DIVERSE

Zinnia Flower (2015) – o meditaţie lucidã despre sensul vieţii şi despre regãsirea proprie

Publicat: duminică 26 august 2018

Filmul regizorului taiwanez Tom Lin Shu-yu, “Zinnia Flower” (2015) continua linia anterioarelor productii ale acestuia inspirate din experiente personale. De aceasta data, acesta exprima amarul sentiment de mahnire care l-a cuprins in 2012 odata cu pierderea sotiei sale. Filmul este, asadar, o drama sfasietoare care se fereste de cliseele elegiace, dar care nu ezita sa puna punctul pe i cand vine vorba de redarea durerii si suferintei personajelor principale. Acestea sunt interpretate de cunoscuta actrita Karena Lam si de Stone. Nascuta in Vancouver, actrita si cantareata taiwanezo-canadiana Karena Lam (37 de ani la data filmarilor), cunoscuta din filme precum “The Floating Landscape”, “Claustrophobia” sau “July Rhapsody”, a castigat cu acest rol premiul “Golden Horse” pentru Cea mai buna actrita intr-un rol principal. A fost apogeul carierei sale in lumea filmului, inceputa in 2002, devenind totodata si singura actrita din toate timpurile care a castigat 3 premii “Golden Horse” (celelalte doua le-a castigat pentru Cea mai buna actrita in rol secundar si Cea mai buna actrita debutanta). Precedentul record a fost detinut de cunoscuta Joan Chen, prima persoana ce a castigat 2 premii “Golden Horse”, pentru regie si rol principal. Asadar, cu acest rol, Karena Lam a intrat in istoria cinematografiei taiwaneze, in total filmul castigand 3 premii si avand 6 nominalizari. Tema muzicala a filmului apartine trupei “indie” taiwaneze Sodagreen.

Viata a doua cupluri este iremediabil distrusa de un tragic accident de circulatie. Chang Yuwei (Stone) a fost langa sotia sa Chen, cand un carambol s-a produs pe o autostrada din Taipei si a surprins mai multe masini. Durerea lui Chang Yuwei e cu atat mai mare cu cat odata cu sotia lui, isi pierde si copilul pe care cuplul urma sa-l aiba. Acesta il considera principalul vinovat de tragedie pe soferul camionului ce se afla in fata lui, Lee Jen-Yo, care a franat brusc, astfel ca intentioneaza sa-l dea in judecata. Insa spre stupoarea sa afla ca si acesta a decedat. Jen-Yo a lasat-o in urma pe Lin Shin-Ming (Karena Lam), cea cu care in scurt timp urma sa se casatoreasca. Pentru Shin-Ming si Chang Yuwei, viata isi pierde orice inteles, pretutindeni in jurul lor regasind doar tristete in absenta partenerilor lor. Amandoi incearca sa se refugieze in credinta, urmand ritualul buddhist al celor 100 de zile, cad in patima alcoolului, a pacatelor trupesti sau chiar in pacatul unei tentative de sinucidere, cautand o cale de a-si alina durerea. Drumurile lor se intersecteaza intamplator, fara a sti vreunul despre suferinta celuilalt, ramanand niste straini familiari uniti de un singur lucru: o fiinta draga pe care un accident la fel de familiar le-a luat-o de langa sufletul lor… Pot regasi acestia sensul vietii ?

“Zinnia Flower” este o drama ce impresioneaza prin realismul redarii trairilor celor doi protagonisti, un el si o ea carora soarta le-a harazit o viata fericita alaturi de perechea lor, dar al caror traseu in viata este deturnat de un neasteptat accident de circulatie. El – Chang Yuwei, interpretat de Stone, chitaristul trupei rock Mayday – urma sa devina curand tata, insa intr-o clipa de neatentie isi pierde si sotia, si copilul, si e la un pas sa-si piarda si propria viata. Doborat de mahnire, intrebandu-se care e motivul pentru care a mai ramas in viata, Yuwei cade in patima alcoolului, rabufnind impotriva tuturor. Vede in consolarile celor din jur doar falsitate si indiferenta, se revolta impotriva lui Dumnezeu (sotia lui fiind crestina practicanta) si incearca sa-si regaseasca linistea interioara rugandu-se lui Buddha si urmand ritualul celor 100 de zile, in care se spune ca sufletul rataceste in drumul despartirii de aceasta lume. Ming – interpretata excelent de Karena Lam – urma sa se casatoreasca cu logodnicul ei, Jen-Yo, cel care a provocat accidentul franand brusc, si care si-a pierdut si el viata. Si ea e un suflet chinuit de suferinta, dar, contrar lui Yuwei, interiorizeaza toata mahnirea, incercand sa dea de inteles celor din jur ca face fata cu bine tragicei situatii. Aflata in deriva, si ea cauta sa urmeze ritualul celor 100 de zile pentru a-i asigura logodnicului ei o plecare impacata spre o noua viata, in vederea unei reincarnari fericite, dar dincolo de aceasta palida consolare incearca sa gaseasca ancorele care sa o motiveze sa mearga mai departe. Sora ei incearca sa o readuca la o viata normala, dar Ming se eschiveaza elegant, fara a da de inteles ca trece printr-un chin. Incearca sa-si continue viata ca si cum logodnicul ei ar fi fost in continuare alaturi de ea, insa nu face decat sa se hraneasca cu iluzii, accentuandu-si durerea si desertaciunea din suflet. Filmul insista pe cele doua personaje, surprinse in fiecare clipa din cele 100 de zile de doliu. Cei doi se intalnesc intamplator la ritualul buddhist de la un templu, fara a sti ceva vreunul despre suferinta celuilalt (oare cum s–ar fi comportat impulsivul Yuwei fata de Ming daca ar fi stiu ca o are in fata pe viitoarea sotie a celui ce a luat viata sotiei si copilului lui nenascut ?), iar povestea se sfarseste la capatul celor 100 de zile, cand se spune ca sufletul defunctului s-a reincarnat si ca din acel moment nu mai ai voie sa il jelesti. De altfel, titlul filmului – care aparent nu are nici o legatura cu povestea, exceptand faptul ca la inceput vedem o floare de zinnia artificiala la bordul masinii accidentate miscandu-se mecanic in deriva – este o metafora ce face trimitere la faptul ca se spune ca floarea de zinnia e inflorita timp de 100 de zile. De aici similitudinea cu cele 100 de zile ale ritualului buddhist al jelirii defunctului. Treptat, cei doi protagonisti ajung sa constientizeze ca nu sunt singuri in suferinta lor, si ca, de fapt, oricat de tristi ar fi, viata trebuie sa mearga mai departe cladita exact pe acele lucruri lasate de cei ce nu mai sunt, celorlalti. Yuwei va realiza ca sotia lui, profesoara de pian, a avut elevi care au indragit-o si au preluat ceva din invataturile ei, in timp ce Ming va prelua retetele culinare ale logodnicului ei si benzile desenate prin care acesta a facut atat de multa lume sa zambeasca. Redescoperind aceasta latura umana a celor pe care i-au iubit, vor dobandi senzatia ca acestia continua sa traiasca mai departe prin intermediul celor ce le-au preluat ceva din fiinta si invataturile lor. Si chiar daca finalul nu este unul prea optimist, el ne arata ca regizorul este un fin psiholog si analist al trairilor sufletului uman. Un film despre doua suflete chinuite si ratacite in tumultul post-traumatic al unui tragic accident, un film despre readaptarea la viata de dupa trauma, despre regasirea sensului vietii si a tot ce s-a pierdut din ea, prin lucrurile frumoase ramase in urma celor dragi. Una din cele mai sensibile, coerente si realiste drame taiwaneze realizate vreodata, “Zinnia Flower” ne ofera o meditatie lucida asupra sensului vietii atunci cand pierzi pe cineva drag.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Moon Lovers: Scarlet Heart Ryeo (2016) – un serial coreean de inspiraţie chinezeascã

Publicat: miercuri 22 august 2018

In septembrie 2011 incepea difuzarea la postul de televiziune Hunan din China serialul “Scarlet Heart”, avand in rolurile principale pe Liu Shi Shi si Nicky Wu. Ecranizarea dupa romanul “Bu Bu Jing Xin” scris de Tong Hua avea sa se bucure de un succes fulminant, serialul de 35 de episoade obtinand o multime de premii si aprecierea a milioane de fani. “Moon Lovers: Scarlet Heart Ryeo” este o readaptare coreeana al serialului chinezesc, avand 20 de episoade, difuzate de postul de televiziune SBS in premiera in Coreea. Filmarile au inceput in ianuarie 2016 si s-au terminat in iunie, astfel ca la data lansarii in luna august 2016 simultan in Coreea, China, Japonia si Hong Kong, drama era filmata integral. In ciuda distributiei care a beneficiat de o multime de actori aratosi, tineri si atletici, a unui buget mai mult decat generos (13 milioane dolari), a unei publicitati masive si agresive, serialul a avut un rating modest (7,59%), asta datorita in mare parte “nenorocului” de a se fi nimerit pe acelasi interval orar cu” Moonlight Drawn by Cloud” difuzat de postul concurrent KBS2, care a inregistrat un rating net superior (18,3%). Cu toate acestea, serialul a fost apreciat prin premiile cu care au fost rasplatiti actorii pentru prestatia lor (Kang Ha-neul, Lee Joon-ki, IU, etc.) dar si prin dorinta fanilor, care au deschis o multime de petitii cerand o continuare a povestii.

Go Ha-jin este o tanara coplesita de necazurile care s-au abatut asupra ei: ramasa cu o groaza de datorii de pe urma iubitului ei care o parasise pentru o alta femeie, fugarita si amenintata de cei pe care iubitul ei ii inselase, nu-si doreste altceva decat sa doarma, asa, vreo mie de ani. Cum asa ceva este putin probabil, isi plange de mila in compania unei sticle cu alcool, privind raul ce curgea la picioarele ei. Este trezita din contemplatie de un copil care cade in apa si, din instinct, sare dupa el si-l salveaza, moment in care incepe o eclipsa totala de soare si simte cum o forta misterioasa o trage spre adancurile intunecate ale apei. Iese la suprafata si dupa primele clipe de confuzie, cand crede ca a murit si se afla in “viata de apoi”, descopera cu stupoare ca este in corpul unei adolescente pe care o cheama Hae Soo, ca face parte dintr-o familie aristocrata, are o sora casatorita cu un print si ca tocmai a nimerit in regatul Goryeo din timpul domniei regelui Taejo. De aici incep o serie de intamplari in care va fi eroina principala, va fi implicata fara voia ei in lupta pentru tron care se da intre fii regelui, se va indragosti de unul din printi, care va pune insa interesele politice si de familie mai presus de iubirea ei, isi va vindeca inima ranita cu sprijinul altui suflet suferind, cucerind in schimb faima de a fi venit din alta lume dar si prietenia neconditionata a catorva printi din familia regala. Va reusi ea sa poata parasi lumea cruda si dura in care se simtea ingradita si devastata de intrigile tesute in jurul ei?

Go Ha-jin (Hae Soo) este interpretata de IU (pe numele adevarat Lee Ji–eun, o actrita–cantareata care a debutat in 2011 in serialul Dream High, continuand cu Bel Ami (2013) si Producer in 2015). Aceasta este o tanara adanc ranita de cel in care avea atat de multa incredere. Cand se trezeste in alta lume si in alta epoca, incearca sa se adapteze din mers la moravurile lumii in care aterizase, aparitia ei si comportamentul supect si confuz fiind pus pe seama unei amnezii. Este gazduita in casa surorii ei, o fiinta blanda si educata care este casatorita cu cel de-al 8-lea print, Wang Wook. Traind in aceeasi casa, cei doi descopera ca au sentimente unul pentru altul, dar ascund totul de cei din jur. Firea ei vesela, deschisa si sincera il cucereste pe cumnatul ei, care ar fi vrut ca ea sa-i devina sotie, dar totul se naruie din cauza ambitiilor, orgoliilor si a lacomiei. Adanc ranita, isi doreste cu ardoare eliberarea din lumea in care se simtea prizoniera si constransa, si unde trebuia sa-si calculeze cu atentie fiecare pas nestiind din care parte vine pericolul. Face fata tot mai greu intrigilor si rautatii de la palat, un loc pe care il gaseste extrem de periculos si unde nu ar fi vrut sa mai traiasca. Stiind mersul istoriei, ar fi vrut sa ia atitudine si sa-i avertizeze pe cei aflati in pericol, dar isi da seama ca acest lucru ar fi schimbat istoria si nu voia s-o faca, asa ca se multumeste sa “ajusteze” pe ici pe colo intamplarile cunoscute din istorie sau sa asiste –martor neputincios – la intamplarile pe care le stia din carti. Cu sanatatea subrezita de stresul si durerea la care fusese supusa, primeste alta lovitura din partea celui care ii alinase sufletul ranit si care ii promisese ca nu o va parasi niciodata – cel de-al 4-lea print, regele drag sufletului ei.

Al 4-lea print Wang-So, Regele Gwangjong (Lee Joon-ki – Iljimae, Time Between Dog and Wolf, Criminal Minds, etc.) a fost in copilarie obiect de santaj intre parintii sai, ramanand cu cicatrici sufletesti si fizice pentru toata viata. Este “adoptat” (de fapt tinut prizonier) de o familie care face parte dintr-un trib ce trebuia tinut sub control, care ii ofera o educatie dura si cruda, fapt ce face din el un caracter salbatic si nesupus. Nedorit si alungat din propria familie, chinuit de cea adoptiva, pe seama lui se spun fel de fel de povesti, toate inspaimantatoare. La aparitia lui, imbracat in negru cu o masca permanenta care ii acopera cicatricea ingrozitoare de pe fata, toata lumea se ascunde, de frica. In sufletul lui plange insa durerea de a nu fi iubit de mama, si tanjeste dupa un prieten in care sa aiba incredere si pe care se poate baza. Cum la palat acest lucru este aproape imposibil, isi doreste ca nimeni sa nu mai poata sa ii faca rau, iar acest lucru nu este posibil decat daca va deveni rege. Hae-soo va deveni prietenul pe care se poate sprijini, pe care o iubeste din adancul sufletului si care ii va fi reazem in momentele cele mai grele. Ea va fi balsamul care ii va obloji ranile, iar el o va rasplati cu multa durere si neincredere pe care le va regreta amarnic si mult prea tarziu, lasandu-i sufletul golit si singur.

Al 8-lea print, Wang-wook (Kang Ha-neul –Misaeng, Angel Eyes, The Heirs, etc.) este printul care va deveni mai tarziu regele Daejong. Face o casatorie de convenienta cu sora lui Hae-soo, pe care o respecta si o ocroteste. Traind sub acelasi acoperis cu Hae-soo, este uimit si intrigat de comportamentul ei “venit din alta lume”, dar si amuzat de actiunile ei. Se ataseaza de ea, isi scriu poezii si-si trimit scrisori, iar sotia lui, aflata in suferinta, le da acceptul sa se casatoreasca. Dar lacomia, politica, santajul si dorinta de a stapani pe ceilalti ii pun familia in actiune, caci prin el, care este vazut un om integru si capabil, si ei pot sa aiba partea lor de glorie si putere. Asa ca el renunta pur si simplu la visurile construite impreuna si o indeparteaza, caci interesele familiei sunt mai importante decat fericirea lui. O va regreta toata viata si nu-si va ierta durerea pe care i-a provocat-o si care i-a declansat boala.

Viata si destinul celorlalti printi, lupta pe care o poarta cu atata inversunare si ce va ramane, in final, din toate ambitiile si dorintele lor, toate le veti afla din cele 20 de episoade ale serialului incadrat in genul istoric-time-travel, care a beneficiat de scenariul scris de Jo Yoon-young (Cinderella Man, Save the Last Dance for Me, etc.) avandu-l ca regizor pe Kim Kyu-tae (It’s Okay, That’s Love, That Winter, the Wind Blows, Iris, etc.) iar partea muzicala a fost sustinuta de EXO, Davichi, SG Wannabe, Lee Hi, etc.

Prezentare realizata de Iuliana – asiacinefil

The Brain Man (2013) – poate fi schimbatã cu adevãrat firea umanã ?

Publicat: duminică 19 august 2018

Orasul Tokyo e terorizat de o serie de explozii controlate de la distanta, al caror autor nu poate fi gasit de Politia Metropolitana. Mariko (Yasuko Matsuyuki) e doctor psihiatru la un mare spital din capitala, si doar ploaia o impiedica sa reuseasca sa prinda autobuzul care sa o duca acasa. Insa ghinionul de moment se transforma intr-o uriasa sansa, deoarece la scurt timp autobuzul sare in aer. Mariko insasi a suferit o trauma in viata personala, astfel ca bazandu-se pe principiile de viata si pe propria experienta, propune conducerii spitalului aprobarea unui program psihiatric controversat. Acesta avea in centru ideea ca mambrii familiei unei victime sa se intalneasca fata in fata cu autorii ce au produs trauma, Mariko sustinand ca acest lucru are un efect benefic atat asupra psihicului familiei victimelor cat si a autorilor insisi, ce se pot indrepta mai usor constientizand greseala comisa. La scurt timp dupa explozia autobuzului, politia retine un barbat, Suzuki Ichiro (Toma Ikuta), care e banuit ca ar fi autorul atentatelor ce terorizeaza capitala. Acesta, insa, se comporta extrem de ciudat, si pentru a fi sigur ca nu va invoca nebunia pentru faptele comise, e dus de detectivul Chaya (Yosuke Eguchi) la doctorita Mariko, pentru o evaluare psihiatrica. Lucrurile iau, insa, o intorsatura neasteptata atunci cand Mariko descopera anumite lucruri despre bizarul ei pacient…

Regizorul japonez Tomoyuki Takimoto si-a inceput cariera acum 14 ani, debutand cu o drama, si dupa o pauza de 3 ani a revenit in forta cu ceea ce avea sa devina tema lui preferata, thrillerele dramatice. Recent, am putut viziona una din productiile sale exponentiale, “Grasshopper” (2015), ce insa a fost precedata, in 2013, de “The Brain Man”, de departe cel mai reusit film al regizorului. Filmul are la baza romanul omonim al lui Urio Shudo, care a fost laureat cu prestigiosul premiu Edogawa Rampo in anul 2000, premiu acordat anual inca din 1955 de Asociatia Scriitorilor de literatura de mister din Japonia. Productia a castigat 12,7 milioane de dolari la box-office si un premiu, acordat actritei Fumi Nikaido pentru interpretare, la Yokohama (actrita interpreteaza un rol negativ din care nu are cum sa nu iasa in evidenta). Rolurile principale le revin unor actori consacrati deja. E vorba de Toma Ikuta (aflat la prima colaborare cu regizorul Takimoto, urmata la 2 ani distanta de “Grasshopper”), Yasuko Matsuyuki (remarcata in celebrul “Suspect X”, ce interpreteaza un medic psihiatru) si Yosuke Eguchi (devenit celebru cu rolul principal din “Goemon” si cu aparitiile din trilogia “Ruroni Kenshin”, ce da viata unui detectiv de politie aspru). Intr-un mic rol secundar, il vom recunoaste si pe Shota Sometani.

“The Brain Man” e un thriller rafinat, al carui regizor a stiut perfect sa exceleze in crearea unei stari de tensiune si atmosfere de neliniste apeland la multe culori intunecate inclusiv in plina zi. Filmul are un ritm lent, punctat cu momente de soc, ce nu fac decat sa sporeasca impredictibilitatea personajelor si a pericolului. Regizorul nu s-a ferit sa cenzureze anumite scene ce pot fi percepute de unii destul de violente, insa in ciuda sadismului personajelor negative, motivatia acestora e putin obscura, aducand putina ambiguitate in fundamentarea actiunilor lor. In schimb, cand vine vorba de relationarea dintre cele doua personaje principale, doctorul psihiatru Mariko si detinutul Ichiro Suzuki, povestea capata alte valente, mult mai umane, prin intermediul flashback-urilor fiind analizat psihicul si motivatia lui Ichiro Suzuki, un personaj misterios a carui tacere ascunde multe. Ichiro Suzuki e intrepretat de atragatorul Toma Ikuta (pe care am avut ocazia sa-l mai vedem in “Grasshopper”, “Prophecy” si “Miracle: Devil Claus’ Love and Magic”), care, in mod paradoxal, desi e protagonistul filmului, are un numar foarte mic de replici de rostit. Limbajul subtil al trupului si privirea patrunzatoare a tacutului Ikuta sunt de-a dreptul fascinante, nici nu e nevoie de mult dialog din partea lui. Personajul lui, Suzuki, e pe cat de atragator pe atat de misterios. Este retinut de politie dupa o descindere in forta si reuseste sa scape cu viata dintr-o explozie intr-un mod miraculos, desi ranit de srapnel destul de grav. Tacerea lui si dorinta detectivului de caz Chaya-san de a inchide repede cazul si de a obtine condamnarea lui pentru exploziile ce au terorizat capitala il imping pe acesta din urma sa se adreseze psihiatrei Mariko Washiya pentru o evaluare rapida si “favorabila” a detinutului. La scurt timp, insa, Mariko constata ca are in fata un pacient rar, cum nu a mai avut vreodata, o veritabila curiozitate pentru meseria pe care o practica. Mariko (interpretata de Yasuko Matsuyuki din “Suspect X”) e un doctor psihiatru ce crede cu tarie in capacitatea omului de a se schimba pe sine din interior. Sustine introducerea in Japonia a unui program controversat, ce presupunea aducerea fata in fata a familiei traumatizate a victimelor si a calaului, crezand cu abnegatie ca in acest fel, calaul va constientiza pacatul comis si se va cai mai usor, in drumul spre reabilitare. Superiorii ei nu-i dau credit, considerand-o excesiv de implicata cand vine vorba de proiecte cel putin fanteziste, fara vreo perspectiva practica. Pe fondul acestei frustrari si a unei experiente proprii dureroase, ea vede in Suzuki Ichiro un fascinant obiect de studiu psihiatric, pornind pe cont propriu in explorarea trecutului acestuia, pentru a afla ce mister ascunde comportamentul sau bizar. Dincolo de aceasta analiza, se afla crezul profesional al lui Mariko, conturat in jurul unor notiuni filosofice serioase si total neasteptate pentru genul filmului, thriller: poate fi o persoana cu adevarat reabilitata sau firea ei de la natura schimbata ? Un film excelent, o pledoarie pentru un gen – thrillerul psihologic – care in cinematografia japoneza mereu a fascinat si incitat, ceea ce-l si face, de altfel, atat de apreciat si indragit in randul cinefililor iubitori de productii japoneze serioase.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Prophecy (2015) – un manifest antisocial cu profundã rezonanţã ideaticã

Publicat: duminică 12 august 2018

Regizorul japonez Yoshihiro Nakamura, autorul unor filme precum “Golden Slumber” (2010) sau “The Snow White Murder Case” (2014), vine cu experienta sa din domeniul thrillerelor pentru a ne oferi o ecranizare captivanta a unei manga, “Prophecy” (2015). Filmul sau are la baza o manga omonima scrisa si ilustrata de Tetsuya Tsutsui, publicata in 3 volume intre 2011 si 2013. Un an mai tarziu, in 2014, autorul a realizat si un spin-off, manga “Prophecy: The Copycat”, iar in anul ecranizarii pe marele ecran a povestii din manga, Tsutsui a publicat si un roman, “Prophecy: The Chaser”. Filmul concentreaza esenta celor 3 volume originale, adaptate de experimentatul scenarist Tamio Hayashi, care a colaborat cu regizorul Nakamura si la anterioarele sale filme “Golden Slumber” si “The Snow White Murder Case”, dar si la multe alte filme japoneze de succes ale ultimului deceniu. In rolurile principale au fost distribuiti apreciatul Toma Ikuta (“Grasshopper”, “Miracle: Devil Claus’ Love and Magic”, “Tale of Genji: A Thousand Year Enigma”) si cunoscuta Erika Toda (“Kaketomi”, “Blade of the Immortal”, “Goemon”, “Amalfi” etc), ce interpreteaza doua personaje contrare (el – capul unui misterios grup ce aparent are intentii criminale, ea – o locotenenta din Politia Metropolitana aflata pe urmele lui). De altfel, in paralel cu premiera filmului in cinematografele japoneze, pe micul ecran se difuza o miniserie de 5 episoade, “Prophecy: The Pain”, inspirata din aceeasi manga, Erika Toda fiind singurul personaj din film ce apare si pe micul ecran. Filmul din 2015 nu a fost un mare succes de box-office, cele 4,5 milioane dolari incasari fiind o suma modesta raportata la castigurile filmelor de top din box-office-ul japonez, insa acest lucru nu scade cu nimic din atractivitatea scenariului si realizarii.

Divizia “Infractiuni pe Internet” a Politiei Metropolitane din Tokyo gaseste un clip postat pe un site de un anume “Paperboy” (Toma Ikuta), in care un individ cu o masca facuta din ziar pe fata face cate o prezicere. Pana aici nimic iesit din comun, insa ce atrage atentia locotenentului Erika Yoshino (Erika Toda) e faptul ca a doua zi, prezicerea lui Paperboy se implineste. La fel s-a intamplat cu prezicerea legata de un incendiu ce urma sa aiba loc la o companie de catering implicata intr-un recent scandal de otravire publica. Odata implinita strania prezicere, politia incepe sa ia in serios clipurile urcate de Paperboy si incearca sa-i dea de urma. Incepe o veritabila cursa contra cronometru, deoarece cu fiecare implinire a prezicerilor, Paperboy obtine o tot mai larga sustinere publica, riscand sa devina un adevarat fenomen care sa scape de sub control. Faptele sale, desi antisociale, sunt privite de populatie ca o riposta justa la exploatarea societatii contemporane la adresa omului de rand, Paperboy devenind un erou al tuturor celor exploatati in vreun fel de patron, de politicieni, de societate in ansamblul ei. Lucrurile scapa de sub control cand unii ajung chiar sa ucida din simpatie pentru principiile lui Paperboy. Politia e depasita de amploarea fenomenului, intrand pe fir Siguranta Nationala, moment din care lucrurile se complica pentru Paperboy…

“Prophecy”, desi la o prima vedere pare un simplu thriller de mister, e un film plin de surprize, ce nu e nici un moment ceea ce pare a fi la suprafata. Marele merit al acestei situatii se datoreaza regizorului Yoshihiro Nakamura, care, ca in anterioarele sale filme, a stiut sa acorde o importanta aparte personajelor ce scriu povestea. Daca ne amintim de “Golden Slumber” si de povestea lui, ecranizare dupa un roman celebru al lui Kotaro Isaka, ne-am fi asteptat la un film in genul “The Fugitive” din 1993 cu Harrison Ford, o urmarire nationala nonstop a inamicului public numarul 1, dar lucrurile nu au stat deloc asa, regizorul nuantand povestea si introducand elemente de nostalgie, iubire pierduta, prietenie, caractere umane distincte si o atmosfera amicala, calda. La fel s-a intamplat si cu ecranizarea lui “Prophecy”, regizorul insistand pe latura umana a personajelor sale, pe trairile si frustrarile acestora. Toma Ikuta interpreteaza un fost angajat din IT radicalizat de societatea care ii inchide toate usile in fata atunci cand doreste, ca alte milioane de semeni de-ai lui, sa-si asigure traiul. Aruncat la periferia societatii, la propriu si la figurat, acesta cauta refugiu in mediul online, in anonimitate, de unde condamna societatea si da verdicte. Isi gaseste in scurt timp “adepti”, in fapt persoane periferizate exact ca el, astfel ca pune la cale un plan de razbunare pe societate, creand un grup misterios care face preziceri si mai apoi le pune in aplicare. Una din temele importante ale filmului o regasim si in anterioara productie a lui Nakamura, “The Snow White Murder Case” din 2014, anume folosirea retelelor de socializare. Retelele de socializare fac parte din viata noastra de zi cu zi, iar in Japonia, una din tarile deschizatoare de drum in materie de tehnologie asociata retelelor sociale, fenomenul este mai mult decat omniprezent in viata fiecarui utilizator de telefoane mobile sau dispozitive smart. Daca in “The Snow White Murder Case” retelele sociale au dat nastere unui tavalug de zvonuri ce au dus la o tragedie, in “Prophecy” ele sunt o unitate de masura a dreptatii sociale. Paperboy urca online diverse clipuri in care face preziceri si indica persoane sau institutii ce urmeaza a fi pedepsite, iar utilizatorii din retea isi dau cu parerea daca aceste masuri sunt corecte, justificate, sau eronate. Reteaua sociala devine un instrument de masura accesibil oricarei persoane, prin care se pot expune frustrari, nemultumiri sau, in contra, care pot cadea in plasa manipularilor (conturi false, pareri contrare majoritatii, fenomenul de trolling). In spatele acestei teme se ascunde insa o alta: cine l-a transformat pe Paperboy dintr-un cetatean docil, bun platitor de taxe, intr-un dezradacinat social, nu cumva societatea insasi si oamenii lipsiti de scrupule ce o conduc ? Asadar, societatea corupe, perverteste, sau oamenii in sine sunt prea slabi pentru a razbi de unii singuri in societate ? Societatea e plina de angajati docili ce sunt dispusi sa faca orice, periclitandu-si nu doar sanatatea ci si propria onoare pentru a-si pastra un loc de munca stabil, si de sefi si superiori lipsiti de caracter, pentru care angajatul obisnuit e doar un instrument in atingerea telurilor. Tocmai aceasta controversa sociala aduce o serioasa nota de dramatism povestii, transformand-o intr-una complexa, captivanta. Totul, de la somaj la intimidare la locul de munca, de la saracie la dorinta de sinucidere e integrat in scenariul filmului cu o subtilitate remarcabila, transformand in scurt timp spectatorul din partizanul legii si ordinii in partizanul celor periferizati si distrusi de societatea bolnava in care traim. Un film special, care cel putin in contextul recent al tulburarilor sociale de pe meleagurile mioritice capata o insemnatate aparte, un manifest antisocial cu o profunda rezonanta ideatica, ce nu trebuie ratat !

Traducerea si adaptarea au fost realizate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Underground Rendezvous (2007) – drama unei naţiuni separate spusã cu zâmbetul pe buze

Publicat: duminică 29 iulie 2018

Primul si totodata singurul film regizat de coreeanul Kim Jong-jin, “Underground Rendezvous” (2007), e o comedie rurala a carei actiune se petrece undeva la inceputul anilor ’80 intr-un sat sud-coreean aflat la granita cu Coreea de Nord. Filmul, realizat in stilul comediilor de la inceputul anilor 2000, adica beneficiind de un scenariu si de umor autentic coreean, se inscrie in curentul filmelor pe tema reunificarii Peninsulei Coreene, ce a prins serios contur in cinematografia sud-coreeana dupa anul 2000, momentul primei declaratii comune Nord-Sud privind intentia realizarii, intr-un viitor apropiat, a Unificarii. Desi spre final, filmul subliniaza cu un oarecare dramatism ironia situatiei Peninsulei Coreene, in care si de o parte si de alta a unei frontiere stabilite de fortele straine se vorbeste aceeasi limba si se simte la fel, dar nu se poate vorbi de o singura natiune coreeana unita, “Underground Rendezvous” e o comedie savuroasa, pe tot parcursul sau, ce face haz de necaz. Distributia e plina de comedianti de prima mana din generatia a doua si a treia, cap de afis fiind actorul si cantaretul Lim Chang-jung, ce s-a remarcat pana atunci intr-o serie de comedii de succes in Coreea, precum “Sex is Zero”, “My Boss, My Hero”, “Reverseal of Fortune”, “Greatest Expectations” sau “Sisily 2 km”. Park Jin-hee, protagonista feminina, era la apogeul carierei in 2007, dupa aparitia in productia “Shadows in the Palace”, ce i-a adus doua premii de “Cea mai buna actrita”. Cea mai mare parte a distributiei e formata din actori veterani, figuri cunoscute din seriale de televiziune, precum Lim Hyeon-sik, Lee Han-wi, Kim Soo-mi sau Baek Il-seob, in timp ce intr-un rol secundar foarte amuzant il vom recunoaste pe Ryoo Seung-beom. Scenariul a fost scris de Lee Hyun-chul, un bun prieten al actorului Lim Chang-jung, cu care a colaborat inca de la primul sau scenariu – “Greatest Expectations”, in acest an cei doi colaborand din nou, la productia “Gate”.

In anii ’50, dupa semnarea armistitiului ce pune capat Razboiului Coreean, Peninsula este impartita in doua de o Zona Demilitarizata stabilita de americani. Pentru localnicii unui sat aflat exact in zona de separatie, ridicarea gardului ce marca frontiera dintre Nord si Sud declanseaza o adevarata drama. Satul este separat in doua prin linia de demarcatie, iar familiile sunt despartite, unii membri ramanand in partea de nord, altii in cea de sud. 25 de ani mai tarziu, departe de acest loc, il cunoastem pe Gong Young-tan (Lim Chang-jung), fiul cel mare al unei familii numeroase ce traieste pe o insula saraca. Dornic sa devina profesor, acesta isi paraseste casa parinteasca luand cu el toate economiile familiei, indreptandu-se spre Seul sa-si incerce norocul. Doar ca odata ajuns in capitala, ochii ii zboara dupa fustele scurte ale domnisoarelor, si nici nu apuca sa iasa din gara si da de bucluc: pretioasa geanta cu toate economiile parintilor sai ii e furata. De aici intra intr-un lung sir de incurcaturi, iar soarta, de multe ori oarba, face ce face si ii calauzeste pasii tocmai spre cel mai nordic sat din Coreea… Aici se indragosteste de o misterioasa “zana” surprinsa la scaldatoare si reuseste sa-si implineasca visul in plan profesional, dar la scurt timp realizeaza ca localnicii, de altfel foarte ospitalieri, ascund un mare secret…

Filmul porneste de la contextul istoric al impartirii Peninsulei Coreene in doua, folosind ironia si umorul pentru a transmite ce a insemnat pentru sufletul natiunii aceasta interventie straina americana si sovietica in perioada inceputului Razboiului Rece. Mai apoi, 25 de ani mai tarziu, actiunea se muta departe de locul acestor evenimente, dar satul cu pricina, separat de linia de demarcatie, atrage ca un magnet personajul principal, un profesor aspirant si aiurit, Young-tan, si totul se muta in locul de unde a pornit povestea in anii ’50. Este foarte interesanta atmosfera redata de regizor, a unei lumi rurale si urbane coreene ce pare mai degraba de nivelul anilor ’60 decat de anii ’80, ceea ce arata cat de inapoiata din punct de vedere economic si ca infrastructura era Coreea din anii dictaturii militare. Elementele de modernitate lipsesc cu desavarsire, Seulul – surprins doar intr-un cadru din gara – pare un loc in care timpul a incremenit (singurul element contrastant sunt fustele scurte ale “pitipoancelor” de capitala, ce ne sugereaza ca moda anilor ’70 a ajuns si in Coreea). Personajul nostru este fiul cel mare al unei famili numeroase ce traieste pe o insula saraca. Young-tan (interpretat de Lim Chang-jung) isi doreste sa devina profesor cu orice pret, dar realizeaza ca pe insula nu are nici o sansa de a-si implini visul. Cand se decide sa plece sa-si incerce norocul in capitala, parintii ii dau toate economiile, bucurandu-se, in mod paradoxal, ca scapa de o gura in plus de hranit, in saracia lucie in care traiau. Doar ca in scurt timp, defectele il tradeaza pe Young-tan, care ajuns in capitala nici nu paraseste gara din Seul si se trezeste fara pretioasele economii incredintate de parinti. Fara vreo sansa de a se mai realiza, poposeste la sectia de politie unde in loc sa fie ajutat, e sanctionat pentru insistentele sale, fiind din fire un individ tupeist, guraliv, un “lasa-ma sa te las” pe fruntea caruia scrie din start “esec”. Dupa un lant de evenimente neprevazute, se trezeste tocmai la frontirea cu Coreea de Nord, intr-un sat misterios in care toti il primesc cu bratele deschise, afland ca e un profesor. Adevaratele probleme incep insa abia acum, pentru ca inseland increderea satenilor, “profesorul” nostru are un scop precis… Din acest moment, actiunea se concentreaza pe dezvoltarea povestii romantice ce se naste intre Young-tan si o misterioasa localnica, Sun-mi (interpretata de Park Jin-hee), pe fundalul unei neintelegeri comice generale a unei situatii. Latura politica trece pe plan secund, tensiunea fiind mentinuta prin trimiterea periodica in sat a unor controale inopinate de catre autoritatea militara, care ar avea niste informatii despre o posibila infiltrare in tara a unor spioni nord-coreeni. Dar politicul e complet umbrit de comic, care pe alocuri e de-a dreptul savuros, pe alocuri suficient de inspirat sa te tina alaturi de protagonisti pana la final. Ce e interesant la personajele din “Underground Rendezvous” este ca desi toate intra in categoria personajelor pozitive, parca nu te trage sufletul sa te atasezi de niciunul, fiecare avand fie un secret, fie o trasatura de caracter care te face sa te indoiesti de el. La scurt timp insa realizezi ca nu fiecare individualitate e cea care te atrage, ci grupul in ansamblu, totalitatea localnicilor satului de granita, care practic dau viata unui personaj-colectiv, omul din popor, cu toate naivitatile, defectele si calitatile sale. Iar Young-tan, oricat de antipatic poate parea la un moment dat din cauza firii sale, se potriveste perfect in peisaj… O comedie placuta, relaxanta, plina de actori ce-ti merg la suflet, care ne vorbeste cu zambetul pe buze despre drama unei natiuni care si astazi este inca separate.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Golden Slumber (2018) – Gang Dong-won, între cetãţean model şi inamic public

Publicat: duminică 22 iulie 2018

“Golden Slumber” (2018) e genul de film in care daca investesti mult in scopul de a-l transforma intr-un blockbuster, exista riscul ca totul sa se transforme intr-un fiasco. Probabil producatorii au neglijat aceasta posibilitate, si iata ca in cele din urma surpriza (neplacuta) s-a produs. Intai de toate, nu s-a mizat pe o piesa grea de rezistenta in nici o privinta. Protagonistul filmului, Gang Dong-won, desi e un actor de top in Coreea, niciodata nu a beneficiat de un numar foarte mare de fani (sau mai degraba fane) deoarece a refuzat traiectoria starurilor ce si-au petrecut prima decada a carierei pe micul ecran. Este un actor complex, ce si-a facut un nume in productiile pentru marele ecran (cele 3 seriale in care a aparut la inceputul carierei sunt neglijabile) productii care, din nefericire, nu sunt atat de apreciate de coreeni precum productiile de televiziune ce nu presupun deplasarea incomoda intr-o sala de cinema. Han Hyo-joo, cunoscuta din numeroase seriale de televiziune, si Yoon Kye-sang nu au atras prea mult atentia pentru ca au roluri secundare, iar restul distributiei, desi cuprinde figuri cunoscute ale filmului coreean, nu are puterea de a mobiliza publicul. Apoi, vorbim despre un remake dupa o productie japoneza din 2010, ce are la baza romanul omonim al lui Kotaro Isaka (ce a mai scris de altfel si romanul ce a stat la baza lui “Grasshopper”). Desi romanul a fost adaptat de un scenarist si regizor cu nume in Coreea, Lee Hae-jun (Castaway on the Moon, My Dictator, A Hard Day, Au Revoir, UFO) in colaborare cu un alt regizor si scenarist cunoscut, Cho Ui-seok (Master, Cold Eyes, Make it Big), scenariul final nu se putea departa de liniile directoare ale romanului original, pe care cei ce au vazut filmul japonez din 2010 sigur le vor recunoaste. Cu toate ca a beneficiat de o buna promovare in media, iar imediat dupa premiera coreeana a fost vandut si in tari precum SUA, Australia, Hong Kong sau India, filmul in care s-au investit, confom producatorilor, 12,7 milioane dolari nu a reusit din perioada de rulare in cinematografe sa isi scoata investitia. A debutat promitator, situandu-se pe a treia pozitie in primul weekend de la premiera, in primele 5 zile castigand nu mai putin de 7 milioane de dolari. Asteptarile producatorilor au fost insa inselate in perioada imediat urmatoare, in a doua saptamana productia obtinand cu 75% mai putine incasari decat in prima saptamana, incheind luna de rulare in cinematografe cu doar 10,7 milioane dolari incasari. Distribuirea filmului pe site-urile de streaming online si in retelele specializate a mai adus ceva venituri, insa investitia initiala nu a adus profit producatorilor. Un lucru este cert: daca acum 10 ani, intr-o astfel de productie nu se investeau mai mult de 5 milioane de dolari, in acest fel limitandu-se pierderile in caz de esec sau, din contra, obtinandu-se un profit important in caz de succes, in prezent, din dorinta de a realiza productii care sa se ridice la nivelul celor de peste Ocean (spectaculoase, de “popcorn” cum ar spune americanii), se investeste tot mai mult, crescand si riscurile. Ei bine, din cauza unor astfel de investitii riscante, multi producatori ezita sa se mai aventureze, iar rezultatul se vede cel mai bine in acest an, cand numarul total al productiilor de top coreene a scazut considerabil in raport cu ultimii ani de explozie a numarului lor. Si ce e mai grav e ca a scazut si calitatea scenariilor lor, ce au ajuns doar un subsidiar al show-ului in fata vedetismului si efectelor speciale.

In Coreea zilelor noastre, in preajma alegerilor prezidentiale, tara intra in fierbere. Yoo Young-gook castiga cursa interna din Partidul National Liberal si e desemnat candidatul partidului de guvernamant la Casa Albastra. Echipa lui de campanie organizeaza mitinguri electorale si evenimente specifice, obisnuitele infatisari in fata alegatorilor ce nasc mereu atata patima. In paralel cu evenimentele politice care tin capul de afis al tuturor stirilor, un eveniment ce tine mai mult de cancan are loc intr-o suburbie a Seulului: un curier oarecare, Kim Gun-woo (Gang Dong-won), in timpul unei livrari, intervine intr-o parcare intr-o tentativa de jaf si salveaza o tanara, Su-ah, ce se dovedeste a fi o cantareata k-pop celebra. Gestul curajos il transforma pe Kim Gun-woo in vedeta momentului, Politia rasplatindu-l cu titlul de “Cetatean Model”. Viata lui aparent se schimba, ajungand vedeta la tv si in media, idolul copiilor care il vaneaza pentru autografe, insa in realitate isi pastreaza modestia si locul de munca la firma de curierat. Intr-una din zile e sunat de un prieten din adolescenta, Moo-yeol (Yoon Kye-sang), ce lucreaza ca agent de asigurari, intalnindu-se cu acesta in oras si rememorand clipele lipsite de griji ale trupei pop de pe vremuri, pe care o formau impreuna cu ceilalti prieteni din trecut. Lucrurile insa iau o turnura dramatica in momentul in care in apropierea locului de intalnire al celor doi are loc o explozie, iar Kim Gun-woo se trezeste prins in mijlocul unei conspiratii de proportii nationale.

“Golden Slumber” e un thriller de actiune care la prima vedere pare atragator pentru iubitorii genului. Cu toate modificarile aduse si adaptarea la realitatea societatii coreene, scenariul inspirat dupa un roman japonez omonim este un amalgam plin de fantezie ce marseaza pe ideea unei conspiratii e proportii care il transforma pe protagonistul povestii, un simplu curier, din erou in inamicul public numarul 1. Desigur, povestea nu este noua, a fost exploatata la maxim in mai bine de un secol de cinema la Hollywood si in Europa, si poate tocmai acest aspect iti poate da senzatia ca de fapt urmaresti o insiruire de clisee ce nu scot nimic nou la suprafata si nu duc altundeva decat acolo unde te astepti cel mai mult. Productia are toate ingredientele necesare unui succes de box-office – actiune cat cuprinde, tensiune, mister, interpretare buna – insa iti da senzatia de deja-vu, senzatia ca regizorul a vrut sa faca o mancare reusita dintr-o multime de ingrediente ideale, pierzand simtul echilibrului lor. Scenariul in sine este cladit pe multa imaginatie, pe lucruri impinse pana la extrem (teoria conspiratiei din acest film i-ar face invidiosi pana si pe adversarii inflacarati ai imaginarului stat paralel de pe meleagurile mioritice), ce nasc o oarecare confuzie (ce om sanatos la cap ar putea crede in paranoia unui stat pus in slujba unor indivizi care sa-l controleze ?). Poate tocmai nerealismul scenariului a fost punctul sensibil al filmului, ce a marcat esecul lui la box-office. Insa dincolo de acest aspect, povestea transmite subtil cateva mesaje de actualitate nu doar in Coreea, unde setea de dreptate sociala e una din temele preferate ale realizatorilor de filme. Cum in voga in acest moment e lupta impotriva stirilor false raspandite in media si prin retelele de socializare, filmul critica indirect cinismul media, care pe cat de usor imbratiseaza senzationalul de dragul ratingului pe atat de greu e dispusa sa mai caute adevarul in stirile difuzate. Media zilelor noastre – cu precadere cea din Extremul Orient, unde acele mari panouri publicitare amplasate pe cladiri transmit stiri de interes general astfel incat nu trebuie sa ai nici un dispozitiv smart la tine pentru a fi informat in fiecare clipa de ultimele evenimente – poate foarte usor manipula, consecintele putand fi devastatoare. Regizorul opune, acestei veritabile arme nevazute si incontrolabile, prietenia, solidaritatea umana, simplitatea omului de rand care nu se lasa manipulat de intoxicari media. E interesant echilibrul de forte inchipuit de scenaristi, destul de asemanator cu cel din societatile zilelor noastre: pe de o parte avem media, o papusa manevrata din umbra de forte oculte, ce nu este prea interesata in explorarea adevarului si in verificarea veridicitatii materialelor difuzate. Pretutindeni pe mapamond exista o presa aservita puterii, ce “joaca” dupa cum indica “dirijorul”, deci ideea, oricat de fantezista poate parea, are corespondente in realitate. Pe de alta parte, avem omul obisnuit, poate prea ocupat sa-si castige traiul zilnic pentru a avea timp sa se uite de dimineata pana seara la intoxicarile media. Acesta percepe altfel lucrurile si prefera sa fie stapan pe propriile sale judecati. Ghiciti cine castiga la final ? Una peste alta, un film bun, cu o poveste pe care am mai vazut-o, din pacate, in care imaginatia scenaristilor e stimulata de sensibilitatile profunde ale societatii contemporane si de nevoie de dreptate sociala.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Mr. Sunshine (2018) – revenirea lui Lee Byung-hun pe micul ecran

Publicat: sâmbătă 14 iulie 2018

“Mr. Sunshine” e serialul ce-l readuce pe superstarul Lee Byung-hun pe micul ecran intr-o k-drama dupa o pauza de 9 ani. Iar daca acum 9 ani, aparitia in serialul “Iris” spargea orice record privind onorariul unui actor intr-o k-drama, de aceasta data actorul va castiga fabuloasa suma de peste 3 milioane de dolari pentru acest rol ! Acum cateva zile s-a dezvaluit faptul ca actorul va fi platit cu aproape 135.000 $ pe episod (desigur, producatorii au refuzat sa confirme sau sa infirme informatia), suma ce reprezinta aproximativ 8,5% din bugetul total al serialului, ce insumeaza 38,6 milioane dolari. Acest buget de productie, ce va fi asigurat in totalitate de compania coreeana de productie Hwa&Dam Pictures, e cel mai mare din istoria serialelor de televiziune coreene, in special ca vorbim de 24 de episoade. Filmarile au fost realizate in totalitate in Coreea de Sud, producatorii ridicand un platou de filmare de 20.000 de metri patrati in care e recreata atmosfera inceputului de secol XX din Joseon. Interesant e ca initial, serialul ar fi urmat sa fie difuzat de canalul SBS, insa constrangerile financiare si ce tin de reclame au scos din cursa SBS, si astfel k-drama a ajuns la tvN, un post privat mai modest si cu o acoperire mult mai mica in Coreea. Rolul principal feminine va reveni actritei Kim Tae-ri, aflata in fata debutului pe micul ecran. Actrita a debutat fara inhibitii in rolul din controversatul “The Handmaiden” al lui Park Chan-wook, acum 2 ani, rol ce i-a adus primul premiu al carierei pentru Cea mai buna debutanta, la Blue Dragon Film Awards. Yoo Yoon-seok din “Love, Lies”, Kim Min-jung din “Queen of the Night” si Byun Yo-han (ce a devenit celebru dupa prestatia din Six Flying Dragons) completeaza lista vedetelor acestui serial, care e regizat de Lee Eung-bok, regizorul unor seriale de succes precum “Descendants of the Sun”, “Goblin” sau “Secret Love”. Scenariul este scris de celebra Kim Eun-sook (trilogia Lovers, The City Hall, Secret Garden, The Heirs, Gentleman’s Dignity), “Mr. Sunshine” consemnand a treia colaborare intre regizor si scenarista, dupa “Descendants of the Sun” si “Goblin”.

Serialul s-a inspirat din evenimente istorice petrecute in contextul expeditiei americane in Joseon din anul 1871, a primei actiuni militare americane in regiune si a incidentelor de pe insula Ganghwa (situata pe coasta vestica a Coreei de Sud de astazi) din 1866, cand nava americana “General Sherman” e distrusa de coreeni, atragand interventia americana din 1871, in urma careia 350 de coreeni isi pierd viata. Pentru Joseon, acest moment al istoriei s-a dovedit crucial, deoarece regentul acelor timpuri, Daewon-gun (nimeni altul decat tatal viitorului rege Gojong), si-a intarit politica de izolare, pana in momentul in care Joseonul a ajuns sa semneze un tratat comercial cu Japonia. Acest lucru se petrecea in 1876, cand mai multe nave japoneze s-au apropiat de insula Ganghwa, amenintand ca vor incendia Seulul. La scurt timp au urmat acordurile Joseonului cu Statele Unite si tari europene, insa Japonia deja pusese ochii pe Joseon…

“Mr. Sunshine” spune povestea romantica din vreme de razboi dintre Eugene Choi (Lee Byung-hun), un marinar coreean nascut in America, si Ko Ae-shin (Kim Tae-ri), fiica unei familii ce lupta impotriva invadarii Joseonului de catre japonezi. Eugene Choi e fiul unui servitor ce se imbarca pe o nava americana dupa ce parintii lui sunt ucisi de stapanul lor nobil. Ani mai tarziu, acesta se intoarce in Joseon ca un capitan din Marina americana, iar sentimentele sale fata de Joseon sunt din cele mai confuze, neputand uita moartea parintilor sai. Pe de alta parte, Ko e fiica unei familii nobile, de care Choi se indragosteste, dar idila lor va avea multe suisuri si coborasuri atat datorita diferentelor date de originea lor sociala cat si sentimentului national, care prinde contur si in Joseon pe fondul pozitiei tot mai amenintatoare a Japoniei. Choi descopera un complot ce are ca tinta colonizarea Joseonului, in timp ce Ko devine o asasina pentru patrie, tintindu-i pe cei ce au pactizat cu Japonia si si-au tradat tara. Iubirea celor doi poate supravietui in aceste vremuri tulburi ?

Serialul se anunta un succes, si mai mult ca sigur povestea nu va dezamagi iubitorii de romantism si dramatism de epoca. In plus, aceasta perioada a istoriei Coreei a fost prea putin abordata in productii de televiziune sau pentru marele ecran, astfel ca “Mr Sunshine” va constitui o buna ocazie de a cunoaste un episod tulbure din istoria acestei tari, cu consecintele sale inerente cunoscute de toti pe termen lung. Vizionare placuta !

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Operation Red Sea (2018) – un blockbuster cu 579 milioane dolari încasãri, inspirat din fapte reale

Publicat: vineri 13 iulie 2018

Dante Lam e, deja, de peste 20 de ani in industria de film chineza (initial a activat in tara sa de origine, Hong Kong, ulterior in China, dupa revenirea Hong Kong-ului la China), insa a avut nevoie de un deceniu pentru a deveni un nume cunoscut. In 2008 a dat lovitura cu multi-premiatul “Beast Stalker”, ce i-a adus premiul cel mai important din industria de film din Hong Kong, cel pentru regie la Hong Kong Film Awards. A continuat cu aceeasi reteta de succes a filmelor de actiune, remarcandu-se prin stilul sau aparte de a tese firul epic al filmelor sale, rezultatul fiind alte succese de box-office: The Sniper (2008), Fire of Conscience (2010), The Stool Pigeon (2010) sau That Demon Within (2014). In 2015 a regizat prima drama inspirata din lumea sportiva din cariera, iar anul 2016 a adus o schimbare majora pentru cariera sa. A castigat 173 de milioane de dolari cu filmul sau de actiune commando “Operation Mekong” si a deschis drumul spre un nou gen de filme in China, productiile de actiune militara (Wolf Warrior 1 si mai ales 2 au rescris istoria box-office-ului chinezesc, Wolf Warrior 2 ramanand si in prezent filmul cu cele mai mari incasari din istoria box-office-ului chinezesc, cu 848 milioane dolari !) Cum producatorii chinezi sunt foarte ambitiosi si cum nu degeaba se preconizeaza ca in scurt timp industria cinematografica chineza o va depasi ca venituri pe cea americana, Dante Lam s-a bucurat de increderea acestora si, la 53 de ani, a primit pe mana un buget de nu mai putin de 70 de milioane de dolari pentru a realiza “Operation Red Sea”. Productia, lansata chiar pe 16 februarie, de inceputul Anul Nou Chinezesc, a strans incasari uriase, de nu mai putin de 579 milioane de dolari, devenind al doilea cel mai de succes film din China din toate timpurile, dupa “Wolf Warrior 2”. Aceasta performanta s-a realizat fara vreun actor cu nume in distributie (doar Simon Yam are o aparitie de 2 minute), ceea ce ne demonstreaza ca perioada in care starul tragea filmul dupa el si aducea venituri substantiale producatorilor a cam apus, filmul chinezesc schimband reteta aducatoare de profit. “Operation Red Sea” este inspirat din fapte reale, mai exact din operatiunea contra cronometru de evacuare a aproape 600 de cetateni chinezi si 225 de cetateni straini ce se aflau in Yemen in momentul izbucnirii sangerosului razboi civil din 2015, evacuare realizata cu succes prin portul Aden. Filmarile au fost realizate in cea mai mare parte in desertul marocan, “Operation Red Sea” fiind primul film chinezesc modern despre Marina chineza.

[REZUMATUL ACESTUI FILM ESTE DISPONIBIL DOAR MEMBRILOR FORUMULUI ASIACINEFIL !]

Daca ati vazut “Operation Mekong” sau “Wolf Warrior 2”, stiti cam la ce trebuie sa va asteptati de la “Operation Red Sea”: actiune, adrenalina si suspans nonstop. Desi in Hong Kong filmul a fost catalogat CAT III (adica publicului sub 18 ani i-a fost interzis accesul in salile de cinema) datorita prezentarii necenzurate a ororilor razboiului, in China continentala productia nu a avut aceasta restrictie, iar duritatea pe alocuri a imaginilor nu a stricat buna dispozitie de Anul Nou Chinezesc, filmul obtinand critici entuziasmante din partea audientei, depasind in doar 10 zile incasarile altei productii concurente lansate in acelasi interval, Monster Hunt 2. Fiind un film chinezesc despre un teatru de razboi, nu aveau cum sa lipseasca notele de patriotism, inserate la inceputul si sfarsitul productiei, insa acestea nu afecteaza cu absolut nimic povestea. Dar de aici pana la a afirma, cum a facut-o angajata site-ului american variety.com, ca filmul lui Lam nu e decat unul de propaganda, e un drum foarte lung. Respectiva autoare a articolului nici macar nu a stiut sa indice corect locul unde se desfasoara actiunea filmului, o tara araba imaginara din Peninsula Arabica, Yewaire, afirmand cu zel tipic americanesc (e greu de crezut ca autoarea cu nume chinezesc are cetatenie chineza) ca soldatii chinezi isi demonstreaza eroismul in… Africa. In plus, ce este rau in a cultiva patriotismul si in a educa tinerele generatii in aceasta directie ? Americanii nu o fac in fiecare clipa prin filmele lor de razboi ? In cate si mai cate filme in care asiaticii sunt spaima americanilor, acestia nu apar zugraviti ca niste supereroi intruchipati de un Schwarzenegger sau Stallone, care cu arme de ultima generatie pe care numai ei le poseda fac justitie intregii lumi de unii singuri prin vreo jungla uitata de civilizatie sau prin vreun desert ? Cate filme despre Vietnam nu au subliniat superioritatea tehnologica si militara a armatei americane, in plina perioada de Razboi Rece ? Pana si in filmele recente despre razboiul din Irak sau Somalia, ii vedem pe americani triumfand glorios datorita dotarii extraordinare a unei armate ce are cel mai mare buget din lume raportat la populatie (3,1% din PIB in 2018). Nu e firesc sa-ti subliniezi superioritatea militara ? Inseamna asta propaganda ? Ar fi fost daca faceai un film in care de la inceput pana la sfarsit subliniai doar cat de extraordinara e armata respectiva. Filmul lui Dante Lam nu exagereaza sub acest aspect, subliniind doar cat de mult a progresat armata chineza, al carei buget de 1,9% din PIB ii permite sa concureze ca dotare cu cea a armatei americane. Nu intamplator pe parcursul bataliilor ce le veti vedea in film, veti ramane surprinsi sa sesizati niste arme pe care americanii se feresc sa le expuna prin filme, dar pe care cu siguranta le poseda insa sunt tinute “la secret”. Dar mai presus de toate, filmul incearca sa sublinieze riscurile la care se expun soldatii de elita din asa-numita Jiaolong, echipa speciala de asalt a Marinei chineze, care are de infruntat tot felul de situatii delicate. Inceputul filmului, de exemplu, prezinta o situatie in care Jiaolong se confrunta cu piratii somalezi in Golful Aden, iar sursa ce l-a inspirat pe Dante Lam au fost evenimente similare reale petrecute in 2010. Autoritatile chineze au facut chiar publice imagini de la aceste operatiuni, dupa cum se poate vedea in clipul de mai jos. Realitatea nu e atat de spectaculoasa ca filmul, nu-i asa ?

Cat priveste filmul in sine, scenariul e unul foarte ofertant. Actiunea e continua, nu exista pic de ragaz in cele 2 ore si 20 de minute ale productiei, iar tensiunea e la cote maxime, ceea ce face filmul foarte captivant. Nu lipsesc cliseele specifice acestui gen de filme, dar fara ele nu se poate. In astfel de filme, interpretarea actorilor e un lucru secundar, forta grupului e cea care conteaza, fiind subliniat personajul colectiv, Jiaolong in ansamblul sau. Efectele speciale si unghiurile din care se filmeaza scenele maresc considerabil spectaculozitatea filmului, unul din cele mai antrenante facute in ultimii ani in China. Mai trebuie spus ca republica Yewaire din film este una imaginara, ce face evident aluzie la Yemen si la razboiul civil din 2015 izbucnit aici, ce a stat la baza scenariului filmului. Iar teroristii cu care au de luptat trupele speciale Jiaolong fac trimitere clara la membrii ISIS, modul lor de operare (inclusiv executiile) amintind de temuta organizatie terorista. Amatorii genului nu trebuie sa rateze acest film excelent, tradus in premiera in Romania si in exclusivitate pentru asiacinefil.com de gligac2002 (Asia Team).

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Believer (2018) – un regal de acţiune şi suspans în ceea ce criticii au numit “filmul anului” în Coreea !

Publicat: marți 10 iulie 2018

Lee Hae-young, regizorul lui “The Silenced” (2015) si scenaristul unor filme precum “Au revoir, UFO” sau “26 Years”, revine in acest an in prim plan cu “Believer”, un remake dupa productia chineza a lui Johnnie To din 2012, “Drug War”. La o prima vedere am zice: “inca un remake a carui poveste o stim deja”. Dar lucrurile nu stau chiar asa. Filmul lui To din 2012 a fost unul bun, dar destul de ambiguu ca realizare, cu multa violenta si un subiect – lumea drogurilor – pe care autoritatile chineze multa vreme s-au ferit sa-l abordeze, rezultatul fiind un film destul de atipic plasat undeva in China continentala. “Believer”, insa, este o exceptie de la regula ce spune ca remake-urile in general nu reusesc sa se ridice la nivelul productiilor pe care le recreeaza. In primul rand, scenariul este scris de regizorul Lee Hae-young in colaborare cu scenarista Jung Seo-kyung (o femeie scenarist care sa abordeze un subiect atat de… dur ? Ei bine se poate !) Jung Seo-kyung a mai scris scenariul unor productii violente, in care protagoniste sunt niste femei marginalizate, precum cel al filmului “A Special Lady” dar si a trei filme speciale ale lui Park Chan-wook, “Sympathy for Lady Vengeance”, “I’m a Cyborg but that’s ok” si “Thirst”. “The Truth Beneath” nu a fost nici el un film prea luminos, avand un subiect intunecat, atipic pentru o femeie scenarist, iar scenariul celui mai nou film al lui Park Chan-wook, “The Handmaiden”, scris tot de Jung Seo-kyung, ne arata ca avem de-a face cu o femeie scenarist indrazneata. Scenariul rezultat din colaborarea scenaristei si regizorului lui “Believer” a fost unul care a preluat ideea de baza din “Drug War”, dar care se departeaza de aceasta productie prin originalitatea povestii si prin modul diferit de abordare (in “Believer”, accentul e pus pe o infruntare personala dintre un traficant de droguri si un politist, in timp ce in productia chineza totul oscileaza in jurul capacitatii politiei chineze de a face fata razboiului impotriva traficantilor de narcotice). In al doilea rand, filmul chinezesc a obtinut incasari de 24,6 milioane dolari la box-ofice, pe cand “Believer” a depasit 38,8 de milioane de dolari doar in Coreea de Sud. “Believer” a fost timp de 2 saptamani lider al box-office-ului coreean, fiind considerat si de critici cea mai buna productie coreena a acestui an, cel putin pana la jumatatea lui. Lucrul nu este intamplator, cand ne uitam la distributie. Cho Jin-woong are din nou o prestatie de exceptie, dupa cea din recentul “Bluebeard”, in timp ce Ryoo Joon-yeol, ce s-a remarcat in “The King” anul trecut alaturi de alte doua vedete (Jo In-sung si Jung Woo-sung) a facut un mare pas in cariera prin interpretarea din acest film (cu toate ca pe alocuri e destul de rigid). In roluri secundare revedem actori de top, ce oricand puteau interpreta roluri principale, e vorba de Cha Seung-won, Kim Sung-ryoung si regretatul Kim Joo-hyuk, aflat la ultimul rol din cariera inaintea tragicului sau sfarsit. De altfel, intreaga echipa de productie a dedicat acest film memoriei lui Kim Joo-hyuk, mentionand acest lucru in creditele de final. Patru luni au durat filmarile, incheiate la putin timp dupa disparitia lui Kim Joo-hyuk.

Detectivul Jo (Cho Jin-woong) lucreaza de mai bine de 2 ani la un caz care pare a nu se mai rezolva niciodata. Se afla pe urmele unui misterios “domn Lee”, capul unei organizatii ce se ocupa cu fabricarea si traficul de droguri, dar despre care nimeni nu stie cum arata, unde locuieste, ce nationalitate sau varsta are. Putini au avut privilegiul de a-l vedea la fata, organizatia primenindu-se anual prin operatiuni de lichidare a membrilor ce ajungeau sa stie prea multe. Detectivul Jo incearca sa traga un ultim cartus catre domnul Lee, trimitand o eleva dependenta de droguri sa se infiltreze in periculoasa organizatie. Dar aceasta isi pierde viata, nu inainte de a-i furniza, cu ultimele puteri, o informatie care poate fi decisiva in identificarea capului organizatiei. O explozie neasteptata intr-o casa care de fapt masca o fabrica ilegala de droguri pare a schimba cursul anchetei. Un personaj cheie din anturajul domnului Lee, doamna Oh Yeon-ok (Kim Sung-ryoung), reuseste sa scape cu viata din explozie si e hotarata sa colaboreze cu politia. In paralel, in urma explozie supravietuieste un tanar, Rak (Ryoo Joon-yeol) si cainele sau. Motivat de piederea mamei sale nevinovate in aceasta explozie, si acesta se ofera sa ajute politia in gasirea domnului Lee. Cu acest ajutor, detectivul Jo pune la cale cu echipa sa o periculoasa misiune, profitand de intentia domnului Lee de a patrunde cu drogurile pe piata chineza…

Apelativul de “filmul anului” in Coreea nu ar fi unul exagerat, daca ne gandim la oferta slaba de filme coreene din acest an si la ceea ce “Believer” ne ofera in ansamblul sau. Filmul este unul plin de tensiune, extrem de bine realizat, cu rasturnari de situatii si actiune cand te astepti mai putin, cu o poveste excelenta si cu o prestatie senzationala a intregii distributii. Ce poti sa-ti doresti mai mult de la un asemenea film ? Nu va asteptati, desigur, la ceva “bland” cand vine vorba de o incursiune in lumea drogurilor, violenta de limbaj fiind unul din aspectele care pot deranja spectatorul obisnuit cu limbajul decent al productiilor coreene “clasice”. In rolurile negative sunt distribuiti atat de multi actori de top incat nu ai cum sa nu le savurezi partitura si sa inchizi ochii la limbajul uneori indecent al acestora. Kim Joo-hyuk, in ultimul rol al carierei, ne face sa regretam si mai mult tragica sa disparitie si faptul ca a spus parca prea putine in rolurile pe care le-a avut de-a lungul carierei sale. Cha Seung-won interpreteaza un personaj foarte interesant, ce intra misterios in scena in a doua jumatate a filmului si despre care nimeni nu stia nimic, rasturnand toate calculele si presupunerile. Cho Jin-woong se afla din nou in fata unui rol mare, ce-i pune in valoare uriasul talent care iata, in cele din urma a explodat pe marele ecran, in productii cu succes international. Nu interpreteaza un personaj care sa-ti mearga la inima din prima, dar fara sa vrei, data fiind lumea pe care filmul o prezinta, te atasezi de el, de principiile care il calauzesc si il urmaresti pas cu pas in vanatoarea himerica pe care a pornit-o. Cu asemenea actori nu ne ramane decat sa ne bucuram de un veritabil regal cinematografic, pe langa interpretarea lor, imaginile, muzica si decorurile fiind tot atatea atu-uri ce asteapta sa fie descoperite de spectator odata cu captivanta poveste. Un film extrem de reusit, ce depaseste calitativ si ca succes productia originala chineza din 2012, ce nu trebuie ratat de amatorii genului !

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Grasshopper (2015) – un thriller japonez captivant despre rãzbunare

Publicat: duminică 8 iulie 2018

“Grasshopper” (2015), filmul regizat de japonezul Tomoyuki Takimoto, e un thriller axat pe ideea de razbunare ce are la baza un roman omonim scris de cunoscutul Kotaro Isaka si publicat in 2004. Mai multe din romanele sale au fost deja ecranizate, poate cel mai celebru fiind “Golden Slumber”, ecranizat atat de japonezi in 2010, cat si de coreeni in acest an. Filmul spune povestea a trei personaje provenind din lumi diferite: un fost profesor de stiinte naturale si doi asasini profesionisti, iar titlul – “Lacusta” – face aluzie la celebra insecta atat de daunatoare agriculturii, a carei lacomie arhicunoscuta (o lacusta consuma intr-o zi cat propria greutate !) are ceva in comun cu destinul celor 3 personaje. Filmul are parte de o distributie de zile mari, cei trei protagonisti fiind interpretati excelent de trei actori de top: Toma Ikuta (un exponent al noii generatii de actori japonezi ce au ajuns la maturitate, pe care l-am putut vedea si in povestea romantica din “Miracle: Devil Claus’ Love and Magic” sau in mai putin reusitul “Tale of Genji: A Thousand Year Enigma”), Tadanobu Asano (din nou un interlop periculos ca in recentul “Shinjuku Swan 2”) si Ryosuke Yamada (din “Fullmetal Alchemist”, aflat la debutul pe marele ecran, un cunoscut membru al popularei formatii j-pop Hey ! Say ! JUMP). “Grasshopper” a obtinut 6,1 milioane de dolari la box-office, fiind considerat unul din cele mai bune thrillere japoneze ale anului 2015.

Intr-o seara de Halloween, intr-o intersectie aglomerata din centrul Tokyoului, un barbat aflat sub influenta unor medicamente cu efecte halucinogene primeste un ordin prin telefon si intra cu masina in multime. Printre numeroasele victime se afla si Yuriko, care in ultimul moment, cu pretul propriei sale vieti, salveaza un copil. La cateva zile dupa tragicul eveniment, Suzuki (Toma Ikuta), cel ce urma a se casatori cu Yuriko, gaseste la locul unde avusese loc accidentul o scrisoare intr-un plic, in care i se spune ca adevaratul autor al accidentului nu e soferul prins de politie. Nedumerit, acesta incearca sa desluseasca itele incurcate ale povestii, lucrand in paralel ca agent de vanzari de produse pentru slabit, pentru ca are nevoie de bani. In tot acest timp, un misterios personaj, presedintele Terahara al unei mari companii farmaceutice, ordona cateva reglari de conturi intre asasini platiti care i-au rezolvat unele treburi murdare. Lucrurile se complica insa cand evenimentele nu se petrec asa cum se asteapta acesta. In tot tavalugul de evenimente care vor urma, Suzuki nu va fi decat o simpla lacusta aparent inofensiva si neputincioasa, ce-si va urma planul cu incapatanare, profitand de un context de evenimente favorabil, intersectandu-se mai mult sau mai putin cu asasini platiti si interlopi periculosi.

Povestea filmului este interesanta, la fel si modul in care regizorul a suprapus cele trei fire narative separate, reusind sa tina atentia spectatorului mereu in priza. Cele trei povesti nu se suprapun nici un moment pe parcurs, ele inainteaza in paralel, iar cei trei protagonisti ajung fata in fata mai mult sau mai putin ocazional abia spre final. Acest lucru face ca anumite situatii sa devina daca nu ironice, cel putin sa emane o nota de hilaritate, cand vezi anumite coincidente si modul in care fara sa se cunoasca, cei trei protagonisti ajung sa-si influenteze propriile povesti. Suzuki e interpretat de Toma Ikuta, un actor cu un mare potential, despre care unii au zis ca a fost o dezamagire in acest rol. Gresit ! Actorul a interpretat fara greseala rolul unui profesor de gimnaziu ce e nevoit sa lucreze ca agent de vanzari dupa ce viitoarea lui sotie moare tragic intr-un accident de masina provocat intr-o intersectie, de Halloween. Personajul lui Ikuta e unul introvertit, stangaci prin excelenta, una din aceste stangacii fiind de altfel si cea care a impins-o pe viitoarea lui sotie in tragicul eveniment caruia i-a cazut prada. Suzuki e asemeni unei lacuste aparent inofensive, de care toti isi bat joc si il folosesc, dar care inghite toate loviturile destinului si toate umilintele, urmandu-si in fiecare moment cu o strictete aproape mecanica planul ascuns: razbunarea. Singura lui arma de aparare e fuga, atunci cand toata lumea e pe urmele lui, insa in ciuda tuturor acestor slabiciuni si, sa le zicem “incompatibilitati” ale lui cu lumea reala, are un suflet mare, de o bunatate cum rar poti intalni. Toma Ikuta e un actor foarte talentat, insa de aceasta data rolul a fost de asemenea natura incat oricat am fi vrut ca personajul lui sa rabufneasca la un moment dat si sa puna piciorul in prag, firea lui il impiedica sa iasa din acest tipar. Tadanobu Asano, in schimb, il interpreteaza pe Kujira, un asasin singuratic, ce lucreaza pe cont propriu la comanda, crima lui favorita fiind impingerea victimei ce trebuie lichidata… spre sinucidere. Asistand la ultimele clipe din viata victimelor sale, are ocazia sa schimbe cateva vorbe cu acestea, motiv pentru care, fara voia lui, ajunge sa fie afectat emotional de toate aceste crime. E urmarit de fantomele celor obligati sa se sinucida, iar parerea sa extrem de subiectiva cum ca el ar fi fara de pacat si ca cei ce sfarsesc in fata lui se elibereaza de toate pacatele acumulate de-a lungul vietii, pacate care i-au adus spre acel deznodamant, incepe sa fie serios zdruncinata cand observa ca numarul fantomelor ce ii dau tarcoale creste cu fiecare crima “prin sinucidere” pe care o comite. In sfarsit, Ryosuke Yamada il interpreteaza pe Semi, un asasin profesionist agil ce mereu imbraca o pelerina pe ploaie in momentul in care are de dus la bun sfarsit o misiune. Arma lui preferata e cutitul, pe care il manuieste cu o abilitate iesita din comun, insa ca si Kujira, aude niste sunete in ureche – defect “profesional” – ori de cate ori are de ucis pe cineva, fapta in sine fiind cea care il linisteste. Semi aminteste flagrant de un alt personaj similar, de aceasta data dintr-o productie coreeana de top, Killa, interpretat de Shin Ha-kyun in “No Mercy for the Rude”. Cum drumurile celor trei vor ajunge, intr-un final, sa se intersecteze pentru scurt moment, suficient cat sa se produca “scurtcircuitul” ramane sa descoperiti urmarind acest film palpitant, plin de neprevazut si tensiune.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

JoJo’s Bizarre Adventure: Diamond is Unbreakable (2017) – Takashi Miike ecranizeazã o celebrã manga fantezistã pentru adolescenţi

Publicat: duminică 1 iulie 2018

Prolificul si teribilul Takashi Miike nu se dezminte nici dupa cel de-al 86-lea film al carierei, “JoJo’s Bizarre Adventure: Diamond is Unbreakable”, dovedindu-ne ca orice subiect, fie el unul ce prinde viata dintr-o manga imaginara sau din realitatea vietii de yakuza, poate capta atentia publicului japonez. Nici nu trebuie sa ne mire, atata timp cat japonezul de rand are o adevarata cultura a benzilor desenate, si pentru imaginatia acestora o ecranizare dupa niste povesti desenate indragite mai mult sau mai putin nu poate fi decat o provocare a simturilor. In ultimii ani, Miike a ramas activ in industria de film, realizand ce-i drept mai putine filme, insa cele regizate au presupus o munca de post-productie mult mai elaborata, avand bugete pe masura. Fanteziile si productiile cu accente SF au luat (pentru putin timp ?) locul productiilor sangeroase in care protagonisti sunt gangsterii, criminalii in serie violenti sau marginalizatii, regizorul profitand de posibilitatea de a regiza cateva productii cofinantate de americani (Warner Bros), precum “Terra Formars” sau “Blade of the Immortal”. Insa investitii costisitoare in astfel de adaptari dupa benzi desenate cunoscute, nu prind prea bine la publicul japonez, castigurile obtinute la box-office fiind foarte mici in raport cu potentialul industriei japoneze de film. Japonezul prefera sa umple salile de cinema la un anime dupa o manga, decat la un live action, un lucru din nou ciudat. “JoJo’s Bizarre Adventure: Diamond is Unbreakable” se inscrie in tiparul amintit: a fost produs de 20 de companii de productie, – 19 japoneze, una americana (Warner Bros) –, insa abia a reusit sa stranga 2 milioane de dolari incasari la box-office, fiind un esec financiar de rasunet pentru echipa de producatori. Filmul acopera primele 17 capitole din manga scrisa de Hirohiko Araki intre 1992-1995, iar introducerea in titlul filmului a specificatiei “Capitolul 1” a indicat de la inceput intentia producatorilor de a realiza si un sequel, lucru care momentan pare cam indepartat, daca e sa ne luam dupa castigurile de la box-office. Distributia il are in rolul principal pe mai putin cunoscutul Kento Yamazaki (un actor tanar ce a debutat in 2010 in seriale de televiziune si a prins cateva roluri in productii romantice de pe marele ecran destinate publicului tanar), ce interpreteaza personajul JoJo. In mod paradoxal, Ryunosuke Kamiki, ce interpreteaza rolul unui coleg de scoala de-al lui JoJo, e mult mai cunoscut in industria de televiziune japoneza decat protagonistul, desi e cam de aceeasi varsta ca acesta, debutand in seriale inca de la varsta de 7 ani, la inceputul anilor 2000. Yusuke Iseya, pe care l-am vazut recent in Shinjuku Swan 1 si 2, revine intr-un rol secundar, de data asta de partea celor buni, in rolul “nepotului” lui JoJo, in timp ce veteranul Jun Kunimura il interpreteaza pe bunicul politist al lui JoJo.

Linistea imaginarului orasel Morioh-cho este tulburata de o serie de crime infioratoare al caror autor este de negasit. Higashikata Ryohei (Jun Kunimura) este un sef de patrula veteran ce incearca sa dea de urma autorului acestor crime, avand un singur tel: sa readuca pacea si siguranta in orasel. Nepotul sau, Josuke (Kento Yamazaki), poreclit “JoJo”, e elev in anul 2 de liceu la liceul local Budogaoka. Josuke a fost parasit de tata inca dinainte de a se naste, fiind crescut de o mama singura si de bunicul sau, ce formeaza singura lui familie. Ce nu suporta este ca cineva sa ii critice frizura extravaganta, cel mai de pret “bun” al sau. Insa fara sa vrea se intersecteaza cu misteriosul autor al crimelor din oras, atragand atentia acestuia prin puterile paranormale pe care le detine. JoJo era, de fapt, o gazda pentru o asa-numita “Stare”, o entitate paranormala ce i-a luat trupul in stapanire, si care se manifesta in momentul in care JoJo devine furios. Asemeni lui JoJo, in orasel mai existau alte cateva personaje cu astfel de Stari, fiecare Stare avand o forma diferita de manifestare. Cu ajutorul colegului de clasa Koichi Hirose (Ryunosuke Kamiki), si a “nepotului” sau ce apare de niciunde, Jotaro (Yusuke Iseya), JoJo incearca sa protejeze orasul cu pretioasa sa abilitate de a repara obiecte distruse sau de a vindeca rani mortale.

Ca realizare, filmul nu dezamageste. Reuseste sa creeze o atmosfera specifica unui “Harry Potter”, cu elevi cu fite, cu uniforme scolare desigur negre si cu extravagante (cum e frizura lui JoJo sau a rivalului sau), iar pe acest fundal imaginatia nu poate decat sa debordeze atunci cand ai armele necesare (efectele speciale) pentru a scoate in evidenta latura fantastica pe care cititorul de manga o valorifica prin intermediul imaginatiei proprii. Elementele fanteziste sunt indraznete, insa pe alocuri prea copilaresti, dovada ca filmul se adreseaza cu precadere publicului tanar, asa cum se adreseaza si “Harry Potter”. Scenariul debuteaza interesant, insa privita in ansamblu, povestea nu e deloc consistenta, desi acopera 17 capitole din manga originala. Exista personaje in poveste prezente doar sa iasa la numar anumite scene, adica de umplutura, cum e cazul colegei Yukako, care are o influenta puternica asupra personajului Koichi, fara a se dezvolta misterul din spatele prezentei ei in poveste. In plus, un alt minus e dat de prezenta unui numar urias de personaje, multe din ele fara un rol activ in firul epic, dar al caror nume regizorul insista sa-l aminteasca complet inutil. Povestea putea fi mult mai concentrata, de dragul unui fir epic mai convingator. Din fericire ratacirea din ultimii ani a lui Miike in lumea scenariilor dupa benzi desenate se sfarseste, noul sau film, o ecranizare dupa apreciatul Keigo Higashino, “Laplace’s Witch”, obtinand aproape 11 milioane de dolari la box-office, lansandu-se cu mai bine de o luna in urma in cinematografe. Daca va plac filmele cu elevi cu puteri supranaturale, ce salveaza lumea, responsabilizandu-se, acest film va va placea. Daca insa cautati o fantezie mai ofertanta a lui Miike, in mod evident “Blade of the Immortal” e mult mai lucida, captivanta si recomandata ca poveste.

Traducerea si adaptarea au fost realizate in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Shinjuku Swan 2 (2017) – drama urbanã ce continuã cea mai de succes realizare a lui Sion Sono

Publicat: duminică 24 iunie 2018

“Shinjuku Swan 2” (2017) continua povestea filmului din 2015 ce are la baza manga lui Ken Wakui “Shinjuku Swan Kabukicho Skauto Sabaibaru” publicata incepand cu anul 2005. Regia este semnata de acelasi exceptional Sion Sono, 90% din distributia numeroasa din prima parte reluandu-si rolurile din primul film, de aceasta data intr-o poveste mult mai consistenta si inchegata. Gou Ayano reia rolul “Lebedei din Shinjuku”, tipul aparent fragil si cu suflet mare ce odata ajuns recrutor pentru organizatia Burst si dobandeste o “familie” e dispus sa-si dea viata pentru aceasta cu o hotarare nestramutata. Surpriza e distribuirea cunoscutului Tadanobu Asano in rolul figurii centrale negative in jurul careia se construieste povestea in “Shinjuku Swan 2”, Masaki Taki, care chiar daca nu impresioneaza, are o prestatie solida. Restul distributiei o regasim intacta: Yusuke Iseya, Motoki Fukami, Nobuaki Kaneko, Yuki Kubota sau Yu Yamada, acestora adaugandu-li-se figuri noi, precum Yuta Nakano, Alice Hirose sau veteranul Takashi Sasano in rolul unui inspector de politie corupt. Filmul a castigat 1,4 milioane de dolari in prima saptamana la box-office-ul japonez, la sfarsitul perioadei de rulare obtinand incasari de 6,3 milioane dolari (cu 4 mai putin decat prima parte). Scenariul, ce are in mare parte la baza manga amintita, e semnat de acelasi Mataichiro Yamamoto, scenaristul lui Azumi 1-2, Crows 2-3 si Tajomaru.

Filmul reia povestea de unde a fost lasata in prima parte: Hideyoshi din agentia Harlem, principalul rival al agentiei de recrutare Burst, este impuscat mortal, fapt ce consfiinteste fuziunea dintre Burst si Harlem. Insa tradatorul Harlem-ului, Hayama, cel datorita caruia s-a putut realiza fuziunea, e cel asupra caruia planeaza suspiciunea asasinarii lui Hideyoshi, astfel ca nu va ezita sa faca orice pentru a-si demonstra neimplicarea. La putin timp dupa fuziune, apare o problema inerenta: creste numarul recrutorilor, dar nu si numarul fetelor recrutate pentru a fi animatoare in cluburi pentru adulti. Acest lucru creeaza frictiuni in strada. In consecinta, seful Burst propune reducerea recrutorilor cu 20% pentru cresterea profitului. Pentru a se evita aceasta situatie, nu ramane decat o solutie: extinderea teritoriului in Yokohama. Doar ca aici, stapana pe acest gen de afacere e agentia “Vrajitorii”, condusa de un temut traficant de droguri, Maki (Tadanobu Asano). Un iminent razboi sta sa izbucneasca in momentul in care Burst ii trimite pe Tatsuhiko (Gou Ayano) si pe Seki (Motoki Fukami), – acesta din urma fost prieten al rivalului Maki – , in Yokohama, pentru a prelua zona…

Sion Sono renunta, in “Shinjuku Swan 2”, la metafore si elemente suprarealiste ori muzicale, lasand la o parte si umorul, pentru a insista pe analiza intrinseca a legaturii dintre diverse structuri ierarhice ale lumii interlope japoneze. La baza acestei ierarhii avem agentiile de recrutare, cum e cazul Burst. Aceasta are o organizare tipic mafiota, cu un sef, mai multi capitani si, in cele din urma, cu executantii. Tatsuhiko Shiratori era, la inceputuri, un simplu executant. Impreuna cu altii ca el, trebuia sa convinga fete din Shinjuku ca pot lucra ca animatoare pentru sume mari de bani castigate intr-un timp scurt, iar de amatoare nu ducea niciodata lipsa, cele ce accepta sa lucreze in aceasta industrie fiind in general fete cu datorii la camatari sau fugare ce aveau mare nevoie de bani. Dupa evenimentele din prima parte, Tatsuhiko avanseaza pe scara ierarhica, ajungand sef peste recrutori, contiuand sa lucreze cot la cot cu acestia in strada. Capitanii erau cei care se ocupau de lucrurile mai generale, cum ar fi extinderea afacerii, distribuirea profitului spre diverse alte afaceri etc. Violenta si agresivitatea sunt cuvintele de ordine ale acestor agentii de recrutare, ce-si aveau bine delimitate teritoriile. Totusi, exista o regula nescrisa: oricat de mari divergente ar exista cu agentii concurente, recurgerea la gesturi extreme era interzisa. Daca ai ucis pe cineva, codul onoarei spunea ca trebuie sa raspunzi predandu-te si executand sentinta aferenta faptei. Aceasta regula nescrisa pastra oarecum echilibrul de putere, pe verticala si orizontala. Deasupra agentiilor de recrutare intotdeauna exista o organizatie mafiota, un yakuza cu influenta, care in schimbul unei sume de bani consistente asigura protectia uneia sau alteia dintre agentii. Aceste organizatii aveau la randul lor rivali, insa intre ele regulile erau mult mai dure, fiind permisa folosirea inclusiv a armelor de foc. Agentiile de recrutare nu detineau arme de foc, iar raportul fata de organizatia condusa de yakuza era similar celui de vasalitate din evul mediu fata de un senior. O razvratire a unei agentii de recrutare impotriva unei organizatii mafiote echivala cu raderea din temelii a agentiei, astfel ca fiecare sef de agentie de recrutare cauta sa pastreze o relatie excelenta fata de protector, iar in cazul agentiei Burst, aceasta era asigurata de Madam Ryoko, patroana localului Moulin Rouge unde seful yakuza ce proteja Burst isi petrecea timpul liber, dupa cum stim din prima parte a filmului. Astfel, vedem o dubla ipostaza a femeii, in aceasta lume interlopa. Pe de o parte Madam Ryoko are talentul si inteligenta de a-l indupleca pe seful yakuza sa nu renunte la protectia Burst intr-un moment limita, deci vedem ipostaza femeii intelepte si impaciuitoare, dar pe de alta parte vedem femeia privita ca un simplu obiect, si e vorba aici de fetele “vanate” de recrutori, cucerite cu un zambet fals si o promisiune, care devin simple unelte de facut bani pentru interesele meschine ale barbatilor (trafic de droguri, violenta si intimidare, afaceri ilegale, comisioane si mite). Totusi, odata patruns in aceasta lume, atmosfera filmului te prinde si ai senzatia ca urmaresti un show live, petrecut in timp real, cu o multime de personaje, cu destine de cele mai multe ori greu incercate, in care extravaganta (costumelor, limbajului, comportamentului) e cuvantul de ordine. Reglari de conturi violente (Sion Sono s-a mai temperat fata de alte filme in care violenta era una ce crestea exponential odata cu tensiunea), dramatism, umor de situatie ocazional si mult realism, pe fondul a la fel de multa extravaganta fac din “Shinjuku Swan 2” o productie de mare rafinament a unuia din cei mai buni si controversati regizori japonezi ai momentului. Daca v-a placut “Shinjuku Swan”, acest sequel cu siguranta va va fascina.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

The Fortress (2017) – Lee Byung-hun şi Kim Yoon-seok într-un duel rafinat al elocinţei

Publicat: luni 18 iunie 2018

Regizorul si scenaristul Hwang Dong-hyuk, devenit celebru dupa “Silenced” (2011) si mai ales “Miss Granny” (2014), a revenit anul trecut in atentia iubitorilor de filme coreene cu o noua productie memorabila, “The Fortress”. Filmul are la baza romanul omonim al lui Kim Hoon, vandut in peste 1 milion de exemplare. Acesta a fost ultimul roman al scriitorului, pe atunci de 59 de ani, roman care in 2010 a fost adaptat intr-un musical. Productia din 2017 e o grandioasa punere in scena a evenimentelor petrecute in timpul celei de-a doua Invazii Manciuriene in Peninsula Coreeana din prima jumatate a secolului XVII, mai exact a momentului ramas in istorie sub numele de “incidentul Byeongjahoran” (refugierea regelui Injo in fortareata Namhan si nefericita incercare de sfidare a celui ce avea sa devina Imparatul dinastiei Qing, Hong Taiji). Cinci luni au durat filmarile, incepute toamna tarziu, in noiembrie, special pentru a se prinde iarna lui 2016/2017, in vederea reconstituirii fidele a conditiilor climatice din timpul evenimentelor relatate. Distributia e una stelara, cu Lee Byung-hun si Kim Yun-seok protagonisti, si cu Park Hae-il in rolul unui rege cu sanatatea subrezita de boala si de nesfarsitele confruntari verbale de la Sfat dintre principalele factiuni politice ale timpului. Rolurile secundare sunt la fel de ofertante ca nume: Ko Soo, Park Hee-soon sau Jo Woo-jin (pe care il vom vedea in curand din nou alaturi de Lee Byung-hun in mult asteptatul serial produs de tvN, “Mr. Sunshine”.) “The Fortress” a castigat nu mai putin de 9 premii (cele mai importante fiind prentru regie – Blue Dragon Film Awards – si Cel mai bun film – la Baeksang Arts Awards) si a avut 8 nominalizari. Si in plan financiar a fost un succes, desi nu atat de mare precum se asteptau producatorii, obtinand incasari de 29,2 milioane de dolari la box-office.

[REZUMATUL ACESTUI FILM ESTE DISPONIBIL DOAR MEMBRILOR COMUNITATII ASIACINEFIL]

Ca realizare, “The Fortress” este ireprosabil. Cele doua ore si 20 de minute ale productiei reconstituie la scara larga, cu lux de amanunte, contextul si desfasurarea incidentului Byeongjahoran, unul din momentele de umilinta nationala cele mai dureroase din istoria Coreei. Si poate lucrul cel mai important e modul obiectiv in care regizorul scenarist a relatat evenimentele, fara a accentua patriotismul sau fara a exista tendinta unei eroizari, cum s-a intamplat in cazul unui alt recent blockbuster istoric, “The Battleship Island”. Personajele principale, ce dau viata unor personaje istorice reale, sunt prezentate cu lumini si umbre, cu calitati si defecte, in absenta unui narator care sa ghideze spectatorul si sa-i influenteze perspectiva. Lee Byung-hun il interpreteaza pe Ministrul Personalului din Joseonul anului 1636, Choi Myung-kil, ale carui principii merg pe linia supunerii fata de noua Dinastie Qing ce lupta inca sa controleze intinsul Imperiu de la Miazanoapte cu Ming. Convingerile sale ii aduc criticile intregii Curti, dominata de dorinta ministrilor de a-l rasturna din functia ocupata si e a inclina balanta puterii inspre una sau alta dintre factiuni. Acesta e un om de incredere pentru Regele aflat in deriva, excelent interpretat de Park Hae-il, si desi concluziile la care ajunge nu sunt pe placul nimanui, ele sunt pline de un crunt adevar pe care toti evita sa-l rosteasca. Opus principiilor sale e Ministrul Riturilor, Kim Sang-hun, interpretat de Kim Yun-seok, un patriot desavarsit ce tine sa-si arate dragostea de tara in fata tuturor, si care pentru Rege si siguranta tarii nu ezita sa recurga inclusiv la crima, savarsita impotriva unui batran neajutorat din popor ale carui principii nu-i sunt pe plac. Confruntarea dintre cei doi ministri e una strict pe taramul viziunilor, a vorbelor si argumentelor, fiind de-a dreptul pasionant sa observi acesti doi mari actori ce le dau viata demonstrandu-si talentul actoricesc aparte. Ko Soo in rolul fierarului Nal-swe si Park Hee-soon in rolul generalului Lee Shi-baek – pe care cu greu reusesti sa-i recunosti datorita cadrelor mai tot timpul intunecate dar si infatisarii personajelor lor ce trebuiau sa para greu incercate de viata prin prisma meseriilor practicate, au interpretari la fel de magistrale ca ale protagonistilor, aducand o nota de umanitate intr-o lume descrisa uneori cu prea multa brutalitate si realism de regizor. Filmul nu a prins atat pe cat se asteptau producatorii la public datorita ritmului sau lent si numeroaselor cadre interioare, ce au transformat cele peste 2 ore de vizionat intr-o veritabila incercare pentru rabdarea spectatorului. Avantajul este ca acest ritm lent iti da posibilitatea sa savurezi filmul in ansamblul sau, sa arunci o privire atenta la costume, decoruri, la analiza personajelor si sa poti surprinde imaginea de ansamblu fara a te pierde in detalii. “The Fortress” iti da senzatia unei piese de teatru cu iz shakespearian, in care fiecare personaj isi rosteste cu rabdare replicile iar spectatorul e judecatorul evenimentului istoric la reconstituirea caruia asista. Daca iubiti filmele istorice bine realizate, “The Fortress” este unul care nu trebuie ocolit, dincolo de dezvaluirea unui episod dureros al istoriei Coreei oferindu-ne un regal cinematografic pe care rar ne dat sa-l mai vedem in ziua de azi, cand suntem sufocati de atatea filme comerciale superficiale.

Traducerea si adaptarea au fost realizate in premiera si in exclusivitate pentru asiacinefil de gligac2002 (Asia Team).

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Be With You (2018) – Son Ye-jin si So Ji-sub într-un remake dupã un succes de proporţii japonez

Publicat: duminică 17 iunie 2018

Nu e o surpriza ca filmul romantic coreean e intr-un serios declin in ultimul deceniu, dupa infloritoarea perioada de la inceputul anilor 2000, cand a profitat din plin de asa-numitul Val Coreean. Atunci s-au realizat marile filme romantice pigmentate cu accente de melodrama, insa gloria lor a fost scurta datorita exploatarii excesive a tematicii in nou-nascuta industrie de seriale de televiziune. Pe acest fundal, nu trebuie sa mire interesul producatorilor coreeni pentru realizarea unui remake dupa un film japonez de mare succes din 2004, “Be With You” (“Ima ai ni Yukimasu”). Filmul japonez a obtinut 46 de milioane de dolari incasari, ceea ce la nivelul anului 2004 era o suma fantastica pentru un film romantic cu accente de fantezie. In plus, filmul a beneficiat de o coloana sonora memorabila, tema muzicala principala, melodia “Hana” a trupei rock Orange Range, fiind cel mai vandut single in Japonia in anul 2005. In acest an, regizorul Lee Jang-hoon, ce s-a remarcat cu cateva filme destul de bune (The Divine Weapon, The Show Must Go On, Arang sau The Huntresses), a primit misiunea de a repovesti evenimentele din romanul omonim scris de japonezul Takuji Ichikawa, adaptat de Yoshikazu Okada in 2004. Cum subiectul era binecunoscut in lumea filmului est-asiatic (filmul japonez din 2004 a fost urmat de un serial japonez in 2005), simpla adaptare a lui la realitatile coreene nu putea convinge publicul larg sa intre in salile de cinema. Pentru asta producatorii au recurs la tertipul la care apeleaza de cand lumea Hollywoodul, anume au construit povestea in jurul unor protagonisti celebri, care daca filmul ar fi fost un esec, ar fi garantat ca acesta nu ar fi fost un faliment pentru investitia initiala. Si astfel, doi dintre cei mai bine cotati actori de telenovele coreene de mai ieri, azi si vedete de prima mana ale filmului coreean, Son Ye-jin si So Ji-sub, ajung sa colaboreze pentru a doua oara la un proiect, dupa anterioara provocare din k-drama Delicious Proposal din 2001. Cand spui So Ji-sub, ti-ai atras automat fanele actorului in salile de cinema, iar cand spui Son Ye-jin, ai atras fanii actritei cu acelasi entuziasm ca al fanelor celuilalt. Cum era de asteptat, tertipul a dat roade, filmul nefiind esecul de care unii mai putin optimisti se temeau, castigand 19,4 milioane dolari la box-office.

Viata se schimba dramatic pentru Woo Jin (So Ji-sub) si Ji Ho, fiul sau de doar 8 ani, cand Soo Ah (Son Ye-jin), sotia respectiv mama baiatului se stinge la doar 32 de ani. Acestia trebuie sa se descurce singuri, iar viata trebuie sa mearga mai departe, in ciuda golului lasat in inimile lor. Casa e intr-o harababura totala, cei doi abia se descurca cu gatitul micului dejun, plecand mai tot timpul dezordonati la serviciu, respectiv la scoala. Woo Jin lucreaza la un bazin acoperit, fiind fost inotator cu mari ambitii, care insa a trebuit sa renunte la pasiunea sa din cauza unor probleme de sanatate care inca il afecteaza, impiedicandu-l sa depuna prea mare efort. La serviciu o colega incearca sa ii atraga atentia, insa nici o clipa nu se gandeste sa fie infidel sotiei sale recent pierdute. Ji Ho e si el afectat in plan psihologic de absenta dragostei materne, insa spera la o minune dupa ce citeste o carticica pentru copii lasata de mama lui, in care aceasta ii promite ca odata cu sezonul ploios se va intoarce. Apropierea sezonului ploilor sporeste nerabdarea micutului Ji Ho, tatal nestiind cum sa-i tempereze naivitatea. Numai ca intr-o zi ploioasa, intr-un tunel parasit, cei doi dau peste o femeie, ce se dovedeste a fi chiar Soo Ah. Suferind de amnezie, aceasta e dusa acasa si viata tatalui si fiului se schimba in mod neasteptat…


E imposibil sa nu incerci sa faci o comparatie intre filmul japonez din 2004 si cel coreean din 2018, in fapt in acesta sta farmecul unui remake, sa gasesti plusurile si minusurile si, la final, sa concluzionezi care varianta ti s-a parut mai reusita. Desigur, preferabil e ca un mare succes sa ramana pe piedestalul pe care s-a cocotat de unul singur, fara a incerca sa profiti ulterior in scopui financiare de pe urma sa. Istoria filmului arata clar ca peste 95% din remake-uri nu au reusit sa se ridice la nivelul productiilor originale, transformandu-le pe acestea in simple demersuri in scop financiar. Filme precum Ben Hur, The Gladiator, Iisus din Nazareth, Titanic, Cleopatra etc etc au fost si vor ramane memorabile in interpretarea actorilor de la vremea lor; nicicand un remake nu se va putea ridica la inaltimea acestor realizari. Iar acest lucru e universal valabil. Si cinematografia asiatica isi are filmele ei memorabile si remake-urile ei pur comerciale: mult timp chinezii au fost acuzati ca fac remake-uri dupa remake-uri la filme coreene. Dar iata ca si coreenii s-au gandit ca pot face ceva mai reusit decat japonezii, si s-au inselat. Poti distribui pana si pe cei mai buni actori ai tarii tale intr-un remake, e aproape imposibil sa schimbi pararea fanilor ce au vazut filmul original si au ramas cu anumite trairi. Filmul japonez din 2004 a fost o bijuterie, avand un singur defect: faptul ca la final, lucrurile devin putin confuze, nestiindu-se in ce perspectiva temporala a evoluat protagonista interpretata magistral de actrita Yuko Takeuchi. Finalul e vag si creeaza putina confuzie. In filmul din 2018, cel ce a adaptat scenariul japonez a avut grija sa lamureasca acest aspect, pentru a intelege clar modul in care autorul romanului a incercat sa se “joace” cu perspectivele temporale. Povestea celor doua filme este identica, si chiar daca regizrul coreean a incercat sa se indeparteze de clisee, totusi, nu a ezitat sa redea “copy-paste” anumite cadre din filmul japonez (pelerina galbena a micutului Ji Ho, tunelul ca loc de legatura intre lumi, trifoiul cu patru foi atarnat la geam). Lor li se adauga si alte clisee tipic coreene (caratul in spinare, asteptatul in statia de autobuz, mania de a lauda protagonistul cat de “frumusel” e – in cazul de fata Si Ji-sub etc). Toate acestea insa sunt destul de decente si nu primeaza in evolutia povestii, astfel ca filmul e placut de urmarit. Totusi, daca ai vazut ambele filme, e imposibil a nu concluzionezi ca filmul din 2004 a fost net superior actualei productii. Si asta in conditiile in care in rolurile principale in 2004 nu apareau nici macar doua vedete ale flmului japonez, ci doi actori inca necunoscuti la nivel international. Farmecul productiei din 2004 sta in simplitatea trairilor transmise de protagonisti, tocmai in faptul ca nefiind niste vedete au intrat in rolurile rol cu o naturalete cum rar vezi in ziua de azi. In acel film parca povestea de iubire era reala, nu intre cele doua personaje ci intre cei doi actori, cu atata dedicare si-au intrat in roluri. Ca un fapt divers, stiati ca cei doi protagonisti s-au si casatorit in 2005, si pana in 2008 au fost sot si sotie ? (foto dreapta) Deci chimia lor din film s-a confirmat o vreme si in viata reala. Ei bine, in filmul coreean actorii au chimie, sunt deschisi si ne patrund la suflet, dar parca lipseste ceva, acel element care sa te surprinda, poate o poveste diferita. Cu greu reusesti sa storci o lacrima, stiind de la inceput deznodamantul. Apoi, filmul din 2004 era cu desavarsire romantic, pe cand la filmul din 2018, regizorul a optat pe combinarea unui ton optimist, comic, cu melodrama, ceea ce a scos din joc aproape complet romantismul. La filmul coreean lipseste rigoarea, sobrietatea si seriozitatea scenariului filmului din 2004, plus ca nici nu are o coloana sonora care sa exploateze latura fantastica a povestii (pe cand daca te gandesti la varianta japoneza, e imposibil sa nu-ti vina in minte refrenul melodiei “Hana”, si la 14 ani distanta). Una peste alta, “Be With You” nu e un remake prost facut, din contra, are toate ingredientele unei productii de calitate, incepand cu distributia si continuand cu celalalte detalii, insa lipseste acel “vino-ncoace” dat de un scenariu original. Daca ai vazut filmul din 2004, surpriza povestii nu mai exista, iar la un film, povestea face cel putin 50% din ceea ce trebuie sa conteze (nu ati simtit acelasi lucru la remake-ul japonez cu Song Seung-hun la filmul “Ghost” din 1990 ?) Asta este pacatul remake-urilor, nu te pot surprinde placut si a doua oara. Pacat ca cei doi actori atat de indragiti (fara indoiala Kim Ha-neul ar fi fost perfecta in locul lui Son Ye-jin, avand antecedente in astfel de povesti, insa nici aceasta nu a avut un rol rau) au ales sa apara pentru prima oara impreuna pe marele ecran intr-un remake, si nu intr-o poveste romantica de sine statatoare, fanii lor ar fi avut cu siguranta mult mai multe de castigat. Poate in viitor producatorii vor face ceva pentru a revigora acest gen in Coreea, filmul coreean are multi actori capabili pentru astfel de roluri care de ani buni someaza sau accepta roluri slabe in seriale pe masura.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Genghis Khan (2018) – legenda întâlneşte istoria într-o poveste ineditã despre Temujin !

Publicat: duminică 10 iunie 2018

Regizorul chinez Hasi Chaolu debuta in 2006 cu productia “The Old Barber”, cu care castiga 4 premii pentru regie. Iata ca la 12 ani distanta, i se incredinteaza un proiect important, “Genghis Khan”, produs de celebrul Jean-Jacques Annaud (cel care in 2015 lucra la o alta productie a carei actiunea avea legatura cu Mongolia, “Wolf Totem”). Filmul trebuia sa aiba premiera in China de Craciun, dar aceasta a fost amanata pana la sfarsitul lui aprilie in acest an pentru a se permite echipei de la post-procesare sa finalizeze cum trebuie munca la efectele vizuale. Filmul nu a reusit sa de-a lovitura la box-office-ul chinezesc, obtinand doar 6 milioane de dolari incasari, insa ca realizare avem parte de un spectacol vizual superb, fie ca vorbim de decoruri, fie de scenele de lupta. Titlul filmului este oarecum nepotrivit, deoarece scenariul insista pe perioada copilariei si tineretii sale, cand numele lui era Temujin, inainte de a deveni cuceritorul stralucit si temut de o lume intreaga sub numele Ginghis Han. Rolul lui e interpretat cu succes de William Chan (32 de ani), cantaret si actor chinez aflat la cel mai important rol al carierei de pana acum, in timp ce rolul sotiei lui Ginghis Han, Borte, e interpretat de Lin Yun, nimeni alta decat protagonista mega-succesului “The Mermaid”, ce va aparea anul viitor in “The Mermaid 2” tot in rolul sirenei. Rolul negativ ii revine veteranului Hu Jun, care a aparut alaturi de William Chan si acum 4 ani in productia “As The Light Goes Out”.

Legenda spune ca la porunca a 99 de Tengri – zei ai mitologiei mongole – se naste un lup cenusiu pe nume Cina, care impreuna cu un cerb alb binecuvanteaza stepa, aparand populatiile nomade. Regele Iadului, insa, ravneste la stapanirea lumii umane, astfel ca incearca sa profite de faptul ca o data la 900 de ani, Poarta Iadului se poate deschide, pentru a navali in luma oamenilor si a pune stapanire pe ea, in scopul unificarii celor trei lumi: subterana, terestra si celesta. Urmasul lupului cenusiu, Luptatorul de Aur Cina, reuseste sa opreasca invazia fortelor intunericului cu ajutorul Stindardului Soledin, Regele Iadului fiind nevoit sa se retraga inapoi in adancurile Pamantului, portile Iadului fiind pecetluite. Peste 900 de ani, insa, ciclul se repeta, si o noua oportunitate se iveste. E vremea in care in stepa se naste Temujin, fiul unui razboinic neinfricat…

“Genghis Khan” e o fantezie ce foloseste istoria ca pretext. Clasificarea filmului in genul “Biografic” cum apare pe cunoscutul site imdb e total eronata, singurele elemente biografice din film fiind numele protagonistilor povestii si cateva lucruri cunoscute de toata lumea despre copilaria si tineretea lui Temujin, viitorul Ginghis Han (cheagul de sange cu care se naste in mana, dragostea pentru Borte si casatoria cu aceasta la 16 ani, pierderea tatalui). De altfel, inca e la primele cadre regizorul incearca sa indice faptul ca vom asista la o fantezie, povestea pornind de la un mit care, treptat, e integrat in istoria reala cu ajutorul anumitor simboluri (lupul cenusiu, calul, stindardul Soledin). Nu asistam la un film istoric, astfel ca amatorii acestui gen vor fi crunt dezamagiti cand vor vedea tot felul de creaturi diabolice desprinse parca din trilogia Stapanul Inelelor (flagranta si intentionata asemanarea acestora), care isi au regatul undeva in apropierea stepei mongole, intrand in conflict cu razboinicii stepei. E fascinant cum a reusit regizorul sa integreze cele doua planuri – imaginar si real – intr-o poveste in care in prim plan stau simbolurile mongole, valorile pretuite de locuitorii nomazi ai stepei de odinioara. Dincolo de tot ceea ce e spectaculos sau superficial, regasim principiile fundamentale de viata ale mongolilor, armonia cu natura, respectul pentru celelalte fiinte acestei lumi (caii ce sunt pusi mai presus chiar decat oamenii, sau cainii), respectul pentru valorile familiale, traditie si stramosi la o “natiune” care, nu trebuie sa uitam, in vremurile lui Ginghis Han a fost una nomada. Povestea filmului e captivanta, originala si plina de imaginatie, insa acest gen de scenarii au succes doar daca aduc in prim plan un fapt istoric sau mitologic mai putin cunoscut publicului larg. In cazul de fata a fost o decizie indrazneata o asemenea ecranizare in care personalitatea lui Ginghis Han e trecuta in plan secund sau e doar usor schitata, pentru a lasa loc fanteziei, desfasurarii unui mit. Per ansamblu un film cu o idee interesanta, intr-un decor – cel al stepei linistite, unde timpul pare a incremeni in loc in ciclul anotimpurilor – cel putin contrastant cu intensitatea scenariului, cu elemente grafice ce le-am mai vazut in alte productii de succes internationale, ce creioneaza personalitatea celui ce avea sa ramana in istorie drept cel mai mare cuceritor de pe continentul asiatic si pe care il vedem zugravit doar in tuse pozitive. O delectare pentru amatorii de fantezii, “Genghis Khan” a starnit controverse in China, un grup vocal de reprezentanti ai populatiei Han chemand la boicotarea filmului. Motivul il constituie faptul ca Ginghis Han si urmasii lui au ucis milioane de chinezi de etnie Han (grupul etnic majoritar al Chinei) in timpul cuceririi si stapanirii mongole in China. Acest boicot si comentariile negative aparute ulterior pe internet despre acest film au fost principalul motiv pentru care o productie atat de bine realizata a avut incasari atat de mici la box-office. Dincolo de toate aceste aspecte, filmul ramane o fantezie agreabila, nu o productie istorica, deci tot acest scandal e complet artificial.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realuizata de cris999 – asiacinefil

No Boys, No Cry (2009) – Ha Jung-woo într-o coproducţie coreeano-japonezã mai puţin cunoscutã

Publicat: duminică 3 iunie 2018

Hyeong-gu (Ha Jung-woo) nu are una din cele mai de invidiat existente. Parasit de mic de mama lui, o cantareata intr-un bar, ce alege sa il ia in grija pe fratele lui bolnav, Hyeong-gu a adoptat de un interlop si crescut cu raceala. In relatia cu acesta i se adreseaza cu termenul “seful”, niciodata cu cel de “tata”, dovada ca familia pierduta in copilarie e o rana deschisa ce nu s-a vindecat inca. Intre timp, seful lui a dat lovitura in Japonia, unde si-a mutat afacerile ilegale, astfel ca Hyeong-gu face tot felul de comisioane pentru acesta, aducand marfa de contrabanda pe mare, din Coreea in Japonia, cu o barca ponosita, riscandu-si libertatea la fiecare misiune. Insa e multumit, pentru ca in acest mod reuseste sa puna deoparte ceva banuti si imbina utilul cu placutul, fiecare revenire in Japonia insemnand totodata si relaxare. In Japonia il cunoaste pe Toru (Satoshi Tsumabuki), mana dreapta a sefului sau, care mereu il intampina cu o coreeana stangace si-i preia marfa de contrabanda. Lucrurile se precipita cand in timpul unei misiuni, Hyeong-gu e atacat pe mare de o “sirena” si pierde pretioasa oala cu kimchi adusa din Coreea pentru seful sau. Toru ii salveaza pielea, si din acel moment intre cei doi se infiripa o prietenie, ce va fi pusa curand la incercare, lui Hyeong-gu incredintandu-i-se o misiune… speciala.

Filmul regizorului Kim Young-nam, “No Boys, No Cry”, e o coproductie coreeano-japoneza ce are la baza scenariul scris de japoneza Aya Watanabe, nimeni alta decat scenarista productiei “Josee, The Tiger and the Fish” (2003) si a celebrului serial japonez “Carnation”, biografia legendarei creatoare de moda Itoko Ohara. Productia a avut la dispozitie un buget de 2 milioane de dolari, mult prea mare pentru ceea ce a rezultat intr-un final, insa probabil costul filmarilor facute in Japonia (in cea mai mare parte) si in Coreea au solicitat un buget atat de “ridicat”. In special ca nu vorbim de un film comercial spectaculos, ci de o drama artistica total atipica peisajului cinematografic coreean, ce se apropie mai mult de specificul cinematografiei japoneze. In rolurile principal eave doi actori de top ai Japoniei si Coreei, aflati in doua momente diferite ale carierelor lor. Pe de o parte il avem pe Satoshi Tsumabuki, un star cunoscut al filmului japonez la data filmarilor, cu o multime de filme cunoscute si de succes la activ, precum “Josee, the Tiger and the Fish”, “Snowy Love Fall in Spring”, “Tears for You”, “Dororo” sau “Pandemic”, actor care pentru acest rol a invatat coreeana si chiar a rostit fara dublaj cateva replici in coreeana (un lucru destul de rar ca un actor japonez sa invete coreeana, de obicei fiind valabila viceversa). Pe de alta parte il avem pe coreeanul Ha Jung-woo, care desi aparuse pana atunci in mai multe filme fara prea mare succes la public, cu un an in urma s-a remarcat in neasteptatul succes “The Chaser”. In acelasi an cu “No Boys, No Cry”, Ha Jung-woo era distribuit in “Take Off”, filmul care se poate spune ca i-a schimbat statutul in vedeta de prim rang a filmului coreean, de atunci pana in prezent aparand intr-o multime de succese de box-office. In Coreea, filmul a fost un esec de box-office, ruland in doar 58 de cinematografe, insa nu e un film care sa umple salile, latura lui comerciala fiind estompata.

“No Boys, No Cry” – un titlu ce parafrazeaza celebra melodie “No Woman No Cry” a lui Bob Marley – debuteaza ca un thriller de actiune ce se transforma – in ciuda intrigii aparent captivante – intr-o puternica drama de familie. Scenarista japoneza a stiut sa radiografieze viata personala a fiecarui personaj in parte implicat in poveste, analizandu-l atat pe Toru – un gangster marunt, aparent inofensiv, aflat in slujba sefului Bo-gyung – cat si pe Hyeong-gu, omul cu comisioanele, ce-i aduce tot timpul sefului Bo-gyung kimchi din Coreea de la sora acestuia, fara a realiza ca e de fapt un simplu obiect in afacerile cu contrabada ale acestuia. Sau poate ca realizeaza asta, insa se complace in aceasta situatie, incalzit fiind de cuvintele sefului sau, care il considera ca un “fiu mai mare”. Scenarista ii surprinde pe cei doi din ipostaza de simpli colegi de contrabanda pana la cea de stalpi ai familiilor lor, cu toate ca pentru Hyeong-gu tocmai o familie e lucrul de care duce cel mai mult lipsa (totusi, in ciuda situatiei familiale precare, acesta se va considera in continuare stalpul familiei sale pierdute in copilarie, sperand ca va veni ziua in care isi va revedea mama ce l-a abandonat in copilarie, pentru care si strange de altfel toti banii ce-i castiga). Cele doua personaje principale sunt situate la periferia societatii, ca statut si educatie, astfel ca devin simple instrumente in afacerile banoase ale sefului lor. Totul pana cand acestia incep sa-si constientizeze statutul si sa nu se mai impace cu acesta, viata personala a fiecaruia fiind cea care ii va apropia si-i va transforma in parteneri, fie si doar pentru un karaoke in piata publica. Povestea in sine e simplista (ca toate povestile filmelor japoneze) si pe alocuri plictisitoare deoarece e concentrata in jurul apropierii treptate a celor doi, pana la transformarea lor in prieteni, fiind pigmentata cu putina munca de investigatie. Ce e de remarcat la film e modul in care e explorata familia din perspectiva fiecaruia: Hyeong-gu nu mai are o familie, tanjeste dupa una, fiind marcat de trauma de a fi fost abandonat de mama in copilarie si crescut de un gangster ce se substituie mamei si-l hraneste cu iluzii. Pe de alta parte, pentru Toru, familia e o povara, tocmai pentru ca se vede fara voia lui un stalp al familiei bun doar sa aduca bani in casa pentru operatia nepotului sau, fara a indrazni sa-si intemeieze propria familie, martor fiind la esecul surorii sale, ce se prostitueaza pentru bani si care isi neglijeaza copilul grav bolnav. Povestea lenta va evolua spre un final tragic, neasteptat de intunecat si realizat in pur stil coreean, metaforic, ce nu poate decat sa impresioneze. Fara multe rasturnari de situatie, dar plin de profunzime si realism in redarea dramei personale a protagonistilor, “No Boys No Cry” nu are impactul la public pe care il au filmele comerciale coreene, insa cand ajungi la capatul calatoriei realizezi ca e un hybrid coreeano-japonez (aproape) artistic impresionant, cu doi actori excelenti (ciudat parul roscat al lui Ha Jung-woo…), bine filmat si cu o coloana sonora de calitate. Merita vazut cu siguranta !

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Mischievous Kiss 2: Love in Tokyo (2015)

Publicat: sâmbătă 2 iunie 2018

“Mischievous Kiss” este un serial japonez despre, cu si pentru tineri (si nu numai). Are doua sezoane cu un episod special intre ele, primul sezon fiind difuzat in anul 2013, iar anul urmator sezonul 2, urmarind aceleasi personaje timp de sase ani. J-drama a fost difuzata de postul Fuji Tv, episodul special care face legatura intre cele doua sezoane numindu-se “Love in Okinawa”. Serialul face parte din categoria romantic-comedie, al doilea sezon avand 16 episoade. Serialul preia numele anime-ului din 2008 care a stat la baza scenariului pentru serial, “Itazura na Kiss”. In Coreea deja se realizase o k-drama in 2010 cu aceeasi tema, “Playful Kiss”, avandu-i protagonisti pe Jung So-min si Kim Hyun-joong.

In sfarsit, dupa atatea incertitudini, Irie Naoki si Kotoko se casatoresc si isi petrec scurta luna de miere in Okinawa, unde au parte de fel de fel de intamplari haioase, unele starnind gelozia lui Kotoko, altele punandu-le la incercare trainicia relatiei. Intorsi in Tokyo, sunt intampinati cu o mare surpriza, trezindu-se intr-o casa mare in care sa incapa toata familia. Cei doi incep o noua viata ca tineri casatoriti, desi Kotoko inca nu este pe deplin ancorata in obligatiile care ii revin unei tinere sotii, starnind hazul soacrei sale si criticile acide ale proaspatului ei cumnat. Mama lui Irie vine cu propunerea ca cei doi sa-si inregistreze casatoria, prilejuind extazul lui Kotoko si raspunsul bosumflat al lui Irie, care crede ca nu este inca pregatit pentru acest lucru, si ca atare nu mai vine o lunga perioada acasa, spre disperarea sotiei lui care in toate incercarile de a lua legatura cu Irie se loveste mereu de refuzul acestuia. Misterul se va rezolva cand ea devine eroina unui anime, facand-o fericita si multumita, traind ca intr-un vis alaturi de sotul pe care il adora. Totusi, la un moment dat, isi da seama ca toti cei din jurul ei sunt ocupati cu fel de fel de activitati si incepe sa se intrebe daca se multumeste cu statutul de sotie sau mai doreste sa faca si altceva. O greseala o aduce in cabinetul unui medic si atunci are o revelatie: va deveni infirmiera, si astfel isi va ajuta sotul si va fi alaturi de el si la serviciu. In episoadele care urmeaza este descrisa lupta pe care o duce Kotoko pentru a deveni ceea ce isi doreste, dar si piedicile si incercarile aparute in calea ei.

Prezentare realizata de Iuliana – asiacinefil

Eternal First Love (2010) – o primã iubire eternã cu aromã… napoletanã

Publicat: duminică 27 mai 2018

“Eternal First Love” (2010) e filmul de debut pe marele ecran al regizorului Yoshinori Muratani, care a mai regizat sporadic cateva seriale de televiziune japoneze incepand cu anul 2002. Povestea, scrisa de Shuhei Kamimura, e o fantezie romantica ce are in rolurile principale actori cu precadere vazuti in seriale tv si populari in aceasta bransa, precum Saki Aibu (“Rich Man, Poor Woman”), Takashi Tsukamoto (“Holiday Love”) sau Daisuke Maki (membru al formatiei j-pop EXILE). Desi filmul nu debuteaza in cel mai fericit mod cu putinta – se vede faptul ca regizorul a lucrat pana acum la productii pentru micul ecran -, daca reusesti sa treci de primul sau sfert cu bine, vei fi total acaparat de poveste, mai ales ca scenariul are o desfasurare destul de asemanatoare cu cea dintr-un succes de acum multi ani – “Be With You” (2004), (refacut in acest an de coreeni cu acelasi titlu, cu Son Ye-jin si So Ji-sub in rolurile principale). Pe parcurs, vom vedea evenimentele povestite in doua unghiuri de vedere, ceea ce ne schimba perceptia asupra evolutiei evenimentelor, surprinzandu-ne in mod placut. “Eternal First Love” contine un amestec de elemente generice care de cand lumea caracterizeaza filmele si mai ales serialele japoneze, mai simplu numite clisee, precum pierderea memoriei, coincidente, chestiuni misterioase ce tin de suflet, elemente culinare. Le-am mai vazut in sute de filme si seriale nu doar japoneze, ci din intreaga Asie de Rasarit. Nici interpretarea nu este una care sa te atraga prea mult, in special protagonistul Daisuke Maki fiind uneori prea teatral si lipsit de carisma specifica unui actor principal. Dar in ciuda acestor lucruri, filmul reuseste sa-ti atraga atentia prin farmecul sau aparte, prin acea bucatica de Napoli adusa in inima Japoniei, odata cu romantismul meleagurilor mereu insorite mediteraneene. Dar poate cea mai mare calitate a acestui film este ca reuseste sa transmita emotia unor trairi sincere a doi prieteni de o viata pe care soarta ii pune la incercare, regizorii japonezi avand un talent unic de a propaga in sufletele spectatorului acele lucruri profunde si nu intotdeauna exprimabile in cuvinte care incoltesc in mintea si inima celor indragostiti.

Takeshi (Takashi Tsukamoto) e un tanar ramas orfan de mic si crescut de un bucatar italian in Napoli. Pasionat de bucataria napoletana, ajuns la rudele sale din Japonia, isi reia viata incercand sa puna in aplicare cunostintele dobandite in materie culinara de la tatal sau adoptiv. Odata devenit major, isi deschide restaurantul D’Angelo, gatind cu dragoste, de dragul de a-i vedea pe clientii lui zambind si plecand satisfacuti. Cel mai fidel client al lui e Ruri (Saki Aibu), o tanara pe care a cunoscut-o din perioada italiana si care a devenit cea mai buna prietena a lui. Pe masura ce anii au trecut, relatia lor ar fi putut evolua spre una de iubire, insa comoditatea lui Takeshi a pastrat legatura dintre ei la nivelul de prietenie. Pana cand Ruri e ceruta in casatorie de cineva. Decis sa nu-si mai ascunda sentimentele ce i le poarta de mult, Takeshi alearga intr-un suflet sa-i spuna acesteia sa nu se casatoreasca, dar un tragic accident are loc: un barbat – Yuuki (Daisuke Maki) – pare a se arunca in gol de pe o cladire, iar Takeshi, pentru a salva viata lui Ruri, si-o pierde pe a lui. Yuuki in schimb supravietuieste, insa cand isi revine, constata ca sufera de amnezie…

Un film simplu, emotionant si ofertant pentru toti iubitorii povestilor romantice, ce merita savurat indiferent de varsta.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas – Asia Team Romania – pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Samui Song (2017) – un nou thriller noir realizat de cel mai celebru regizor thailandez din toate timpurile

Publicat: miercuri 23 mai 2018

“Samui Song” e cea mai recenta realizare a celui mai premiat si cunoscut regizor thailandez din toate timpurile, Pen-Ek Ratanaruang, cunoscut pentru filme precum “Last Life in the Universe”, “Invisible Waves”, “Ploy” sau “Nymph”. Desi nu se ridica la nivelul anterioarelor sale succese (a avut parte doar de o nominalizare), productia s-a bucurat in mare parte de critici pozitive, avand obisnuitele accente noir din “Last Life in the Universe” si “Invisible Waves”, drama si misterul exploatat prin intermediul imaginilor intunecate fiind specialitatile de casa ale lui Ratanaruang. De aceasta data filmul sau e mult mai indraznet raportat la alte productii specifice cinematografiei thailandeze traditionaliste (ca si societatea thailandeza de altfel), introducand tematici variate, unele chiar tabu, precum dragostea interrasiala, influenta sectelor religioase in viata societatii thailandeze, elemente ce tin de cultura clasei de varf din societate sau relatia intre doua persoane de acelasi sex. Productia e dominata de o atmosfera misterioasa si periculoasa, fiind construita in jurul unei casnicii ce scartaie intre o localnica si un strain (francez) stabilit in Thailanda. Ratanaruang, care a scris si scenariul filmului, a declarat ca acesta e compus din fragmente de povesti inspirate din fapte reale, fiind curios sa exploreze fenomenul mariajelor mixte din Thailanda, ce nu sunt tocmai o nouatate in peisajul autohton. Titlul filmului – “Samui Song” – nu prea are la prima vedere legatura cu subiectul, nu se specifica nici un moment la ce se face referire. In realitate, “cantecul” la care face referire este o metafora la viata lipsita de griji de pe insula Koh Samui, unde personajul principal ajunge sa-si gaseasca linistea intr-un respiro necesar – sau mai bine zis intr-o incercare de restartare a vietii sale. In rolul principal o revedem pe actrita Layla Booyasak, ce a aparut si in succesul din 2003 “Last Life in the Universe”, dar si pe actorul francez David Asavanond (ce a aparut si in “The Protector”), un vorbitor fluent de thailandeza, tatal sau fiind un francez cu origini pe jumatate thailandeze.

[REZUMATUL ACESTUI FILM ESTE DISPONIBIL DOAR MEMBRILOR COMUNITATII ASIACINEFIL]

Bine realizat pana in ultimul sau sfert, “Samui Song” e o drama plina de mister si tensiune despre o casniciei mincinoasa, cladita pe baza unui contract ce legitimeaza, de fapt, necesitatea primara de bani a unei femei ce are tot ce-si doreste, mai putin iubire. Vi e celebra, apare in telenovele, are bani, haine scumpe si un sot cu “punga groasa” mult mai in varsta decat ea. Pana intr-o zi cand realizeaza ca nu aceasta e viata pe care si-o doreste, dar se trezeste in lanturile acestei casnicii. Sotul ei, Jerome, e pasionat de olarit si adept al unei secte religioase bizare, al carei cap – numit “Cel Sfant” – nu ezita sa abuzeze sexual tinerele sectante naive. In realitate, Jerome are un comportament deviant, neezitand sa isi abuzeze fizic sotia si sa o ofere pe tava Celui Sfant in scopul obtinerii unor beneficii. Lucrurile se schimba cand in viata lui Vi apare pe neasteptate Guy, un individ ce ii propune un plan practic dar la fel de bizar ca gandurile sotului ei. Toate aceste personaje sunt construite de regizorul scenarist fara a investi prea mult in latura sentimentala a lor, ele parand toate lipsite de umanitatea omului obisnuit, condamnate la trairile primare animalice: Vi tine doar la bani, Jerome la perversiunile sale, iar Guy, desi in mod paradoxal pare cel mai uman personaj, caci multa vreme joaca rolul fiului iubitor ce isi ingrijeste cu sacrificii mama grav bolnava, ascunde altceva in spatele aparentei sale umanitati. Cu astfel de personaje aflate undeva la periferia trairilor umane, nu e de mirare ca drama pandeste dupa colt. Ultimul sfert pare un cu totul alt film, rupt aproape total de povestea de pana in acel moment, actiunea mutandu-se pe insula Koh Samui, decorul unde urmeaza sa se desfasoare ultimul act al tragicei povesti. Fara indoiala regizorul ar fi trebuit sa insiste mai mult pe aceasta schimbare de decor si de poveste, si sa lungeasca cu cel putin inca 10 minute filmul, pentru a nu da impresia unui final “pe fuga”, insa una peste alta “Samui Song” e o realizare buna, coerenta, captivanta, realizata cu un buget care in lumea occidentala ar parea derizoriu, ce imbina comercialul cu artisticul de dragul spectacolului, fie el si unul dramatic.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Circle of Atonement (2015) – o dramã despre ispãşire şi iertare, cu Sung Dong-il şi Kim You-jung

Publicat: duminică 20 mai 2018

Filmul de debut al regizorilor si scenaristilor Lee Dong-ha si Park Eun-kyung, “Circle of Atonement” (cu titlul literal “Secret”) (2015) a marcat primul rol principal intr-un film pentru marele ecran al indragitei actrite-copil Kim You-jung. Cunoscuta din numeroasele roluri din k-drame, unde interpreta personaje istorice feminine in copilaria lor, Kim You-jung reuseste la doar 15 ani (cat avea la data filmarilor) sa faca pasul spre primul un rol principal serios dintr-un film de lungmetraj. A mai avut roluri secundare in comedii romantice sau drame pentru televiziune, dar de aceasta data rolul ei e mult mai profund si mai serios, impresionand prin incarcatura emotionala pe care reuseste sa o transmita prin interpretarea sa. Veteranul Sung Dong-il se afla in fata unuia din cele mai bune roluri din cariera, daca nu poate chiar cel mai bun, personajul sau, un politist ce actioneaza intempestiv si care trebuie sa suporte consecintele propriei fapte fiind atat antipatic cat si simpatic deopotriva. Triunghiul protagonistilor povestii e completat de Son Ho-jun (cunoscut din serialele Mrs. Cop, Blow Breeze sau Go Back Couple), un actor ideal pentru roluri gri si negative, avantajat de aspectul fizic derutant, ce a mai colaborat cu Sung Dong-il in serialul “Reply 1994”, in care a si debutat, in 2013. “Circle of Atonement” nu a rulat decat 2 saptamani in cinematografe, sumele derizorii obtinute la box-office in acest interval (putin peste 300.000 de dolari) determinandu-i pe producatori sa decida limitarea pierderilor prin promovarea filmului in mediul online si pe dvd. Castigurile obtinute de film sunt surprinzatoare, data fiind calitatea productiei si a jocului actorilor, chiar daca scenariul nu este tocmai unul lipsit de clisee.

Micuta Ki-jung traieste impreuna cu mama ei divortata pe unde apuca, tatal ei, Shin Ji-chul, fiind condamnat la 5 ani de inchisoare. Acesta din urma reuseste sa evadeze si isi terorizeaza fosta sotie, cerandu-i sa-i dea voie sa sarbatoreasca cu ea si cu Ki-jung ziua de nastere a acesteia. Pe urmele evadatului se afla detectivul Lee (Sung Dong-il), care se ciocneste de refuzul mamei de a colabora cu el, aceasta fiind prea speriata de sotul ei fugar. In urma unei pande, Shin Ji-chul e prins in flagrant, tocmai cand da buzna intr-o noapte in casa neajutoratei femei, iar in urma interventiei detectivului Lee, un incident duce la impuscarea mortala a mamei lui Ki-jung. In paralel, doi tineri indragostiti, Chul-woong (Son Ho-jun) si Yoo-shin, ce urmeaza sa se casatoreasca, se cearta aparent din nimic, Chul-woong abandonandu-si viitoarea sotie pe inserat la marginea autostrazii, intr-o zona pustie. Ceea ce initial parea o criza de nervi datorata unor orgolii prostesti se transforma intr-o tragedie, iar Chul-woong e considerat de toata lumea autorul moral al nenorocirii ce se intampla. Intr-un fel cum numai destinul poate dicta, cele doua tragedii din viata micutei Ki-jung si a lui Chul-woong au un element comun, care le leaga pentru totdeauna intr-un cerc vicios al neputintei, in care vinovatii cauta vinovati, uitand de necesitatea propriei cainte…

“Circle of Atonement” e un thriller dramatic construit pe tema clasica a cautarii razbunarii, o cautare care, mai direct decat alte filme de gen, conduce in cele din urma spre cainta si urmarea fireasca a acesteia, iertarea, fara insa a se reusi evitarea consecintelor sale tragice, dupa principiul “Cine sapa groapa altuia…” Scenariul este unul ofertant, chiar daca previzibil inca de pe la inceputuri. Cu fiecare pas inainte al povestii, lucrurile devin tot mai evidente, nu se pastreaza nimic ca surpriza de final, dar cu toate acestea povestea reuseste sa ramana captivanta. Rolul crucial in aceasta privinta le revine actorilor, ce au priza la public si talent cu carul. Sung Dong-il interpreteaza exceptional un politist marcat de o greseala comisa in trecut, macinat de remuscari si dispus sa plateasca toata viata pentru propriul pacat. Este cand amuzant, cand intunecat, insa tot timpul spontan, emanand un sarm inconfundabil. Son Ho-jun e versatil, cand amabil, cand misterios, reusind sa atraga suspiciunile tuturor asupra personajului sau framantat, in timp ce Kim You-jung la randul ei completeaza acest triunghi al personajelor schimbatoare, fiind o fire plina de viata dar care ascunde ceva in spatele inocentei sale aparente. Cum fiecare personaj are ceva misterios, filmul nu isi pierde nici un moment din atractivitate, dovedindu-se o realizare ce merita atentia iubitorilor de thriller-uri dramatice coreene.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil