In Tokyo-ul anului 1923, doamna Kiyomiya Minako (Junko Miyashita) e proprietara unei pensiuni rau famate, ce traieste pe picior mare din averea sotului ei. Are masina si sofer la dispozitie, iar pozitia privilegiata a sotului ii acopera orice faradelege comisa. Insa relatia cu sotul mai in varsta a intrat intr-o etapa in care s-a instalat plictiseala, din care Minako incearca sa evadeze prin aventuri extraconjugale pe care le are chiar la pensiunea sa. Locatarii pensiunii sunt cateva personaje destul de ciudate, cum e un preot iezuit care in numele religiei nu ezita sa profite oferind “spovedanii” unei servitoare naive de la fata locului, un clovn de circ sau un straniu domn Goda (Renji Ishibashi), ce sta mai tot timpul in podul casei, spionand ceilalti locatari prin gaurile facute in tavan. Intr-una din zile, acesta surprinde o intalnire amoroasa intre doamna Minako si unul din locatari, clovnul, si dupa ce o urmareste atent pe aceasta, devine obsedat de ea. La scurt timp dupa, aventura voyeuristica a lui Goda il transforma pe acesta in unicul martor al unei crime… comise chiar de doamna Minako, in intimitatea sa. Prins intre pasiunea nebuna ce o simte fata de aceasta si “constiinta” proprie, Goda recurge la un gest care ar fi trebuit sa il apropie decisiv de usuratica femeie…
“Watcher in the Attic” (1976) e o clasica si arhicunoscuta ecranizare dupa “The Stalker in the Attic”, o nuvela scrisa in 1925 de Ranpo Edogawa (foto). A mai fost ecranizata in anii ’60 de un regizor obscur, Akitaka Kimata, si in 1995 de mult mai cunoscutul Akio Jissoji. Productia a fost finantata de celebrele studiouri Nikkatsu, una din cele mai longevive case de productie din Japonia, fondata in 1912. Putini probabil stiu, dar studiourile Nikkatsu, inainte sa devina cunoscute pentru productiile cu tenta erotica, au cunoscut epoca lor de aur in anii ’50 si ’60, producand o multime de filme comerciale de diverse genuri, de la comedii si drame despre tineretul de la oras, la filme de actiune, cu gangsteri si cu detectivi. S-au realizat in acesti ani de glorie cateva filme cu buget urias pentru acea vreme, avand ca tinta publicul tanar, marele regizor Shohei Imamura incepandu-si practic cariera de regizor la aceste studiouri cu filme precum “The Insect Woman” sau “Pornographers”. Insa din anii ’70, expansiunea televiziunii si a productiilor de pe micul ecran da o lovitura grea industriei japoneze de film, studiourile de productie vazandu-se nevoite sa se reorienteze spre productii profitabile. Nikkatsu s-a orientat spre un gen ce nu explodase inca, finantat pana atunci doar de producatori independenti (productii de o calitate pe masura investitiei), e vorba de ceea ce a ramas cunoscut sub numele de “roman porno”. Genul insa e departe de a avea conotatiile propriei sale denumiri. “Roman porno” ar putea fi tradus ca “pornografie romantica”, dar insusi termenul “pornografie” nu are semnificatiile din ziua de azi. Regizorii acestui gen de filme s-au bucurat, din partea studiourilor Nikkatsu, de libertate artistica deplina in munca de creatie. Asta si din cauza faptului ca trebuiau indeplinite niste norme specifice genului, stabilite pe cale oficiala, cum ar fi un numar de cel putin 4 scene “fierbinti” la un interval de o ora. Mai mult decat atat, regizorii acestui gen de filme trebuiau sa infrunte si cenzura, existand o regula clara: organele intime ale actorilor nu puteau fi prezentate pe ecran decat cenzurat, acoperite cu mozaic sau patratele negre. Aceasta masura nu a facut decat sa sporeasca ingeniozitatea artistica a 
regizorilor, care pentru a evita cenzura ajungeau sa gaseasca solutii inedite de genul plasarii intre obiectivul camerei si organul cu pricina a unor lampi, lumanari, sticle, paravane, plasate in pozitii “strategice”. Aceasta specificitate a dat filmului erotic japonez un aspect particular, dupa cum spune si un critic american de film, Donald Richie. Acesta a remarcat, de exemplu, ca in timp ce pornografia americana si-a pastrat intotdeauna nivelul sau elementar, aratand totul, regizorii unor astfel de productii de peste Ocean netrebuind sa mai faca ceva in plus, “productiile japoneze erotice au trebuit sa faca altceva, din moment ce nu puteau arata totul”. “Impulsul de a ironiza [desigur, criticul american se refera la comisia de cenzura, care era tinta ironiilor] a creat cateva productii extraordinare”, deoarece aceste constrangeri i-au determinat pe regizori sa faca productiile atractive sub o alta forma, explorand complexitatea in privinta reprezentarii sexului si a mintii umane. Din acest punct de vedere, “Watcher in the Attic” poate sa se incadreze in categoria acestor filme extraordinare, alaturandu-se unui “A Woman Called Sada Abe” (al carui subiect a fost reluat cu mult mai mare succes la nivel mondial de Nagisa Oshima in “In the Realm of Senses”), seria de filme “Apartment Wife” sau “Flower and Snake” (ce a deviat spre zona sado-masochista). Genul “roman porno” a rezistat 17 ani eroic, lansand o multime de actrite devenite vedete datorita acestor roluri, insa odata cu aparitia si explozia sistemului “home video” (inchirieri si vanzari de casete vhs), Nikkatsu a capitulat, declarandu-si falimentul in cele din urma in 1993.
“Watcher in the Attic” il are la timona pe regizorul Noboru Tanaka, recunoscut, pe la mijlocul anilor ’70, ca unul din cei mai desavarsiti regizori ce au lucrat la Nikkatsu. Acesta a adaptat una din cele mai cunoscute scrieri ale lui Edogawa Ranpo, scriitor foarte cunoscut si apreciat in Japonia si in afara granitelor sale, a carui opera prolifica a inspirat si continua sa inspire numeroase productii pentru micul si marele ecran (de ceva vreme, Edogawa Ranpo pare a fi fost “redescoperit”, neexistand an in care sa nu vedem ceva ecranizat dupa scrierile sale, in Japonia). Spre deosebire, insa, de alte adaptari dupa Edogawa, filmul lui Noboru Tanaka e cu precadere erotic, punand accentul mai mult pe componenta sado-sexuala decat pe cea psihologica, cum intalnim de exemplu la Akio Jissoji. Din acest motiv, dar si datorita duratei sale destul de scurte (76 de minute), firul narativ e trecut pe plan secundar, productia axandu-se in principal pe instinctele personajelor principale, sotia plictisita a afaceristului bogat si pandarul din pod, intre care se stabileste o legatura indirecta si invizibila, validata de complicitatea lor ulterioara la crima. Nu intamplator criticii literari au inclus nuvela lui Edogawa Ranpo in stilul “ero-guro-nansensu” (nonsens erotic grotesc); practic povestea in sine e un nonsens, personajele si instinctele lor – grotesti, iar erotismul e arhiprezent. Atmosfera intensa si perversa e tulburata spre final de introducerea brusca a unui nou fir narativ, complicitatea protagonistilor la ideea de crima, ce ne apare zugravita ca piesa a unui puzzle invizibil si greu de inteles de o persoana normala. Practic intre pandarul din pod si obiectul delectarii sale vizuale, doamna Kiyomiya, se stabileste o legatura bizara bazata pe atractia carnii si a perversiunii. Pana sa ajunga fata in fata, comunicarea dintre cei doi e indirecta, doar din priviri, iar fiecare din cei doi devine obsesia celuilalt. Astfel se stabileste de la distanta o legatura instinctuala, ce va fi confirmata mai apoi prin crima pe care fiecare o va comite pentru inlaturarea obstacolelor ce stau in calea apropierii lor. In rolul principal feminin a fost distribuita actrita Junko Miyashita, in prezent in varsta de 68 de ani, considerata de critici a doua regina a genului “pornografic-romantic” dupa retragerea lui 
Kazuko Shirakawa. A colaborat cu cei mai buni regizori de la Nikkatsu, inclusiv cu Koji Wakamatsu, aparand in zeci de filme cu tenta erotica. Acest lucru insa nu inseamna ca a fost o simpla starleta de filme nerecomandate minorilor. In ziua de azi, actritele ce apar in filme pentru adulti sunt recrutate pentru alte “calitati”; pe atunci, insa, regulile de selectie pentru un rol, indiferent de natura lui, erau altele, Miyashita fiind considerata o actrita exceptionala pentru genul erotic, fiind chiar de 3 ori nominalizata pentru interpretare de Academia Japoneza de Film. A aparut si in alt gen de filme, incepand cu anii ’80, fiind considerata o actrita versatila si talentata. Regizorul lui “Watcher in the Attic”, Noboru Tanaka, a caracterizat-o astfel: “Mi-a placut infatisarea ei naturala. Mereu arata foarte natural, insa poti simti puterea si forta ce o degaja. Avea un stil japonez foarte traditional si conservator, insa determinarea ei putea fi vazuta pe ecran. A fost o frumusete japoneza traditionala, ce avea si energie si forta, si asta e ce mi-a placut la ea”. Protagonistul masculin, Renji Ishibashi, are in prezent 75 de ani si a mai aparut alaturi de protagonista intr-un alt film apartinand aceluiasi gen, “Woman with Red Hair”, in 1979. Acesta a interpretat de-a lungul carierei in special personaje dezechilibrate in plan psihologic, iar in anii ’90-2000 a aparut in filmele cu gangsteri ale lui Takashi Miike. Ultimele 2 roluri pe marele ecran le-a interpretat in 2015.
Desi pe partea de scenariu filmul sufera serios, pe partea de imagine si decoruri, dar si de coloana sonora, productia e o adevarata delectare. Stil si culoare sunt cuvintele cheie pentru a descrie Tokyo-ul anilor ’20, o imagine eleganta pe care am vazut-o si in recentul “The Handmaiden” al lui Park Chan-wook. Una peste alta, un film laudat de critici, un “mariaj perfect al decadentei si artei”, ce ne arata prin intermediul unei nuvele marca Edogawa Ranpo o alta fata a “pinku eiga” din perioada sa de glorie, livrata de un regizor care a fost nimeni altul decat asistentul lui Akira Kurosawa la “Yojimbo”.
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de selaflaure (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
Dupa succesul cu celebrul “Snowpiercer”, regizorul Bong Joon-ho a ales sa regizeze “Okja”, film care va avea premiera pe 28 iunie, pe Netflix. Filmul va avea si o premiera coreeana in aceeasi luna, dar oficialii americani nu au precizat inca data exacta. “Inca purtam discutii daca filmul va fi difuzat in cinematografe si despre perioada difuzarii pe Netflix Coreea”, a declarat un purtator de cuvant.
