Cuplul de vedete Hallyu Choi Ji-woo (36 de ani) si Lee Jin-wook (30) s-a despartit. CJW Company, agentia de impresariere a actriteti Choi Ji-woo a anuntat pe 28 aprilie ca “Choi Ji-woo ne-a spus ca a intrerupt relatia cu Lee Jin-wook la inceputul acestui an. Au pus capat relatiei fara resentimente unul fata de celalalt, si au in continuare o buna relatie ca actori”. Despartirea a fost confirmata si de agentia HB Entertainment ce-l reprezinta pe Lee Jin-wook. Choi Ji-woo si Lee Jin-wook au devenit un cuplu din momentul in care au aparut impreuna in serialul produs de MBC, “Air City”, in 2007. Cand Choi Ji-woo a participat la conferinta de presa tinuta in Japonia cu prilejul promovarii serialului “Star’s Lover”, in martie 2009, actrita a recunoscut indirect relatia cu Lee Jin-wook, spunand: “Daca vor veni vesti bune care sa necesite mesajul dvs de felicitare, vi le voi spune direct imediat”. Relatia lor a intampinat greutati in momentul in care Lee Jin-wook s-a inrolat in armata in luna mai a aceluiasi an 2009, astfel ca intr-un final aceasta relatie s-a incheiat. Lee Jin-wook si-a incheiat stagiul militar obligatoriu si a fost lasat la vatra luna trecuta.
Choi Ji-woo e cunoscuta iubitorilor de seriale coreene de la noi pentru rolul memorabil din Winter Sonata, in timp ce Lee Jin-wook s-a distins in seriale precum “Smile Again” si “Alone in Love”, unde prestatia lui a fost premiata.
Articol realizat de cris999 – asiacinefil.com
“The Unjust” a fost unul din cele mai asteptate filme coreene ale anului trecut. Inca din momentul in care a fost facuta publica lista distributiei, criticii au anticipat ca va fi vorba de un veritabil blockbuster. Nume precum Hwang Jeong-min (din Blades of Blood sau Happiness), Ryu Seong-beom (din recentele The Servant si No Mercy) sau Yoo Hae-jin (din Moss sau The Truck, recent despartit dupa o relatie de un an de frumoasa Kim Hye-soo) au atras publicul in salile de cinematograf, filmul onorandu-si statutul de blockbuster si avand incasari de 18,2 milioane dolari. Din acest punct de vedere, “The Unjust” a fost al saptelea film coreean – dupa incasari – din anul 2010. Regia filmului a fost semnata de Ryu Seung-wan, nimeni altul decat fratele lui Ryu Seung-beom, cei doi frati aflandu-se la a doua colaborare la un film, dupa “The City of Violence” din 2006. “The Unjust” a avut premiera mondiala la festivalul de la Berlin, in februarie 2010, insa a rulat in cinematografele din Coreea abia din luna octombrie 2010. Prezent si la festivalurile de film din Hong Kong, Jeongju si Udine, “The Unjust” a castigat in decembrie 2010 premiul pentru regie la “Director’s Cut Awards”, festival care de 13 ani ii rasplateste pe cei mai buni regizori coreeni.
Coreea de Sud, in zilele noastre. O serie de violuri si crime ale caror victime sunt niste eleve creaza o puternica emotie la nivel national. Politia nu reuseste sa identifice criminalul in serie, iar in urma presiunii opiniei publice, Presedintele sud-coreean da un ultimatum politiei pentru rezolvarea acestui caz. Inalti oficiali din Politie incearca o musamalizare, prin gasirea unui tap ispasitor nevinovat care sa fie aruncat in fata opiniei publice ca prada, act care sa demonstreze eficienta Politiei sud-coreene si sa-i salveze onoarea. Capitanul Choi (Hwang Jeong-min) e cel tintit sa se ocupe de musamalizare, dupa ce superiorii din Politie trimit pe capul lui Afacerile Interne. Cu mana fortata, capitanul Choi accepta jocul murdar impus de sus si intra in legatura cu Jang, presedintele unei companii nou achizitionate in urma unei licitatii trucate. Jang era un mafiot lipsit de scrupule, arestat si mai apoi eliberat din lipsa de probe, si totodata cel care facea treburile murdare pentru Choi, primind in schimb protectie de la acesta si favorizari in afacerile sale ilegale. Iar Jang gaseste repede un tap ispasitor. In paralel, procurorul Joo il elibereaza din lipsa de probe pe d-l Kim, rivalul din afaceri imobiliare al lui Jang. Capitanul Choi fusese cel care l-a arestat pe Kim cu cateva ore inaintea licitatie, netezind astfel calea trucarii ei de catre Jang. Si astfel se creioneaza un conflict incredibil intre capitanul Choi (reprezentand Politia, ce-l proteja pe interlopul Jang) si procurorul Joo (reprezentand procuratura, ce-l proteja pe interlopul Kim). Intre cei doi incepe un veritabil razboi personal, care se va da in jurul cazului care a cutremurat Coreea.
“The Unjust” ne ofera, spre deosebire de thriller-urile din ultimii ani, o partitura total diferita de care protagonistii se achita extraordinar. Daca in filmele de gen similare avem parte de un joc de-a soarecele si pisica intre un personaj negativ, malefic prin excelenta si de obicei fara cale de scapare, si un personaj pozitiv, adus in pragul exasperarii, acest film ne propune o experienta noua: doua personaje in aparenta pozitive – prin faptul ca amandoua se afla de partea legii -, dar care datorita firii si contextului lasa onoarea la o parte si considera beneficiile materiale principalul mijloc de a razbi in societate. Amandoua personajele se aseamana prin fapul ca ravnesc sa avanseze in cariera, si pentru asta sunt dispuse sa faca absolut orice, inclusiv crima. Legaturile cu lumea interlopa reprezinta pentru ele niste parghii aducatoare de beneficii materiale, care ar fi trebuit sa dubleze succesul atat de mult dorit in plan profesional. Si totusi, in plan personal, amandoi sunt niste persoane aproape ratate: capitanul Choi, trecut de 35 de ani, este burlac, o fire violenta si dura, care nu stie sa se apropie de o femeie si sa-si intemeieze o familie, in timp ce procurorul Joo, desi casatorit, isi neglijeaza viata familiala, justificand in fata socrului lipsa de timp pentru a o lasa insarcinata pe sotia lui, in timp ce el frecventeaza noaptea case de placeri, unde discuta afacerile necurate cu diversi interlopi. Asadar, avem in fata doua personaje in deriva, terenuri ideale pentru cultivarea instinctelor lor negative. Apoi acestea intra intr-un joc psihologic de la distanta, in care fiecare se foloseste de puterea propriei functii (culmea, care ar fi trebuit sa fie in slujba cetateanului) pentru a lovi in celalalt. Manipularea, santajul, strangerea de probe compromitatoare sunt armele lor de lupta, iar in loc ca acestia doi sa slujeasca legea, isi pun ambitiile personale mai presus de toate, calcand totul in picioare.
Interpretii ambelor personaje principale au o interpretare de execptie. Ryu Seung-beom, unul din cei mai cautati actori ai momentului (The Servant, No Mercy), nu se dezminte, intrand in pielea unui procuror cu iesiri necontrolate si cu un comportament uneori copilaresc, ce frizeaza nebunia. Un rol “gri” (intre bine si rau) ii pune in evidenta cel mai bine uriasul talent actoricesc. In schimb, partenerul sau din film, Hwang Jeong-min, are parte de un rol cum nu a mai avut in toata cariera lui cinematografica. Pana acum, acesta a acceptat roluri pozitive de personaje naive, usor de manipulat (Happiness, A Man Who Was Superman, You Are My Sunshine, Blades of Blood), si doar o data a interpretat rolul unui detectiv in “Private Eye”, insa intr-un cu totul alt context, un rol pozitiv. Cu “The Unjust” actorul schimba total registrul. Acesta demonstreaza ca a ajuns la deplina maturitate actoriceasca, la cei 40 de ani impliniti putand interpreta roluri puternice, cu personalitate si cu o usoara doza de negativism. Pentru prima data ai impresia ca acest munte de om cu inima mare este personajul negativ al filmului si, paradoxal, Ryu Seung-beom (actor prin excelenta de roluri negative), prin faptul ca stie cand sa nu rataceasca, asadar, ca Seung-beom e personajul pozitiv. Insa e doar o senzatie de moment, care te urmareste pana la scenele finale din film, cand surpriza rastoarna toate asteptarile in privinta personajelor.
Pentru amatorii de thrillere explozive, “The Unjust” nu este alegerea ideala. Filmul are o evolutie lenta pe durata a aproape a doua ore, cu multe personaje implicate, dar in ciuda lentorii, scenariul stie cand sa apese acceleratia si sa transmita dinamism povestii. E un thriller psihologhic rafinat, despre influenta politicului asupra functionarii institutiilor statului, dar si despre rivalitatea dintre acestea. Uciderea elevei nu este decat pretextul, factorul declansator al unei adevarate nebunii, al unui spectacol jalnic al unor oameni care ar fi trebuit sa slujeasca justitia. O poveste mai mult decat de actualitate nu doar pentru Coreea, ci si pentru realitatile cotidiene de la noi, care cu siguranta ar fi ridicat in slavi de adeptii teoriei conspiratiei. Dar ce este, in cele din urma, Puterea ? O simpla iluzie a reprezentativitatii, aducatoare de satisfactii de orice natura pentru cel care o detine si, totodata, ceva efemer. Nu te nasti cu ea si nu te insotesti cu ea toata viata. O poveste dura care ne arata o fata trista a Justitiei, in care omul de rand este doar un pion usor de manipulat in numele unor “idealuri” de putere. Un film de exceptie, pe care adevaratii cunoscatori ai genului il vor savura scena cu scena. Vizionare placuta !
Asa cum viata se scurge intr-un etern cerc, implinind destinul – asa cum e el scris – fiecaruia, la fel si compania a 2-a revine in locul in care totul a inceput, in Yongcheon-ul atat de drag lui Lee Jang Woo si lui Su Yeon. Detasati de noul commandant al regimentului, soldatii companiei a 2-a regasesc Yongchon-ul neschimbat, asa cum l-au lasat in urma cu un an, cand tancurile nord-coreene au invadat tara. Dupa un scurt ragaz pentru intreaga companiei, soseste ordin de la comandament ca podul Yongchon sa fie pregatit pentru a fi aruncat in aer, pentru orice eventualitate. Chiar este trimisa o echipa de genisti care sa se ocupe de aceasta misiune. In timpul indeplinirii acesteia, unul dintre soldati calca pe o mina in timp ce se intorcea cu un comision, iar acest incident va schimba destinul intregii companii. Su Yeon pleaca sa-l trateze, dincolo de pod, insa in scurt timp trupele chineze inainteaza vertiginos spre Yongchon. Capitanul Jang Woo este pus intr-o situatie delicata, cu podul pregatit a fi aruncat in aer si cu Su Yeon si copilul sau la nord de pod, tocmai in calea trupelor chineze. Un final de serial plin de surprize, emotionant, care transforma “Road No 1” intr-unul din cele mai bune seriale coreene din toate timpurile prin prisma profunzimii si originalitatii redarii trairilor personajelor. Un episod ce incununeaza un serial de nota 10, pe care toti cei care au avut curiozitatea de a-l viziona si-l vor aminti cu mare drag.
„Siworae” („Il Mare”) (2000) reprezinta, cronologic, „stramosul” lui „Postman to Heaven”, o productie care la 11 ani de la succesul lui „Il Mare” reia ideea cutiutei postale ce constituie o punte de legatura intre doua lumi. Si o face tot cu succes. „Postman to Heaven” este al doilea film (in ordinea cronologica a lansarii lor) din ambitiosul proiect Telecinema produs de postul coreean SBS si cel japonez TV Asahi in anul 2009. Desi cele 7 pelicule sunt productii realizate pentru televiziune, initial acestea au fost prezentate in cinematografele din Coreea si Japonia, si abia apoi au fost difuzate la televizor. Regia lui „Postman to Heaven” este semnata de apreciatul regizor de televiziune Lee Hyeong-min, cel care are la activ seriale de mare succes precum „Winter Sonata”, „Sorry, I Love you” sau „Bad Guy”. Dar surprizele nu se opresc aici, deoarece distributia este una care cu siguranta a constituit unul din punctele forte ale filmului. Astfel, avem ocazia sa o revedem pe Han Hyo-joo intr-un rol de dinainte de cel care, probabil, ii va marca pentru totdeauna cariera, un an mai tarziu, cand a interpretat-o pe Dong Yi in serialul cu acelasi nume. Frumoasa actrita a mai aparut, cu un an inainte, in serialul „Iljimae”, astfel ca revederea ei intr-un rol non-istoric nu poate fi decat o delectare. Rolul masculin e interpretat de Youngwoong Jaejoong, membrul popularei formatii pop DBSK, cunoscut sub numele de scena „Hero”, cel care a avut si o scurta aparitie in filmul „Dance Subaru”. Contrar asteptarilor, acesta demonstreaza ca poate fi si un bun actor, chiar daca „meseria” lui este cea de cantaret.
Han Hyo-Joo e Ha-na, o fata care a suferit de pe urma unei relatii esuate si care intr-o zi se intalneste cu Jae-joon (Youngwoong Jaejoong ). Intalnirea are loc in preajma unei cutii postale amplasate pe un camp. Curiosi, cei doi tineri intra in vorba si, spre surprinderea aparent naivei Ha-na, aceasta afla ca Jae-hoon e un postas mai putin obisnuit, care livreaza scrisori in Rai de la oamenii care i-au pierdut pe cei dragi si care inca mai sufera de pe urma tragediilor personale. La inceput, Ha-na o ia ca pe o gluma, si tot in gluma Jae-joon ii propune o slujba bine platita: sa il ajute in livrarea scrisorilor la destinatie. Si astfel, cei doi ajung sa ajute oamenii tristi ce trimit scrisori catre cei dragi in Rai, prin intermediul misterioasei cutiute postale de pe camp. Implicit, acestia se implica emotional in fiecare caz, iar acest lucru ii va apropia, amandoi indragostindu-se unul de celalalt.
Cu „Postman to Heaven”, avem in fata o poveste emotionanta, greu de uitat odata ce ajungi sa te implici in drama personajelor. Cei doi protagonisti infatiseaza fara cusur doi tineri ai zilelor noastre care cauta implinirea dincolo de vointa, printr-o dorinta puternica a sufletelor lor. Evolutia povestii este aproape perfecta, in sensul ca introducerea este una brusca, fara prea multe prezentari, si evolutia este una constanta, fara derapaje sau devieri care sa faca filmul neinteresant. Practic povestea te cucereste de la inceput, si nu te mai poti dezlipi de ea pana la final… Si ce final… Atat de tipic si, totodata, atat de atipic filmelor coreene. „Postman to Heaven” este un film in primul rand despre speranta. Omenirea crede in viata de dupa moarte si considera ca existenta unui suflet in corpul unui om este o forma tranzitorie de viata. Omul are datoria de a trece cu demnitate prin viata, iubindu-i pe cei din jurul sau si amintindu-si mereu de cei dragi care inaintea lor au facut pasul spre viata de dupa. Aceasta constiinta a datoriei fata de cei disparuti, nascuta din nevoia de a-i simti in continuare aproape, si chiar daca timpul poate parea o bariera in calea amintirilor din vremurile de altadata, sta si la baza sentimentelor personajelor 
din „Postman to Heaven”. Acest lucru implica principiul ca viata nu poate fi traita de unul singur. La un moment dat, ajungem sa depindem de altcineva, deoarece facem din gasirea fericirii un obiectiv pe care ne incapatanam sa incercam sa-l atingem. Si astfel omul se ataseaza de oameni, intervin clipele fericite, se nasc amintirile frumoase, iar atunci cand cineva drag dispare de pe aceasta lume amintirile devin refugiul sufletelor noastre ranite. Este un film care – daca nu ai iubit vreodata te face invidios pe cei ce au cunoscut iubirea adevarata, iar daca ai iubit si ai cunoscut fericirea, te va face cu siguranta sa lacrimezi pentru ca anticipeaza acele lucruri firesti care oricum urmeaza sa se intample.
Leacurile pentru ranitii de razboi nu sunt asa eficiente cum s-ar crede. Chiar daca trupurile se cicatrizeaza si sangele nu se mai scurge, sufletele raman mutilate pe vecie. Momentele de egoism sau lasitate se intorc cu remuscari violente. Micile bucurii sunt repede innabusite de sentimentul vinovatiei supravietuitorului si chiar si cele mai duioase momente devin amare. Ranile sergentului Oh Jong Ki sunt mai adanci, mai vechi si mai amare decat ale altora. De la familia lui sacrificata pentru binele obstei, la ranile din lupta si la cele inutile de la simularea bataliei in scop publicitar pana la amputarea piciorului, trupul lui nefunctional cere imperios ca cineva sa platesca pretul neputintei. Acel cineva este acum capitanul Han Yung Min, “eroul din Pyeongyang”, in beneficiul caruia s-a deteriorat fiinta sergentului Oh, singurul bun care-i mai ramasese.
Japonia ramane mereu surprinzatoare cand vine vorba de traditii, istorie, literatura sau arta cinematografica. Secretul ei sta in primul rand in originalitate, astfel ca multi privesc azi poporul japonez ca pe un model de cultura si civilizatie, incercand sa preia franturi din bogatia sa culturala. Istoria Japoniei este una zbuciumata si fascinanta, iar evul mediu japonez a constituit sursa de inspiratie a numeroase pelicule de-a lungul timpului. Cine nu isi aminteste de eroii samurai ai evului mediu, care in numele codului onoarei isi luau viata in momentul in care considerau ca au comis un lucru nedemn ? Filme precum “Seppuku”, “Yojimbo”, “Musashi Miyamoto” etc etc eroizeaza samuraiul si aspiratiile acestuia. Dar in paralel cu spiritul de lupta al samurailor a coexistat o latura mai putin vizibila a vietii cotidiene zugravita in filmele de epoca japoneze: viata privata a evului mediu. Si in special cea a elitelor. “Ooku – The Inner Chambers” este un film strict despre viata privata a Sogunului si a celor ce trebuiau sa-l serveasca, exploatand latura ludica si de relaxare a acesteia. Tema “Ooku” este una foarte cunoscuta in cinematografia japoneza, inca din anii ’60-’70 realizandu-se ecranizari inspirate din viata in Ooku, atat pentru marele ecran cat si pentru televiziune.
“Ooku The Inner Chambers” este regizat de Kaneko Fuminori, aflat la al doilea film pentru marele ecran, insa un cunoscut regizor de seriale japoneze. Din cele 18 seriale de televiziune regizate din 1999 pana in prezent, merita amintite “Tiger and Dragon” (2005), “Utahime” (2007) si mai ales megasuccesul “Kimi Wa Petto” (2003). Filmul din 2010, cu titlul alternativ “The Lady Shogun and Her Men”, a avut premiera mondiala la Festivalul de film asiatic de la Udine exact acum un an, si ii are in rolurile principale pe Kazunari Ninomiya, noul star al filmului japonez, ce va aparea si in live-actionul Gantz. Rolul principal feminin ii revine lui Kou Shibasaki (foto) (interpreta Sogunului), una din cele mai populare actrite japoneze ale momentului (Dororo, Crying Out Love in the Center of the World, Shaolin Girl, Suspect X), care de pe acum are rezervat un rol in remake-ul de anul viitor “47 Ronin”. Intr-un rol secundar, iubitorii filmului japonez ii vor putea recunoaste pe Hiroshi Tamaki (din MV si Nodame Cantabile) si pe cunoscuta actrita Maki Horikita, din scurt metrajul “Kimi no Yubisaki” si recentul “Memoirs of a Teenage Amnesiac”.
In istoria Japoniei, “Ooku” (in traducere directa “Marele Interior”) se refera la haremul din interiorul legendarului castel Edo, unde salasluiau femeile care trebuiau sa satisfaca nevoile intime ale Sogunului. Temutii lorzi locali direct subordonati Sogunului, cunoscuti sub numele “Daimyo”, aveau si ei astfel de incaperi in resedintele lor. Haremul includea, conform traditiei, concubinele Sogunului, pe sotia acestuia dar si pe mama lui. Zvonindu-se ca in spatele zidurilor cetatii Edo mai multe mii de femei traiau doar pentru satisfactia personala a unei singure persoane – e drept, cea mai puternica din Japonia -, Ooku a fost, poate mai mult ca orice parte a castelului Edo, locul in care numeroase intrigi politice se nasteau si se consumau in timpul sogunatului Tokugawa (cunoscut in istoria Japoniei ca perioada Edo, dupa numele capitalei – azi Tokyo – (1603-1868). In odaile haremului, regulile erau foarte stricte. Nici un barbat adult nu avea voie sa calce in acele odai decat in prezenta Sogunului, care intra in aceasta parte a Palatului prin celebrul “coridor al clopoteilor”. Clopoteii anuntau intrarea Sogunului in harem, si erau insirati de-a lungul intregului coridor. Acesta era singurul care facea legatura intre harem si restul castelului Edo si, ca singura cale de acces, firesc, era zavorat. Abia mai tarziu un al doilea coridor a fost construit, ca urmare a nevoii de a scapa din castel in caz de dezastre precum cutremure sau incendii, si asta dupa ce s-au produs cateva tragedii de-a lungul timpului. 
Sogunul intra in “audienta” pe un covor rosu, iar concubinele stateau aplecate in cele mai frumoase straie, cu privirea in pamant, salutandu-l umil pe atotputernicul Stapan. O doamna ce avea rangul Otoshiyori era cea care conducea haremul, pozitia ei ca rang fiind echivalenta celei de Roju (una din cele mai inalte functii dintr-un sogunat, cu rol in organizarea guvernarii si sfatuirea Sogunului). Haremul a fost creat in anul 1607 in castelul Edo, printr-un decret special acesta fiind complet izolat de exterior. Fara o permisiune speciala, nimeni nu putea parasi haremul. Intretinerea lui era extrem de costisitoare, si era in directa legatura cu situatia economica a tarii. Cand Japonia traversa o perioada de inflorire economica si de prosperitate, sumele alocate haremului si capriciilor Sogunului permiteau un harem de cateva mii de persoane, care numar se restrangea in perioadele de recesiune. Cert este ca timp de peste doua secole, haremul a devenit ceva traditional, un loc pe care Sogunul trebuia sa-l viziteze conform cutumelor. Astfel a aparut un Cod al haremului, ce stabilea atributiile fiecarei persoane din interiorul sau, dar si numeroase zvonuri despre ce se petrecea in spatele zidurilor, multe dintre acestea stand la baza ecranizarilor cu tenta erotica (pinku eiga) din anii ’70 ce descriau viata din Ooku.
Spre deosebire de povestea reala a haremului din castelul Edo, “Ooku – The Inner Chambers” porneste de la o idee plina de fantezie, prezentand clasica poveste a Ooku dintr-o perspectiva inedita. In perioada feudala Tokugawa, o boala endemica afecteaza populatia barbateasca tanara, distrugand viitorul tarii. Negasindu-se un leac care sa vindece variola distrugatoare, rata natalitatii incepe sa scada ca urmare a scaderii numarului de barbati. In perioada Shotoku (inceput de secol XVIII), numarul barbatilor ajunge, astfel, la un sfert din numarul femeilor. Multi barbati isi castigau existenta, intr-o perioada in care razboaiele au incetat iar sabiile samurailor pareau a fi tacut pentru totdeauna, oferindu-si samanta femeilor disperate ca nu vor mai reusi sa aduca pe lume un urmas. Intr-o astfel de perioada traieste personajul principal din “Ooku – The Inner Chambers”, Mizuno. Ajuns la 19 ani, acesta era ziua – un abil luptator cu sabia, iar noaptea isi castiga existenta oferindu-si samanta diferitelor femei. Desi acestea ii ofereau bani pentru serviciile sale, Mizuno mereu le refuza recompensa, spre disperarea mamei sale (cap al familiei intr-o societate matriarhala). Mizuno provenea dintr-o familie de mici negustori de cel mai jos rang, care abia putea trai de pe o zi pe alta, astfel ca refuzul lui Mizuno nu putea decat sa o intristeze pe mama acestuia. Desi avea o prietena din copilarie, pe O-Nobu, care il iubea, Mizuno nu a stiut niciodata sa raspunda sentimentelor acesteia. In momentul in care mama lui primeste o oferta de la o domnisoara din inalta societate, dispusa sa cumpere casatoria cu Mizuno, acesta din urma isi da seama ca a sosit momentul sa faca ceva pentru salvarea familiei sale din saracie. In consecinta, decide sa intre in Ooku, haremul Sogunului (care, desigur este o femeie). Filmul urmareste ascensiunea acestuia de la rangul de paj la cel de concubin al Sogunului, dar si intrigile de culise din harem.
Un film rafinat, care desi porneste de la o idee fantezista ne prezinta o fata putin stiuta a lumii din spatele zidurilor castelului Edo. Vedem, astfel, ca haremul a insemnat, pe langa un loc tabu despre care nu se putea vorbi in afara zidurilor, si un univers in miniatura al societatii japoneze feudale, care il inspira. Exista o clasificare stratificata a locatarilor haremului, pornind de la cel mai de jos nivel pana la cel mai inalt. Pajii, croitorii, baietii de serviciu erau ranguri care nu permiteau ca acestia sa apara in fata Sogunului. In schimb, cei promovati la rangul de ingrijitori ai dormitorului Sogunului aveau toate sansele sa fie alesi de aceasta pentru o noapte. Intrigile de culise se afla la ele acasa in harem, unde interesele anumitor persoane cu vechime primau, de unde si un razboi surd din care nu toata lumea reusea sa supravietuiasca. Este uimitor modul in care un subiect atat de delicat a putut fi ecranizat atat de sublim, acest lucru demonstrand inca o data, daca mai era nevoie, valoarea cinematografiei japoneze.
“Kinatay” este filmul care i-a adus lui Brillante Mendoza consacrarea pe plan international, acesta devenind cel mai cunoscut si apreciat regizor filipinez din toate timpurile. Scoala filipineza de film este una care nu a excelat, in ciuda numeroaselor productii – in special drame si filme de groaza – lansate mai ales dupa anii 2000. Conditiile economice dificile si saracia din Filipine au influentat si industria de film, insusi Brillante Mendoza intampinand mari dificultati in a-si face un nume mai intai la nivel national, si abia apoi la nivel international. Se poate spune ca Mendoza e o adevarata minune pentru cinematografia filipineza pierduta in anonimat, in care se realizeaza filme cu bugete de cateva zeci de mii de dolari. Nici “Kinatay” nu iese din acest tipar, imaginea fiind una intunecoasa la propriu, iar actorii – uneori neprofesionisti, oameni obisnuiti. Cu ce a putut da lovitura acest film cu un buget minuscul, si caruia nimeni nu-i dadea vreo sansa la festivalurile internationale de film ? Ei bine, e vorba de regie, de modul in care o poveste banala a putut fi transpusa pe ecran intr-un mod cu adevarat unic si original, datorita unei viziuni cinematografice nemaiintalnite pana acum, nu neaparat doar in cinematografia asiatica. Ca stil, Brillante Mendoza se aseamana oarecum cu Kim Ki-duk, insa este mult mai profund decat acesta, exploreaza mult mai adanc sentimentele umane, pana la gasirea acelui moment in care omul, inconstient, trece granite imperceptibila dintre Bine si Rau. Acel moment e adus in lumina reflectoarelor si analizat in amanunt cu o precizie chirurgicala. Rezultatul ? Premiul pentru Cel mai bun regizor la Cannes 2009 pentru Mendoza, inca 5 premii si 18 nominalizari la festivaluri internationale de film, inclusiv la Palme D’Or.
Peping e un tanar de 19 ani, tata al unui baiat, in fata caruia sta cea mai importanta zi a vietii sale. Urmeaza sa se casatoreasca cu Cecille si sa devina familist cu acte in regula. E singurul din familie care mai urmeaza o scoala – Scoala de Criminalistica -, viitoarea lui sotie abandonand scoala pentru a creste copilul. Peping se viseaza peste cativa ani politist care sa slujeasca legea, si, mai ales, viseaza la ziua in care va avea pistolul lui propriu. Saracia il impinge, insa, sa faca diverse comisioane pentru un sef din lumea interlopa, cu care intra in contact prin intermediul prietenului sau. Intr-o dupa masa obisnuita, acesta este chemat de prietenul sau sa castige niste bani dintr-o treaba ce trebuia sa o faca pentru seful mafiot. Mai exact sa conduca o dubita. Recompensa: pistolul mult dorit. Dar in scurt timp, Peping constata ca participa, de fapt, la o rapire a unei prostituate, Gina (Madonna), care pentru a-si creste fetita a acceptat pe langa prostitutie sa vanda ilegal droguri si sa fuga cu banii Mafiei. Batuta si violata, intr-un final aceasta este dusa intr-un abator din afara orasului si macelarita, parti ale cadavrului ei fiind mai apoi imprastiate prin Manilla si Quenzon City.
“Kinatay”, in traducere mot-a-mot inseamna “Macelarita”. Titlul international in limba engleza este “The Execution of P”, poate un titlu mult mai reusit pentru valentele sale metaforice, “P” venind de la numele personajului principal, Peping, care participa doar accidental la o adevarata executie. “Executia lui P” este, de fapt, condamnarea publica de catre regizor a protagonistului povestii sale, complicitatea accidentala si incapacitatea de a reactiona aruncand asupra lui Peping principala vina a salbaticei crime la care doar asista. Mendoza (foto) a acordat personajului mai multe oportunitati de a evita sa paseasca pe drumul pierzaniei. In drum spre abatoarele unde urma sa se produca macelarirea prostituatei, Peping, ca sofer al dubitei unde era tinuta captiva victima, zareste cateva panouri publicitare: “Isus e Calea, Adevarul, Viata”, sau o trimitere la “Vechiul Testament”. Din nefericire, subtitrarea in engleza a acestui film nu a sesizat aceste mici amanunte, ce nu apar traduse, dar care se regasesc in varianta in franceza a subtitrarii, completa si de calitate ireprosabila, care a fost prezentata la proiectia de la Cannes din 2009. De asemenea, in momentul in care crima este comisa, iar Peping asista la ea de la distanta, auzind doar sunetele disperate ale victimei, in momentul in care se apropie, impins de curiozitate, tiptil, catre locul de unde se auzeau sunetele, regizorul insista cateva secunde pe inscriptia de pe tricoul de la scoala al lui Peping: “Integritatea, odata pierduta, e pierduta pentru totdeauna”. Geniala aceasta idee a regizorului de a insera indicii ce se constituie intr-o mana de ajutor data personajului, care insa da dovada de incapacitate morala de a gestiona o astfel de situatie si care, in final, se complace in acceptarea ca recompensa pentru ajutorul dat a unui pistol pe care si-l dorea cu ardoarea unui copil de gradinita. Insusi pistolul – obiect prin excelenta al violentei – se dovedeste ceva complet inutil in mainile lui Peping, iar regizorul lasa la latitudinea spectatorului sa decida daca acesta il va folosi vreodata in numele dreptatii sau pentru a comite o noua faradelege. Deoarece, cum spunea seful sau, prima oara cand comiti o crima esti tulburat, dar mai apoi totul devine ceva firesc.
Filmul este compus din doua parti distincte, iar aici se vede talentul urias si viziunea regizorala a lui Mendoza. In prima parte, Peping, personajul central, ne este prezentat ca o fiinta mai mult decat normala, aflat in cea mai importanta zi a vietii sale. Urmeaza sa se casatoreasca, are deja un copil, iar sotia lui abia isi stapaneste lacrimile de fericire. Se trezeste in graba de dimineata ca intr-o zi obisnuita, si, imbracat obisnuit, se indreapta din cartierul saracacios in care locuieste spre Starea Civila. Vecinii ii saluta la fiecare pas al lor, ca si cum i-ar insoti intr-un cortegiu imaginar spre noua lor viata care sta sa inceapa. Soarele straluceste pe cer, e ziua nationala a Filipinelor, iar in autobuzul aglomerat cu care merg la Starea Civila aud la radio mai intai o melodie duioasa, iar mai apoi o stire despre un individ care s-a catarat pe un panou publicitar amenintand ca se arunca in gol. Cei doi chiar trec cu autobuzul pe langa acel loc, iar regizorul aduce franturi din drama ce se petrece pe strada, unde mama baiatului striga disperata la portavoce ca fiul sa coboare. Fragmentele de viata privata ale altor persoane sunt doar niste destine paralele cu cel al fericitului cuplu a carei viata urmeaza sa se schimbe in cateva ore, franturi menite a crea o fresca a societatii moderne fillipineze, macinata de saracie, probleme sociale si gesturi disperate. Daca prima parte e prezentata in culori vii, in partea a doua ne e prezentata viata de noapte din Manilla. In contrast cu prima parte, parca o lume intreaga a disparut, si o alta s-a nascut din cenusa ei: prostitutie, trafic de droguri, colectari de taxe, crime. Practic, cele doua parti ale filmului sunt o metafora a chipului uman: partea luminata e zambetul de pe chipul omului, implinirea, iar partea intunecata sunt toate gandurile lui ascunse, obsesiile, temerile si slabiciunile sale.
Un film deosebit, simplu, natural si violent, care se constituie intr-un veritabil tablou viu, in imagini, al indiferentei umane. Omul este privit atat cu luminile sale cat si cu umbrele sale, iar Brillante Mendoza ne demonstreaza ca intotdeauna banul, dorinta de a scapa de saracie, de a asigura familiei un trai decent pot fi imbolduri suficiente de a incalca juramantul credintei in Dumnezeu, de a trece de cealalta parte a constiintei umane si de a o ucide. Iar omul, fara constiinta, e un simplu animal de prada pentru care cel de langa el e un obiect fara valoare de care poate dispune cum doreste, substituindu-se lui Dumnezeu. O bijuterie cinematografica care fara rezerve poate fi considerata o capodopera a filmului filipinez, o realizare despre care s-a vorbit mult, care a stranit admiratia criticilor de film de pretutindeni si pentru care timpul, care se va asterne peste el, nu va aduce in nici un caz uitarea.
Won Bin si Ha Ji-won au fost votati cel mai popular actor si cea mai populara actrita intr-un sondaj organizat pe mail de Chosun ilbo si de cel mai mare site de vanzari bilete online din Coreea, MaxMovie. In intervalul 30 martie-5 aprilie 2011, 22.362 de persoane au participat la acest sondaj, conform caruia Won Bin si Ha Ji-won au strans 16,2%, respectiv 10,9% din voturi la categoria Cel/Cea mai bun/a actor/actrita. In schimb, Song Kang-ho (din Thirst, Secret Reunion) si Jeon Do-yeon (din Housemaid, Secret Sunshine) au fost desemnati cei mai buni actori coreeni ai momentului, cu 17,7%, respectiv 21,8% din voturi. Din moment ce sondajul a avut ca public tinta utilizatorii online ai site-ului MaxMovie care au fost la cinematograf cel putin o data in ultimul an, probabil ca reflecta preferintele amatorilor de film coreeni cu mai mare acuratete decat orice alt sondaj.
Imaginea unei vedete pare a juca un rol mai important decat filmele in care aceasta e distribuita, cand vine vorba ca publicul sa desemneze actorul preferat. Cele mai populare vedete au fost cele care au cunoscut celebritatea in seriale de televiziune sau in reclame, in ciuda absentei loviturilor la box-office sau a criticilor favorabile la adresa filmelor sau serialelor in care au jucat. Un bun exemplu este Hyeon Bin, al noualea cel mai popular actor, cu 3,5% din voturi, a carui popularitate a crescut odata cu serialul “Secret Garden”, dar al carui ultim film, “Late Autumn”, lansat pe 17 februarie, a reusit sa atraga in cinematografe numai 850.000 de spectatori. Shin Min-a, a cincea cea mai populara actrita conform sondajului, nu a aparut intr-un film de la “A Million” din 2009, in schimb si-a asigurat pozitia in top ca urmare a aparitiei in numeroase reclame. Pe lista atat a actorilor cei mai populari cat si a actorilor cei mai buni se afla si Kim Myung-nim, Sol Kyung-gu, Son Ye-jin, Song Kang-ho sau Su-ae. Cu totii au cel putin 2 filme de succes la box-office in portofoliu. Actrita Kim Hye-ja, ce a jucat recent in “Mother”, in 2009, la un deceniu dupa rolul din “Mayonnaise” (1999), a ocupat pozitia a treia in topul celor mai buni actori, cu 7,1% din voturi. Dintre regizori, Im Kwon-taek a fost ales cel mai bun, cu 17,4% din voturi. Cu exceptia lui Lee Jeong-beom, ce a regizat marele succes de box-office de anul trecut “The Man from Nowhere”, topul 10 al celor mai buni regizori cuprinde nume consecrate precum Bong Joon-ho, Kang Je-gyu, Lee Chang-dong sau Kang Woo-seok.
Sondajul in discutie a avut si o latura care priveste pirateria. Desi repondentii au raspuns ca a merge la cinematograf e calea lor preferata de a viziona un film, sondajul arata ca downloadul ilegal de filme e un fenomen care ia o tot mai mare amploare. Donloadarea de pe internet a fost votata ca a doua preferinta de catre participantii la sondaj, cu 27,7% din voturi, dupa cinema (66,1%), indicand o crestere cu 14,6% a tendintei fata de anul 2007. Din moment ce aproape toate site-urile unde lumea poate plati pentru a descarca filme in mod legal au disparut, iar restul tranzactiilor legale cu materiale video sunt nesemnificative, downloadul ilegal devine o adevarata boala endemica. A scazut si preferinta publicului coreean pentru casete VHS si dvd-uri, sau pentru canalele tv transmise prin cablu ce difuzeaza filme mai vechi. Kim Hyung-ho de la MaxMovie a spus: “Credem ca dotarea cinematografelor cu ecrane digitale si aparitia filmelor 3D a contribuit la o crestere, in preferintele publicului, a interesului pentru cinematograf, in comparatie cu situatia de acum 4 ani, cand procentul era la doar 61% fata de procentul actual”. Nu in ultimul rand, sondajul releva si un alt aspect extrem de interesant, si anume principala problema a filmului coreean actual. Conform rezultatelor, 51,8% din repondenti considera ca principala problema este calitatea scenariilor. Alte inconveniente ar fi lipsa investitiilor (28,5%), realizarea de ansamblu (8,6%), calitatea regiei (6%) si interpretarea actorilor (5,1%).
Pe 22 martie 2011, actrita taiwaneza Kelly Lin s-a maritat cu omul de afaceri Chris Young, in insulele Maldive. O poza de la aceasta nunta a fost facuta publica de proaspatul cuplu, circuland pe internet si confirmand traditia ca vedetele sa ascunda de ochii lumii evenimentele din viata privata, ca mai apoi, pe masura aparitiei diverselor zvonuri, sa confirme consumarea unui anume eveniment din viata lor personala. Lumea a speculat faptul ca Kelly s-ar fi grabit sa se casatoreasca deoarece era deja insarcinata, iar zvonul a fost alimentat de tacerea actritei. Acum, presa taiwaneza sustine ca Kelly Lin e insarcinata in 3 luni, cuplul intorcandu-se in Taiwan dupa luna de miere si bucurandu-se de viata maritala. Se spune ca cei doi ar fi cheltuit aproximativ 1,7 milioane dolari pentru o locuinta noua, pentru a oferi viitorului copil ce se va naste toate conditiile de care are nevoie. Agentia de impresariere a frumoasei actrite taiwaneze a refuzat orice comentariu pe aceasta tema, singura confirmare venita din partea acesteia fiind cea a casatoriei si a faptului ca lucrurile firesti isi urmeaza cursul.
In varsta de 35 de ani, Kelly Lin are o pregatire si o cariera de invidiat. La 10 ani s-a mutat cu familia ei in Santa Barbara (California), avand parte de o educatie aleasa, absolvind Universitatea din California cu specializarea Economie. Nehotarata ce sa faca dupa terminarea studiilor, aceasta a decis sa inceapa o cariera in show-biz in Taiwan. A incercat sa fie cantareata, dar nu a reusit de la inceput. In schimb, a primit in scurt timp numeroase oferte de modeling, in 2002 FHM numind-o “cea mai sexy femeie din Asia”. A aparut pe copertile a numeroase reviste de moda din Hong Kong, Taiwan si China, iar de aici pana la aparitia in filme a fost un simplu pas. A colaborat cu regizori precum Tsui Hark, Patrick Tam si mai ales Johnnie To, si cu actori precum Andy Lau, Stephen Chow sau Ekin Cheng. Succesul din lumea filmului a determinat-o sa renunte la tentativa de a deveni cantareata. Treptat a inceput sa fie cunoscuta si pe plan mondial ca urmare a nominalizarilor filmelor in care a aparut la festivalurile internationale de film. In 2008 a semnat cu Stellar Entertainment Ltd. detinuta de cunoscutul producator Terence Chang. Dar Kelly era hotarata sa nu apara in mai mult de 2 filme pe an, dedicand mai mult timp prietenilor si familiei, dar si activitatilor caritabile. Cele mai noi filme ale actritei au fost “Reign of Assassins” si parodia “Just Call Me Nobody”.
Hollywood-ul e cu ochii pe filmul coreean si pe industria de televiziune din peninsula, insa realizatorii de programe, scenarii sau filme trebuie sa se concentreze pe originalitate, daca vor ca sa aiba un impact si mai mare peste ocean, dupa spusele actorului coreeano-american James Kyson-Lee. Dupa ce a interpretat roluri minore in seriale americane populare precum „CSI: Crime Scene Investigation” si „The West Wing”, Kyson-Lee a cunoscut celebritatea odata cu rolul Ando Masahashi din serialul de succes al NBC, „Heroes”. In prezent, actorul viziteaza Coreea, tinand o conferinta la Korea Creative Content Agency in Seul. Este pentru a doua oara cand actorul viziteaza Coreea, dupa participarea din 2008 de la Festivalul International de Film de la Pusan. „Cred ca slabiciunea serialelor actuale coreene (soap-urile) e ca totul e oarecum similar la ele, de la look-ul actorilor la povestea lor si chiar si la muzica”, a spus Kyson-Lee. „Avand in vedere ca industria coreeana din domeniu e foarte rapida in absorbirea lucrurilor noi din afara si in aplicarea lor, se pare ca ii lipseste abilitatea de a crea lucruri noi.”
Actorul a facut legatura cu procesul de productie al filmelor si serialelor din Statele Unite, spunand ca la Hollywood, totul e foarte sistematic, pornind de la dezvoltarea povestilor si munca colectiva la crearea de scenarii aprobate spre ecranizare. Datorita unui asemenea sistem, actorii isi primesc scenariul cu cel putin 10 zile inaintea filmarilor, avand suficient timp sa-si studieze personajele. Hollywood-ul, care decenii la rand a fost cu ochii pe Japonia, e atras, acum, de povesti din Coreea de Sud. „Coreea trebuie sa produca povesti de care nu s-a mai auzit sau care nu s-au mai vazut inainte, inspirate de istoria ei unica sau de figurile eroice moderne”, a spus acesta. „Coreenii n-ar trebui sa se teama de crearea de lucruri noi pornind de la radacini”.
Lipsa banilor in Cercetare poate cauza mult stres si frustrari cercetatorilor, astfel ca senzatia ca o iei razna este una cat se poate de reala. Aparitia unei “dubluri” (doppelganger) in viata lui Hayasaki ii da batai de cap si mai mari, pe langa problemele de la serviciu. In traditia populara, aparitia unei dubluri e un semn ca ceva rau se va intampla. Aceasta dublura e foarte insistenta, oferindu-se chiar sa-l ajute pe cercetator in activitatea sa. La prima vedere, cei doi par identici, doar personalitatea lor difera. Insa dublura poseda dorintele si sentimentele cele mai ascunse ale finite reale, o atitudine complet diferita fata de lume. Daca Hayasaki cel real e timorat de faptul ca nu avea ajutorul neconditionat al sefilor lui, dublura, in schimb, are o atitudine razboinica fata de acestia. In urma unei intamplari, Hayasaki cunoaste o fata pe nume Yuka, care a patit si ea acelasi lucru cu fratele ei, trezindu-se in casa cu… dublura acestuia. Similaritatea celor doua cazuri ii apropie pe Hayasaki si Yuka, ce devin parteneri. Dar cand Hayasaki e concedit de sefii lui, dublura ii fura realizarea (un corp artificial la care lucreaza de ani de zile) si o aduce acasa, unde Hayasaki cel real se dedica cu trup si suflet continuarii proiectului. Cand cercetarea de o viata ia sfarsit, dublura nu isi mai are rostul. Oare ce va decide Hayasaki? Intr-un final totul trebuie sa revina la normal si cele doua jumatati sa se uneasca intr-o singura fiinta.Vor reusi acest lucru ? Viata trebuie sa mearga inainte.
Pentru necunoscatori, “doppelganger” reprezinta dublura tangibila a unei persoane in viata, care in folclor sau in cultura populara reprezinta Raul. Se spune ca persoana care isi vede propria dublura isi vede propria moarte (in unele culturi) sau acest lucru prevesteste boli ori nenorociri (in alte culturi). Mitul Doppelganger e unul putin uzitat in cinematografia asiatica, astfel ca aceasta productie poate fi vazuta ca un prim pas in explorarea acestui subiect, in conditiile in care, de exemplu, in Occident, mitul vampirilor este deja unul consumat, cum e si cel al fantomelor in cinematografia asiatica. Fenomenul este un mit, insa exista evenimente sau analize stiintifice recente care vorbesc despre cazuri de Doppelganger petrecute in realitate. Astfel, la 3 ani dupa filmul lui Kurosawa, in 2006, intr-un spital din Geneva, creierul unei paciente bolnave de epilepsie, intinsa pe un pat, a fost supus unei stimulari electromagnetice, aceasta simtind imediat prezenta unei alte persoane in “spatiul extrapersonal”. Aceasta a fost descrisa ca o persoana tanara, de un sex ce n-a putut fi determinat, tacuta, cu un corp similar cu al pacientei. La a doua stimulare electrica, mai intensa, pacienta stand cu mainile incrucisate a simtit prezenta unui “barbat” ce avea bratele in jurul ei. Ultimul test de stimulare electrica asupra pacientei ce statea pe un scaun, de aceasta data, a revelat prezenta unei persoane care si ea statea pe un scaun, langa ea. Medicul care a facut aceste experimente a ajuns la concluzia ca imbinarea temporo-parietala din zona creierului e cea “vinovata” de evocarea senzatiei de sine (localizarea corpului in spatiu, pozitia lui, postura etc). Cand acesta e deranjat, aceasta senzatie e si ea alterata si poate fi inlocuita de senzatia unei prezente straine sau a sine insusi in apropiere.
Dincolo de aceste cercetari recente, de-a lungul timpului au existat mai multe relatari scrise despre persoane care si-ar fi vazut propriul doppelganger. Mary Shelley (autoarea romanului “Frankenstein” si sotia lui Percy Shelley, celebrul poet britanic), a scris o scrisoare unei prietene, la putin timp dupa ce sotul ei s-a inecat, in care ii spunea ca acesta si-a inatlnit propriul doppelganger cu putin timp inainte sa moara. Izaak Walton a sustinut ca John Donne, un alt poet englez, a vazut doppelganger-ul sotiei sale in 1621 la Paris, in aceeasi noapte in care acesta nastea un copil mort. In biografia scrisa de Carl Sandburg dedicata vietii lui Abraham Lincoln, acesta insusi recunoaste ca in seara alegerii sale ca presedinte s-a vazut pe sine intins pe o canapea, avand doua fete, o iluzie care a disparut repede si a reaparut cand s-a intins din nou pe respectiva canapea. Cateva zile mai tarziu, iluzia a aparut pentru a treia si ultima oara. Povestindu-i sotiei sale, aceasta a interpretat spusele sotului ei astfel: era un semn ca va fi ales pentru un al doilea mandat de presedinte, insa paloarea uneia dintre fetele pe care le-a vazut ar fi insemnat ca nu va ma trai sa incheie cel de-al doilea mandat. Iar istoria a confirmat previziunea acesteia. La randul lui, Goethe insusi a scris in autobiografia sa ca si-a vazut propriul doppelganger.
Revenind la filmul lui Kurosawa, lasand la o parte mitologia, acesta schimba ideea de doppelganger aducator de nenorociri cu ajutorul fictiunii, cele doua personaje – Hayasaki si dublura lui – ajungand sa conlucreze si sa colaboreze, dupa natura fiecaruia: unul facand lucrurile pozitive, celalalt lucrurile negative. Pacatul personajului este ca accepta sa profite de avantajele aduse de realizarea lucrurilor murdare de catre doppelganger-ul sau, asistand, oarecum, la un pact faustian fara o finalitate clara. Lucrurile evolueaza de la sine, cu mai mult sau mai putin umor, pana in momentul in care pactul fiind incheiat, dublura nu-si mai are rostul. Filmul ridica o multime de intrebari legate de natura umana si dualitatea acesteia, dar si una retorica, care ne impinge spre meditatie: isi doreste oare, omul, in taina, existenta inca unei “versiuni” a propriului eu care sa faca si sa spuna lucrurile pe care suntem speriati a le face sau spune ? Aceasta intrebare retorica e urmarita pe parcursul intregului film, pe masura ce actiunea evolueaza. Trebuie remarcata si performanta actoriceasca a lui Koji Yakusho, in special in scenele “face-to-face” dintre Hayasaki si dublura sa.
Voluntarii Companiei a 2-a ramasi in viata, sunt cazati la spitalul Dae Jeon pentru tratament si refacere. Sergentul Oh primeste vestea proasta ca trebuie sa i se amputeze piciorul stang ceea ce-i aminteste de rafuiala neterminata cu Han Young Min, „eroul din Pyeongyang” . Altii primesc vesti bune: ranile si degeraturile se vor vindeca. Cazul cel mai dificil este al capitanului Lee Jang Woo, ale carui rani sufletesti nu vor sa se vindece. Si nu e singurul cu mintea afectata. Park Mun Ho are si el cosmaruri cu bombardamente.
Just Call Me Nobody este o parodie chinzeasca haioasa ce are la baza principalele filme istorice produse in China in ultimul an, si nu numai. Astfel, iubitorii filmelor de epoca chinezesti vor recunoaste parodiate scene din filme precum “Reign of Assassins”, “Confucius”, “True Legend”, “Sacrifice”, “Detective Dee” sau “Kung Fu Master”, dar si trimiteri la productii mai vechi chinezesti sau non-chinezesti, precum “2046”, “Dream Home”, “Star Wars” sau “Ong Bak”. Toate aceste filme au fost succese de casa, atat in China cat si in alte parti ale mapamondului, astfel ca o privire comica aruncata asupra lor nu face decat sa ne reaminteasca de anumite scene cheie care, probabil, vor ramane sa infrunte timpul. Regia filmului este semnata de Kevin Chu (“Kung Fu Dunk”), ce are experienta a zeci de filme regizate in special in anii ’80 si ’90, de o mare varietate de genuri, astfel ca realizarea unei parodii ce presupune imbinarea mai multor genuri redate intr-o maniera comica nu poate fi decat o incununare cu succes a stralucitei sale cariere din lumea filmului. In rolul principal au fost distribuiti Xiao Shen Yang (recent vazut in filmul lui Zhang Yimou “A Woman, A Gun and a Noodle Shop”) si Kelly Lin (nimeni alta decat protagonista din “Reign of Assassins” sau “Written By”). Intr-un rol secundar, cunoscatorii il vor recunoaste pe inegalabilul Eric Tsang.
In China antica, un pantofar sarman si buclucas pe nume Wu Dee traieste impreuna cu mama sa si cu obsesia de care nu poate scapa: benzile desenate de arte martiale. Nu cunoaste kung-fu, insa e obsedat de tot ce inseamna kung-fu redat in imagini. Acesta este si motivul pentru care niciodata nu a citit o carte fara imagini. Iar uneori, cand nu are bani, se duce in piata, unde mai trage cu ochiul in ultimele aparitii cumparate de pusti nastrusnici. Intr-una din zile, in timp ce statea in piata, la taraba lui vine Domnisoara Luna, de care se indragosteste la prima vedere. Ii repara pantoful stricat, insa datorita unui context de evenimente cei doi se despart brusc, nu inainte ca Domnisoara Luna sa-l invite la indepartatul munte Tal, cand are nevoie sa dea de ea. Si astfel incepe aventura tanarului nostru erou, care trece printr-o multime de intamplari hazlii, pline de neprevazut, constatand, de-a lungul calatoriei, ca are nevoie de artele martiale pentru a deveni cineva intr-o lume calificata de toata lumea drept “jungla”. Ce nu stie el e ca Domnisoara Luna e nimeni alta decat mireasa fugara a Imparatului, si pe urmele ei se afla nu doar zapacitul de Wu Dee ci si un spion trimis de oamenii Imparatului pentru a o readuce la Palat.
“Just Call Me Nobody” a avut premiera in China pe 3 decembrie 2010, ajungand in varful box-office-ului chinez cu incasari de peste 9 milioane de dolari. Filmul a fost realizat, practic, pentru publicul chinezesc, neavand ca scop iesirea cu el pe plan international. Din acest motiv, scenele parodiate si umorul vor fi intelese in primul rand de chinezi si de cunoscatorii acestei cinematografii. Scenariul poate parea pe alocuri lipsit de substanta, insa daca nu ai vazut si nu ai crescut cu sute de filme cu imparati, eroi si asasini ce zboara la propriu si-si demonstreaza indemanarea in manuirea sabiei sau in artele martiale, iti va fi greu sa intelegi mentalitatea celor ce au realizat o astfel de productie. Altfel spus, daca esti un fan al parodiilor hollywoodiene, nu ai de ce sa vezi “Just Call Me Nobody”. Un film agreabil, care stie sa-ti aduca zambetul pe buze prin umorul de situatie si prin cateva scene la care razi cu lacrimi. Un film pentru intreaga familie, si pentru cei care dupa atatea filme serioase accepta provocarea unui zambet. Vizionare placuta !
Cu proviziile furate de la chinezi, cele doua trupe pierdute in teritoriul inamic reusesc sa-si revina si sa parcurga drumul de intoarcere. Apropiindu-se de linia frontului, ramasitele razboiului le ies in cale sub forma a doi soldati nordisti, incercand sa supravietuiasca intr-o biserica bombardata. Grupul strans in jurul focului, la „ultima cina” procurata din provizile tuturor, are o componenta …colorata: sud-coreeni, americani, nord-coreeni si un chinez. Dincolo de ideologia, cultura si credinta fiecaruia, se afla oameni. Oamenii au aceleasi nazuinte chiar daca actioneaza dusmanos, in virtutea politicii careia i se supun.
„Nankyoku Monogatari” este un film in regia lui Koreyoshi Kurahara, lansat in 23 iulie 1983. Este, practic, cel mai cunoscut film al regizorului si scenaristului japonez, care i-a adus totodata si celebritatea, avand parte de niste actori consacrati la acea vreme, precum Ken Takakura ce apare si in filmul lui Imamura „Black Rain”) sau Tsunehiko Watase. In anul 2007, la 20 de ani de la premiera in Japonia, filmul a devenit accesibil pe DVD in Japonia, cu subtitrare japoneza si in Hong Kong, cu subtitrare in limbile chineza si engleza. Muzica electronica din film a fost creata special pentru aceasta pelicula de catre muzicianul grec Papathanasiou Evanghelis, cunoscut sub pseudonimul Vanghelis. Coloana sonora este astazi disponibila in intreaga lume pe suport electronic sub numele Antarctica. Nankyoku Monogatari a stat la baza scenariului filmului american „Eight Below”, care a putut fi vizionat pe HBO cu numele in limba romana (-25oC).
Nankyoku Monogatari (literal „Povestea unei situatii limita”, lansat in USA sub numele Antarctica) se bazeaza pe un fapt real si are ca subiect expeditia stiintifica japoneza la Polul Sud, in februarie 1958. Filmul trateaza intr-o maniera de un dramatism aparte, salvarea si calatoria de intoarcere a cercetatorilor, pe o vreme cumplita de iarna polara, prietenia dintre oamenii de stiinta si cainii lor Sakhalin Husky (Karafuto Ken), harnici si credinciosi, soarta celor 15 caini lasati in Antarctica si recuperarea miraculoasa a doi dintre ei, Taro si Jiro. Regizorul-scenarist a impletit datele reale cu propria imaginatie, pentru a reconstrui lupta cainilor cu natura, singuratatea si foamea, pentru a supravietui.
Dar care este povestea adevarata a eroilor acestui film ? In februarie 1958, a doua echipa de iarna de cercetatori din expeditia japoneza „Supravegherea Antarcticii” se afla pe Spargatorul de gheata Souya, pentru a-i inlocui pe cei 11 cercetatori din prima echipa a expeditiei. Pe o vreme extrem de nefavorabila, Souya nu s-a putut apropia destul de baza Shouwa si s-a decis sa nu mai ramana in zona arctica. Prima echipa a fost evacuata cu un avion special, dar a fost nevoita sa lase cei 15 caini de munca la baza Shouwa. Cainii au fost lasati la baza, legati cu lanturi, echipa gandindu-se ca va reveni sa-i recupereze, ceea ce nu s-a mai intamplat. Cercetatorii s-au ingrijorat pentru soarta cainilor, deoarece vremea devenea extrem de rece si proviziile lasate cainilor erau de-ajuns doar pentru maxim o saptamana. Aproape un an mai tarziu, pe 14 ianuarie 1959, conductorii cainilor in prima expeditie s-au intors cu a treia echipa, pentru a-si ingropa cainii iubiti. Spre surpriza tuturor, ei au fost primiti la baza Shouwa cu foarte multa caldura de catre doi caini supravietuitori, Taro si Jiro, frati de tata, crescuti in Antarctica. Inca este de mirare cum au reusit sa traiasca acesti caini, pentru ca nicio estimare a sperantei de viata in asemenea conditii pentru un caine din grupa nordicilor nu era mai mare de o luna! Cand au fost gasiti la baza Shouwa, mancarea lasata de catre cercetatori era aproape intacta si s-a presupus ca au vanat pinguini, foci si lei de mare sau ca s-au hranit chiar cu excremente de foca. 7 caini au fost gasiti morti, inca legati in lanturi, la baza Shouwa: Goro, Besu, Moku, Aka, Kuro, Bochi si Kuma Monbetsu. 6 caini au disparut pe mare, printre gheturi: Riki, Anko, Shiro, Jakku, Deri si Kuma Furen. 2 caini au supravietuit: Taro si Jiro.
A fost nevoie de trei ani pentru realizarea filmului, iar filmarile au fost facute in nordul insulei Hokkaido. Cainii din film au fost condusi de Kuma, un Sakhalin Husky din Furen, nascut in Wakanai, Hokkaido, nu in Antarctica. Pentru a crea scenele de moarte cainii au fost anesteziati cu multa atentie. Imaginile in care cainii se ineaca sau cad de pe banchiza au fost realizate in studio si prin procedeul blue-screen suprapuse cadrelor reale din film. Sangele de pe trupul cainilor a fost artificial. Ramane totusi in ceata daca a fost simulata moartea focii si pescarusului.
Filmul a fost un mare succes in Japonia si rasa de caini Karafuto Ken a devenit deodata foarte populara. Cu toate acestea, rolul jucat de acesti caini in film a starnit o serie de controverse privind gradul de realism al filmului. Asociatia „American Humane Association”, care acorda eticheta „Niciun animal nu a fost ranit”, a catalogat acest film drept „Inacceptabil”, deoarece se refera la parasirea deliberata, cu atata cruzime, a cainilor in Antarctica. Regizorul a explicat ca emotiile exprimate de caini in timpul filmarilor au fost meticulos inregistrate si apoi montate in secventele relevante.
Sub indrumarea lui Shin Tae Ho si privirile absente ale lui Lee Jang Woo, resturile companiei a 2-a se strecoara prin teritoriul inamic, imbracati in uniforme ale armatei chineze „rechizitionate” din campul de lupta si chiar capata alimente de la inamic. Capitanul nu doreste sa traiasca realitatea in care Su Yeon nu mai este, asa ca oamenii lui supravietuiesc cu dificultate si speranta ca-si va reveni si-i va conduce catre casa. Suportul moral al lui Shin Tae Ho nu e intotdeauna confortabil, dar macar reuseste sa-l mobilizeze pe capitan. Situatia se inrautateste cand sunt salvati, in fata chinezilor, de catre unitatea americana cu care au mai avut neintelegeri, dar si ei sunt pierduti in spatele frontului si la fel de disperati. Ambele trupe sunt extenuate si sufera cumplit de frig, foame, lipsa de medicamente pentru raniti si lipsa de munitie pentru aparare. Singura solutie este alta misiune sinucigasa, care sa le permita supravietuirea. Oamenii incep sa se indoiasca de sanatatea mintala a capitanului lor dar, ca de obicei, in nebunia lui exista intotdeauna ratiune. Conlucrarea cu americanii ridica moralul, iar micul lor prizonier chinez reuseste sa-i surprinda.
Conferinta de presa ce urma a anunta lansarea unui nou serial coreean trebuia sa aiba loc in luna martie… Insa majoritatea actorilor din rolurile principale au dat inapoi sau inca sovaie ! Serialul „Poseidon”, care ar fi trebuit sa marcheze revenirea in show-biz a actorului Eric Moon (Moon Jeong-hyeok) risca sa fie anulat. „Poseidon”, care ar fi trebuit sa prezinte viata de zi cu zi a unei echipe de salvare de la paza de coasta sud-coreeana, a fost un serial problematic inca de la aparitia ideii lui, si continuand cu distributia, din care trebuia sa faca parte Eric Moon, Kim Kang-woo, Kim Ok-bin si multi altii. Filmarile la serial au inceput la sfarsitul lui 2010, insa serialul a fost temporar oprit datorita problemelor legate de vreme si de incidentul din Yeongpyeong-do din luna decembrie. Postul coreean SBS, care a comandat serialul si care urma sa-l difuzeze in acest an, a propus reluarea filmarilor pentru a difuza serialul in mai, dar si aceasta propunere a dat gres. In plus, majoritatea actorilor implicati in proiect s-au retras sau inca mai discuta daca vor mai aparea in serial.
Cuplul de vedete Kim Hye-soo si Yoo Hae-jin (amandoi in varsta de 41 de ani) a pus capat relatiei lor de un an, au anuntat agentiile lor de impresariere. „Confirmam despartirea cuplului dupa ce zvonul s-a raspandit in media”, au declarat acestea. Motivul din spatele despartirii si cand a avut loc aceasta nu au fost dezvaluite, agentiile cerand presei sa respecte intimitatea celor doi actori. Kim si Yoo au jucat impreuna in filme precum „Tazza: The High Rollers” (2006) si „Kick the Moon” (2001). Din momentul in care au recunoscut ca se intalnesc, la inceputul lui 2010, au fost unul din cele mai populare cupluri de vedete din Coreea, presa poreclindu-i „Frumoasa si Bestia” si intrebandu-se ce a putut gasi frumoasa Hye-soo la mai putin atragatorul Yoo Hae-jin. In primele zile dupa aflarea de catre presa a relatiei ce o avea cu Yoo Hae-jin, Kim a fost mai retinuta si ezitanta, insa mai tarziu si-a aratat oficial afectiunea pentru Yoo dupa ce a castigat anul trecut un premiu la Korean Film Awards. In prezent, Kim se pregateste pentru productia regizata de Choi Dong-hoon, „The Professionals”, in timp ce Yoo isi promoveaza noul film in care apare, „In Love and the War”.
Thriller-ul chinezesc “The Man behind the Courtryard House” regizat de Fei Xing a avut premiera in cinematogradele din China la sfarsitul lunii trecute, relateaza “The Beijing Daily”. Varianta in chineza a filmului de mare succes a lui David Fincher, “Se7en” (1995) urmareste povestea protagonistului Xhen Zhihui, care cade intr-o stare traumatizanta si de frustrare in momentul in care e eliberat dupa 20 de ani de inchisoare, devenind un criminal in serie. Filmul ii are in rolurile principale pe Simon Yam, Chen Sicheng, Zhang Jingchu sau Wei Zi. Actorii distribuiti in film nu au suflat nimic despre subiectul peliculei de-a lungul serii de gala, premiera oficiala a filmului avand loc la inceputul lui martie, cu cateva saptamani inaintea premierei din cinematografe. Regizorul Fei Xing, un fan al productiilor ce au in centrul lor scenarii cu tenta psihologica, a declarat ca a vrut sa exploreze lumea psihologica a celor ce comit crime. Acesta a descris “The Man behind the Courtyard House” ca un film in care o alegere intamplatoare conduce la un rezultat neasteptat ca “efectul fluture” “The Man behind the Courtyard House” e primul film dintr-o trilogie psihologica. Cel de-al doilea film din trilogie va incepe sa fie filmat la sfarsitul lui mai 2011.
Eliminarea prizonierului chinez a fost un act necugetat ce a lasat armata fara informatii pretioase despre actiunile inamicului. Repercusiunile nu se lasa asteptate. Micul detasament trimis in recunoastere ramane blocat in mijlocul a zeci de mii de soldati chinezi ce vor transforma inaintarea triumfala a Sudului, in retragere deznadajduita. Pyeonyang-ul este parasit in graba, iar compania a 2-a sacrificata din nou, cu ordin sa acopere retragerea. Tot ce poate face Lee Jang Woo pentru oamenii sai, este sa obtina permisiunea de a ramane cu voluntari, lasandu-i pe ceilalti sa se retraga. Devotamentul, ca si dorinta de razbunare, sunt puternice motive care vor mari numarul voluntarilor. Pretul sacrificiului lor va fi rascumpararea, pentru moment, a vietii lui Kim Su Yeon. Rivalitatea dintre Lee Jang Woo si Shin Tae Ho pare sa se fi transformat in calda camaraderie.
