuns si americanii sa faca un serial avand la baza aceasta manga, intitulat “Boys Before Friends”.

“Hana Yori Dango” (1995) a fost ultimul film al regizorului de seriale Yasuki Kusuda, si a marcat debutul a doi actori apreciati in Japonia si astazi, Shosuke Tanihara (in rolul lui Domyouji) si Yuki Uchida (in rolul Makino Tsukushi). Daca Tanihara nu a avut o ascensiune fulminanta, in ciuda interpretarii bune de debut de cariera la 23 de ani, partenera lui, Yuki Uchida, a devenit un star peste noapte. Aceasta debutase pe micul ecran inca din 1992, fiind pe atunci model. Look-ul ei cu par scurt si voce ragusita, destul de neobisnuit in show-biz-ul acelor timpuri, au consacrat-o ca un idol pentru tanara generatie. La data filmarilor acestui film avea 20 de ani, a inceput sa fie curtata pentru a apara in reclame tv, si deja era o celebritate in luma muzicii. Primul single l-a lansat la sfarsitul lui 1994 ca tema muzicala a unui serial, melodie ce a ajuns nr 1 in topul Oricon, cel mai important top muzical japonez. Stralucita cariera muzicala s-a incheiat in 2000, cand Uchida a decis sa se concentreze pe cariera de actrita. Melodia “Baby’s Growing Up” de pe coloana sonora a acestui film e cantata chiar de Yuki Uchida. Un lucru interesant e faptul ca celebrul actor Shun Oguri, un mare fan al actritei, si-a inceput cariera in luma filmului in anii ’90 fara a avea vreo intentie in acest sens. A urmat aceeasi scoala de actorie ca idolul sau, Uchida, doar in speranta ca o va intalni. Un deceniu mai tarziu, coincidenta sau nu, Shun Oguri interpreta rolul Hanazawa Rui in serialul “Hana Yori Dango”, in manga Hanazawa Rui fiind prietenul apropiat al lui Makino Tsukushi… Poate cu un deceniu in urma, Shun Oguri – inca un tanar student la actorie – si cea pe care o admira, Yuki Uchida, ar fi putut fi in acest film, si probabil destinul celor doi s-ar fi schimbat radical… Astazi, Yuki Uchida e la fel de frumoasa la aproape 40 de ani, divortata in urma unei casnicii esuate de 3 ani, in timp ce Shun Oguri e un barbat implinit la 32 de ani, un cunoscut actor si regizor, casatorit din 2012 cu o cantareata si actrita cu care are un copil. Cum e destinul acesta…

Povestea celebra a “Hana Yori Dango” e cunoscuta de ani buni asiacinefililor, astfel ca vizionand acest film nu poti decat sa-ti amintesti cu drag momente facute celebre de serialul din 2005 (vorbim aici de varianta japoneza, autentica, nu de remake-ul coreean ce nu reuseste sa transpuna nimic din atmosfera si autenticitatea versiunii japoneze). Fiind prima ecranizare dupa celebra manga a carei publicare a inceput in 1992, atmosfera filmului e una aparte. Cu atat mai mult cu cat serialul realizat un deceniu mai tarziu nu reuseste ceea ce reuseste filmul, anume sa transmita atmosfera anilor cand manga a inceput sa fie scrisa, anii ’90. Anii ’90 au un parfum aparte, iar ce altceva decat filmele realizate atunci pot sa transmita mai bine nostalgia acelor vremuri ? Hainele si moda anilor ’90, muzica dance a acelor timpuri, viata de student, fiorii primei iubiri, toate sunt lucruri pe care le poti simti daca totul e la locul sau. Altfel apare senzatia de artificialitate, si fiti ferm convinsi ca intre film si serial exista mari diferente de perceptie tocmai datorita perioadei de timp in care se desfasoara povestea. Cei doi protagonisti sunt deosebit de naturali. Makino Tsukushi e interpretata de minunata Yuki Uchida, impresionanta in acest rol. E acea “buruiana” (Tsukushi inseamna “buruiana” in japoneza) ce nu poate fi smulsa din radacini de nimeni, o copie fidela a pesonajului inchipuit e autoarea mangai. Personajul ei are nerv, e artagoasa, insa stie si sa oscileze spre celalalt pol in momentul in care se simte atrasa de Hanazawa Rui. E, cel mai bine spus, spinul din ochii sefului celor patru flori, Domyouji Tsukasa. Si acest personaj e bine interpretat de Shosuke Tanihara, un alt actor debutant, ce se incadreaza perfect in portretul mostenitorului de bani gata al vreunui imperiu financiar, arogant pana in maduva oaselor, cu o cultura generala slaba, dar realist, conbstient ca fetele din jurul lui ii tin companie datorita statutului. Din aceasta cauza, descoperirea iubirii fata de Makino, negate la inceput, o e aventura incitanta care cine stie incotro il va purta… Din pacate, durata relativ scurta a productiei (78 de minute) – ce pare mai degraba filmata ca un episod de serial sau un film de televiziune, fara prea mari pretentii, decat ca un veritabil film pentru marele ecran – nu a permis realizatorilor sa dezvolte prea mult celelalte personaje. Todo Shizuka, prima iubire a lui Hanazawa Rui, ce apare pe parcurs in film, venita direct din State, e mult mai amanuntit prezentata decat ceilalti 2 baieti din F4, al caror chip abia apare in film, ca simpli colegi ce-I tin companie lui Domyouji. Nici rivalitatea dintre Hanazawa Rui si Domyouji Tsukasa nu e prea accentuata, deci in linii mari desi scenariul e bine adaptat, realizatorii au incercat cu un buget redus sa realizeze cat mai minimalist acest film. Din fericire a iesit un film agreabil, probabil memorabil daca se intindea pe cel putin doua ore, pe care vizionandu-l ai senzatia ca te umpli de energie pozitiva si de buna dispozitie.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: vineri 16 octombrie 2015

Cunoscutul regizor Ringo Lam, ce a impresionat cu cateva productii de succes in anii ’90, revine la 8 ani distanta de “Triangle” cu o noua productie de actiune, “Wild City”. Se spune ca filmul incheie o trilogie dedicata Hong Kong-ului, fara legatura cu anterioarele doua productii de la sfarsitul anilor ’90, insa criticii de film sunt de parere ca “Wild City” nu se ridica la nivelul complexitatii si simbolismului unui “Victim”, de exemplu, una din productiile stralucite ale lui Lam din 1999. Totusi, productia e suficient de captivanta pentru a reaprinde interesul pentru Ringo Lam si, de ce nu, pentru genul filmelor de actiune in Hong Kong, care au intrat intr-o letargie in ultimii 5 ani, animata din cand in cand de un film cu buget ridicat ce mai reuseste sa stranga in distributie cateva nume stelare. Intitulat initial “Hustle”, Wild City” a avut incasari decente, de 22,6 milioane de dolari la box-office in China, ceea ce arata ca nume precum Louis Koo, Shawn Yue si Simon Yam reusesc inca sa atraga lumea in cinematografe, ceea ce e un lucru minunat. Cei doi protagonisti au avut ocazia sa cunoasca rigorile lui Ringo Lam, care a insistat ca actorii sa-si faca singuri cascadoriile, pentru a pastra realismul filmului. Pe langa actiune, filmul are si cateva tente spre meditatie, la inceput si la sfarsit, dovedind reale spusele regizorului cum ca “Wild City” e despre oameni pierduti in capcanele orasului Hong Kong, despre tentatia banului, despre cum acesta ii seduce pe protagonisti. Rezultatul e un film captivant, care va placea tuturor iubitorilor de filme de gen.

“Wild City” ne aminteste de perioada stralucita a filmelor de actiune din primul deceniu al acestui mileniu. Intre 2002 si 2010, incepand cu “Infernal Affairs”, s-au facut foarte multe filme de actiune de calitate, chiar daca scenariile in mare parte erau cam aceleasi: lupta politiei impotriva infractionalitatii organizate. Din 2010, filmele de actiune de calitate au devenit tot mai rare, vorbindu-se de un declin al genului. Teme precum traficul de droguri si renuntarea cu precadere la tematica luptei antitriade a politiei din Hong Kong (care, trebuie sa gandim si in alti termeni, e deja de mai bine de un deceniu in componenta efectiva a Chinei comuniste), au contribuit decisiv la trecerea pe plan second a filmelor de actiune. Nici scenariile nu au mai stralucit, astfel ca doar filmele in care a ajuns sa se investeasca sume la ordinul zecilor de milioane, cu efecte speciale si o distributie cu nume cunoscute (a se vedea recentul SPL2) au mai reusit sa iasa la rampa. “Wild City” marcheaza revenirea lui Ringo Lam, la 8 ani de la “Triangle”, si chiar daca asteptarile au fost mai mari, filmul nu dezamageste fanii genului. Are mult suspans, actiune si tensiune si, lucrul cel mai important, se apropie de spiritul filmelor de actiune din Hong Kong, neavand efecte speciale sau cascadorii pompoase. Am putea spune ca e un film clasic ca realizare pentru genul “action”, caruia nu-i lipseste nici dramatismul. Distributia e bine aleasa, iar daca Shawn Yue ar fi avut mai mult simt al umorului, am fi vorbit de un cuplu clasic de la Hollywood format din 2 indivizi ce dau din belele in belele si mai mari. Lipseste insa umorul, dar in ciuda acestui fapt, intre cei doi frati interpretati de Louis Koo si Shawn Yue, exista o oarecare chimie, cei doi putand oricand sa formeze un cuplu de detectivi in orice alt film, le vine ca o manusa o asemenea partitura. Un film antrenant, ce are de toate: un scenariu bun, actori cunoscuti, suspans, adica reteta perfecta pentru un film de actiune reusit.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil !

Publicat: marți 13 octombrie 2015

Dupa o cariera stralucita, cel mai cunoscut regizor taiwanez din toate timpurile, Hou Hsiao-hsien a decis probabil sa-si incheie cariera, la cei 68 de ani ai sai, cu o productie istorica ce se dorea grandioasa, “The Assassin”. Cu un buget urias de aproape 15 milioane de dolari, acesta a reusit sa puna pe picioare o coproductie China/Taiwan/Hong Kong ce arata destul de bine, dar careia nu a reusit sa-i mascheze destule lipsuri. Dar mai intai sa vorbim de ce este remarcabil la acest film. In primul rand, “The Assassin” a fost prezent anul acesta la Cannes, si nu a facut doar figuratie. Productia a fost nominalizata la Palme D’Or. Nu a castigat acest premiu, insa regizorul veteran Hou Hsiao-hsien a fost recompensat cu premiul pentru Cea mai buna regie. De altfel, la Cannes a avut filmul premiera mondiala, in China lansandu-se la sfarsitul lui august, pentru publicul larg. Laudat de critici, nu doar la Cannes ci si in mediul virtual, cu un trailer ofertant, filmul nu a fost un success de box-office, abia reusind sa obtina 10 milioane de dolari incasari in China. Asta in ciuda distributiei destul de bune, Shu Qi fiind o actrita ce vinde multe bilete la filmele sale. Chang Chen din “Brotherhood of Blades” e celalalt star al filmului, in timp ce japonezul Satoshi Tsumabuki prinde si el un rol mic in film. Munca la aceasta productie a durat nu mai putin de 7 ani (!), regizorul intampinand dificultati financiare, in conditiile in care filmul a fost sustinut de la bugetul de stat al Taiwanului. Dupa ani de stagnare si de filmari partiale, odata cu implicarea in proiect a Chinei si gasirea unui producator cu bani de pe continent, filmarile au putut in sfarsit sa fie finalizate. Acestea au fost realizate in principal in provincia Hubei, dar si in Mongolia Interioara si nord-estul Chinei, unele decoruri fiind paradisiace. “The Assassin” e propunerea Taiwan-ului la Premiile Oscar de anul viitor, insa e greu de crezut ca va intra in selectia finala.

“The Assassin” e un film de epoca “la marea arta”, cum s-ar zice, la propriu. Hou Hsiao-hsien ne ofera primul sau wuxia din cariera la apusul ei, insa sub aspect vizual e o opera de arta. Se vede pe tot parcursul filmului stilul de mare regizor, forta ideilor pe care le transmite regizorul din spatele camerei de luat vederi, decorurile, costumele si muzica de fundal (uneori redusa la sunetul apasator al unor tobe ce bat continuu) completand perfectiuna vizual-artistica a productiei. Nu ai cum sa nu observi atentia uneori exagerata pentru detalii, cadrele lungi si uneori exasperant de obositoare, si exprimarea minimala a actorilor, filmul fiind aproape lipsit de dialoguri. Toate acestea sunt elementele specifice unui film artistic, si trebuie spus ca fanii filmelor comerciale de epoca nu trebuie sa-si faca nici un fel de iluzii, nu vor vedea actiune decat cu picatura, si nimic comercial, dublat de efecte speciale. Toate scenele de lupta, ce dureaza doar cateva minute si sunt imprastiate aleator pe parcursul filmului sunt lucrate fara dubluri si nu sunt cosmetizate prin tehnici moderne. Practic ai impresia ca asisti la un film din anii ’80, ce iese complet din tiparul filmelor de gen ale anului 2015. Cadrele neclare, cu camera stand agasant in spatele unor valuri sau draperii fine, transparente, cadrele semi-obscure, alternanta alb-negru cu color, toate sunt procedee artistice de redare a unei atmosferei apasatoare, ce transmite senzatiei de “vechi” sub aspect vizual. Cu cat cadrele sunt mai neclsare, cu atat percepem personajele mai aproape de ceea ce sunt, niste persoane obisnuite, cu trairi umane firesti, cu teama si umire, ele nefiind deloc zugravite pe masura rangului conferit de statutul social si, in cele din urma, de istoria insasi. Regizorul le scoate din istorie si le analizeaza “in ceata”, ca oameni obisnuiti ce au trait la vremea lor, faptele lor nefiind eroice sau demne de conemnat in istorie.. O toba care bate pe fundal mai tot timpul tine atmosfera incordata, insa intrebarea se pune pentru ce tot acest efort artistic remarcabil, cand punctul slab al productiei e exact cel care trebuia sa fie punctul principal de atractie a lui, scenariul ? Scris de Hou Hsiao-hsien si de inca 3 scenaristi, scenariul e greoi si greu de urmarit in logica lucrurilor..Conexiunile dintre personaje sunt aproape imposibil de realizat cu doar cateva dialoguri si prin prea putine cadre apropiate. Regizorul pastreaza o distanta prea mare de personajele sale, atat la propriu cat si la figurat. Cu greu chipurile lor pot fi distinse si memorate vizual de spectator. Cele cateva sute de replici nu limpezesc aproape deloc lucrurile, fiind fie prea simple, fie insiruite cateva minute la rand intr-un iures de neinteles in zone distincte ale filmului, ce are parte de multe momente mute in care vorbesc doar imaginile si talentul regizorului. Se observa, de asemenea, ca filmul a fost facut in 7 ani, montajul fiind unul mai putin reusit, scenariul neavand o continuitate (pe langa senzatia ca filmul merge intr-o directie complet necunoscuta, asemeni unui calator ratacit, in ultimele 30 de minute se schimba complet si decorul, aparand personaje noi in poveste, fara nici un fel de explicatii). Asa se face ca la finalul vizionarii ajungi sa constati ca Shu Qi, protagonista filmului, nu rosteste decat mai putin de 10 replici in cele 104 minute ale filmului, si ca exista personaje despre care se vorbeste in film, dar pe care nu ajungi niciodata sa le identifici. Iar daca ai impresia ca vei ramane cu ceva dupa vizionarea lui “The Assassin”, in nici un caz acest lucru nu e o poveste care sa te atraga sau pe care macar sa o poti intelege intr-o derulare logica de fapte. Te poate atrage orice la acest film, mai putin povestea lui. Una peste alta, cu bune si cu rele, “The Assassin” e o demonstratie de maiestrie artistica din partea unui mare regizor, insa totodata un film care evadeaza complet din decorul cinematografic al secolului XXI.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil !

Publicat: duminică 11 octombrie 2015

Iata ca la scurt timp dupa productia de succes “The Crossing” a lui John Woo, producatorii chinezi ne poarta din nou inapoi in acele vremuri. De aceasta data povestea este mult mai dramatica, si nu are legatura cu Taiwanul, punctual terminus fiind Hong Kong-ul. “A cTale of Three Cities” spune povestea unui barbat si a unei femei coplesiti de vremurile in care traiesc, ale caror traiectorii in viata sunt conturate de schimbarile dramatice produse intr-un timp foarte scurt in ultimii ani ai celui de-al doilea razboi mondial si pe parcursul Razboiului Civil chinezesc. Regizoarea Mabel Cheung revine in scaunul egizoral dupa 14 ani de absenta, facand din nou echipa cu Alex Law la scrierea scenariului. Sursa scenariului, insa, e una foarte interesanta. In 2003, Mabel Cheung (foto dreapta) realiza un documentar intitulat “Traces of a Dragon: Jackie Chan & His Lost Family”. In baza marturiilor tatalui lui Jackie Chan, regizoarea a scris scenariul acestui film, ce spune incredibila poveste reala de iata a parintilor lui… Jackie Chan ! Charles Chan s-a nascut sub numele Fang Daolong (acesta e numele personajului principal masculin), fiind mai intai un gangster marunt, iar apoi un anticomunist convins in timpul Razboiului Civil. Trecutul l-a silit sa-si schimbe numele si sa fuga in Hong Kong, dupa proclamarea Republicii Populare chineze in 1949. Intre timp, sotia lui, Lily, cunoscuta in tinerete ca Chen Yuerong, era tot ce personajul Chen Yuerong din film intruchipeaza: traficanta de opiu, jucatoare de carti si consumatoare de alcool ce intretinea atmosfera in sali de jocuri de noroc. Acesta e samburele de adevar al productiei de 12 milioane de dolari, restul scenariului fiind unul fictiv, pentru a nu afecta atat autoritatile chineze cat nici pe insusi Jackie Chan. In rolurile principale revedem doua nume cunoscute, pe veteranul Sean Lau si pe Tang Wei, ce isi interpreteaza bine rolurile, dar a caror relatie pe ecran e lipsita complet de chimie. Jing Boran, recent vazut ca protagonist masculin in blockbusterul “Monster Hunt”, apare si de aceasta data in rolul unui negustor de chilipiruri, bine machiat si de nerecunoscut cu ochelarii ce-i poarta tot timpul.

Titlul acestei drame epice de la finalul anilor ’40 se refera la cele 3 orase care marcheaza destinul celor doua personaje, Shandong, Anhui si Shanghai. Fiecare oras, in mod simbolic, marcheaza o etapa din viata fiecaruia, o reincepere a vietii de la zero. Acest film vine exact in momentul potrivit, dupa “The Crossing”. Avem astfel doua viziuni diferite despre aceeasi perioada de timp: una profund romantica, a lui John Woo, si una mult mai realista, a lui Mabel Cheung. Ambele filme descriu realitatile crude ale vremii, fara partinire pentru vreuna din tabere, fiind o fresca a unei societati divizate intre nationalism si comunism, in care omul simplu e mereu victima nvinovata. Este ciudata alegerea lui Sean Lau in rolul principal masculin, ca partener al mai tinerei Wei Tang (a carei cariera parea a se fi frant chiar de la celebrul film de debut “Lust, Caution”, ce i-a adus o interzicere de aparitie in filmele chinezesti de pe continent tinand cont de rolul indecent interpretat in productia din Hong Kong). Intre cei doi exista o diferenta mare de varsta, iar relatia care se infiripa intre ei e lipsita de orice urma de chimie. Scenaristii au incercat sa gaseasca o punte de legatura intre ei care sa-i apropie ca barbat si femeie, cum ar fi spontaneitatea lui, dar si situatia in care viata ii aduce – amandoi vaduvi din cauza razboiului, cu copii mici de crescut. Insa relatia lor pare complet artificiala, fara un fundament puternic, in afara realitatii insasi. Totusi, daca ne gandim ca razboiul a insemnat o limitare a pretentiilor partenerilor dintr-un cuplu, singurul scop fiind supravietuirea, realizam ca in astfel de timpuri atractia fizica sau diferenta de varsta conteaza mai putin. Din acest punct de vedere filmul e realist, deloc romantat, iar ca imaginea sa fie cu adevarat credibila, la un moment dat e prezentat si punctul de vedere al mamei fetei, mult mai apropiata de varsta viitorului sot al fiicei sale decat propria fiica. Mama acesteia e de moda veche, punand pret pe traditie si pe anumnite criterii – cum ar fi educatia – cand vine vorba de acceptarea unui nou ginere. Pentru ea conteaza mai putin sentimentele sau chiar situatia tragica de mama singura a fiicei, ce trebuie sa faca fata greutatilor razboiului pentru a supravietui impreuna cu cele doua fiice ale ei. Iar aceste pozitii diferite dau nastere unui conflict nedorit in familie. Acestea sunt doar cateva argumente pentru care filmul nu e deloc unul pur comercial, ci mai degraba o drama realista din vremuri de razboi axata strict pe surprinderea vietii de familie in acele timpuri, printr-un caz concret, si mai putin pe ororile comise de japonezi sau de razboiul fratricid ce a cuprins China, si care mocnea, ambele tabere numindu-i pe adversarii de acelasi sange “rebeli” (razboiul dintre nationalisti si comunisti a inceput in 1927, dar la sfarsiitul lui 1936 cele doua parti beligerante s-au unit impotriva inamicului extern japonez; timp de un deceniu lupta fratricida a incetat, nu fara a exista incidente, pentru ca in 1946, odata ce Japonia a capitulat, sa reinceapa razboiul pentru controlul Chinei). Fundalul istoric acesta este, dar el ocupa un rol secundar in poveste, ce e axata pe viata celor doi protagonisti, reconstituita in prezent (anul 1951) si in timpul razboiului (anii ’40).

Avand decoruri si scenografie remarcabile, imagini de fundal superbe si un scenariu parca tras de par in prima parte, care insa se redreseaza pe parcurs, filmul fiind bine calibrat pe durata a peste 2 ore, “A Tale of Three Cities” nu se ridica la nivelul filmului lui John Woo (ce a avut si un buget triplu, si o durata dubla), insa e o productie dramatica reusita care cu siguranta va va cuceri pana la final, in special ca totul are la baza fapte reale petrecute in cea mai tulbure perioada a secolului XX din istoria Chinei.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost realizate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil !

Publicat: miercuri 7 octombrie 2015

Lumea azilelor de nebuni e una ce inspira numeroase productii universale, pornind de la celebrul “Zbor Deasupra unui Cuib de Cuci” din 1975, un clasic cu o multime de premii de prstigiu. Nici cinematografia asiatica nu a ocolit aceasta tematica, celebra fiind ecranizarea japoneza “Veronica Decides to Die” dupa romanul lui Paolo Coelho, sau productia coreeana “I Am Happy” cu nu mai putin celebrul Hyun Bin. Cu toate ca exista riscul reluarii clasicelor clisee, realizatorii coreeni s-au incumetat anul trecut sa lanseze pe piata “Shoot Me in the Heart”, povestea a doi straini ce ajung din motive diferite intr-o institutie de boli mintale si pe care viata ii va transforma in prieteni intr-unul din cele mai delicate momente ale existenteiu lor. Filmat pe parcursul a 3 luni, filmul nu a avut un buget ridicat (nici nu se impunea natura productiei, intreaga actiune petrecandu-se, practic, intr-un azil, filmarile interioare predominand), si nici incasari deosebite la box-office. Insa altele sunt punctele sale forte. Primul ar fi scenariul, ce e adaptat dupa romanul bestseller omonim al lui Jeong Yu-jeong, premiat cu premiul Segye pentru Literatura in 2009. Al doilea punct forte il constituie interpretarea celor doi protagonisti, tinerii si carismaticii Lee Min-ki si Yeo Jin-goo. In special Lee Min-ki are o interpretare excelenta, in ultimul rol inaintea incorporarii sale. In roluri secundare abunda actori cunoscuti din filme si seriale, ce contribuie din plin la sarea si piperul acestui film.

Filmul debuteaza ca o comedie pe alocuri savuroasa, insa pe parcurs, oricat se straduieste sa pastreze buna dispozitie, se transforma intr-o drama evidenta, dat fiind decorul in care se desfasoara povestea. Cele doua personaje nu sunt complexe, insa ascund fiecare un trecut intunecat. Daca Soo-myung e marcat de sinuciderea mamei bolnave psihic, devenind schizofrenic si fiind internat de tatal sau in spitale si mai apoi in acest azil de nebuni, Seung-min pare cel mai sanatos dintre toti bolnavii internati. Si asta pentru ca psihic e perfect normal. El e doar o victima a jocurile de putere din familia ramasa dupa moartea tatalui sau; desi provine dintr-o alta casatorie, abandonat fiind de mic de mama, ajunge in ospiciu datorita lacomiei unuia din fratii vitregi, pentru care acesta era un ghmpe in coasta si o piedica in calea preluarii conducerii companiei. Pe acest fond, el trebuie sa supravietuiasca, si realizeaza ca nu poate face asta pretinzand ca e sanatos. Asa ca se preface nebun, si dupa ce se imprieteneste cu ceilalti, pune la cale o spectaculoasa evadare. Lee Min-ki e fara indoiala vedeta acestui film, avand o interpretare solida, fiind cand o persoana lucida, cand una cu probleme mentale. Partenerul lui, Yeo Jin-goo, se vede ca e mult mai lipsit de experienta, avand si un rol mai usor, personajul Lee Soo-myung fiind macinat doar de trauma din trecut, netrebuind sa joace rolul unei personalitati duble. Acesta mai mult pare intr-o vizita prin institutia de boli mintale, nicidecum un bolnav de schizofrenie cu crizele de rigoare, ce lipsesc cu desavarsire. Un asemenea rol de observator, de narrator, nu e foarte solicitant. De remarcat numele cunoscute din rolurile secundare, actori idragiti din filme si seriale precum Yu Oh-seong, Kim Ki-cheon sau Park Doo-sik, ce intretin o atmosfera vesela pe tot parcursul filmului. Daca de obicei rolurile secundare exista pentru a duce povestea mai departe si a pune in valoarea interpretarea protagonistilor, de aceasta data ele contribuie in egala masura cu protagonistii la portretizarea unei lumi hade, de obicei prezentata in nuante cenusii, care in “Shoot Me in the Heart” are alte valente. Desi filmul nu reuseste sa se apropie de memorabilul “I’m a Cyborg, but That’s Ok”a lui Park Chan-wook, ce poate fi considerat deja un clasic al genului in cinematografia coreeana, filmul merita savurat, in special ca nu e unul dur si pentru ca incearca sa prezinte lumea azilului dintr-o alta perspectiva. Un film bun, ce demonstreaza din nou ca dintr-un roman premiat si cu actori carismatici, poti da unui subiect trist o nota vesela si face filmul unul placut la vizionare pentru intreaga familie.

Traducerea si adaptarea, inclusiv retusarea manuala a timingului, au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil !

Publicat: duminică 4 octombrie 2015

In mod evident, vedeta productiei “A Chorus of Angels” este marea actrita japoneza Sayuri Yoshinaga. In varsta de 66 de ani la data filmarilor, aceasta a aparut in peste 100 de filme in intreaga cariera, inca din anii ’60 cucerind inimile a milioane de japonezi in productiile despre adolescentii acelor vremuri realizate de studiourile Nikkatsu. Multimea sa de admiratori, numiti de presa vremii “Sayuristi”, i-a ramas fidela peste decenii, iar Yoshinaga i-a rasplatit cu aparitii incantatoare in numeroase productii. Azi a ajuns una din ultimele actrite adevarate in viata ale Japoniei, la cei 70 de ani impliniti in primavara aparand inca in filme. Asiacinefilii cu siguranta si-o amintesc din minunatul “Year One in the North”, unde alaturi de alti mari actori japonezi a fost rasplatita pentru excelenta in interpretare de catre Academia Japoneza de Film. Rolul din “A Chorus of Angels” i-a adus din nou premiul pentru Cea mai buna actrita la Festivalul de film de la Hochi. Filmul a mai castigat doua premii ale Academiei Japoneze de film (pentru imagine si regie de lumini), un premiu pentru Cel mai bun sunet la Mainichi si inca un premiu pentru Mirai Moriyama la Hochi, pentru Cel mai bun rol secundar masculin. Filmul are la baza nuvela scriitoarei japoneze Kanae Minato, cunoscuta pentru romanele de suspans scrise. Dupa scrierile sale au fost adaptate doua filme pe care asiacinefilii au avut ocazia sa le vada, “Confessions” (2010) si “The Snow White Murder Case” (2014). Cunoscut initial sub titlul “The Northern Canaries” (“Canarii din Nord”), “A Chorus of Angels” e un film aniversar, finantat de cunoscutele studiouri Toei cu ocazia implinirii a 60 de ani de la infiintare. Filmarile au fost realizate in Hokkaido, in plina iarna, la temperaturi sub zero grade.

“A Chorus of Angels” este un spectacol vizual si sonor superb despre cautarea si regasirea trecutului, dar si a inocentei copilariei. Daca pentru imaginile si luminile deosebite filmul a primit doua binemeritate premii din partea Academiei Japoneze de Film, si partea sonora a lui a fost rasplatita, pe parcursul sau spectatorul fiind acompaniat de la inceput pana la sfarsit de acordurile grave ale melodiei interpretate de violonista Ikuko Kawai si scrise de celebrul compozitor Goro Yasukawa, care a asigurat coloana sonora a numai putin de 80 de filme si animatii japoneze. Daca mai adaugam prezenta in distributie a unor nume cunoscute ale filmului japonez, in roluri secundare (precum Aoi Miyazaki, Toru Nakamura sau Ryuhei Matsuda), si avand la baza scenariul solid ce adapteaza o nuvela de success a unei cunoscute scriitoare de romane de mister, avem in fata toate premisele unei productii memorabile. Si intr-adevar, filmul nu dezamageste.

Filmat vara dar si iarna, in conditii dure, Sayuri Yoshinaga a indurat nu doar vantul aspru si temperaturile sub zero grade, ci si a intrat in apa rece a oceanului si s-a catarat pe un turn inalt, fara a apela la dubluri sau efecte speciale. Pentru un actor la 66 de ani nu e chiar un lucru usor. Personajul ei, Haru Kawashima, se aseamana mult cu actrita, acesta exemplificand calitatile ce au facut-o atat de admirata si placuta pe actrita. Fosta profesoara, aceasta se vede nevoita sa se intoarca inapoi in trecut, rascolind amintiri vii, niciodata uitate, doar adanc ingropate in sufletul ei greu incercat. Prin intermediul spuselor fiecarui fost elev cu care se intalneste, treptat se contureaza portretul lui Nobuto, elevul acuzat de crima si cautat de politie. Personajul Nobuto lipseste cu desavarsire, apare doar in ipostaza de elev innocent, adica o cu totul alta persoana decat cea care se presupune ca a ajuns in prezent. Fiecare fost coleg stie cate ceva despre Nobu, despre viata lui grea de orfan, despre sacrificiile facute pentru a-si gasi un rost in viata. Cu atat mai mare e mirarea tuturor ca acesta ar fi ucis o persoana cu cat toti isi amintesc de el ca o persoana simpla si onesta, muncitoare, ce si-a gasit proprul drum ca alpinist utilitar si care chiar urma sa se casatoreasca, deci sa-si intemeieze o familie de care in copilaria lui nu a avut parte. Si asta in ciuda tuturor discriminarilor de care a avut parte (ca balbait, ca orfan, ca individ periferizat de societate). La fel de interesant e cum fiecare fost elev cu care profesoara se reintalneste dupa 20 de ani e marcat de un sentiment de vinovatie pentru ce s-a intamplat la un gratar, in urma cu 20 de ani. Cu totii isi recunosc, ca adulti, vina legata de tragicul eveniment petrecut atunci, ceea ce le subliniaza caracterul de persoane cu verticalitate, mature, ce au ajuns sa se inteleaga pe sine si greselile comise in trecut, fie ele si in indepartata copilarie. Acestia au ramas marcati de faptul ca din cauza lor, direct sau indirect, o viata s-a pierdut. Reintanirea cu profesoara lor si destainuirea sincera a fiecaruia reprezinta o eliberare de povara ascunsa in suflet decenii la rand. In definitiv, profesoara lor le schimbase pentru totdeauna viata, devenind o a doua mama pentru ei, iar pentru unii un veritabil parinte cald si iubitor, mereu deschis sa le asculte si sa le inteleaga micile dileme ale vietii si varstei.

Profesoara procedeaza asemeni unui fin psiholog. E mereu pasiva, atat in trecut cat si in prezent, asculta tacuta marturia fiecaruia si incearca sa analizeze, punand cap la cap tot ce afla, care e motivul transformarii radicale a elevului ei Nobu. Desi aparent pare pierduta, nu ezita sa traverseze tot Hokkaido-ul in plina iarna geroasa cu geanta de voiaj trasa dupa ea, plina de hotarare sa afle adevarul. Pe parcurs, nu doar afla parerea fiecaruia dintre elevii ei despre tragicul eveniment din trecut si despre Nobu, dar se devoaleaza si crampeie din viata personala a profesoarei, despre care, mai mult sau mai putin surprinzator, aflam ca este la fel de mult vinovata pentru cele intamplate cu 20 de ani in urma pe cat sunt elevii ei. De fapt, aceasta isi face, pe langa propria investigatie legata de Nobu, si propriul proces de constiinta, autoanalizandu-se in oglinda propriei vieti. Imaginile placide, de o rara frumusete artistica, transmit mai mult decat toate dialogurile. Cerul cenusiu, zapada viscolita, pescarusii rotindu-se la malul marii reci fara stare, toate ne transmit un sentiment de raceala, de greutate, de povara, pe care fiecare personaj il poarta cu sine. Atmosfera tensionata se simte in fiecare cadru, iar intriga te tine lipit de film, intregul mister fiind dezlegat, nu fara surprize, abia la sfarsit. Un film extrem de bine realizat, solid construit si perfect interpretat, pe care in mod sigur nu-l veti uita prea curand.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: vineri 2 octombrie 2015

Partea a doua a povestii lui John Woo, „The Crossing – Part II” s-a lansat in aceasta vara in China, fiind mult-asteptata de cei ce au indragit povestea plasata in China primilor ani postbelici. Cum era de asteptat, deoarece filmarile la aceasta productie au fost lungi si au durat aproape un an de zile, fiind realizate intre iulie 2013-august 2014, producatorul a decis lansarea a doua filme in loc de unul, povestea fiind una vasta, intinsa pe durata mai multor ani consecutivi. Acest lucru nu a putut decat sa ii convina de minune lui John Woo, ce a putut dilata povestea si, totodata, surprinde mult mai multe detalii si fire secundare in firul principal. In continuarea primei parti, aceeasi echipa de actori ne delecteaza cu interoretarea perfecta a unor roluri deloc usoare, intr-un decor cenusiu al unei Chine macinate de razboiul dintre nationalisti si comunisti, ce a produs atatea drame pe parcursul sau. Song Hye-kyo si Huang Xiaoming, Takeshi Kaneshiro si Masami Nagasawa, Zhang Ziyi si Tong Dawei isi continua aventura permutandu-se intre Shanghai si Taiwan, intr-o poveste in care soarta se joaca cu fiecare dintre ei, punandu-i in cele mai cinice situatii cu putinta. Acelasi profesionist desavarsit, Zhao Fei, e director de imagine, in timp ce coloana sonora e asigurata de acelasi maestru Taro Iwashiro. Filmul e produs de Terence Chang, prietenul de decenii al lui John Woo, filmul insusi fiind realizat de marea familie de prieteni a lui John Woo, atat actori cat si staff, cu care a colaborat si la alte productii anterioare de succes. Cu un buget de 48,6 milioane de dolari pentru ambele parti, prima parte s-a comportat la nivelul asteptarilor, cu 32,3 milioane de dolari incasari. Partea a doua a strans 21 de milioane de dolari in 3 saptamani, ceea ce inseamna ca filmul a adus profit, cum era de asteptat de la inceput.

Anumiti critici de film de prin partile apusene nu au fost prea atisfacuti e continuarea povestii din „The Crossing”, dar acest lucru e perfect firesc in conditiile in care ritmul in care e spusa povestea e unul foarte lent, pigmentat cu foarte mult romantism. Vocea naratorului, care se schimba in functie de context de la un personaj la altul, e foarte prezenta, amplificand caracterul epic al realizarii. In ce priveste nemultumirea unora, ea e perfect justificata deoarece producatorii au stiut sa dea promovarii filmului exact ceea ce publicul occidental s-ar fi asteptat: anume spectacol si pop-corn. Daca urmariti trailerul, jumatate din el prezinta secvente din timpul catastrofei maritime din 1949, insa in realitate, doar ultimele 30 de minute din „The Crossing – Part II” (deci din totalul ambelor parti de peste 4 ore, doar 3o de minute !) prezinta – cu mult mai putine efecte speciale decat n-a obisnuit de exemplu „Titanic”, tragedia petrecuta. Asta denota faptul ca echipa de la promovare a incercat sa atraga publicul in salile de cinema exact cu ceea ce publicul s-ar fi asteptat sa vada intr-o proportie mai mare din film: efecte speciale spectaculoase, si, pana la urma, o poveste similara cu cea din „Ttitanic”. Normal ca atunci cand te pregatesti sa vezi un „Titanic” made in China si constati ca ai parte de romantism si melodrama lenta in cea mai mare parte a filmului, esti dezamagit. Sau poate putin suparat ca cineva care a facut trailerul a reusit sa te duca de nas. Iar de aici pana la a folosi cuvinte ascutite si poate nemeritate la adresa acestei superbe realizari, pentru a crea curente de opnie, e un simplu pas. Doar ca cei care au indragit prima parte a productiei, cu siguranta vor fi la fel de incantati si dupa vizionarea celei de-a doua parti, indiferent de ce ar spune „formatorii de opinie din Occident”, probabil satuli si ei de atatea efecte speciale de la popcornul american pe care-l servesc de dimineata pana seara, ca asa e cand ai industrie de film superdezvoltata, esti ocupat 24 din 24 de ore.

Lasand la o parte parerile nemultumitilor, trebuie spus ca partea a doua a filmului insista asupra dramei Taiwanului din anii de dupa ocupatia japoneza, dar si a celor prinsi fara voia lor in razboiul ideologic de atunci. Vanatoarea de comunisti a dus la o adevarata psihoza in Taiwan, soldata cu executarea a mii de oameni nevinovati, iar insasi familia lui Zekun, revenit in Taiwan, e afectata de aceasta realitate trista a acelor timpuri tulburi. John Woo exploreaza cu sensibilitate aceasta trauma nationala, oferindu-ne o perspectiva realista si cruda asupra terorii acelor vremuri, un chip trist al dezumanizarii in numele ideologiei. Pe de alta parte, aceasta psihoza e intr-un fel de inteles, practic Taiwanul devenind ultimul bastion nationalist, iar infiltrarea de comunisti pe insula ar fi putut fi dezastruoasa pentru nationalistii lui Chiang Kai-shek si viitorul lor. Dincolo de aceste realitati, care in prima parte sunt vag zugravite, e remarcabil modul in care John Woo reuseste sa duca atatea fire epice mai departe, in paralel, fara a deranja spectatorul, ce e tinut mereu in priza, curios ce se mai intampla cu fiecare personaj. E ca si cum ai avea in mana o telecomanda si ai fce turul canalelor tv, tragand cu ochiul la viata fiecaruia si revenind la acelasi personaj cateva cadre mai tarziu. Din punctul de vedere al montajului, totul este perfect. Cat despre imagini, sunt adevarate opere de arta, aproape niste tablouri impresioniste cu multe umbr si pete de culoare cenusii si sterse, intocmai ca acele vremuri.

O intrebare fireasca pe care ti-o pui inca din prima parte e de ce povestea insista pe mai multe personaje care aparent nu au nici o legatura intre ele. Acestea se perinda intre Shanghai si Taiwan, trec unele pe langa altele, nu interactioneaza sau daca o fac, o fac la nivel formal, fara a se atasa neaparat unele de altele. Toate au impresia, la un moment dat, ca s-au mai vazut undeva, dar nu stiu unde si mai ales cand. Toate aceste piese ale puzzle-ului au logica lor, iar pe masura ce ne apropiem de tragicul sfarsit, intelegem rabdarea lui John Woo de a duce cu atata talent si daruire fiecare poveste de viata pana in acel punct terminus, unde fiecare isi implineste soarta pentru care a fost menit. Desi trailerul acestei parti a doua a povestii insista mult pe tragedia asemanatoare „Titanicului” traita si de chinezi (cu deosebirea ca vaporul in discutie nu era unul exclusivist), nu ar trebui sa etichetam filmul prin prisma acestui nefericit eveniment. Iar acest lucru nu l-a dorit nici John Woo, anume ca peste ani, filmul sau sa fie etichetat drept „Titanicul chinezilor” sau „Titanicul chinezesc”. Dovada acestei dorinte e insusi titlul celor doua parti, „The Crossing”; probabil daca voia sa reflecte tragedia din 1949, John Woo si-ar fi numit filmul „Taiping”. Si e bine ca nu a facut-o, fiind perfect constient ca un film precum „Titanic”, in varianta chinezeasca, ar fi trebuit sa aiba un buget de cel putin 5 ori mai mare ca cel pe care l-a avut la dispozitie, adica macar cat al „Titanicului” (200 milioane de dolari). Oricat o fi China de puternica sub aspect financiar, industria chineza de film nu a ajuns inca sa arunce pe fereastra cu asemenea sume cum isi permit americanii. Dar asta nu inseamna ca o cinematografie nu poate realiza productii minunate si memorabile cum e acest „The Crossing” cu mult mai putini bani. In definitiv, americanii nu pot fura nici istoria, nici talentul, nici specificul asiatic, oricate imitatii ieftine ar face la Hollywood, caricaturi de filme de arte martiale sau remake-uri de proasta calitate vandute sub un ambalaj nou si spectaculos. Felicitari lui John Woo pentru aceasta realizare deosebita, plina de sensibilitate, romantism si dramatism, si „Thank you, America” pentru ca ai cizelat un asemenea regizor talentat care isi rasplateste acum din plin concetatenii, aducand venituri importante industriei chineze de film. Jos palaria, Mr. John Woo, pentru aceasta realizare grandioasa !

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 27 septembrie 2015

Cunoscutul regizor coreean Kim Tae-kyun (First Kiss, A Millionaire’s First Love, Crossing, Innocent Thing) a fost alesul producatorilor chinezi pentru a regiza comedia romantica “Bad Sister”. Acesta nu face decat sa confirme exodul actorilor si regizorilor coreeni spre China, in cautarea succesului financiar si, de ce nu, a celebritatii, cunoscut fiind uriasul potential oferit in momentul de fata de China atat sub aspectul castigurilor financiare in industrie, cat mai ales al popularitatii. Cum se putea altfel, din distributie fac parte o serie de actori sau cantareti coreeni cunoscuti, din care de departe se distinge Ji Jin-hee. Cunoscut in special din rolurile din seriale (Jewel in the Palace, Dong Yi, The Great Seer, One Warm Word), actorul de 42 de ani revine pe marele ecran la 2 ani distanta dupa ultimul rol, din “Love Fiction”. Si nu, nu este o prezenta de decor pentru a asigura doar succesul filmului, ci chiar vorbeste chineza intr-o partitura comico-romantica in care reuseste sa pastreze o anumita sobrietate si decenta, ce l-a caracterizat mereu in rolurile interpretate. Partenera lui e simpatica actrita taiwaneza Ivy Chen , cu 10 ani mai tanara, ce e adorabila in rolul surorii rele ce pune mereu bete in roate de dragul astrologiei. Al doilea cuplu e format din mai tinerii Hyelim, cunoscuta membra a formatiei Wonder Girls (23 de ani) si atragatorul Cheney Chen (25 de ani), cunoscut din seria de filme Tiny Times. Intr-un rol de cateva minute il vom revedea si pe Park Sang-myeon in rol de politist, pe care ni-l amintim din “Shoot for the Stars”. Desi s-a dorit o lovitura de box-office, lansat fiind strategic la sfarsitul lui noiembrie 2014, “Bad Sister” nu a reusit sa stranga decat 1,4 milioane de dolari la box-office, in ciuda faptului ca este o comedie romantica foarte reusita. Probabil introducerea elementelor dramatice pe parcurs a scazut din intensitatea comicului, lucru deranjant pentru cel ce merge la o comedie sa rada de la inceput pana la sfarsit, insa si momentele dramatice au scos in evidenta talentul actorilor, de la cei tineri pana la cei din alta generatie, deci nimeni nu a iesit pe minus la finalul vizionarii.

Comediile romantice chinezesti au evoluat mult in ultimul timp, punand accentul pe un scenariu mult mai solid si introducand elemente dramatice pe parcursul povestii, ce le mentin realiste, fapt ce alunga senzatia de superficialitate pe care o simteai cand urmareai o asemenea productie acum 5-10 ani. In plus, acestea incearca sa fie cat de cat originale, sa nu imite prea mult si sa renunte la cliseele specifice genului, astfel ca se simte aer proaspat in domeniu si o schimbare evidenta de abordare, fie prin cooptarea la carma lor a unor regizori coreeni sau chinezi consacrati, fie prin promovarea unei generatii de regizori tineri, cu o alta viziune decat generatia de acum 10-15 ani. Toate aceste lucruri se vad si se simt in produsul final, mult mai atragator si ofertant, cu sanse reale de a iesi cu succes pe piata internationala. “Bad Sister” e un cocktail de comedie, romantism si drama, fiecare gen luandu-si partea intr-o mai mica sau mai mare masura. Ritmul povestii este bun, mereu intervine ceva nou sau neprevazut care starneste curiozitatea si hohote de ras, tinand viu interesul spectatorului pentru continuare. Nota comica se mentine pe toata durata filmului, in timp ce romantismul si drama isi fac aparitia treptat, ca o consecinta fireasca a schimbarilor din viata personajelor, pentru ca asa e viata, cu bune si cu rele, cu momente fericite sau cu momente mai triste. Ivy Chen in rolul personajului Shanshan e cuceritoare. Mimica si gesturile actritei intretin atmosfera, in preajma ei fiind prezenta mereu buna dispozitie. Ji Jin-hee e sarmant si la fel de atragator la 41 de ani (la data filmarilor) ca la 20 de ani, aratandu-si atat cele 6 patratele cat si latura romantica de cuceritor, scena dansului pe ritmurile lui “Somewhere Over the Rainbow” cu el imbracat la patru ace fiind memorabila. Atmosfera e placuta, diferentele de limba si cultura sunt usor depasite (practic actiunea filmului se desfasoara in Busan, si, in ciuda acestui fapt, destul de rar auzim limba coreeana pe fundal), iar buna dispozitie e mereu prezenta. “Bad Sister” ramane o propunere placuta pentru o seara de duminica in familie, pentru toti indragostitii, indiferent de semnul zodiacal…

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: vineri 25 septembrie 2015

“Murder on D Street” ne prilejuieste reintalnirea cu Rampo Edogawa, prin intermediul uneia din cele mai cunoscute nuvele ale sale, “The Case of the Murder on D. Hill”, publicata in ianuarie 1925. In regia noncomformistului Akio Jissoji, filmul adapteaza povestea nuvelei lui Edogawa si ne poarta in timp in anii ’20, in lumea detectivului Kogoro Akechi, poate cel mai cunoscut detectiv al literaturii japoneze. De aceasta data, Edogawa ne propune spre elucidare misterul unei crime din lumea artei, sau mai bine zis a falsificatorilor de arta, in care banii si mai ales obsesia pentru frumos si unic poate impinge pana la cele mai oribile acte. Kyusaku Shimada il interpreteaza pentru a doua oara in cariera pe Kogoro Akechi, dupa rolul din 1992 din “A Watcher in the Attic”, o alta ecranizare celebra dupa Edogawa, in timp ce actrita Yumi Yoshiyuki, o cunoscuta actrita de filme erotice, premiata cu nu mai putin de 7 premii “Pink Grand Prix” (festival anual dedicat filmelor erotice, in Japonia) a castigat singurul premiu al unui festival de renume din cariera, anume prenmiul pentru Cel mai bun rol secundar la Yokohama, aceasta interpretand in film rolul unei negustoare de falsuri cu un trecut dubios, ce cade victima intr-o crima misterioasa. “Murder on D Street” nu este un film erotic, cu toate ca contine unele scene ce pot fi calificate cel mult indecente, fiind o perfecta incursiune in universul lui Edogawa, straniu, misterios si… atat de ademenitor.

“Murder on D Street”, ca realizare, e o productie tipica lui Akio Jissoji. Exista doua elemente definitorii ale filmelor acestuia, pentru cei ce nu au vazut nimic din opera cunoscutului regizor. Una e coloana sonora, dominata mai tot timpul de sunetul grav al unui violoncel, care pe parcurs devine straniu, suferind modificari ce exploateaza ambele extreme ale unu sunet. Aceasta inovatie in materie de coloana sonora ii caracterizeaza mai toate filmele, dandu-le un aer straniu, de mister mereu neelucidat. La fel se intampla si aici, ai impresia ca acest fundal sonor care te insoteste pe aproape toata durata filmului te poarta intr-o lume distorsionata (intocmai precum sunetele), pentru ca la final, cand misterul e elucidat, ca si cum te-ai uita intr-o oglinda ce te deformeaza, brusc sa ajungi in fata unei oglinzi normale, iar sunetele redevin armonioase si placute. Al doilea element tipic lui Jissoji sunt cadrele filmate din unghiuri de sus, dintr-un colt al incaperii. Ele iti dau senzatia unei imagini distorsionate a unei incaperi, pe cand, de fapt, ele prezinta doar o alta perspectiva, mai bizara, din care pot fi analizate imaginile redate. Acest joc al distorsiunii sunetelor si imaginilor da amploare misterului in sine al povestii, rezultat din comportamentul bizar al tanarului falsificator Fukia. Acesta este singurul element uman de explorat in decorul noir al anilor ’20 de pe strada D., celelalte personaje ce graviteaz ain jurul lui fiind inexpresive. Fukia nu e doar un simplu falsificator, ci prin dedublarea sa nu face decat sa caute, sa isi exploreze propria identitate artistica, insusindu-si viziunea pictorului prin ochii caruia incearca sa vada lucrurile. Nici banii, nici elogiile, nici macar faima nu se compara cu satisfactia gasirii acestei identitati. Si, cum altcumva, o minte atat de stralucita nu putea fi rapusa decat de o alta minte, si mai stralucita, cea a detectivului Kogoro Akechi. Plictisit de munca sa, acesta duce o viata dezordonata ce-l face sa se simta inutil. Fara a avea grija platii chiriei odaii unde isi duce traiul, se vede “executat silit” de proprietareasa, care ii confisca o parte din cartile ce le detine, fara ca acest lucru sa-l poata scoate din starea de indiferenta. Cazul crimei de pe strada D ii readuce, parca, energia necesara pentru a merge mai departe, punandu-i in functiune rotitele ruginite ale mintii. Din pacate nu avem de-a face cu un joc psihologic intre cele doua genii, filmul urmand linia clasica a deductibilitatii, specifica romanelor politiste de mister din perioada interbelica. Subiectul putea fi mult mai elaborat, cele 90 de minute ale filmului dand impresia unui galop de sanatate, fara a lasa prea mult timp spectatorului sa se acomodeze cu atmosfera, personajele si misterul povestii. In schimb, din punct de vedere vizual si acustic, “Murder on D Street” e un adevarat spectacol, ale carui limite se opresc la hotarul cu filmul de arta.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Page 17 of 51

sus

The Cat Funeral (2015) – analiza unei relaţii de cuplu într-o cãlãtorie neaşteptatã de o zi

Time to Love (2015) – Ivy Chen descoperã cãlãtoria în timp ca pretext al iubirii

Forget Me Not (2015) – iubirea, între amintire şi uitare

Assassination (2015) – un succes de box-office foarte aşteptat, ce nu se dezminte

The Chronicles of Evil (2015) – o tentativã reuşitã de resuscitare a filmului poliţist coreean

Go, Masao ! (2012) – emoţionanta poveste realã a labradorului Masao, vedeta unui show tv canin japonez foarte popular

How To Steal A Dog ? (2014) – o ecranizare coreeanã de familie dupã o nuvelã… americanã

The Third Way of Love (2015) – calea aleasã de Song Seung-heon şi Liu Yifei, pe peliculã şi dincolo de ea

The Honey Enemy (2015) – Kwon Sang-woo şi Kitty Zhang parteneri de ocazie, la bine şi la rãu !

Baby Alone (2002) – trei (3) tãtici de ocazie, o (1) fetiţã şi o mulţime (∞) de încurcãturi…

Ballet in the Flames of War (2015) – Nikita Mikhalkov la timona unei coproducţii ruso-chineze de rãzboi inedite

Boys Over Flowers (Hana Yori Dango) (1995) – prima ecranizare a celebrei manga ce a înnebunit Asia

Wild City (2015) – tentaţia banului în sãlbãticia junglei de asfalt

The Assassin (2015) – primul wu-xia al cunoscutului Hou Hsiao-hsien, premiat la Cannes !

A Tale of Three Cities (2015) – o dramã de epocã inspiratã din viaţa pãrinţilor lui Jackie Chan

Shoot Me in the Heart (2014) – Lee Min-ki şi Yeo Jin-goo într-o comedie dramaticã dinamicã

A Chorus of Angels (2012) – o cãlãtorie memorabilã în cãutarea şi pentru regãsirea trecutului

The Crossing Part II (2015) – continuarea minunatei producţii de epocã a lui John Woo

Bad Sister (2014) – Ji Jin-hee şi Ivy Chen fac pact cu stelele în cãutarea iubirii

Murder on D Street (1998) – o nouã incursiune în lumea distorsionatã a lui Rampo Edogawa