Revolutia Islamica din 1978-1979 a shimbat total fata societatii iraniene, regimul dinastiei Pahlavi, sustinut de Statele Unite, fiind inlocuit de republica islamica condusa de Marele Ayatollah Khomeini. Nedreptatea sociala, influenta occidentala in societatea iraniana si motive religioase au fost principalele cauze ale demonstratiilor ce timp de un an de zile au reprezentat Revolutia soldata cu pana la 60.000 de demonstranti ucisi in timpul protestelor. Evenimentele politice au afectat si industria cinematografica, ce devenise pe la mijlocul anilor ’60 una matura, in Iran. Noul Cinema Iranian, un curent ce a luat nastere la inceputul anilor ’70, a primit o grea lovitura odata cu Revolutia Islamica. Mai multi cineasti si actori iranieni au luat drumul exilului, noul regim introducand cenzura. Cu toate astea, si cu sprijinul guvernului, s-a nascut un nou val de cineasti, ce a inclus chiar femei regizor, iar tematicile s-au orientat spre alte sfere de interes: povesti inspirate din fapte reale, tematici ce priveau problemele din viata cotidiana, drama copiilor saraci, plus o apetenta spre genul documentar. A luat nastere un stil distinct, ce aborda teme si idei nationaliste si culturale, iar regizori precum Abbas Kiarostami sau Jafar Panahi puneau Iranul pe harta cinematografiei mondiale prin numroasele prezente si premii obtinute la festivalurile internationale de film.

Ei bine, in acest context, se impunea in cinematografia iraniana, la inceputul anilor ’70, si Amir Naderi, unul din regizorii importanti ai filmului iranian ante si post-Revolutie. In 1984, acesta regiza “The Runner”, unul din filmele fundamentale ale perioadei, pentru cinematografia iraniana. Filmul a obtinut o larga recunoastere a criticilor de film din circuitul international al festivalurilor, atragand atentia asupra a ceea ce de atunci avea sa se numeasca “filmul artistic iranian post-revolutionar”. “The Runner”, practic, a fost probabil primul film post-revolutionar iranian ce a atras atentia in intreaga lume asupra cinematografiei iraniene, dupa evenimentele de la sfarsitul anilor ’70, 5 ani de zile practic filmul iranian intrand intr-un con de umbra la nivel international. Filmul artistic iranian avea sa cunoasca o inflorire in deceniile urmatoare, strategiile narative si vizuale propuse de Naderi fiind mai apoi preluate si de alti regizori ai noului val. Filmul prezinta viata dezolanta si lipsita de perspective a unui baiat orfan din Iranul post-revolutionar, iar unul din criticii iranieni de film considera “The Runner” un film “proto-exilic”, in el regasindu-se dorinta anticipata a regizorului de a pleca in exil, lucra care se intampla la mai putin de un deceniu de la finalizarea productiei, acesta plecand la inceputul anilor ’90 in Statele Unite, unde se afla si in prezent, avand 70 de ani. Filmul i-a adus regizorului premiul de aur pentru regie la Festivalul “Nantes Trei Continente”, festival lansat in 1979 unde sunt rasplatite productii de pe trei continente: Asia, America Latina si Africa.

Un baiat tanar si impovarat, Amiro (Majid Niroumand) sta pe tarm si observa, cu privire fixa, in larg, un vapor ce se apropie de coastele orasului-port iranian Abadan. Nu stie de unde soseste minunatia gigantica care ii fascineaza privirea, stie doar ca sigur merge undeva. Aproape mecanic, isi ridica mainile si da din ele in mod repetat, strigand dupa obiectul tacut si majestuos ce se misca incet in larg. Mai apoi, aceleasi gesturi le repeta dincolo de gardul unui aerodrom, unde privirea ii este furata de un avion de mici dimensiuni ce zilnic isi ia zborul in strigatele de bucurie ale micului Amiro. Doua episoade scurte, ce distrag atentia baiatului de la ritualul sau zilnic de supravietuire: Amiro este un orfan de 13 ani, fara adapost, ce traieste singur intr-o nava dezafectata si mancata de rugina de pe tarm, castigandu-si banii pentru hrana practicand diverse munci umilitoare. Afland ca ar putea castiga mai multi banuti daca renunta la cautatul prin gunoaie si se duce sa stranga sticle din mare, acesta apeleaza la prietenul sau. Acesta ii face rost de un cauciuc cu ajutorul caruia sa poata pluti in mare pentru a strange sticlele aruncate in apa de straini. La scurt timp, insa, realizeaza ca viteza la alergat si agilitatea nu sunt suficiente, cand ai o concurenta serioasa. Batut de ceilalti strangatori de sticle, ce-si vedeau amenintata sursa de venituri, Amiro se vede nevoit sa-si caute altceva de lucru. Cu fiecare experienta noua, acesta ajunge sa cunoasca lumea in care traieste, cu bune si cu rele, in absenta educatiei oferite de scoala sau de parinti.

Filmul lui Naderi oscileaza intre poezie si documentar. Realizat cu mijloace reduse insa cu mult talent artistic, “The Runner” prezinta intr-un stil neo-realist demn de scoala italiana viata unui baiat orfan ce traieste in niste conditii mizere intr-un univers propriu ce se intersecteaza, vrand nevrand, cu realitatea lumii cu care intra in contact. Filmul, finantat de Institutul pentru Dezvoltarea Intelectuala a Copiilor si Adolescentilor din Iran, trebuie privit de la bun inceput dincolo de ceea ce regizorul ne arata in imagini. Foarte multe metafore amare insotesc imaginile insufletite de actorul-copil Majid Niroumand, ce are o interpretare deosebita pentru un debutant copil (5 ani mai tarziu, acesta avea sa mai apara intr-un film al regizorului Naderi, de altfel singurele roluri ale acestuia din cariera). Personajul lui, Amiro, duce o viata la periferia societatii, lipsit de dragostea parinteasca, locuind singur pe un vas esuat pe tarm unde creste doar niste pui, cu care converseaza in clipele de singuratate. Nu are nici un fel de educatie, desi baietii de varsta lui ar fi trebuit sa stie de mult sa scrie si sa citeasca. Acest lucru, insa, nu-l impiedica sa isi cumpere din putinii bani castigati din greu, reviste americane de aeronautica, doar pentru a admira modelele de avioane, visand ca intr-o zi sa poata sa-si ia zborul ca si acestea. Si mai are un vis: sa se urce intr-o zi la bordul unui vapor, pe care il saluta intotdeauna de la distanta prin sunete monosilabice de bucurie. Prietenul lui are sansa aceasta, fratele lui lucrand pe un vapor, insa el ramane doar cu visul. Asa ca incearca sa se adapteze si, mai ales, sa se auto-educe, sa invete din experientele prin care trece zi de zi. De la strangerea de sticle din mare si scormonitul in groapa de gunoi dupa vechituri ce sa le poata vinde, la vanzarea de apa cu gheata sau lustruitul pantofilor, Amiro nu ezita sa faca orice pentru a castiga un banut. Invata sa se tocmeasca cu batranul ce-i preia contra cost sticlele si vechiturile, insa primeste si cateva lovituri directe din partea oamenilor, invatand ca lacomia si banul te pot impinge spre lucruri extreme. Afla ce inseamna tradarea, dar si cum este sa fie inselat de oameni, insa se adapteaza repede, ripostand, dand dovada ca instinctul de autoaparare e puternic. Personajul transmite o exuberanta debordanta, ce contrasteaza cu tristetea si greutatile cotidiene, surprinzandu-te zambetele sale pure in situatii delicate. Amiro e captiv intre situatia sa sociala si potentialul urias pe care il detine, dar care nu capata o forma concreta care sa-l ajute in viata. Desi duce o viata grea, are o mare capacitate de rezistenta cand vine vorba de alergat. Alearga toata ziua, ba ca e vorba de a fugi dupa un client ce nu a platit sau dupa un hot, ba ca alearga in intrecerile cu prietenii lui de maidan. Conditia fizica il ajuta sa supravietuiasca in aceasta lume dura, dar aceasta calitate nefructificata nu e suficienta. Are nevoie de educatie pentru a putea sa-si depaseasca conditia de a lupta mereu pentru supravietuire si a nu ramane pe loc. Revelatia acestui fapt e transmisa in cel mai inocent mod cu putinta de regizor, ce ni-l arata pe Amiro sfasiind revistele scumpe pe tarmul marii, intrebandu-se retoric “De ce nu pot sa citesc si sa scriu ?”, ca si cum cititul si scrisul se intampla natural, odata cu varsta. Si nu intamplator aceste intrebari ajunge sa si le puna abia atunci cand vanzatorul de reviste ii spune ca baietii de varsta lui de mult ar trebui sa stie sa scrie si sa citeasca, fapt ce-l face pe Amiro sa se gandeasca ca probabil doar el, dintre toti copiii, nu “s-a desteptat” inca. Cu un realism ce te impresioneaza prin puritate si acuratete, regizorul ne prezinta lumea prin ochii sinceri ai lui Amiro, prin intermediul inocentei si blandetii unui copil inofensiv, inca nepangarit de noroiul acestei lumi a carei moralitate are nevoie de o evidenta reevaluare. Nu lipsesc disparitatile dintre lumi, contrastul dintre lumea periferiei, prafuita si inecata in mizerie, si lumea celor instariti, a strainilor capitalisti, a cartierelor selecte, a melodiilor lui Frank Sinatra ce se aud de pe vasele de croaziera luminate in intuneric ce navigheaza in departare, insa toata povara dezvaluirii acestor contraste cade pe umerii lui Amiro. Personajul Amiro e instrumentul in spatele caruia regizorul arunca o stralucita metafora, cea a analogiei copil-adult. Prin intamplarile prin care trece, Amiro in fapt dezvaluie problemele lumii adultilor, rautatea umana, pe care uneori o descopera chiar in randul altor copii ca el, o rautate in care se cade din cauza disperarii, a spaimei zilei de maine, a grijilor si lipsei de perspective a vietii in acel mediu. Nu intamplator Amiro viseaza la avioane si vapoare, instrumentele evadarii din aceasta crunta realitate…

Un film plin de expresivitate, in care recitarea cu mandrie a alfabetului in fata unei bucati de gheata ce se topeste e metafora sublima a triumfului asupra propriei conditii. O productie de clasa a cinematografiei iraniene, cu un mesaj optimist, ce ne demonstreaza ca uneori, instinctul de supravietuire al individului, fie el si un copil, poate fi forta calauzitoare a vietii.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil