Un film mult asteptat, „Shinjuku Incident” este, probabil, cel mai bun thriller de actiune realizat in Hong Kong in acest an. Regizorul (si actorul) Tung-Shing Yee (cunoscut mai ales prin numele „americanizat” Derek Yee) revine in forta dupa succesul lui „Protégé” de acum 2 ani cu un film care a obtinut in Hong Kong incasari de peste 1,8 milioane dolari. Filmarile au durat aproape un an de zile, insa proiectul era in plan de mai bine de 10 ani. Filmul a primit critici favorabile dupa premiera lui in aprilie 2009 in mai multe tari asiatice, insa a fost interzis in China datorita „incorectei” reflectari a imaginii imigrantilor chinezi in Japonia si pentru violenta sa. „Shinjuku Incident” a avut premiera in acest an la Festivalul de film de la Hong Kong. In rolurile principale Derek Yee a distribuit o multime de actori cunoscuti din filmele de actiune. In primul rand e vorba de starul Jackie Chan, care nu mai are nevoie de nici o prezentare. In celelalte roluri – doar figure familiare fanilor filmelor de actiune asiatice: Daniel Wu, Suet Lam, Xu Jinglei, Fan BingBing, Masaya Kato sau Jack Kao.
La inceputul anilor ’90, Cap de Otel (Jackie Chan), un tractorist de undeva din nord-estul Chinei, are o viata grea in China rurala, insa este fericit deoarece o are alaturi pe prietena lui, Xiu Xiu (Jinglei Xu). Dar aceasta se decide sa mearga la matusa ei stabilita in Japonia, pentru a castiga niste bani, promitand ca va reveni in China. Dar timpul a trecut, Cap de Otel afla ca matusa iubitei sale a murit, iar aceasta nu mai e de gasit. In aceste conditii se decide sa treaca ilegal frontiera, pe mare, in Japonia, dupa ce omoara un granicer. Pornind de la zero, ajutat de prietenii lui imigranti ilegali stabiliti de ceva timp pe acolo, isi gaseste cateva slujbe umilitoare si cunoaste dificultatile si umilinta vietii de imigrant ilegal. Insa destinul il impinge intamplator pe caile necurate ale Yakuza, iar odata intrat in sistem constata ca nu mai are nici o scapare.
Filmul, se poate spune, marcheaza sfarsitul unui mit. Nu insa in sens negativ. E vorba de mitul personajelor simpatice si experte in artele martiale, descurcarete in orice situatie pe care Jackie Chan le-a interpretat de-a lungul intregii sale cariere. Ajuns la 55 de ani, Chan face marele pas spre roluri dramatice. Cu siguranta toata lumea se va astepta sa regaseasca in personajul lui Jackie zambetele lui de altadata, dinamismul si prospetimea din anii tineretii, si multe scene de actiune; e doar un gest reflex al numeroaselor roluri care au incadrat omul Jackie Chan in tiparul unui personaj. In „Shinjuku Incident” mereu astepti explozia si puterile „supranaturale” ale eroului favorit al copilariei multora, insa vei constata ca aceasta lipseste cu desavarsire. Cu toate acestea, prestatia intr-un rol cu adevarat serios este de calitate, daca se poate face abstractie de rolurile din trecut (poate cineva ?). Practic s-a nascut un nou actor Jackie Chan, iar recenta productie din Hong Kong, Kung Fu Chefs, in care am vazut un Sammo Hung inca dinamic, la varsta si silueta actuala, nu face decat sa arate ca Jackie… a obosit. Va trebui sa ne obisnuim cu acesta situatie si sa savuram filmele pe care le va mai realiza acest indragit actor, cum rar mai ai ocazia sa vezi in zilele noastre.
„Shinjuku Incident” este un film tensionat, cu un scenariu excelent, si cu prestatii actoricesti de calitate. Nu te poti plictisi in compania acestui film care te tine in priza de la inceput pana la sfarsit. Culisele Yakuza si imaginea unei Japonii reticente la adresa imigratiei ilegale – in special chineze – completeaza portretul unui thriller dramatic de care nu va veti dezlipi nici o clipa. Vizionare placuta !
In momentele cand Kiha naste, Dam-Duk desi la distanta de ea, sufera de simptome ingrijoratoare si inexplicabile. Fiul Regelui Jooshin se naste prin propriile puteri, fiindca mama lui fugara nu mai are forta de a-l aduce pe lume. Sa-Ryang, care ar fi trebuit sa-l ucida din ordinul batranului vrajitor, incredinteaza nou-nascutul lui Sujini, spunandu-i adevarul despre originea copilului dar si faptul ca Kiha e sora ei.
Un film grandios a deschis calea marilor productii istorice chinezesti, in 1998: „Emperor and the Assasssin”. Inceputul ultimului deceniu al secolului trecut a avut parte de cateva productii chinezesti de amploare, premiate la festivalurile internationale de film, insa acest film a reprezentat un punct de referinta pentru viitorul productiilor epice din China. Filme precum „Red Cliff” si „Red Cliff Part Two” au fost anticipate, cu un deceniu inainte, de stralucitul Chen Kaige. Reputatul regizor (Farewell my concubine, The Promise, Mei Lanfang) a fost, in acest film nu doar co-scenarist si regizor, ci si actor, interpretandu-l extraordinar pe primul ministru al dinastiei Qin din secolul 3 i.e.n, Lu Buwei. Chen Kaige a fost nominalizat la Palme D’Or, iar filmul a castigat Marele Premiu Tehnic la acelasi festival, in 1999. Cu doua premii internationale si 8 nominalizari, „Emperror and the Assassin” a confirmat talentul frumoasei actrite Gong Li (interpreta doamnei Zhao), considerata o „Meryl Streep a Chinei” de Michael Mann, si care ani mai tarziu impresiona lumea filmului mondial prin prestatiile de sanzatie din „2046”, „Memoirs of a Geisha” sau „Curse of the Golden Flower”.
O ecranizare de exceptie care demonstreaza, daca mai era nevoie, valoarea deosebita a cinematografiei chineze. Nu este un film comercial, accentul nu este pus neaparat pe scenele de lupta sau efectele speciale deosebite, ci pe maretia imaginilor, a scenografiei, a jocului actorilor si pe viziunea deosebita a unui regizor dintre cei mai marei ai Chinei contemporane. Regizorul Chen Kaige spunea, la momentul premierei filmului la Cannes, ca evenimentele din film au o mare legatura, prin similitudini flagrante, cu evenimentele care in acei ani se petreceau in Balcani. „Emperor and the Assassin” e genul de film pe care nu-l uiti usor, si pe care la scurt timp de la vizionare iti vei dori sa il revezi. Doar filmele mari au aceasta putere asupra spectatorilor… Asadar, savurati povestea minunata a unui imparat excentric, a unei concubine puternice si a unui asasin sensibil, intr-un film pictat de mana unui maestru.
Scrisoarea amara, de ramas bun a seniorului Yon ajunge in mainile regelui, Prea tarziu, caci cele trei simboluri ale regelui sunt deja in mainile lui Ho-Gae. Insa regele nu are timp sa se gandeasca la ele. Destul ca ii revin mereu in minte, tulburandu-l, fraze si intamplari legate de Sujini. A reusit sa creeze primele contacte cu triburile de khitani, si tratativele avanseaza pas cu pas, insa conditiile ce i se impun sunt extrem de riscante.
In 1950, Akira Kurosawa revenea in atentia lumii cinematografice cu o noua productie desprinsa din realitatile contemporane ale Japoniei postbelice: „Scandal”. Filmul este unul la care criticii s-au referit mai putin, de-a lungul timpului si s-au ferit sa il ridice in slavi atat datorita subiectului (un atac fatis la adresa presei) cat si a prestatiei actorilor, deseori criticata (nu neaparat datorita calitatii interpretarii, care pe alocuri este de-a dreptul senzationala in cazul catorva actori). Nici faptul ca filmul s-a lansat dupa succesul urias al lui „Rashomon” nu a constituit un imbold pentru critici in a-l considera vreodata o adevarata capodopera. In rolurile principale au fost distribuiti legendarul Toshiro Mifune, actorul de suflet al lui Kurosawa; frumoasa Shirley Yamaguchi (un nume cunoscut la acea data, retrasa din cariera cinematografica la nici 40 de ani, ajunsa in prezent are venerabila varsta de 89 de ani) si, nu in ultimul rand, Takashi Shimura) al actor obisnuit al filmelor lui Kurosawa), un mare actor japonez (peste 200 filme la activ), care are, in „Scandal”, o prestatie care i-a adus numeroase elogii, peste 2 ani maestrul distribuindu-l in rolul lui Kanji Watanabe din extraordinarul „Ikiru”.
Filmul aduce in prim plan poate mai mult decat o idee de actualitate (cea a hartuirii vedetelor de catre presa de scandal) portretul unui om simplu, corect, care ajunge sa fie macinat de propriile vicii. Hiruta, „avocatul diavolului”, este un om bland, docil, insa incapabil sa ia decizia potrivita in conformitate cu firea sa si mai ales cu sufletul sau. In momentele de betie atinge sinceritatea maxima, realizand ca „oamenii simt nevoia de a-si descarca sufletul. Daca ar tine totul in inima lor, n-ar mai putea sa traiasca„. Aceasta slabiciune il va macina de la inceput pana la sfarsit, constituindu-se intr-o povara mult prea apasatoare pentru sufletul sau greu incercat.
In Khitan, Ho-Gae se intoarce in tabara sa cu simbolul Tigrului Alb si cu cele doua prizoniere indurerate. Acolo afla vestea ca e considerat razvratit de Dam-Duk, si ca acesta a pornit in Khitan cu 5.000 de oameni. Generalii sai sunt revoltati ca regele, cu doar 5.000 de soldati, indrazneste sa ii considere pe ei, 40.000 de soldati sub comanda, razvratiti. Insa multi dintre ei sunt nemultumiti de faptul ca comandantul lor suprem e manipulat de o femeie, fie ea chiar si gardiana Fenixului, si de de aceea incep sa comploteze. 
Realizatorii chinezi nu se dezmint si par a nu se lasa pana nu vor epuiza cam toate domeniile unde un titlu precum „Kung Fu” poate atrage atentia. Dupa „Kung Fu Mahjong”, „Kung Fu Dunk” si „Kung Fu Hip Hop”, cel mai nou film din Hong Kong cu acest termen in titlu este „Kung Fu Chefs”. Din salile de mahjong, de pe strazile din cartierele rau famate sau de pe terenul de baschet, actiunea se muta tocmai in… bucatarie ! Filmul, regizat de debutantul Wing Kin Yip (care pana la acest film s-a ocupat doar de cascadorii in filme ca FeardotCom sau Dragon Blade), ii are in rolurile principale pe Sammo Hung (de aceasta data cu un rol potrivit, cel de bucatar sef expert in arte martiale) Vanness Wu (care pe langa actor – Three Kingdoms sau serialul Meteor Garden – este un interpret de muzica extrem de popular in lumea asiatica, nascut in Los Angeles, avand colaborari chiar cu Beyonce sau Coco Lee) si Barbie Hsu (din „Connected” si din viitorul mult asteptat film al lui Andy Lau, „Future X-Cops”). Filmul poate fi inscris intr-o tematica abordata deja de cinematografia asiatica, si ne referim aici la „God of Cookery” a lui Stephen Chow, sau la „Le grand Chef”, productia coreeana de succes.
Un film comercial in stilul in care producatorii chinezi ne-au obisnuit deja: o poveste simpla care aparent nu duce la nimic, dar care pe parcurs reuseste sa devina captivanta. Desigur, apare si un element care aduce supranaturalul in poveste, o sabie (mai degraba un satar) a(l) Capului Dragonului, a carei (carui) magie se trezeste la viata in mainile unui adevarat maestru culinar. Un lucru interesant e faptul ca intr-una din scenele de lupta in care Sammo si Vanness se bat cu mai multi adversari, in acest grup apare si fiul lui Sammo, Timmy Hung, care isi incepe cariera in lumea filmului pornind de jos. In rolul negativ il veti recunoaste pe Fan Siu-Wong, nimeni altul decat acel nepotrivit adversar ingamfat al lui Donnie Yen din filmul „Ip Man” (ce va aparea si in „Ip Man 2”), sau criminalul cu sange rece din „Connected”. O comedie cu arte martiale antrenanta, nu iesita din comun, insa una digerabila. Cel putin sub aspectul artei culinare filmul poate impresiona, fiind o adevarata carte de bucate exotica despre bucataria chinezeasca traditionala.
Am lasat-o, in episodul anterior, pe Sujini si pe protectorul ei tacut din Gwanmi in Templu, cerand socoteala Kihei pentru viata parintilor ei. Sub influenta amanuntelor date de Sujini, Kiha isi reaminteste trecutul ascuns cu atata grija de batranul vrajitor, dar trebuie sa faca fata atacurilor sorei sale orbite de furie, care nu isi poate stapani sentimentele, asa cum nici Sae-Oh nu si le-a putut stapani cu 2.000 de ani in urma. In lupta ce se desfasoara, Kiha il arde grav cu puterea sa pe Chuh-Ro, dar spre uimirea tuturor, nu e capabila sa stinga focul. Acesta e stins fara sa stie cum, chiar de disperata Sujini, demonstrand astfel ca intr-adevar are in ea latenta puterea de a influenta focul. Sujini si cei din Guh Mool sunt plini de amaraciune, caci spectrul Fenixului Negru e acum o realitate de netagaduit, si pericolul trebuie indepartat imediat prin moartea fetei. Sujini vrea sa il vada pentru ultima oara pe regele ei…
Kiyoshi Kurosawa, maestrul japonez al misterului si explorarii zonelor intunecate ale psihicului uman, revine in atentia intregii lumi cinematografice cu un film atipic. „Tokyo Sonata” nu face decat sa confirme valoarea regizorului, care in constiinta publicului de la noi si din intreaga lume s-a impus prin filme total diferite ca gen: „Retribution”, „Kairo” (aka „Pulse”, care a inspirat cateva remake-uri hollywoodiene), „Cure” sau „Charisma”. „Tokyo Sonata” a castigat 8 premii internationale, cele mai prestigioase fiind premiul juriului Un Certain Regard la Cannes in 2008, si cele 2 premii (cel mai bun film sic el mai bun scenariu) la Oscarurile Asiei, la Premiile Filmului Asiatic. Kurosawa este si regizor, si co-scenarist, iar in rolul principal e distribuit actorul Teruyuki Kagawa, pe care spectatorii din Romania il pot vedea in recentul „John Rabe” sau in trilogia „20th Century Boys”, fiind unul din actorii exponentiali din vechea generatie.
S-ar putea spune fara a gresi ca „Tokyo Sonata” este oarecum un „American Beauty” in varianta asiatica. Problemele familiei Sasaki sunt problemele tuturor celor care vor viziona acest film; globalizarea reuseste sa transfere din fictiune in realitate si din realitate inapoi in fictiune o drama a familiei in ansamblul acestui termen, iar filmul nu face decat sa ofere o solutie – cea japoneza – la aceasta criza a identitatii umane. Filmul este deosebit in special prin modul gradual, tipic lui Kurosawa, de prezentare a fiecarui pas al evolutiei familiei analizate, dar si prin surpriza solutiei oferite in final de un regizor pentru care personajele contau prea putin ca implinire personala, fiind analizate in filmele anterioare mai mult ca simple cazuri psihologice. Finalul e genial, fiind palma data de regizor acestei societati decadente care ingnora calitatile umane pe care fiecare din noi le poseda, doar ca nu stie sa si le puna in valoare intr-o lume prea preocupata de propriul ei interes, de nevoia de supravietuire care sufoca spiritul.
Episodul 18 il gaseste pe regele Dam-Duk ocupat pana peste cap cu guvernarea tarii, dar si cu planuri de mare gravitate, menite sa rezove problema amenintarii reprezentate de Ho-Gae. Are in posesie trei din cele patru simboluri, si lucrurile par sa incline in favoarea sa. Insa Ho-Gae e pe urma ultimului simbol, si, in Khitan, se apropie pas cu pas de el.
Adunati in palatul Yon, seniorul Yon incearca sa convinga ministrii sa refuze accesul regelui si al armatei sale in Gungnae, chiar prin punerea pe ziduri, ca paveze vii, a locuitorilor si prin permiterea unei armate straine sa intre in tara in apararea guvernului nesupus. Pretextul il ofera insa Kiha: pana ce regele nu se va purifica de sangele varsat in razboi de soldati, armata nu poate intra in cetate. Insa minstri nu se preteaza la tradare, iar seniorul Yon accepta decizia lor. In acest context, seful Hwachunului ia intreg guvernul prizonier si foloseste pecetea de prim ministru pentru a permite acesul in tara a armatelor cotropitoare cu care se aliase.
Alianta dintre Kiha si Ho-Gae ia o turnura neasteptata cand acesta ii cere lui Ho-Gae sa se intoarca la Gungnae ca un mare cuceritor, aducand cu el si simbolul Tigrului Alb. Ho-Gae, sub influenta Kihei, e tot mai nemilos si lipsit de scrupule in atingerea scopului propus. Intre timp, la Gwanmi, regele se confrunta cu noi probleme. Populatia cucerita cere protectie de teama armatei de 30.000 de soldati lui Ashin, printul din Baekje, care e tot mai aproape. In plus, regele afla ca Ba-Son e fiica gardianului Tigrului Alb din Heuksu, si ca probabil simbolul acestuia e cu fratele ei, in Khitan, Isi aminteste ca, la un moment dat, aceasta voise sa ii marturiseasc ceva, dar a amanat totul datorita faptului ca a inteles ca pentru rege, oamenii sunt mai importanti decat niste simboluri. Ce aproape era de simbol…! Si nu a inteles… Insa Ba-Son nu mai e de gasit nicaieri. A disparut, si cu ea a disparut si Dalbi cea draga lui Jumuchi.
O elegie scrisa de un poet, cea mai impresionanta melodrama coreeana a ultimilor ani, „More than Blue” sau, dupa titlul original „A Story Sadder than Sadness” („O poveste mai trista decat tristetea”) e, in acelasi timp, o premiera in peisajul cinematografic asiatic: poetul Won Tae-yeon isi regizeaza propriul scenariu de film. A facut-o atat de bine incat filmul lui de debut s-a bucurat de un succes neasteptat: peste 3,5 milioane dolari incasari la box-office si o saptamana pe prima pozitie a podiumului. In rolul principal e starul din „Running Wild” sau „Fate”, Kwon Sang-woon si actrita din serialul „Save the last dance for me”, Lee Bo-young. Bugetul filmului a fost de sub 2 milioane dolari, ceea ce inseamna un profit obtinut din salile de cinematograf coreene de peste 1,5 milioane dolari. Cea mai mare parte a bugetului filmului s-a dus pe onorariul celor 3 vedete din rolurile principale. Rolul interpretat in film de Kwon Sang-woon l-a facut pe acesta sa mediteze asupra propriei sale casnicii: „Cred ca faptul ca sunt casatorit ma obliga sa ma gandesc mai profund la a interpreta partituri melodramatice. K (personajul interpretat de Kwon) isi infrunta cu curaj situatia dramatica de dragul iubirii, si cred ca as fi procedat la fel ca el daca as fi fost in pielea lui”.
O poveste tulburatoare care aminteste de marele succes din 2004, „A Moment to Remember”. Filmul se ridica la nivelul acestei melodrame de neuitat, iar maniera in care povestea este prezentata, ca si surpriza din final demonstreaza o data in plus originalitatea scenariului. In ultimii ani, ritmul realizarii de melodrame a scazut, ca urmare a unei aparente epuizari a cererii pe piata coreeana a acestui gen de povesti; toate spuneau cam aceeasi poveste, iar la un moment dat, cand serialele de televiziune au preluat reteta acestor filme, cu greu mai puteai, ca realizator, sa obtii profit pe o piata suprasaturata. „More than Blue” era o productie de care cinematografia coreeana (aflata in plina criza) avea mare nevoie. Nu e vorba de o relansare a unui gen, ci pur si simplu de necesitatea acestui film de calitate, care sa duca la mentinerea imaginii cinematografiei coreene in topul cinematografiilor mondiale. Un film trist, care lasa in urma lacrimi dar si admiratie si demnitate umana, o productie care nu dezamageste ci doar confirma inca o data valoarea filmului coreean contemporan.
Cu indoiala si teama in suflet, preotesele de la Templu se vad nevoite sa se supuna Kihei, noua Prezicatoare. Aceasta continua planul de a prelua controlul in Gungnae si in tara, si ii cere seniorului Yon sa inlature din guvern pe toti sustinatorii regelui. Puterea ei vrajita e tot mai mare si insusi seful Hwachunului e foarte prudent in relatia cu ea.
In 2005, un film coreean spargea toate recordurile de incasari, fascinand cu povestea sa. „The King and the Clown” a obtinut in doar o luna incasari de peste 70 milioane de dolari, devenind unul din cele mai profitabile filme facute vreodata in Coreea. Si astazi, la 4 ani de la lansarea lui, acesta ramane un punct de referinta atat sub aspectul succesului financiar cat si a celui al povestii sale. Regizorul Lee Jun-ik revenea pe ecran la 2 ani dupa succescul cu filmul de debut „Hwangsanbul”, si aduce cu el o pleiada de actori care astazi au devenit niste nume in filmul coreean: Jeong Jin-yeong (interpretul regelui Yuri din serialul de succes „Kingdom of the Winds”, sau al afaceristului fara scrupule din „Sunny”), Lee Jun-Gi (Lee Jun Ki) – din Virgin Snow, May 18 sau Iljimae si Kam Woo-seong din serialul „Alone in Love”. Pana in prezent, „The King and the Clown” a ramas cel mai de succes film din istoria cinematografiei coreene. Filmul este inspirat din fapte reale si are o structura dramatica aproape shakespeariana; rolul clovnilor se aseamana cu cel al bufonilor din piesele lui Shakespeare ce-si satirizau lorzii, insa succesul mare pe care filmul l-a avut se datoreaza si acestui fapt. In realitate, satirizarea regelui de catre clovni aminteste, coreenilor, de perioada dictaturii militare care s-a sfarsit abia in 1992.
O poveste frumoasa si plina de umanism, unul din filme coreene de mare succes. Jocul actorilor este fascinant, o adevarata demonstratie de arta pura, iar costumele amintesc de filmele lui Im Kwon-taek care slavesc traditiile si etnografia Coreei. Filmul are adanci radacini in istoria si cultura coreeana, iar pentru ca toate aceste lucruri sa ajunga nealterate la publicul occidental, filosoful coreean Kim Yong-ok s-a oferit voluntar sa traduca acest film pentru „release-ul” aparut in Occident. Actuala subtitrare in limba romana cuprinde multe date suplimentare preluate din aceasta traducere in engleza, tocmai pentru o redare cat mai exacta a sensurilor unor cuvinte si situatii. Cine nu a vazut acest film, nu trebuie sa-l scape, iar cine l-a vazut, il poate revedea cu o subtitrare de calitate, asa cum aceasta capodopera o merita din plin. Vizionare placuta !
Dupa ce, in doua zile, regele Dam-Duk cucereste fortareata Sukhyun cu 4.000 de oameni, prin siretlic si printr-o strategie de atac fulgeratoare, urmeaza fortaretele Okchun, Eulmi, Aphae si Yuhgoon. Peste tot, duce o politica de protejare a populatiei civile impotriva atrocitatilor si abuzurilor, precum si de ajutorare a acesteia prin deschiderea magaziilor oficiale de alimente, politica ce aduce locuitorii cuceriti de partea sa.
„Kinta 1881” este primul film de arte martiale din Malayezia, in fapt, o co-productie Malayezia-Vietnam-Thailanda regizata de C.L.Hor. Este primul film regizat de Hor, care scrie si scenariul, de scenele de lupta fiind responsabil un veteran din domeniu din Hong Kong, Chin Kar-lok. Filmul e produs de Absolutely Black, o companie de productie formata in urma fuziunii a doua companii mai mici, dintre care una este chiar a lui Hor. In film au fost distribuiti cativa campioni autohtoni de wushu, precum Robin Ho (fost campion mondial de wushu), Michael Chin sau Shawn Lee (campioni nationali de wushu) si, lucru interesant, desi filmarile au fost facute in Malayezia sau Vietnam, limba filmului este cantoneza. Filmul a fost proiectat la Cannes si se pare ca va fi primul film malayezian care va rula in cinematografele din America.
Proiectul a inceput cu surle si trambite in 2007, dorindu-se a fi, dupa spusele regizorului, o fresca a vietii emigrantilor chinezi stabilit in Malayezia in perioada „goanei dupa cositor”, scenele de arte martiale trebuind doar sa sporeasca atractivitatea filmului. Lucrurile s-au schimbat mult de la proiectul initial de pe hartie: numai un film istoric nu a rezultat, cum isi dorea regizorul, nota comerciala predominand. Filmul a fost redenumit in „Kinta” (disparitia lui „1881” fiind explicabila, nemaifiind un film istoric), iar bugetul lui, de doar 800.000 de ringgit (aproximativ 220.000 dolari), a fost deposit, filmul ajungand sa coste, in final, aproape 4 milioane de ringgit (1.150.000 dolari). In plus, premiera lui a fost amanata cu nu mai putin de 7 luni, datorata taierilor si editarilor ulterioare. Din promisul film de epoca wuxia despre trecutul chinezilor din Malayezia, „Kinta” a devenit un simplu film de actiune cu o poveste a unor frati tradati ce cauta razbunare. De altfel, chiar Hor a recunoscut, in ziua premierei, ca a rezultat un film comercial, pentru piata internationala de film, deoarece costurile initiale au fost cu mult depasite (aproape de 3 ori) iar investitia trebuia recuperata, ceea ce un film artistic nu ar fi reusit. Iar proiectia de la Cannes a deschis portile acestei productii catre piete unde initial nu existau asteptari de distribuire: Europa si America.
Pentru a concluziona, cuvintele lui Hor par cele mai potrivite: „Trebuie sa spun ca sunt mandru de acest film. Sunt mandru pentru ca am facut un film care poate fi vandut pe piata internationala, pretutindeni in lume. Sunt mandru ca pot convinge investitorii sa cumpere filmul, chiar daca regizorul e un necunoscut, iar in film nu au fost distribuite vedete„. Fanii artelor martiale nu vor fi dezamagiti, chiar daca stilul acestui film este putin diferit de cel al filmelor cu arte martiale facute in Hong Kong. Unele efecte vizuale sunt de-a dreptul exagerate (este vorba de sangele care ar fi trebuit sa curga in momentul in care personajele sunt serios ranite, si care este pus pe imagine cu ajutorul unor efecte speciale probabil inedited, ce amintesc de animatii), iar coloana sonora in cea mai mare parte este in neconcordanta cu atmosfera filmului. Si, nu in ultimul rand, tricourile albe ale personajelor arata ca malayezienii de rand se imbracau acum 2 secole precum contemporanii nostri. Probabil daca ar fi fost un film istoric regizorul nu ar fi fost iertat pentru asta. Per ansamblu ramane un film acceptabil, o poveste care prinde si nu te plictiseste.
Regizorul si scenaristul lui „Desert Dream” („Hyazgar”), chinezul Lu Zhang, nominalizat la Ursul de aur pentru regia acestui film, revine in atentia cinefililor cu o noua productie de calitate, „Iri”, filmata in Coreea de Sud, cu actori coreeni. Ca in cazul precedentului sau film, Zhang este si co-scenarist, iar in rolurile principale au fost distribuiti doi actori, Tae-woong Eom si Yun Jin-seo care si-au pastrat numele reale pentru rolurile interpretate, un lucru mai putin intalnit intr-un film. „Iri” este inspirat din evenimente reale petrecute pe 11 noiembrie 1977, cand o explozie devestatoare a avut loc la gara Iri din Jeolla de Nord. Accidentul s-a petrecut in conditiile in care, un tren ce transporta dinamita de la Incheon-ul de Sud in Gwangju a luat foc, in niste conditii mai putin clare. Explozia a ucis 57 de persoane aflate in gara in acel moment, ramanand in istorie drept una din marile tragedii ale Coreei contemporane.
Frumusetea acestui film sta in naturaletea scenelor; viata curge normal, fara a interveni nimic care sa-i schimbe cursul, aparent. Absolut totul pare de un firesc iesit din comun. Fiecare zi pare la fel, insa monotonia cotidiana reuseste sa atraga prin simplitatea ei. Personajele vorbesc putin sau folosind un limbaj extrem de simplu, deseori fara a transmite ceva special privitorului. Insa adunate toate la un loc, reiese tabloul unei vieti obisnuite a unor oameni desi nenorociti, deosebiti prin ceea ce ascunde sufletul lor. Acest film reuseste sa scoata aceasta traire interioara e fiecarui personaj si sa o transpuna in relatia lui cu societatea si cu semenii care il inconjoara. Omul nu este, in acest film, decat un simplu purtator al unor drame personale inabusite in tacere. Iar tacerea este ceva sublim, pentru ca transmite tot ceea ce cuvintele nu pot spune.
Lu Zhang este extrem de talentat in a crea o atmosfera cu ajutorul unei camere statice, reusind sa induca ideea unei existente imobile, stagnante. Exista, insa, o linie pe care acest gen de filme trebuie sa fie atente sa nu il treaca: e vorba de linia dintre lamentarea elegiaca si caricaturizarea suferintei. „Iri” rataceste dincolo de aceasta linie, si niciodata nu reuseste sa-si mai gaseasca calea de intoarcere. Estetic, „Iri” isi atinge telurile. Personajele par mai mult decat reale, interpretarea actorilor este sincera si deseori devastatoare. Stilul lui Zhang aminteste de initiatorul genului de filme abordat de acesta, in Coreea: Lee Chang-dong. In fapt, „Iri” este un mars al suferintei de zi cu zi, intr-o lume imobila; viata pare un lung sir de suferinte inutile, pe care nimic nu-l poate opri (chiar exista la un moment dat o scena sugestiva, cand Tae-woong ajunge la o biserica crestina si primeste un pliant de la o credincioasa, pliant pe care nu il ia in seama, o scena care transmite ideea ca nici macar credinta nu poate schimba destinul acestor personaje). Un film deosebit, recomandat doar fanilor genului „arthouse”, cu aplecare spre astfel de realizari pe care le regasim prezente prin salile de proiectie ale festivalurilor de film internationale. Nu este un film comercial, ci mai degraba un tablou al unei drame contemporane in care s-ar putea regasi oricine, oricand.
Episodul 12 incepe cu duelul dintre regele Dam-Duk si Jumuchi, mercenarul cel tepos, pentru ca Dam-Duk incearca sa castige de partea sa oamenii valorosi din cetatea Gungnae, in scopul de a-si duce la indeplinire cat mai bine sarcinile de rege, chiar daca e numit, deocamdata, doar pana se va decide cine e adevaratul Rege Jooshin. Atat el, cat si Ho-Gae, care e un adversar loial, trebuie sa caute celelalte simboluri, si fiecare dintre ei face planuri in acest scop. Numai ca fiecare o face in felul lui: Ho-Gae e omul faptelor, iar Dam-Duk e un strateg, ce are pe umeri si povara tarii.