Jun Ha nu vrea sa renunte inca la Yu Jin, iar cei doi respinsi, Jun Ha si Hae Jung, ajung sa-si impartaseasca durerea si sa-si faca confidente. Young Hoon si Yu Jin isi fac juraminte si planuri de viitor, nimic nu pare sa le mai poata sta impotriva. O mama ambitioasa ca d-na Jung e in stare de multe pentru a obtine ceea ce intelege ea a fi binele copiilor ei si al familiei. Ea il cheama pe Young Hoon la sanatoriul care ii adaposteste mama, aflata intr-o stare vegetativa de 15 ani. Framantat de o multime de intrebari, el merge la dr.Min sa afle raspunsuri. Cerul s-a prabusit, ingerii sunt demoni si trebuie sa ajunga in locul care li se cuvine – iadul. Yu Mi este parasita de iubitul sau care nu poate accepta situatia umilitoare pe care i-o rezerva femeia iubita. Inflacaratei Yu Sun ii sunt stavilite manifestarile induiosatoare de iubire de catre prof. Kim, care are o atitudine transanta. Dar dupa un timp observa ca atentiile cu care se obisnuise ii lipsesc si ca fata nu-i este tocmai indiferenta. Dr.Jung se pregateste de premiere, cand un ziarist il intreaba daca considera ca merita premiul, iar socantul raspuns vine de la nimeni altul decat Young Hoon.
Prezentarea: kira – asiacinefil
Fatal Intuition (2015) – Joo Won în cãutarea adevãrului şi rãzbunãrii
Filmul de debut al regizorului coreean Yoon Joong-hyeong, “Fatal Intuition” (2015), incearca sa continue seria thriller-urilor de succes care au explodat in ultimii ani in cinematografia coreeana, insa e departe de multe filme de referinta de gen. Lipseste mai exact elementul surpriza, acea sclipire de geniu a unui scenariu de thriller care sa te faca sa-l urmaresti special pentru acel moment unic al rasturnarii de situatie. In aceste conditii, filmul ramane unul intunecat, previzibil si mai putin tensionat decat ne-am astepta. Productia are la baza un caz real de crima petrecuta in 1991 in Busan, cand o studenta a fost gasita moarta. La funeraliile sale a fost practice un ritual Buddhist Cheondo, ce e descris si in film amanuntit, in urma caruia bolul de bronz de orez ajuns, ritualic, in mare, s-a oprit pet arm in fata unui tanar. Se spune ca prin acest ritual, samanul incearca sa imbuneze fantoma defunctului pentru a-i lasa unghiile si parul in schimbul orezului. In cazul de fata, bolul a ajuns in fata unui tanar, tatal fetei simtind instinctiv ca acesta ar fi criminalul fetei sale, cu toate ca nu au existat dovezi tangibile care sa demonstreze acest lucru. Acest ritual practic a fost principalul element din cazul real preluat in “Fatal Intuition” si exploatat cu ajutorul fictiunii de regizorul scenarist. In rolul principal il revedem pe popularul Joo Won, la al doilea rol intr-un film de mister dupa “Don’t Click”, doar ca de aceasta data e protagonist si interpreteaza un personaj macinat de dorinta de aflare a adevarului si, desigur, d razbunare. Yoo Hae-jin ii tine companie, insa se dovedeste un actor mult prea experimentat, care in mod evident il eclipseaza in multe scene pe mai tanarul sau coleg de platou, chiar daca rolul sau e unul secundar. Remarcabila prestatia actritei Lee Yoo-young in rolul unui mediu cu capacitati supranaturale, actrita fiind la doar al treilea rol din cariera, dupa anterioarele doua care i-au adus 2 premii pentru interpretare, in “Late Spring” (2014) si “The Treacherous” (2015). Filmul a strans 7 milioane de dolari la box-office, reflectand popularitatea lui Joo Won si notorietatea lui Yu Hae-jin.
De cand si-a pierdut parintii intr-un tragic accident de masina in copilarie, Jang-woo (Joo-won) trebuie sa aiba grija de sora lui mai mica, Eun-ji, si sa-i ofere toate conditiile pentru a reusi in viata. Acum, Eun-ji e o adolescenta frumoasa ce viseaza sa-si deschida un salon de coafura, si nicidecum sa mearga la facultate. Motto-ul lui Jang-woo e “Eu ma ocup de bani, Eun-ji se ocupa de studiat”. Pentru asta, lucreaza orice apuca, in vederea economisirii de bani, dar intr-un mic orasel devenit aproape fantoma din cauza redezvoltarii, sansele sa iti cladesti un viitor sunt aproape de zero. Tot ce i-a ramas mostenire de la parinti e o casa darapanata si sora Eun-ji, fata de care e exagerat de protector, sarindu-i repede tandara in momentul in care cineva o priveste sau face aluzii murdare. Dar problemele nu inceteaza sa apara pentru Jang-woo, care e singurul locatar din cartier ce refuza sa accepte banii constructorului ce redeseneaza zona. Probleme ii creeaza si sora lui neastamparata si careia numai de invatat nu-i arde. Intr-una din seri, Jang-woo isi inchide sora in casa si merge sa joace poker cu prietenii lui. Intors tarziu in noapte si ametit de alcool, constata ca fata lipseste. In fata atitudinii indiferente a politiei locale, Jang-woo apeleaza la o fata ciudata, Si-eun, despre care se spune ca are puteri paranormale, pentru a-si gasi sora.
Filmat in doar doua luni, “Fatal Intuition” ne prezinta un altfel de Joo Won decat cel pe care-l cunoastem din serialele romantice. Pentru acest rol dramatic – desigur, filmul e un thriller plin de mister, insa personajul lui Joo Won traieste o drama realista a unui om disperat – Joo Won s-a ingrasat 8 kilograme (asta daca vi se va parea putin schimbat fizic) si a invatat dialectul provinciei Gyeongsang, unde se desfasoara actiunea, pentru a da mai mult realism povestii. Interpretarea sa e intensa, si e de remarcat faptul ca personajul sau se pliaza pefect pe felul lui de a fi – o persoana linistita, modesta si fara valente de erou ce stie sa dea cu pumnul. Faptul ca nu stie nici macar sa se apere te poate enerva, insa acest fel pasnic de a fi pe care il stim din rolurile romantice nu a fost poate intamplator mentinut. In schimb, exista o scena in care il vedem pe Joo Won aprinzand o tigara, un exemplu cam nepotrivit pentru un star de popiularitatea sa, in care multi vad un exemplu de urmat. Yu Hae-jin il eclipseaza usor prin soliditatea interpretarii, iar daca le compari prestatiile, nu ai cum sa nu remarci experienta remarcabila a lui Hae-jin, ce poate interpreta orice fel de personaj si cu ochii inchisi. Povestea e simpla, filmul incepe ca un thriller dramatic, dar pe parcurs, odata cu intrarea in scena a unui mediu, Si-eun, ea capata valente supranaturale, amintind oarecum de thriller-ul de acum cativa ani “Psychometry”. Din pacate, aflam prea devreme ceea ce trebuia sa aflam in ultimele scene, filmul ramanand fara nici un element surpriza, ci doar cu anumite explicatii logice ce oricum nu mai au relevanta, cata vreme faptele sunt consumate. Ramanem cu o doza de suspans consitenta, cu prestatii de calitate ale actorilor din distributie si cu o clasica poveste de razbunare ce nu ne surprinde cu prea multe.
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
The Silenced (2015) – Park Bo-young, din „A Werewolf Boy” direct într-un coşmar real în anii’ 30
“The Silenced” (a nu se confunda cu productia omonima din 2011 ce-l are in rolul principal pe Gong Yoo), cunoscut si ca “Gyeongseong School: Disappeared Girls” a fost una din surprizele placute ale anului trecut in materie de filme coreene. Cu o distributie aproape in intregime formata din actrite coreene, regizorului si scenaristului Lee Hae-young nu i-a fost dificil sa puna in scena un thriller plin de mister imbracat in haina atragatoare a unui fals horror. Filmul pare, din trailer, un horror clasic coreean, ce reuseste sa te pacaleasca in sens pozitiv, nefiind nici o poveste cu intriga legata de puteri supranaturale ce se razbuna pe cei vii (fantome), nici o poveste in care fenomene stranii se petrec in mod gratuit doar de dragul spectacolului, cum se intampla in productiile de gen hollywoodiene. Tocmai prin modul serios de abordare al temei si printr-o oarecare doza de realism si dramatism, “The Silenced” iese din tiparele unui horror, care in mod sigur ar fi plictisit pe toata lumea. Decorul extraordinar recreat al anilor ’30, misterul unei locatii izolate intr-o padure in timpul ocupatiei japoneze in Coreea, jocul de lumini si mai ales umbre, toate potenteaza scenariul enigmatic al lui Lee Hae-young. Desi exista un numar relativ mare de personaje concentrate intr-un spatiu relativ mic (o scoala a unui sanatoriu), nu poate trece neobservata prestatia a 3 actrite excelente. Park Bo-young, aproape de nerecunoscut in haine de scolarita si cu parul aranjat in stilul anilor ‘30, ne aminteste prin prestatia sa de personajele din doua succese de box-office ale ultimului deceniu din Coreea, “A Werewolf Boy” si “Speed Scandal”, cu toate ca de aceasta data rolul ei e total diferit, independent, trebuind sa supravietuiasca pe cont propriu unei situatii tragice. Park So-dam, o necunoscuta inaintea acestui rol, a intrat in atentia producatorilor dupa ce interpretarea sa i-a adus 2 nominalizari si un premiu (acesta din urma oferit de Asociatia Criticilor de Film), anul trecut debutand si pe micul ecran. Rolul negativ e interpretat de Uhm Ji-won (Over the Rainbow, Traces of Love, Running Wild, Private Eye), premiata pentru interpretare la Chunsa Film Awaeds. In total, “The Silenced” a castigat 5 premii (de mentionat cel pentru Cele mai bune lumini la “Grand Bell Awards”, jocul de lumini si umbre fiind un element vital al realizarii lui) si a avut 8 nominalizari. La box-office, filmul a avut incasari de 2,3 milioane dolari.
1938, Gyeongseong (denumirea Seulului in anii Ocupatiei japoneze). Intr-o padure din apropierea capitalei Joseonului se afla un internat de fete in care acestea sunt tratate de diverse afectiuni de care sufera, in pirnicpal respiratorii, primind in acelasi timp si educatie. In momentul in care o fata noua este transferata in plin an scolar si acceptata la scoala, n ciuda regulamentelor, toata lumea e curioasa cine e noua colega. Shizuko, pe numele coreean Cha Joo-ran, (interpretata de Park Bo-young), sufera de tuberculoza si e lasata in internat in conditiile in care mama ei a hoatarat sa paraseasca Joseonul pentru sotul ei japonez aflat deja la Tokyo. Acceptarea regulamentului strict stabilit de aspra directoare Kato Sanae (Uhm Ji-won) si acomodarea in institutie e una dificila pentru timida Shizuko, mai ales ca aceasta ocupa locul unei fete ce a plecat pe neasteptate, ce purta acelasi nume ca ea, Shizuko. Cu toate ca se apropie de una din fete, Kazue (cu numele coreean Yeon-seok) (interpretata de Park So-dam), Shizuko descopera in scurt timp rivalitatea existenta intre fete, in conditiile in care doar doua din ele urmau a fi rasplatite la sfarsitul anului cu posibilitatea de a pleca sa studieze tocmai in Tokyo. Dar la scurt timp dupa sosirea lui Shizuko, o serie de evenimente stranii incep sa se petreaca in scoala.
“The Silenced” e un thriller intunecat, de atmosfera, ce ne poarta inapoi in timp in anii de final ai Ocupatiei japoneze in Coreea. Indepartandu-se de elementele tipice genului in Coreea, filmul reuseste sa mentina o consistenta revigoranta, in principal datorita muncii echipei de productie din departamentele imagine si scenografie. Scenariul regizorului este unul indraznet, insa filmul are doua puncte vulnerabile. In primul rand adevarata intriga se declanseaza foarte tarziu, aproape pe la jumatatea filmului (care si asa are doar 95 de minute), ceea ce are si aspecte pozitive, dar si negative. Pe de o parte, amanandu-se adevarata poveste de la a fi dezvaluita se mentine misterul si curoizitatea spectatorului in privinta directiei in care se vor indrepta evenimentele, dar pe de alta parte ascunzandu-i prea mult timp adevaratele intentii, scenaristul a riscat sa piarda interesul spectatorului in a urmari si a doua jumatate a productiei. Cel de-al doilea punct vulnerabil al lui “The Silenced” sta in abuzul de cadre intunecate sau slab laminate. Daca dublam acest lucru cu numarul mare de personaje si cu relativa lor asemanare fizica (toate elevele poarta acelasi tip de uniforma si aceeasi coafura), spectatorului ii va veni destul de dificil sa stabileasca conexiunile intre personaje, fiind daca nu chiar imposibil sa se ataseze de vreunul, cel putin din cele pozitive. Aceasta uniformitate a personajelor e mai degraba un lucru deliberat, regizorul golindu-le, practic, de o individualitate. Pe masura ce lucrurile se vor clarifica, aceasta idee va capata contur in mod foarte clar, in special ca vom constata ca avem fata in fata doua entitati: opresorul japonez si asupritul coreean. Practic tot la stereotipa tema a autovicimizarii atat de draga cineastilor coreeni si in general natiunii coreene ajungem, insa de aceasta data spusa intr-un mod subtil, total nespecific pana si unui film horror. In prima sa jumatate, filmul e aproape complet lipsit de actiune, iar desfasurarea povestii in decorul restrans al unui internat, cu aceleasi coridoare intunecate si interioare saracacioase si plictisitoare nu reprezinta tocmai ingredientele care sa te faca sa te lipesti de acest film, insa in a doua sa jumatate filmul devine mai animat si mult mai interesant, aducand in unele cadre cu scene (desigur, la alta scara) din “X-Men”. Cadrele exterioare si cele luminoase sunt cele mai reusite, ele fiind singurele ce dau senzatia pastrarii legaturii cu realitatea. Odata afundat in intunericul luminat de lumanari si lampi cu petrol al internatului, intri intr-o lume infioratoare, in care nu exista individualitati ci doar orgolii bolnave ca masura a irationalitatii umane. Un thriller captivant ce merita vazut de iubitorii genului.
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
Enemies In-Law (2015) – familia ca vrajbã, iubirea ca alinare
Kim Jin-young, regizorul unor comedii spumoase precum “Baby and Me”, “Fortune Salon” sau “Love Clinique” reia tema filmului sau din 2011, “Meet the In-laws” in recentul “Enemies In-Law” (cunoscut si ca “Dangerous Meeting of Il-Laws 2”). Cu toate ca filmul nu are in centrul sau o familie de gangsteri, acesta aminteste flagrant de genul comediilor alerte coreene din prima jumatate a anilor 2000 ilustrat de filme precum “Marrying the Mafia” sau “My Wife is a Gangster” (cu toate sequelurile lor). Exponent al comedie usor naive, de familie, situat undeva la granita cu parodia, “Enemies In-Law” nu da gres cand vine vorba de scopul in care a fost creat: entertainment pur in stil hollywoodian. In lipsa unor nume in distributie care sa umple salile de cinema, filmul a obtinut doar 1,1 milioane dolari incasari, insa daca ne gandim ca “Pain” (2011) cu Kwon Sang-woo sau “Handphone” cu Uhm Tae-woong n-au obtinut nici atat la box-ofice parca nu mai suntem tentati sa judecam o productie dupa aspectul strict financiar, desi in principal acesta e cel care intereseaza producatorii. Calitatea unui film nu sta sub nici o forma in verdictul dat de incasarile sale – ce s-ar alege, atunci, de filme artistice, de festival, ce au un public foarte restrans si care, vrem nu vrem, scriu istoria unei cinematografii, pana si in secolul nostru, al digitalului si comercialului ? Desi nu are vedete de prima mana in distributie, “Enemies In-Law” reuseste sa stranga o echipa de actori care iubitorilor de k-drame cu siguranta le sunt familiari. Veteranilor Kim Eung-soo, Shin Jung-keun si Kim Soo-mi (in ultimul ei rol inainte de retragere) li se adauga doi actori mai tineri in plina ascensiune pe micul ecran coreean, e vorba de Jin Se-yun (Doctor Stranger, Bridal Mask, Five Fingers, The Flower in Prison) si Hong Jong-hyun (Dear You, Mama, Dating Agency: Cyrano, Wild Romance)
Young-hee (Jin Se-yun) e mezina si mandria familiei Park, la doar 19 ani castigand medalia de aur la scrima la Olimpiada, pentru Coreea. Intreaga ei familie are o lunga traditie in a practica meseria de politist, si si Young-hee ii calca acesteia pe urma. Raposata mama a fost politista, tatal, aflat la o luna de pensionare e si el politist, iar surorile ei mai mari lucreaza si ele in politie. Intr-una din zile, in timp ce se intoarceau de la o masa in cinstea lui Yung-hee, surorile Park sunt implicate intr-un accident provocat indirect de tatal lor, aflat in urmarirea unei masini. Surorile mai mari reusesc sa scape tefere, insa Young-hee ramane captiva in masina in flacari. In ultima clipa e salvata de Fat-Frumos Han Chul-soo (Hong Jong-hyun), care o scoate din masina si se indragosteste de ea la prima vedere. Ea, la fel, si se parea ca cei doi si-au gasit fericirea in urma unui incident ce se putea sfarsi tragic. Dar cum nu e vorba de un basm, in care cei doi sa fi trait fericiti pana la adanci batraneti in zodia lui Cupidon, Fat Frumos se dovedeste a fi nimeni altul decat cel pe urmele caruia se afla tatal lui Young-hee in urmarire: fiul celor mai cautati doi hoti ai Coreei, pentru capturarea carora batranul politist a facut o obsesie bolnava. O retragere in glorie cui nu-i pica bine ? Numai ca Chul-soo infirma din plin vorba “Asa tata, asa fiu”, neavand de gand sa calce pe urmele parintilor lui in ale hotiei si inselatoriei. Indragostit lulea de Young-hee, si respins de familia de politisti a acesteia, face o intelegere cu tatal fetei: daca va fi admis la Academia de Politie, acesta urmeaza sa permita relatia cu mezina lui. Vor accepta familiile celor doi sa se inrudeasca ? Vor da vreodata mana hotii cu politistii si se vor intelege ei in armonie ?
Cele doua personaje principale, tinerii Young-hee si Chul-soo, in ciuda sentimentelor sincere ce si le poarta, se vad obligate sa poarte pe frunte stigmatul de a proveni din doua familii cu preocupari diametral opuse. Familia fetei slujeste de generatii principiile morale ale unei societati curatate de corupti, criminali si escroci, costumul de politist fiind icoana cea mai de pret a familiei. Young-hee a practicat scrima in adolescenta, a excelat si a adus o medalie pretioasa Coreei la Olimpiada, devenind celebra la nivel national. Aceste calitati au recomandat-o pentru o cariera in politie, unde lucreaza la Antidrog, neezitand sa se implice in misiuni sub acoperire pentru capturarea infractorilor. Sora ei mijlocie, baietoasa si supraponderala Young-sook, lucreaza la divizia Criminalistica, in timp ce sora cea mare, Young-mi, lucreaza la Medicina Legala, fiind casatorita, cum se putea altfel, cu un politist. Armonia dintre surori se rupe in momentul in care Young-hee se indragosteste iremediabil de Chul-soo. De la inceput intreaga familie a fetei e impotriva relatiei celor doi, insa asa trec 7 ani, in care cei doi porumbei se intalnesc pe ascuns, iubirea lor prinzand radacini departe de ochii orbiti de ura ai familiei. Pe de alta parte aveam cealalta tabara, familia lui Chul-soo.Si aceasta slujeste anumite principii, morale doar in aparemta. Astfel, tatal lui Chul-soo e un mare hot de obiecte de patrimoniu coreene. Un hot cu principii, deoarece considera ca furandu-le el, de fapt le protejeaza de la a fi sustrase si duse in alte tari. Asadar, munca lui e una in folosul tarii. Are “harul” de a comunica cu cainii in graiul lor, iar cel mai de pret partener al lui e chiar sotia sa, o experta in falsificari si deghizari. Cu acest impresionant CV, cei doi parinti ai lui Chul-soo nu au ajuns, intamplator, inamicul public numarul 1 al politiei coreene si obsesia bolnavicioasa a tatalui lui Young-hee, ajuns mereu cu un minut mai tarziu la locul faptei, cei doi infractori mereu scapandu-i printre degete. Si totusi, cei doi tineri se indragostesc, trecutul si prezentul familiei lor neinfluentandu-le in vreun fel trairile. Lucrurile insa nu pot ramane asa, in special ca orgoliile din familii sunt mari, iar Chul-soo, fiu de hoti, decide sa se faca politist. Urmeaza o avalansa de intamplari hazlii, multa buna dispozitie si un previzibil happy-end care va multumi pe toata lumea. O comedie savuroasa, usor naiva pe alocuri, ce ne ofera doua ore deconectante de umor in stil coreean.
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de uruma si gligac2002(Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
The Accidental Detective (2015) – Kwon Sang-woo tãtic şi uneori (doar accidental), detectiv !
Povestile cu detectivi dintotdeauna au fascinat, ecranizarile romanelor politiste ale unor mari scriitori de gen fiind urmarite cu succes peste tot in lume, cele mai gustate fiind evident ecranizarile dupa scrierile Agathei Christie sau ale lui Conan Doyle. Inclusiv cinematografia coreeana a inceput sa se inscrie in trendul unor astfel de ecranizari in care protagonisti sunt doi parteneri cu mintea ascutita ce trebuie sa rezolve cazuri pline de mister. Si cum coreenii nu au un Sherlock Holmes al lor, au incercat sa creeze scenarii axate in jurul ideii de parteneriat in vederea rezolvarii unor cazuri complicate. Iar cand unul din parteneri e nimeni altul decat Kwon Sang-woo, succesul e ca si asigurat. Box-office-ul a confirmat cota si influenta actorului, filmul obtinand incasari de 17,6 miloane de dolari, fara a fi ceva extraordinar in materie de scenariu. Veteranul Sung Dong-il in rolul partenerului la un pas de pensionare vine ca o manusa dezinvoltului Kwon Sang-woo, cei doi reusind cateva scene memorabile tocmai datorita diferentelor ca fel de a fi ale personajelor lor. Cu toate ca scenariul scris de regizorul Kim Jung-hoon e coerent pana la un punct, pe masura ce povestea se apropie de final devine tot mai confuza datorita numarului mare de personaje implicate, presupuneri si a ritmului alert si consistent de derulare a dialogurilor. Si in ciuda acestui fapt, scenariul sau a castigat in 2006 a 8-a editie a Concursului de Scenarii Makdong. Titlul international al productiei e “Rhe Accidental Detective”, insa cel original, in coreeana, ar putea fi tradus ca “Detectiv Privat: Inceputul”, ceea ce sugereaza intentia clara a realizatorilor de a realiza la un moment dat si un sequel. Ramane de vazut daca Kwon Sang-woo va mai reusi sa stranga lumea in salile de cinema cu o astfel de tema, mai ales ca productia nu a excelat la prea multe capitole.
In viata de zi cu zi, Dae-man (Kwon Sang-woo) e un sot iubitor al “scumpei” sale sotii ce-l tine sub papuc aproape intr-un mod tiranic, si un tata devotat al micutei Hong-ji si al fiului de gradinita Gun-woo. Desi sunt casatoriti de 6 ani, greutatile vietii nu-i ocolesc, avand, ca toata lumea, rate la banci si cheltuieli tot mai greu de acoperit. Afacerea de familie e “Masculul Alfa”, un fel de anticariat de la care se pot inchiria carti si manga contra unor sume modice. Dar afacerea merge tot mai prost, iar sotia, desi nu de mult a nascut-o pe Hong-ji, e nevoita sa-si ia o slujba ca profesoara ce tine meditatii private copiilor de scoala primara. Dae-man trebuie sa le faca pe toate: sa se ingrijeasca de pravalie, sa-i asigure sumele saptamanale pentru cheltuieli sotiei, sa aiba grija de cea mica in cursul zilei etc. In secret, insa, Dae-man are o mare pasiune: ii plac romanele politiste si se viseaza detectiv. E pasionat de toate cazurile de crime nerezolvate, are conturi pe bloguri si forumuri de specialitate si, mai presus de toate, are o frustrare din trecut pe care incearca sa si-o depaseasca, nefiind admis din motive medicale in tinerete la Academia de Politie. Nu de putine ori, fara stirea sotiei, da fuga la sectia de politie pentru a afla de la prietenul sau politist, Joon-su, ultimele cazuri. In momentul in care intr-o noapte se trezeste dupa o betie cu prietenul sau Yong-gyu in casa acestuia si ajunge fara voia lui implicat intr-un caz de crima, vede in aceasta oportunitate sansa vietii lui. De caz urmeaza sa se ocupe detectivul Noh, o fire imposibila, iar cum Dae-man e parte din caz si nu poate fi exclus din investigatie, acesta formeaza, accidental, un cuplu cu veteranul Noh. Vor rezolva, oare, un gura-sparta (Dae-man) si un inteligent detectiv (Noh) un caz care nu e deloc ceea ce pare la prima vedere, in termenul limita de 2 saptamani ?
Desi incepe ca si o comedie cu intriga politista, “The Accidental Detective” este, in realitate, un film cat se poate de serios, in care crime infioratoare impanzesc peisajul degajat al primei jumatati de ora, stimuland imaginatia celor indragostiti de povestile cu detectivi, intrigi si presupuneri. Detectivul Noh, interpretat excelent de veteranul Sung Dong-il, mai are putin si se pensioneaza. Insa mereu se plange de salariul mic din politie si de conditiile grele de lucru, mai ales dup ace a fost retrogradat datorita irascibilitatii sale si faptului ca a fost considerat de unii superiori un personaj incomod. Frustrarea care se sadeste in sufletul sau e cu atat mai mare cu cat a ajuns sa fie subordonatul unui junior obraznic, ce incearca sa-l puna la punct pasandu-i un caz umilitor si scotandu-l din joc de la adevaratele crime a caror rezolvare i-ar fi putut aduce o retragere in glorie. Mereu incruntat, niciodata zambind, tot timpul aratandu-si latura aspra si necioplita, reuseste sa obtina respectul colegilor sai, nu insa si al juniorului sau ajuns sef in locul sau. Dae-man e opusul sau: e mereu cu zambetul pe buze, optimist si in cautarea unei ocazii de a iesi in evidenta. Cand reuseste sa evadeze literalmente din cusca in care e ferecat de satrapa lui sotie, da fuga la sectia de politie si il sacaie pe detectivul Noh cu concluziile sale referitoare la diverse cazuri, creand astfel probleme prietenului Joon-su, ce e mustrat de Noh. Totusi, cand Dae-man devine parte a unui caz de crima, are sansa de a-si demonstra talentul in deductie si investigatie logica. Ca musca in lapte se amesteca in ancheta politiei, insista sa ajute la rezolvarea cazului, si doar anumite situatii il transforma intr-un partener de ocazie al detectivului Noh. Acest parteneriat este insa unul in care cei doi se inteleg ca soarecele si pisica, mereu se tachineaza si complimenteaza cu tot felul de apelative neortodoxe, pana cand anumite secrete personale ies la suprafata si ii transforma nu in adevarati parteneri, ci mai degraba in colegi de suferinta pe frontul numit… viata conjugala. Dae-man se zbate intre pasiunea pentru activitatea de detectiv amator si indatorirea de sot si cap al familiei, ce trebuie sa aduca bani in casa si sa-si ajute sotia sa isi creasca copiii, iar din aceasta situatie cat se poate de serioasa se nasc o multime de momente hilare. Detectivul Noh e si el un familist convins, insa la serviciu parca isi pune pe fata o masca incruntata si pare un batran ursuz, fara simtul umorului, insuportabil si arogant. In mod evident nu e personajul responabil cu buna dispozitie, felul lui opus de a fi fata de Dae-man echilibrand balanta intre comedie si drama. Rezultatul e un film savuros pana la un anumit punct, care insa se pierde in explicatii si numarul mare de personaje implicate in diversele cazuri abordate. Daca esti in cautarea comediei, cu siguranta o vei gasi si te vei amuza (chiar copios pe alocuri), insa daca vei cauta sa intelegi itele incurcate ale povestii, vei gasi tentativa mult prea complicata si va trebui sa te multumesti la un moment dat sa astepti sfarsitul si demonstratia celor doi detectivi pentru a te lamuri. Una peste alta, un film cu doi actori excelenti ce dau un recital in adevaratul sens al cuvantului (timp de 2 ore vorbesc fara incetare !), dar cu o poveste complicata inutil de scenarist, care intr-un final reuseste sa ajunga la liman cu argumentele sale, lasand, poate fara a sesiza, unele intrebari (puse de personaje chiar pe parcurs) fara raspuns. “The Accidental Detective” e exemplul tipic despre cum te poti impiedica accidental in propriul scenariu, si, in ciuda acestui fapt, sa ai sansa a doi mari actori care sa-ti salveze investitia la box-office.
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
Over the Border (2006) – iubirea nu are graniţe pentru Cha Seung-won
“Over the Border” (2006) marcheaza debutul regizoral pe marele ecran al producatorului de televiziune An Pan-seok. Din 2006 pana in prezent nu a mai regizat nici un film, insa a devenit activ pe micul ecran, regizand cateva seriale cu un oarecare succes. In 2014 a castigat premiul pentru Cel mai bun regizor la BaekSang Arts Awards pentru regia serialului “Secret Love Affair”, iar anul trecut s-a aflat la timona unui serial, “Heard It Through Grapevine”, ce a reusit sa stranga nu mai putin de 9 premii. “Over the Border” a atras atentia ca orice productie coreeana ce abordeaza problema separarii Peninsulei, aceasta fiind un subiect de mare interes pentru societatea sud-coreeana. Spre deosebire, insa, de thriller-urile motivate politic, sau de dramele cu acente patriotice, cu care cineastii sud-coreeni ne-au obisnuit in momentul abordarii unei astfel de tematici, filmul lui An Pan-seok e mai degraba o drama umana romantica cu accente usor melodramatice, cu un subiect simplu si destul de previzibil. Productia e construita in jurul unei subtile povesti de iubire ai carei protagonisti sunt doi actori de talent, dar prea putin aflati in lumina reflectoarelor, care cu siguranta merita un alt statut decat cel de simpli actori. E vorba de Cha Seung-won si Jo Yi-jin. Daca Cha Seung-won a cunoscut un oarecare succes in ultimii ani, rolurile din seriale precum “Athena”, “The City Hall” sau “The Greatest Love” sau din filme ca “Blades of Blood”, “71 Into the Fire” sau “Man on High Heels” aducandu-i o oarecare notorietate, partenera lui din film, Jo Yi-jin, a aparut in doar cateva filme si seriale in roluri neimportante, poate cea mai notabila prezenta fiind cea din serialul “Korean Peninsula”, in rolul unei reportere artagoase. De remarcat intr-un rol oarecum secundar (desi probabil apare in la fel de multe cadre ca actrita protagonista) distribuirea actritei Shim Hye-jin, ce a aparut si in “Secret Love Affair” dar si in alte multe filme si seriale cunoscute (Goong, East of Eden, Endless Love sau Kill Me, Heal Me), dar si Yu Hae-jin. Poate si datorita departarii oarecum de latura politica a temei abordate si a subiectului “soft” cu care regizorul a incercat sa cucereasca audienta, filmul, cu un buget de 5 milioane de dolari, a strans la box-office doar 1,1 milioane. In schimb, a avut parte de 3 nominalizari si 2 premii castigate, acestea din urma pentru cele doua protagoniste feminine ale povestii, Jo Yi-jin si Shim Hye-jin. Cu toate ca Cha Seung-won a fost pe alocuri destul de convingator intr-un rol atipic lui (imaginea de “tip rau” din “Athena” i se potriveste cel mai bine), nu a primit nici macar o nominalizare pentru prestatia sa.
Sun-ho (Cha Seung-won) canta la corn francez in Grupul de Artisti Mansoodae din Pyongyang. Provine dintr-o familie cu o oarecare stare, tatal sau fiind vice-prefect al capitalei nord-coreene. De fapt, pozitia privilegiata a familiei lui se datoreaza in mare masura bunicului sau, erou in timpul Razboiului de Eliberare, ale carui virtuti au permis urmasilor acestuia sa se stabileasca in Pyongyang. Sun-ho o iubeste pe Yeon-hwa (Jo Yi-jin), o tanara frumoasa care in mod normal nu s-ar uita la cineva impirdicat ca el, insa care, in mod ciudat, il place si ea. In momentul in care Sun-ho intentioneaza s-o prezinte pe Yeon-hwa familiei sale in vederea casatoriei, destinul ii desparte. Bunicul lui Sun-ho se deovedeste a fi in viata si a trai in Seul de decenii bune, acesta purtand de ceva vreme o corespondenta cu familia de care a fost despartit mai bine de o jumatate de secol. Serviciul Secret nord-coreean afla de faptul ca familia vice-prefectului coresponda cu cineva din Sud, iar in fata iminentei interventii a acesteia, care s-ar fi soldat cu trimiterea intregii familii intr-un lagar de munca, capul familiei decide sa fuga cu totii din tara, in Sud, via China. Sun-ho se vede nevoit sa se desparta de cea pe care o iubeste, insa ii promite ca odata stabilit in Seul, va trimite pe cineva dupa ea. Incepe un drum plin de peripetii, care ii va schimba viata pentru totdeauna. Va putea iubirea sincera a celor doi sa supravietuiasca, iar Sun-ho si Yeon-hwa sa se regaseasca in Sud si sa-si implineasca visul ca cetateni liberi ?
Productia foloseste drama separarii Peninsulei ca pretext pentru a spune o poveste de iubire ce nu e ferita de oaracare clisee specifice. Cei doi tineri indragostiti par a fi gasit fericirea in lagarul nord-coreean, unde viata lor e captiva in indoctrinarea de la locul lor de munca. Acesta e cam singurul element politic din film, care iti aminteste ca actiunea, la inceput, se petrece, totusi, in Nord (mai degraba ai spune ca e undeva in Sudul anilor ‘70-‘80 !). Viata de zi cu zi e surprinsa intr-o asemenea maniera incat nu simti teroarea regimului, ci mai degraba o senzatie de normalitate. Singurele momente cu adevarat tensionate sunt cele ale fugii protagonistului si a familiei acestuia inspre China, dar tensiunea se preschimba, brusc, intr-un umor de situatie subtil, cum e scena pregatirii asaltului asupra celor doi paznici ai ambasadei germane din China. Te-ai fi asteptat la mai multa tensiune, data fiind seriozitatea temei abordate, insa regizorul a preferat sa se axeze pe povestea romantica dintre cei doi protagonisti, incadrand-o in cadrul general al unei realitati incontestabile. Treptat, filmul devine o drama umana cu accente artistice, detasata, ce insista pe greutatile de acomodare la rigorile societatii capitaliste din Sud. Finalul se departeaza putin de tipicul melodramelor, nefiind unul scaldat in lacrimi, lasandu-ti mai degraba o senzatie de parere de rau decat de tristete extrema, si asta pentru ca ofera o raza de speranta realista protagonistilor. Acesta e un lucru pozitiv, deoarece recomanda filmul si altui gen de public in afara celui indragostit de melodrame romantice. Desi are si putin umor, dar si cateva elemente discrete introduse pe parcurs (spre exemplu un paralelism intre propaganda din Nord si discursurile religioase exacerbate din bisericile catolice din Sud), desi se croieste in jurul ideii separarii a doua tari ce vorbesc aceeasi limba si, subsidiar, a separarii a doi indragostiti, lipseste acel “ceva” care sa faca filmul special. Poate e vina scenariului, prea simplist, care duce povestea celor doi indragostiti pana intr-un punct in care, in mod logic, nu poate exista decat o singura urmare. Situatia celor doi protagonisti nu e una simpla, viata se complica datorita propriilor alegeri facute la un moment dat, iar pe acest fundal povestea nu poate duce decat spre un final previzibil. Totusi, acesta e unul profund, redat prin metafora unei fotografii, ce are puterea de a livra spectatorului o emotie subtila splendida, subinteleasa, ce te face sa exaclami: “Asa este viata !” si sa accepti aceasta implacabila afirmatie, lasand regretele la o parte. Un film discret, profund si sensibil despre miracolul iubirii, prezentat in maniera meditativa a unui “April Snow”, ce ne reaminteste faptul ca Peninsula Coreeana ramane in continuare caminul singurei natiuni in continuare divizate a lumii, la mai mult de o jumatate de secol de la inceputul Razboiului Coreean.
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.
Portrait of the Wind (2005) – o meditaţie fascinantã despre iubire şi rãzbunare
Meditatie fascinanta despre iubire, pierdere si razbunare, “Portrait of the Wind” marcheaza debutul regizorului si scenaristului Taro Hyugaji in industria japoneza de film. In realitate, “Taga Tameni”, titlul in japoneza al filmului, s-ar traduce mult mai profund decat titlul international cu care e aceasta cunoscut, si anume “Pentru cine existam ?”. Asa cum o sugereaza intrebarea retorica din titlu, cele doua personaje principale cauta raspunsul la filosofica intrebare din doua directii diametral opuse. Desi drumul lor se intalneste si se desparte fara a se fi gasit raspunsul, si in ciuda faptului ca avem in fata un film relativ scurt ca durata (90 de minute), in care se putea dezvolta mai bine tematica vasta abordata, unul din protagonisti se incapataneaza sa gaseasca raspunsul. Si-l va gasi, intr-un final. E vorba de excelentul actor Tadanobu Asano, in jurul caruia e construita intreaga poveste. Mai exista si o latura secundara a filmului, ce incearca sa raspunda printr-o meditatie clasicei si mult-uzitatei sintagme “Inainte de a te razbuna, sapa doua gropi”. Insa nu trebuie sa va asteptati la un film de actiune sau la varsare de sange in stilul unui Miike, nu e cazul de asa ceva, “Portrait of the Wind” fiind o drana profunda si realista pe o tematica aproape existentiala. Asadar, e un film pe care iubitorii dramelor artistice il vor savura fara indoiala.
Tamio (Tadanobu Asano) e un fotograf ce detine un studio foto intr-un mic orasel de provincie japonez aflat in plina modernizare. A mostenit studioul de la bunicul si tatal sau (acesta din urma murind in urma unui atac de cord), iar pasiunea pentru fotografie l-a condus in zonele cele mai fierbinti ale lumii, fiind fotograf de front si riscandu-si viata pentru instantanee unice. Desi lumea se schimba iar studioul sau devine mai mult un element insolit in oras, inca mai are clienti dornici sa-si faca o fotografie de familie, un portret funerar sau o poza ca amintire pe pelicula prelucrata dupa metoda clasica a developatului. Intr-una din zile, in studioul sau nimereste Ayako, o tanara de-o varsta cu el, care de 20 de ani nu mai fusese in oras. Tanara e in cautarea unui negativ al unei poze de familie facuta cu 20 de ani in urma, pe care din fericire pentru ea, Tamio o gaseste intre pozele pasterate de tatal sau. Din vorba in vorba cei doi se indragostesc, devin un cuplu, iar intr-un final Ayako ramane insarcinata. Urmeaza casatoria, si o viata fericita care ii asteapta. Doar ca lucrurile nu stau deloc asa, iar casnicia lor ia o turnura tragica…
“Portrait of the Wind” e o poveste romantica ce iese din tiparele genului prin faptul ca nu e o productie cu tenta comerciala. In ciuda atmosferei apasatoare, filmul se doreste a fi o perspectiva meditativa asupra iubirii intr-un moment de cumpana al vietii. Sunt multe momente in care sunetul de pian trimite filmul spre meditatie, concomitent cu cadrele din natura ce usor ar putea fi surprinse in fotografii ce exprima mahnirea sufletului, tensiunea interioara a personajului principal. Tamio e un fotograf ce-ti da impresia ca tot timpul emana optimism si ii molipseste pe cei din jur cu zambetul si blandetea lui. Totusi, in interiorul sau exista un zbucium pe care daca nu privesti atent personajul risti sa nu-l sesizezi. Fost fotograf in teatre de razboi, a vazut cele mai urate lucruri pe care mintea umana le poate gandi, dar si cele mai frumoase lucruri din cele mai intunecate locuri de pe planeta. Cum ar fi speranta si forta interioara a unui copil ramas orfan, surprins intr-o fotografie din Palestina pe care o pastreaza ca pe o icoana. Tamio are darul de a vedea determinarea interioara a oamenilor, frumusetea lor ascunsa si de a o reda in fotografii facute in stilul vechi, pe film developat. A mostenit talentul si studioul foto de la bunicul si tatal sau, si incearca sa-si duca mai departe pasiunea in micutul orasel de provincie aflat in plina transformare. Pentru el, fotografia nu e nici arta, nici hobby, ci o modalitate de a intelege omul de langa el, de a interactiona indirect cu acesta prin privire. Iar o privire poate transmite multe lucruri despre ceea ce este omul inauntrul sau. Jovialitatea lui, conditie esentiala pentru a-i putea face pe clientii studioului sa se simta relaxati contrasteaza cu ranile interioare si suferinta pe care a vazut-o in pelegrinarile sale in jurul lumii, si pe care parca asemeni unui magnet a captat-o, amintindu-i mereu cat de fragila e viata si fiinta umana.
Mai exista o simbolistica ce aparent ai zice ca nu are legatura cu subiectul filmului, e vorba de cea a statuii zeitei Nike (Victoria) din Samothrace. Creata in secolul VII i.e.n., aceasta a fost descoperita in a doua jumatate a secolului XIX, incompleta, lipsindu-i capul si mainile. In 1950 i s-a descoperit mana dreapta, insa capul niciodata. Imaginea si simbolistica acestei statui urmareste destinul protagonitilor. Zeita Victoria aminteste de o victorie a Rhodosului pe mare, simbolizand triumful acesteia asupra capriciilor marii: furtuna si vantul. Aripile desfacute se opun vantului si au puterea de a-l potoli, aproape cu o forta divina. Asemeni lui Nike, personajul Tamio trebuie sa asculte si sa supuna vantul, care pe de o parte ii aminteste de iubirea sa, rascolindu-l in interior si facandu-l sa-si deschida mainile (aripile) pe stanca inalta intr-un gest simbolic, pentru ca mai apoi acelasi vant, ce poarta un ziar plutind in aer, sa-l motiveze sa mearga pana la capat cu planul sau pe care de mai multe ori e la un pas sa-l abandoneze din lipsa de curaj. “Portrait of the Wind” e un film, pana la urma, despre cum dorinta de razbunare poate consuma sufletul unui om, despre cum razbunarea e un act zadarnic si totodata monstrous. Crunta ironie e ca atunci cand incerci sa te razbuni in acelasi mod in care cineva ti-a facut rau, nu doar ca ajungi sa fii privit de societate ca un nelegiuit, dar risti sa suporti consecinte mai grave din partea legii si sa devii, sub aspect moral, inferior pana si victimei tale ce odata ti-a fost calau. Filmul nu ezita sa critice pe fata sistemul juridic japonez, care are numeroase hibe ce pot duce la situatii paradoxale, cum e si cea care face subiectul lui.
Lent si ponderat, cu flasback-uri ce contureaza relatia celor doi protagoniti prin alternanta planurilor temporale, „Portrait of the Wind” nu e un film pentru oricine. Subiectul si realizarea sa sunt simple, cu o puternica nunata artistica, oferind o distantare oarecum necesara (data fiind abundenta de drame romantice comerciale din cinematografia japoneza a zilelor noastre) fata de tiparele genului.
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Vic (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
Fours Sisters (2001) – o k-drama despre familie, ambiţie şi iubire de la scenarista lui „Winter Sonata” !
K-drama “Four Sisters” difuzata de canalul MBC in vara lui 2001 este una dintre productiile de la inceputul perioadei Hallyu, cand serialele coreene incep sa se raspandeasca cu succes in Japonia si Asia de Sud-Est. Peste putin timp, „Winter Sonata” avea sa oficializeze ceea ce deja incepuse, raspandirea la nivel mondial a Valului Coreean. Revenind la „Four Sisters”, acesta e o „clasica” (in general serialele coreene din anii ‚90 aveau ca principala tema familia) drama romantica moderna avand ca tema familia, unitatea si evolutia ei, drumul sinuos pe care trebuie sa-l parcurga membrii acesteia pentru a-si gasi implinirea in dragoste. Serialul îi urmeaza lui « All About Eve » (difuzat cu un an in urma de acelasi post tv), cu care are anumite similitudini precum si acelasi producator, Lee Jin- Seok. Scenariul a fost scris de cunoscuta Oh Soo Yeon, al carei nume il asociem cu « Autumn in my heart », motorul acestei perioade prin popularitatea sa ori, mai tarziu, in 2002 cu o alta drama care a avut un imens succes – „Winter Sonata”.
Printre actorii care au primit roluri principale îi regasim pe Chae Rim si Han Jae Suk. Chimia dintre cei doi si buna conlucrare a fost deja demonstrata în „ All About Eve”, drept pentru care au fost inclusi in distributie ca o garantie a continuitatii succesului. O surpriza placuta este si intalnirea cu actorul Ji Jin Hee, ce interpreteaza un rol secundar, mai la inceputul carierei, inainte ca” A Jewel in the Palace”(2003) sau ”Dong Yi”(2010) sa-l transforme intr-o vedeta. Era o perioada cu bugete mari din care, spre deosebire de situatia actuala, nu se pierdeau sume importante pentru remunerarea numelor cu faima din distibutie. Atat actorii cat si ceilalti membri ai echipei de filmare erau foarte motivati de dorinta de a depasi granitele tarii si de a crea prin cultura o alta imagine decat aceea de tara saraca, pustiita de razboi, cum era cunoscuta Coreea, mai ales dupa celebrul serial american MASH..
Doctorul Jung este un medic stralucit, care si-a pus toata daruirea si priceperea in slujba bolnavilor. Conduce spitalul Bomin, iar boala si varsta il fac sa se gandeasc tot mai des cui ar fi bine sa îi incredinteze continuarea muncii sale. Acasa are o familie fericita alcatuita din sotie si patru fiice cu personalitati total diferite, fapt care nu le impiedica sa se iubeasca si sa se sprijine una pe alta. Hye Jung (Hwang Soo Jung) este fiica cea mare si provine dintr-o relatie din afara casatoriei. A ajuns in familia tatalui dupa moartea mamei ei. Are o fire blanda si rabdatoare, ar fi dorit sa devina medic, dar a renuntat in favoarea lui Yu Jin si lucreaza ca asistenta medicala la spitalul Bomin. Jung Yu Jin (Chae Rim) este urmatoarea ca varsta; are o fire ambitioasa, este doctorita si isi doreste sa duca mai departe traditia si mostenirea familiei, visand sa preia candva conducerea spitalului. Jung Yu-Mi (Ahn Yeon Hong) – a treia nascuta, isi doreste o viata indestulata si fericita. Modul cel mai simplu de a-si indeplini visul il considera a fi casatoria cu un om bogat, renuntand la cel pe care-l iubeste si cu care are afinitati, pentru ca este sarac. Jung Yu-Sun (Park Yeh Jin ) este mezina familiei, o fata fara prea mari ambitii, poate si din cauza maladiei cardiace de care sufera si care-i pune viitorul sub semnul intrebarii. Este indragostita de profesorul de sport si nu-si doreste nimic mai mult decat un sentiment impartasit si viata impreuna cu el. In sfarsit, Young Hoon (Han Jae Suk) este nepotul fostei menajere care prin bunavointa doctorului a ajuns sa locuiasca impreuna cu mama si bunica intr-o anexa a casei. Intr-o noapte mama sa sufera o hemoragie craniana, situatie ce impune operarea de urgenta. Dr.Jung ii promite lui Young Hoon ca o va vindeca. Intamplarea face ca in acelasi timp la spital sa ajunga in stare grava si vicepresedintele Adunarii Nationale, si o alta echipa de medici condusa de dr. Min se pregateste si ea de interventie. Numai ca dr. Min are performante scazute, iar o operatie nereusita efectuata unui personaj important nu ar ramane fara urmari. Poate ca nu este el medicul cel mai priceput, dar asta nu inseamna ca nu stie sa gaseasca mereu solutii care sa-i salveze pielea. Dupa cateva zile de la operatie, cand fiul astepta cu nerabdare externarea mamei sale, afla cu stupoare ca aceasta a fugit in lume.
Au trecut 15 ani de atunci, si Young Hoon se intoarce de la studii din strainatate ca medic valoros care nu uita ce-i datoreaza doctorului Jung si familiei sale. Cele patru fete ale acestuia sunt ca niste surori pentru el, insa cu doua dintre ele are o relatie speciala. Hye Jung este prietena lui cea mai buna cu care poate discuta orice problema. Yu Mi il atrage ca un magnet, desi din coportamentul sau fata de aceasta ar reiesi mai degraba ca o antipatizeaza. Cei care se tachineaza, se iubesc – spune un proverb frantuzesc, nascut din observarea unor relatii asemanatoare. In sufletul lui Young Hoon se da o lupta intre ce se cuvine sa faca si ce inima sa ii cere. S-ar parea ca singurele probleme ce tulbura linistea familiei sunt doar cele de ordin sentimental, cand iata ca o dezvaluire provoaca haos total, multa suferinta si rasturnarea ordinii firesti ce le guverneaza vietile. Vor reusi fetele doctorului Jung sa depaseasca dificultatile, sa pastreze familia unita si sa-si indeplineasca idealurile? Ce se intampla cand dragostea filiala, datoria fata de parinti, este in relatie antagonica cu iubirea vietii tale? Cand e imposibil sa le impaci pe amandoua, ce alegi si ce sacrifici?
„Patru surori” este o drama din categoria celor care trebuiesc neaparat urmarite. De ce? Este una dintre cele care s-au facut remarcate si care au determinat aparitia iubitorilor de kdrame si de fan cluburi. Tema tratata nu este noua, dar reflecta realitatile si tendintele societatii sud-coreene; coreenii se regasec in ea, iar pentru cei din afara granitelor cunoasterea culturii coreene, a obiceiurilor si traditiilor lor este interesanta. Desi viata urbana influentata de modelul american a dus la transformari, modelul traditional bazat pe valori confucianiste este inca foarte inradacinat in cultura si mentalitati. Sunt promovate valorile bazate pe familie, unitate de grup, respect fata de batrani si munca. Le regasim in mai toate k-dramele, la fel ca si opozitia tinerilor fata de obiceiuri vechi cum ar fi casatoriile aranjate. Finalul este unul in care iubirea triumfa in lupta cu ascultarea care se datoreaza parintilor. Romantismul este axat mai degraba pe o gradare emotionala decat pe scene de sex. Aceste caracteristici ale dramelor coreene au permis raspandirea cu usurinta in Orientul Mijociu sau zona Golfului deoarece sistemul de valori la care se raporteaza este asemanator cu al locuitorilor din aceste regiuni. Atractia fata de povestile pure si inocente de dragoste denota lipsa de romantism din societatea moderna. Prezent este si triunghiul amoros, diferenta de clasa si mai nou sunt atinse subiecte considerate tabu precum divortul si adulterul. Povestea exploreaza individualitati diferite spre deosebire de alte drame care se axeaza mai mult pe personajul principal feminin sau masculin. Sunt povestile de viata a patru surori si modul in care fiecare dintre ele lupta sa isi gaseasca dragostea adevarata. Daca una dintre povesti sau protagonistii ei vor impresiona mai mult nu inseamna ca celelate nu merita urmarite. Actorii si actritele din aceasta serie au avut performante uimitoare, reusind sa impresioneze, sa atinga corzile inimii. Coloana sonora este una perfect mulata trairilor si evenimentelor pe care le insotesc si carora le adauga un plus de valoare. Abia dupa al doilea val coreean care are ca varf de lance k-dramele si in plan secundar muzica coreeana vom auzi tot mai des de k-pop si idolii sai pe care ii vom admira atat pe scena cat si in productiile cinematografice.
Traducerea serialului a fost efectuata in premiera in Romania de Claudia si Adina (Asia Team) pentru asiacinefil. Rezumatele celor 20 de episoade au fost realizate de kira.
Prezentare realizata de kira – asiacinefil
The Graduation (2003) – absolvirea prin uitare ca bine necesar
Dupa impresionantul “Thirteen Steps”, ce spune povestea unui condamnat la moarte ce sufera de amnezie si nu are capacitatea de a se apara in fata acuzatiilor ce i se aduc, regizorul Masahiko Nagasawa regizeaza in acelasi an 2003 o poveste total diferita, “The Graduation”. Poveste romantica, cu o discreta doza de mister, “The Graduation” are parte de cateva dizambiguitati in scenariu, ce presupun o atentie sporita la detalii din partea spectatorului. Scenariul acestui film, in mod inexplicabil, a fost scris de regizor in colaborare cu inca 2 scenaristi. Spun in mod inexplicabil deoarece raportat la cele aproape 2 ore ale filmului, numarul relativ mic de replici si firul epic deloc complicat nu necesita un efort concertat a 3 persoane. Singurul rezultat al acestei colaborari bine intentionate e un scenariu cu lipsuri cand vine vorba de justificarea si intelegerea actiunii. Ce folos sa croiesti un decor romantic, sa-i dai culoare prin putin mister, sa tii spectatorul cu sufletul la gura, pentru ca la final sa nu explici clar conexiunile reale dintre protagonisti ? Aici este singura hiba a acestui film de altfel bine realizat, cu o coloana sonora ce iti merge la suflet, cu elemente specifice de romantism, dar care se impiedica in propria poveste. Shinichi Tsutsumi, din “Monday” si mai ales “Suspect X”, are un rol interesant, interpretand un profesor de psihologie cu capul in nori, in timp ce Rina Uchiyama interpreteaza rolul studentei acestuia. Cei doi au mai aparut impreuna si in recentul “Kakekomi”, la 13 ani distanta, avand, insa, roluri secundare in vasta harta a filmului. “The Graduation” a avut o nominalizare pentru Cea mai buna regie la Festivalul International de Film de la Tokyo (2003).
La cei 41 de ani ai sai, Mayama Satoru (Shinichi Tsutsumi) e lector de psihologie, angajat pe contracte semestriale cu diverse colegii si universitati. Cursurile sale sunt anoste, nu de putine ori studentii adormind la ele, profesorul neavand prea multa tragere pentru materia predata. Lucrul este oarecum explicabil, insasi viata lui personala fiind una intr-un haos total: la 41 de ani nu e casatorit, traind singur intr-un apartament modest. Prietena lui, Izumi, tot insista sa-l prezinte parintilor ei, dorinta ei pentru o scoatere din inertie a relatiei lor fiind de-a dreptul disperata din moment ce chiar isi minte tatal legat de varsta partenerului ei, “intinerindu-l” cu cativa ani. Sursa haosului din viata lui Satoru pare a fi o femeie, Yoshida Yayoi, pe care a iubit-o cu 20 de ani in urma, dar care a disparut fara urma. Inca mai tine la acea femeie si spera ca aceasta sa reapara in viata lui, sperantele sale devenind o adevarata obsesie, din moment ce pastreaza melodia special aleasa de aceasta pentru apelurile primite de la numarul ei de telefon. Pe acest fundal, intr-una din zile, o studenta de-a lui, Asami Sugita, ii imprumuta o umbrela pentru a se feri de ploaie. Mai apoi, mereu apare la cursurile lui sau prin locurile unde umbla profesorul, punandu-l oarecum in situatii destul de delicate cu noncomformismul ei. Oare ce secret ascunde si pana unde e dispusa sa mearga ?
La o prima vedere, “The Graduation” are trasaturile unei povesti romantice cu accente de mister, iar pana la un anumit punct chiar se incadreaza intr-un cliseu ce e specific mai degraba dramelor psihologice. Asta pentru ca regizorul stie sa exploateze foarte bine misterul personajului Asami Sugita. Din momentul in care Asami imprumuta umbrela profesorului de psihologie, aceasta stabileste o punte de legatura directa cu profesorul, iesind din anonimatul dat de statutul de studenta oarecare din ultimul rand al salii de cursuri. Din acel moment, ea se considera speciala, si lucruri surprinzatoare ies la suprafata despre personalitatea ei extrovertita. Profesorul Satoru e genul de profesor cu capul in nori, indiferent la tot ce se intampla in jurul sau, astfel ca aparitia in calea lui a studentei indraznete nu il afecteaza prea tare. Ramane la fel de indiferent pe cat e fata de actuala lui prietena, Izumi, si nimic nu pare a-l putea scoate din starea de letargie in care a intrat cu 20 de ani in urma, cand a fost parasit inexplicabil de prietena lui. Incapabil sa iubeasca, sau mai bine zis sa-si exteriorizeze sentimentele, acesta pare a fi ramas blocat in timp in relatia anterioara, vizitand aceleasi locatii pe care obisnuia sa le viziteze cu prima lui iubire, asteptand la nesfarsit ca melodia de pe telefon aleasa de ea sa se auda, semn ca ea il cauta pentru a-i spune: “viata ta poate sa continue”. De fapt, de acest lucru are nevoie profesorul: un imbold care sa-i spuna ca nu a gresit cu nimic uitand trecutul si luand totul de la zero. Iar acest imbold, in mod surprinzator, va veni de la cine se va astepta mai putin. In fapt, titlul filmului, “absolvirea”, nu se refera doar la faptul ca pentru studenta Asami, luna martie inseamna sfarsitul vietii de student si inevitabil si despartirea de profesorul de psihologie, ci mai ales la sfarsitul si inceputul unei noi etape in viata profesorului, prin absolvirea lui de la pedeapsa pe care si-a autoimpus-o prin excluderea de la trairea propriei sale vieti. Un film simplu si profund, delicat si discret, tipic japonez, o delectare pentru iubitorii de romantism.
Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
Chronicles of the Ghostly Tribe (2015) – cronica unui blockbuster de aventuri cu succes anticipat
“Chronicles of the Ghostly Tribe” e o mult asteptata ecranizare – de altfel si prima, din punct de vedere cronologic -, dupa best-seller-ul publicat in 2006 “Ghost Blows Out the Light” al lui Zhang Muye. A avut premiera pe 30 septembrie 2015, cu 3 luni inainte de “Mojin: The Lost Legend” (cea de-a doua ecranizare cronologica dupa acelasi roman) si a fost un success de box-office remarcabil: 106 milioane dolari incasari in China. E adevarat ca “Mojin” a avut incasari de 278 de milioane de dolari, insa acest succes trebuie pus pe seama lui “Chronicles…”, ce a trezit apetitul chinezilor pentru acest roman si aventurile sale fantastice. S-ar putea spune, chiar, ca “Mojin” a fost doar o lovitura de box-office, un film plin de efecte speciale si atat, ce sufera insa la capitolul “scenariu adaptat”, si care pur si simplu a profitat de succesul lui “Chronicles”, ce a inaltat stacheta la un nivel la care “Mojin” nu a reusit sa se ridice. De asemenea, nu trebuie sa se creeze vreo confuzie: cele doua filme sunt doua productii diferite, “Mojin” nu continua “Chronicles”, numele personajelor principale sunt aceleasi, insa actorii sunt diferiti, si, nu in ultimul rand, desi ambele filme au la baza acelasi roman, cele doua scenarii sunt complet diferite. Filmul este regizat de Lu Chuan, regizorul pemiat pentru “Kekexili: Mountain Patrol” si “City of Life and Death”, iar in rolurile principale vedem doar actori fara prea mare renume, precum Mark Chao (pe care l-am vazut in rolul detectivului Dee in “Young Detective Dee: Rise of the Sea Dragon”) si Yao Chen (nominalizata de Forbes ca a 83-a cea mai puternica femeie din lume in anul 2014), cei doi actori aparand impreuna si in 2012, in filmul “Caught in the Web”. Ca un fapt divers, imaginea filmului e semnata de Cao Yu, nimeni altul decat sotul actritei principale Yao Chen.
Dupa ce in ultimii 40 de ani mai multe descoperiri stranii au avut loc pe teritoriul Chinei, in 1979 se fondeaza Biroul 749, un fel de serviciu secret menit sa investigheze aceste lucruri. In vara aceluiasi an, pe platoul muntilor Kunlun, arheologi condusi de profesorul Yang cerceteaza intr-o pestera niste fosile uriase, intr-un proiect secret supervizat de Biroul 749. In momentul in care se produce o explozie in pestera, se creeaza o gaura in munte, ce deschide perspectiva unei expeditii de explorare. Mai multi voluntari se ofera pentru aceasta misiune, intre care, pe langa profesorul Yang, si fiica acestuia, Yang Ping, si Hu Bayi, tanrul indragostit de aceasta. Odata ce grupul expeditionar coboara in fisura creata in munte, constata ca ajunge intr-o zona muntoasa cu clima aspra. Totusi, aici descopera urme de pasi de dimensiuni uriase, lilieci rosii ce-si schimba culoarea in albastru si, conform teoriei profesorului Yang, se afla in fata unei civilizatii nedescoperite inca de cineva, cea a Tribului Fantomatic, despre care scrisese o carte. Misiunea va duce la descoperiri uimitoare, insa pretul platit e unul foarte scump…
Pasionatii filmelor de aventuri cu accente SF au motive de bucurie. Chiar duble. Deoarece pe langa o poveste consistenta si efecte speciale de calitate, vor avea parte de multe aventuri pline de fantezie si suspans care cu siguranta ii vor satisface pana si pe cei mai sceptici cand vine vorba de a urmari o astfel de productie realizata de… chinezi. Americanii au dorit sa ecranizeze romanul ce a stat la baza acestui film inca din 2007, dar se pare ca chinezii le-au luat-o inainte, intuind potentialul fantastic al subiectului si fascinatia publicului pentru mister si civilizatii ncunoscute. Desi nu are efectele speciale din “Mojin”, “Chronicles of the Ghostly Tribe” pune mult accentul pe o poveste bine inchegata, pe stabilirea si aprofundarea unor legaturi mai puternice intre personaje, nu doar pe actiune in sine si spectacol vizual. Stilul “a la X Files” si explorarea la maxim a misterului, incadrarea povestii SF intr-un fundal real – cel al Chinei sfarsitului anilor ’70 si primei jumatati a anilor ’80, cu realitati specifice, evitarea pe cat posibil a cliseelor specifice filmelor de aventuri transforma filmul intr-o productie net superioara altor productii similare realizate pana in prezent in China. Vestea buna e ca finalul lasa un loc evident pentru o continuare, ce cu siguranta va veni in anii urmatori. De remarcat unghiurile interesante din care sunt filmate anumite scene, peisajele superbe din zonele montane si desertice ale Chinei, monstri realizati pe calculator, atmosfera si spectacolul bine portionate pe toata durata filmului, dar si sarmul celor doi prrotagonisti. Un film antrenant, un blockbuster veritabil ce are toate ingredientele pentru a fi pe placul iubitorilor genului, demonstrand ca talentul regizorului Lu Chuan trece dincolo de productiile artistice ce i-au adus atatea premii in cariera.
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan si gligac2002(Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizatra de cris999 – asiacinefil
The Mermaid (2016) – Stephen Chow rescrie istoria box-office-ului chinezesc cu o poveste fascinantã
Numele lui Stephen Chow, poate cel mai cunoscut regizor din Hong Kong al momentului, e echivalent cu succesul. Fara a realiza filme cu subiecte neaparat extraordinare, stilul sau aparte comico-parodic amestecat cu fantezie nu l-a tradat niciodata. “Shaolin Soccer” din 2001 i-a adus celebritatea ca regizor (dupa 2 decenii in care a fost actor), dar si primele castiguri consistente din cariera, la o investitie de 10 milioane de dolari filmul obtinand incasari de aproape 43 de milioane de dolari. A urmat “Kung Fu Hustle”, mai elaborate, mai exploziv. Cu o investitie dubla, de 20 de milioane de dolari, filmul a obtinut castiguri de 102 milioane dolari. Urmatoarea lovitura a venit 4 ani mai tarziu, in 2008, cu CJ7. Cu o tema mai putin atractiva decat anterioarele doua succese, si cu o investitie de 20 e milioane, filmul a castigat 47 de milioane de dolari si a ajuns celebru in intreaga lume. In 2013, “Journey to the West: Conquering the Demons” obtinea nu mai putin de 215 milioane dolari incasari, un veritabil record pentru un film de Stephen Chow (foto). Toate aceste filme nu doar au fost regizate de Chow, scenariul lor fiind scrise tot de el, acesta si producandu-si succesele, multipremiate si nominalizate la diverse festivaluri asiatice si internationale. In acest an, insa, Stphen Chow a depasit orice limite si asteptari cu “The Mermaid”. Cu o investitie uriasa pentru un film chinezesc, de 60 de milioane de dolari, a reusit sa scrie istorie, “The Mermaid” devenind filmul chinezesc cu cele mai mari incaari din istoria box-office-ului chinezesc: 551 milioane dolari ! A depasit “Monster Hunt” (385 milioane dolari incasari) si “Mojin: The Lost Legend” (cu 278 de milioane de dolari), dar si filme de succes americane precum “Furious 7”, “Transformers: Age of Extinction” sau “Zootopia”, toate cu peste 200 milioane dolari incasari. Daca aruncam o privire peste aceste filme, constatam un apetit crescut al publicului chinez spre fantezii de orice natura, fie ele romantice, de aventuri sau de epoca, inspirate din benzi desenate sau romane fanteziste. Lansat in cinematografele chineze de Anul Nou Lunar, pe 8 februarie, “The Mermaid” a doborat mai multe recorduri la box-office pana sa ajunga cel mai bine vandut film chinezesc din toate timpurile. Performanta e cu atat mai remarcabila cu cat distributia nu are nici un nume greu in componenta. In rolul principal masculin il vedem pe Deng Chao, cunoscut in special din trilogia “The Four”, unde interpreta personajul “Sange Rece”, in timp ce debutanta Lin Yun, la 20 de ani, interpreteaza rolul Sirenei (ce debut pentru cariera ei !). Triunghiul e completat de cunoscuta Kitty Zhang (The Honey Enemy), ce a fost casatorita timp de 4 ani cu regizorul Wang Quan’an. Prietenul si colaboratorul lui Stephen Chow de la mult asteptatul “Journey to the West: Conquering the Demons 2” (ce va fi lansat anul viitor), Tsui Hark (el va regiza sequelul, in timp ce Stephen Chow il va produce), are o scurta aparitie in “The Mermaid”, in rolul unchiului personajului seducator al lui Kitty Zhang.
Intr-o lume a viitorului mai mult sau mai putin indepartat, poluarea si distrugerea faunei marine sunt realitati cotidiene ale caror consecinte incep sa afecteze planeta. Lipsit de orice scupule cand vine vorba de a face bani, tanarul magnat Liu Xuan (Deng Chao), un playboy de bani gata ce-si traieste viata permitandu-si orice aroganta, cumpara cu un pret exorbitant o insula in Golful Verde, un paradis terestru pe care vrea sa-l remodeleze. Ca o veritabila lipitoare, Ruo-lan (Kitty Zhang), nepoata la fel de lipsita de scupule a unui afacerist potent, se insinueaza in proiectele lui Liu, incercand sa-l seduca si sa-i intre sub piele. Redezvoltarea zonei presupune alungarea delfinilor cu ajutorul unui sonar special creat, care ucide orice vietate marina aflata in raza lui de acoperire. Desigur, in fata perspectivei unor castiguri de milioane de dolari, protejarea naturii si a speciilor marine e doar o vorbarie de fatada. Ce nu stie nimeni e ca in pana mai ieri linistitul Golf Verde traiesc “oamenii marii”, o colonie de sirene si o caracatita, a caror viata e afectata de sonaraul lui Liu. Multe sirene se imbolnavesc si mor, iar colonia ramane practic captiva in Golf, orice tentativa de iesire in largul oceanului echivaland cu moartea. In fata acestei situatii, “oamenii marii” trimit o sirena, pe Shan (Lin Yun), deghizata in fiinta umana, care e antrenata sa-l seduca la randul ei pe Liu si mai apoi sa-l ucida, pentru a pune capat terorii.
Filmarile au durat 4 luni, de la sfarsitul lui 2014 pana in februarie 2015, deci practic debutanta Lin Yun avea la data filmarilor 18 ani, nascuta fiind pe 16 aprilie 1996. Aceasta a fost selectata pentru rolul sirenei in urma unei preselectii speciale tinute la Shenzhen doar pentru acest rol, la care au participat 120.000 de aspirante. Fara experienta in actorie, aceasta are o interpretare fermecatoare, succesul filmului deschizandu-i o cariera stralucita in fata. Show Luo, in rolul Caracatitei, era in vizor pentru rolul principal masculin, insa in cele din urma Stephen Chow l-a ales pe Deng Chao datorita uriasei popularitati de care se bucura in China si talentului pentru roluri comice.
Sursa de inspiratie a filmului e clasicul basm al lui Andersen, “Micuta Sirena”, in care o sirena se indragosteste de o fiinta umana, insa Chow (un mare iubitor al basmelor) a dorit – si a reusit – sa dea o interpretare moderna basmului, existand in opinia lui un urias potential de dezvoltare a firului epic. Plasarea povestii pe un fundal cu tenta ecologica s-a dovedit inspirata si de actualitate. De mic, Chow a fost fascinat de mare, traind intr-o asezare de la malul marii, si intrebandu-se ce se poate ascunde in adancul marii a fost cucerit de povestea sirenei. Scenariul a inceput sa-l scrie cu 5 ani in urma, insa abia in prezent a reusit sa-l transpuna pe ecran. Filmarile s-au realizat in mare secret si se spune ca majoritatea scenelor importante au fost filmate si de 50 de ori pana sa iasa asa cum si-a dorit regizorul (nu intamplator cei doi protagonisti au fost la un moment dat nevoiti sa manance… 150 de pui prajiti pentru o scena in care cei doi dupa ce mananca pui, au un numar muzical de interpretat). Promovarea filmului a presupus o mobilizare de exceptie. 9 companii au investit in productie, iar 4 au colaborat pe partea de promovare si distributie a filmului. Insusi Stephen Chow a pornit intr-un tur al celor mai mari 20 de orase ale Chinei pentru a promova “The Mermaid”, participand inclusiv la intalniri cu fanii. Stehpen Chow s-a implicat pana si la coloana sonora a filmului, el insusi compunand si scriind versurile melodiei principale “Invincible”, interpretata chiar de protagonistul Deng Chao. Raymond Wong a compus muzica instrumentala de fundal, cu acesta colaborand si la anterioarele sale succese.
Daca e sa vorbim strict despre film, trebuie sa remarcam ca Stephen Chow stie perfect cum sa performeze, urmand mereu aceleasi reguli de baza care i-au asigurat succesul si in trecut. Ca si anterioarele sale succese, si durata lui “The Mermaid” e limitata la 90-95 de minute, reusind sa concentreze povestea perfect pe aceasta durata de timp. Povestea filmului nu este una care sa te surprinda in vreun fel – clasica poveste a sirenei indragostite de un om -, si nici macar nu are profunzimea altor povesti similare. Efectele speciale se dezlantuie doar in punctul culminant al filmului, catre final, astfel ca ajungi sa te intrebi cum de un film de 90 de minute, fara efectele speciale ale unui “The Monkey King 2”, fara o poveste care sa te surprinda cu ceva, a costat 60 e milioane si, mai ales, a reusit sa obtina incasarile record de peste 500 de milioane de dolari. Ei bine, filmul are ceva aparte care atrage spectatorul. Nu e nici latura romantica, prezentata de altfel aproape ironic, nici efortul pe calculator al echipei coreeano-chinezesti ce a lucrat la efectele vizuale. Ceea ce atrage e cu siguranta decorul – o locatie superba, exotica, o corabie de secol XV reconstruita pe calculator esuata intr-un golf paradisiac; apoi e misterul sirenelor – intotdeauna omul e fascinate de necunoscut si de mituri; nu in ultimul rand, e nota comico-parodica in care e spusa povestea. Exista cateva scene la care razi cu lacrimi, dar si altele in care nu ai cum sa nu sesizezi parodierea unor filme celebre, precum recentul blockbuster coreean “Veteran” sau “Gone with the Bullets”. Umorul absurd dus uneori pana la extrem, combinat cu unele glume “mai lumesti” (insa pe placul oamenilor obisnuiti) au constituit reteta perfecta pentru acest film ce nu iese din tiparele parodiilor tipice lui Stephen Chow. “The Mermaid” nu e un film de actiune, nici de arte martiale, insa buna dispozitie e mereu la ea acasa in compania celor doi protagoniti. Fantezia si misterul completeaza cu succes ceea ce “The Mermaid” are de oferit, un veritabil cocktail de zambete, buna dispozitie si relaxare transmise in stilul inconfundabil al unui mare regizor. Daca nu porniti cu mari asteptari, “The Mermaid” va poate surprinde in mod placut.
Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de uruma si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
Dendera (2011) – o lecţie despre supravieţuire şi curaj cu o semnificaţie aparte
Ce poate fi mai frumos pentru un parinte sa vada ca propriul sau copil ii calca pe urme ? Daca acesta din urma reuseste sa si exceleze, depasindu-si parintele, este deja un lucru extraordinar. In lumea filmului au existat destule cazuri in care mari cineasti au transmis pasiunea lor pentru film urmasilor directi, fie ei fii, fiice sau nepoti, frati sau surori. Putini stiu cine este Daisuke Tengan, regizorul lui “Dendera”, poate si pentru ca numele lui aparent nu ne face conexiunea cu nici un nume celebru din cinematografia japoneza. Ei bine, Tengan (foto) e fiul cel mare al unei legende a filmului japonez, Shohei Imamura. S-a nascut ca Daisuke Imamura, dar a preferat sa-si schimbe numele pentru a-si urma propriul drum in viata fara a fi apasat de presiunea faptului de a avea un tata atat de celebru. Daisuke Tengan nu e doar regizor, acesta fiind si un excelent scenarist, scriind scenariile unor filme regizate de tatal sau (Eel, Dr. Akagi, Warm Water Under a Red Bridge) sau de cunoscutul Takashi Miike (el a scris scenariul inspirat din romanul lui Ryu Murakami, la filmul “Audition”, dar si la “13 Assassins”, ce i-a adus premiul pentru Cel mai bun scenariu la Festivalul de film de la Yokohama). “Dendera” are la baza un roman al unui tanar romancier japonez, Yuya Sato, ce a fost publicat in 2009, pe cand avea 29 de ani. Abia anul trecut, romanul sau a fost tradus si in limba engleza, ecranizarea din 2011 fiind si singura ecranizare de pana acum a unei scrieri a acestuia. Povestea, de o simplitate si profunzime remarcabile, beneficiaza de aportul interpretativ al unor actrite veteran japoneze ce au avut de infruntat conditii dure pe platourile de filmare, intreaga actiune a filmului petrecandu-se pe un munte. Iar cadrele in aer liber nu sunt deloc putine, fiind filmate in perioada de iarna autentica ! La data filmarilor, majoritatea actritelor aveau intre 60 si 70 de ani, decana de varsta fiind actrita Mitsuko Kusabue, interpreta personajului Mei, ce avea pe atunci 78 de ani ! Ruriko Asaoka, interpreta personajului principal in jurul careia e construita povestea, a si castigat cu acest rol premiul pentru Cea mai buna actrita la Festivalul de film de la Osaka (pe aceasta am mai avut ocazia a o vedem in The Professor and His Beloved Equation, in rolul cumnatei profesorului).
Undeva intr-un sat japonez de la poalele muntelui, din secolul XIX, traditia mostenita din stramosi se transmite cu strictete din generatie in generatie. Iar traditia spune ca femeile, odata ce au implinit varsta de 70 de ani, trebuie sa fie duse pe munte si lasate sa moara in singuratate, departe de sat, pentru a nu fi o povara pentru comunitatea care si asa se confrunta cu saracia si lipsa de hrana. In momentul in care Kayu (Ruriko Asaoka) implineste fatidica varsta, isi accepta impacata soarta, se desparte de familie si e carata de un caraus pe munte pana la monumentul ce marcheaza locul despartirii. Lasata in voia sortii, pe muntele inzapezit, aceasta incepe sa se roage ca zeii sa o duca pe Taramul Pur, pana cand epuizata, isi pierde cunostinta. Cand deschide ochii, are impresia ca a ajuns pe Taramul Pur, mai ales ca vede cateva figuri cunoscute de femei din sat care in anii precedenti plecasera si ele spre Ceruri. Doar ca totul este o iluzie, ce se disipa repede in momentul in care ajunge in Dendera, o comunitate ascunsa si aparent misterioasa de femei septuagenare. Aici o revede pe Mei, o batrana alungata din sat in urma cu 30 de ani, ce a fondat pe munte satul Dendera, in care, in timp, au fost primite alte femei ce implinisera 70 de ani si fusesera abandonate de sateni pe munte. Incet, Kayu se vede nevoita sa se adaptaeze unui foarte diferit stil de “viata de dupa moarte”, avand de infruntat vitregia naturii, dar si divergentele din interiorul comunitatii.
In anul 1983, Shohei Imamura, tatal lui Daisuke Tengan, regiza “The Ballad of Narayama”, un film ce castiga 3 premii ale Academiei Japoneze de Film, dar si Palme D’Or. Nu doar realizarea, ci si modul realist in care scenariul inedit a fost pus in scena a impesionat juriul la Cannes. Povestea filmului era de fapt o ecranizare a unui roman scris de Shichiro Fukazawa, ce avea in centrul sau traditia bizara a unui sat japonez, unde odata ce o persoana implinea 70 de ani, aceasta trebuia sa fie dusa intr-o zona muntoasa izolata si sa fie lasata sa moara acolo de foame, o practica cunoscuta sub numele de “ubasute”. “Dendera” se poate spune ca e un fel de continuare a acestei povesti, nu neaparat cu pretentia de sequel. Desi are la baza un alt roman, mai recent, intreaga poveste e construita in jurul acestei traditii “ubasute” (“abandonarea unei femei batrane, “abandonarea unui parinte”), ce nu e una de fictiune ci, din contra, cat se poate de reala. In evul mediu japonez, in special in perioadele de seceta sau foamete, persoanele infirme sau rudele in etate ale unei familii erau carate pe munte si lasate sa moara de foame, sete sau hipotermie (ca un fel de eutanasie) din ratiuni economie, ce tin de supravietuirea restului familiei, hrana cu care trebuia hranita persoana in varsta sau infirma putand constitui uneori limita dintre viata si moarte a celorlalti. In filmul lui Tengan, Dendera ne apare ca o metafora a unei noi vieti. Situat la inaltime, pe celalalt versant al muntelui la poalele caruia se afla satul, el devine un fel de refugiu al tuturor femeilor abandonate impotriva vointei lor de o traditie salbatica, prin excelenta patriarhala. Dendera e un loc ascuns, de care nimeni nu stie, care a reusit sa supravietuiasca 30 de ani in primul rand datorita fricii satenilor de a trece dincolo de momunetul unde sunt abandonate femeile. Mei a fondat asezarea cu 30 de ani in urma, devenind conducatoarea spirituala a comunitatii, oferind tuturor femeilor abandonate sansa de a-si trai restul de viata impotriva vointei barbatilor si a traditiei. Adaptarea in comunitate nu e usoara, mai ales cand ajungi pe munte cu gandul de a pleca spre Ceruri, insa Kayu, cea mai recent venita in comunitate, va trebui sa aleaga intre adaptare sau moartea sigura in conditiile aspre e pe munte. Cea care ii va dicta alegerea nu va fi sufletul, poate inca nepregatit pentru calatoria spirituala spre o alta lume, ci instinctul de supravietuire, dorinta de a trai, chiar si la 70 de ani, impotriva vointei inguste a celor care pana mai ieri erau semenii ei. Dincolo de toate, urmarind “Dendera” si solidaritatea care se creeaza intre femeile abandonate de sateni si unite in fata vitregiei naturii si sortii de o vointa extraordinara de supravietuire, ajungi sa intelegi cel mai bine spiritul de luptator al natiunii japoneze. Indiferent cate obstacole ies in cale, indiferent de cate ori soarta te ingenuncheaza (si e de amintit aici doar exemplul numroaselor cutremure periodice de amploare ce au loc in aceasta tara, care iti dau impresia ca au ingenuncheat o natiune si au redus-o la tacere), Japonia are in ADN ceea ce altor natiuni le lipseste: curajul de a se ridica din genunchi in picioare, de fiecare data. Simti cel mai bine acest lucru urmarind exemplul acestor femei condamnate de o societate care le considera inutile, si care au curajul de a se opune traditiei, de a rezista naturii si oricaror ingradiri, doar pentru a-si trai cu curaj si demnitate ultimii ani de viata. O lectie extraordinara de viata si despre viata si supravietuire, ce spune totul despre forta interioara si mentalitatea unei natiuni pe care toti o credeau definitiv distrusa in 1945, si care astazi e una din ele mai mari puteri economice ale lumii.
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
The Monkey King 2 (2016) – Aaron Kwok şi Gong Li duc cu succes mai departe legenda Regelui Maimuţã
Iata ca a sosit si timpul mult asteptatului sequel-ul al megasuccesului din 2014, “The Monkey King”, ce a obtinut acum 2 ani nu mai putin de 181 de milioane de dolari incasari la box-office. Folosind aceeasi strategie, producatorii au lansat “The Monkey King 2” pe 8 februarie, in prima zi a Anului Nou Lunar chinezesc, perioada de sarbatoare si vacante in China. Tactica a dat pe deplin rezultate: investind cu 22 de milioane de dolari mai putin, “The Monkey King 2” a depasit la incasari productia din 2014, obtinand in China 193,7 milioane de dolari. In regia aceluiasi Cheang Pou-Soi (The Monkey King, SPL2, Motorway, Accident, Shamo), sequel-ul are la baza, bineinteles, acelasi celebru roman de secol XVI, “Journey to the West”, al lui Wu Chneg’en. Filmat in 3D si beneficiind de efecte vizuale si sonore de senzatie, echipa de productie l-a cooptat pe Sammo Hung (la anteriorul film, locul lui Hung i-a revenit lui Donnie Yen) ca regizor al scenelor de actiune, motiv dublu de satisfactie pentru fanii aventurii si actiunii. Dispar din distributie Donnie Yen si Chow Yun-Fat, insa acestia sunt inlocuiti cu succes de alti actori de renume, Aaron Kwok in rolul Regelui Maimuta si Gong Li in rolul principal negativ. Interesant e ca Aaron Kwok a aparut si in “The Monkey King”, intr-un rol negativ, cel al Regelui Demon Taur. Pentru rolul sau, acesta s-a pregatit mai multe luni in artele martiale. Zi de zi, pe durata filmarilor, acesta a stat 9 ore la cabina de machiaj: 6 ore pentru a fi machiat ca Regele Maimuta, si alte 3 dupa filmari pentru a fi demachiat. Pentru rolul interpretat in sequel, Gong Li a primit un onorariu de nu mai putin de 5 milioane de dolari ! Prin aceasta a confirmat faptul ca e una din cele mai bine platite si cotate actrite chineze ale momntului, ocupand locul 3 in topul incasarilor pe anul 2015, dupa Maggi Cheung si diva Zhang Ziyi. Filmarile au fost efectuate in Noua Zeelanda, iar efectele 3D au fost supervizate de echipa din spatele efectelor speciale ale productiilor “The Lord of the Rings” si “The Hobbit”. De altfel, tot ce inseamna machiaje, efecte vizuale, sonore etc au fost supervizate de specialisti in domeniu, unii dintre ei chiar nominalizati la Oscar pentru proiectele anterioare. Lansarea filmului, a carui realizare s-a anuntat inca din perioada rularii in cinematografe a lui “The Monkey King”, nu a fost aleasa intamplator pentru prima zi a Anului Nou Lunar, 2016 fiind totodata si Anul Maimutei…
La 500 de ani distanta dupa ce Regele Maimuta a creat haos in Ceruri, il regasim pe acesta captive intr-o pestera, unde trebuie sa mediteze la faptele sale gresite din trecut. Si totusi, incercand sa scape cu viata urmarit fiind de un tigru urias, un calugar budhist, Xuanzang, isi gaseste refugiu tocmai in pestera captivitatii Regelui Maimuta. Convins de acesta sa-l elibereze daca doreste sa scape de tigru, calugarul cade in capcana si Regele Maimuta se regaseste liber ca pasarea cerului. Libertatea este insa doar o iluzie pentru nebunaticul Rege Maimuta. Calugarul se afla, de fapt, intr-o misiune divina primita prin edictul Zeitei Milosteniei in numele lui Buddha, anume sa porneasca intr-o calatorie legendara spre Apus pentru a aduce de la Templul Tunetului scripturile buddhiste si a le impartasi lumii.Imediat dupa eliberarea Regelui Maimuta, o diadema de aur purtata de calugar in desaga sa se fixeaza pe crestetul Regelui Maimuta, transformandu-l in supusul noului sau stapan, calugarul. Un Cal Dragon, dar si doi demoni simpatici – unul cu chip de porc, ce nu ezita sa se preschimbe cand ii doreste sufletul intr-un playboy afemeiat, si un altul albastrui din cap pana in picioare – se alatura celor doi in calatoria spre Apus, iar aventurile incep odata ce acestia ajuns intr-un tinut misterios terorizat de Spiritul Scheletului Alb…
Daca “The Monkey King” a fost criticat pentru exagerata aplecare asupra laturii spirituale a povestii, de aceasta data realizatorii au tras cu urechea la ce astepta publicul de la acest film si au indreptat toate lipsurile, oferind exact ceea ce un iubitor de fantezie si aventura are nevoie: adrenalina si spectacol. Tocmai datorita acestui motiv, critici de film au fost de parere ca sequelul e in mod evident superior productiei initiale, un lucru foarte rar intalnit in general in cinematografie. In mod cat se poate de firesc, scenaristul a adaptat mai multe capitole din romanul medieval intr-un mod coerent, stiind sa puna in valoare acele elemente ce sporesc misterul, si care in prima parte lipseau cu desavarsire. Poate si plasarea terestra a actiunii, in lumea oamenilor, spre deosebire de prima parte, unde actiunea se desfasoara cu pecadere in Ceruri, a contribuit mult la schimbarea perceptiei spectatorului si l-a atras in salile de cinema. Efectele speciale sunt excelente, la nivelul oricarei productii americane de gen, povestea e structurata pe tiparul clasic al aventurilor unui grup ad-hoc format pe parcursul unei calatorii initiatice, decorurile si mai ales costumele sunt superbe (Regele Maimuta are un machiaj care il face credibil ca infatisare, iar ticurile verbale fac din personaj unul extrem de agreabil), iar jocuri actorilor e unul de calitate ireprosabila (Gong Li in rolul negativ e nu doar malefica, ci si seducatoare prin vorbele mieroase si sarmul sau irezistibil, pe cand pe Aaron Kwok e o adevarata delectare sa-l privesti in rolul plin de energie al justitiarului cu maciuca a carui placere maxima e sa… zboare, nu sa se catere prin copaci sau sa sara dintr-unul in altul). Un sequel foarte reusit, o invitatie la aventura si fantezie ce confirma uriasul progres al cinematografiei chineze, in care se pompeaza sute de milioane de dolari anual, astfel ca nu intamplator in primele 4 luni ale lui 2016 exista deja 4 filme autohtone in primele 10 care la box-office au reusit sa stranga peste 124 de milioane de dolari fiecare.
Traducerea, adaptarea si timingul manual au fost efectuate de gligac2002 (Asia Team Romania) pentru aiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
Gone with the Bullets (2014) – Jiang Wen şi absurdul unui caz real, în al doilea film din „Trilogia Gloanţelor”
“Gone with the Bullets” (2014) e una din cele mai noncomformiste productii chinezesti ale ultimilor ani. La fel cum e insusi regizorul sau, Jiang Wen (va amintiti de anterioarele sale filme, “Let the Bullets Fly” si “The Sun Also Rises” ?). Cea mai noua productie a sa pare a fi o continuare “spirituala” a lui “Let the Bullets Fly”, si si aceasta a fost una extrem de costisitoare. Filmul a costat aproape 49 de milioane de dolari, insa a fost un succes de box-office, castigand aproape dublu, 83 de milioane de dolari. Lansata in China continentala pe 18 decembrie 2014 cu surle si trambite, productia e a doua dintr-o trilogie planuita de Jiang Wen (primul film din trilogie, Let the Bullets Fly, a fost un succes comercial – 140 de milioane de dolari in intreaga lume – si s-a bucurat de aprecierea criticilor de film) plasata in perioada timpurie a Republicii chineze. “Gone with the Bullets” are la baza o poveste reala, a unui caz petrecut la inceputul anilor ’20 in Shanghai, si care a fost extrem de mediatizat la vremea respectiva. Insusi Jiang Wen interpreteaza rolul principal, fiind secondat de 2 actori excelenti ce i-am vazut si in “Let the Bullets Fly”, Ge You si Zhou Yun. Shu Qi se alatura distributiei, fiind ca de obicei fermecatoare in rolul unei castigatoare de concurs de frumusete (stiati ca la cei 40 de ani pe care ii implinste in cateva zile, pe 16 aprilie, vedeta are 6 premii de interpretare si 9 nominalizari pentru rolurile sale ?) Costisitoarea productie a lui Jiang Wen a fost prezenta in competitie la Berlin anul trecut, (editie de care Romania isi aduce aminte cu drag deoarece Radu Jude a castigat Ursul de Argint pentru regia lui “Aferim”), avand parte de 8 nominalizari si 3 premii (acestea din urma obtinute, toate, la Asian Film Awards, pentru costume, design de productie si efecte vizuale).
In Shanghai-ul anilor ’20, Ma Zouri (Jiang Wen) e un playboy renumit pentru intermedierile si sfaturile sale date celor din lumea mondena a vremii. Fara o ocupatie anume, acesta se invarte in cercurile inalte si, avand un trecut inventat, pretinzand ca datorita lui a cazut Imperiul Qing si s-a instaurat Republica, reuseste sa convinga lumea buna de influenta sa si sa obtina astfel venituri considerabile din diverse comisioane. Cand la el vine Wu-Sapte, fiul puternicului lord razboinic Wu, care ii propune o afacere grandioasa de spalare de bani, Ma Zouri gaseste imediat si calea cea mai potrivita pentru asta: organizarea unui concurs international de miss sub numele „Escorta Natiunii”. Altfel spus o competitie de frumusete intre prostituate din intreaga lume, pe care el insusi o produce. Castigatoarea, o fosta miss a aceleiasi competitii pe cand aceasta era doar una locala, Wanyan (Shu Qi), il cunoaste din copilarie pe Ma si isi doreste ca acesta sa o ceara in casatorie. Insa Ma fiind un playboy prin excelenta, nu doreste sa-si asume responsabilitati si sa renunte la stilul sau de viata. Intr-una din seri, dupa ce consuma opiu, Ma si Wanyan pornesc intr-o plimbare in viteza cu masina prin Shanghai, iar dimineata, cand se trezeste, Ma o gaseste pe un canp pe Wanyaun, langa el, fara suflare. E momentul in care Ma devine un fugar, vanat de toata lumea, pana si de prietenii de mai ieri, pentru crima…
“Gone with the Bullets” nu este un film obisnuit, cu o structura clasica, neincadrandu-se in tipicul filmelor chinezesti de gen. Asadar, aviz amatorilor. Filmul lui Jiang Wen e o satira de epoca a carei logica e destul de dificila, ce poate crea probleme de acomodare publicului obisnuit cu povestile clasice. Satira merge atat de departe incat in unele momente ai impresia ca Jiang Wen, regizor, scenarist si protagonist, are ceva din geniul lui Fellini, sau din talentul unui Kubrick sau Orson Welles. Si nu inceteaza sa ne uimeasca prin apetitul sau pentru surprize, pe care ni le ofera cu fiecare film nou al sau. Si acest film, ca si cele anterioare, e structurat dupa modelul unei piese de teatru in trei acte, ce-ar putea fi simbolic numite: competitia de frumusete, Ma Zouri fugar si “Crima si Pedeapsa”. Totul are la baza un caz real: in vara lui 1920, Shanghai-ul a fost scandalizat de o crima monstruoasa. Peste tot, in cafenele, ceainarii sau cluburi, crima si procesul ce a urmat au fost subiectul zilei. Toata aceasta se datorau a doua motive: victima era o prostituata din high-life, foarte cunoscuta in Shanghai, iar ucigasul s-a dovedit a fi un manager din clasa de mijloc ce lucra pentru o respectata firma straina, un playboy prin excelenta. Victima, Wang Lianying, fusese aleasa in 1917 cea mai frumoasa curtezana din Shanghai, ce nu era o onoare de care oricine se putea bucura pe atunci. Se spune ca aceasta avea un temperament volatil, si ca ar fi rupt imediat orice relatie cu oricine ar fi ofensat-o sau i-ar fi displacut.Yan Ruisheng, barbatul care a planuit crima, isi pierduse recent slujba la o firma straina. Presa vremii il descrie ca pe un absolvent de universitate de 26 de ani, de peste 1,80 m inaltime, vorbitor fluent de engleza si franceza, ce a fost vazut frecventand viata de noapte a Shanghai-ului alaturi de Wang, si ea indragostita de acest stil de viata. Desigur, acest mod e viata nu putea dura decat atat cat durau si banii. Cand sursa de venituri pentru Yan a disparut, Wang s-a orientat spre altcineva. Cu toate ca-si pierduse locul de munca, Yan a continuat o vreme acest stil de viata, petrecand in continuare ca si cum ar fi fost fiul playboy al unei familii instarite, incercand sa-si recupereze starea la cazinouri. Cum era previzibil, a ajuns dator vandut la camatari, ce incepeau sa-l preseze. Ca o ultima solutie s-a intors la Wang, cerandu-i bani pentru a-si plati datoriile, aceasta refuzandu-l. Ura a ineput sa ii intunece mintea, punand la cale un plan de ucidere a fostei sale partenere de distractii, pentru bani. A facut rost de o masina de lux de la un vechi coleg de scoala, iar de la un alt prieten a imprumutat niste bani. In ziua crimei s-a imbracat luxos, a urcat in masina si s-a dus direct la Wang, spunandu-i ca a gasit o sursa de bani si ca vrea sa reia legatura cu ea, propunandu-i o calatorie in afara Shanghai-ului pentru a admira stelele in noaptea de vara. Wang si-a pus cele mai pretioase bijuterii si a acceptat plimbarea. Pe drum, chipurile, cei doi intalnesc doi prieteni de-ai lui Yan, complici dinainte stabiliti, ce sunt chemati si ei la plimbare, acceptand, desigur. La locul faptei, cei doi complici au adormit-o cu cloroform pe victima, apoi in absenta lui Yan, ce a dus un taran ivit pe neasteptate pe acolo la o plimbare cu masina, au strangulat-o si i-au furat bijuteriile. Revenit la fata locului, Yan si complicii au luat cadavrul cu gandul de a scapa de el in alta parte. Impartind prada pe drum, acest lucru a distras atentia lui Yan, ce a lovit un copac, avariind aripa masinii. A doua zi dimineata, proprietarul masinii a cerut explicatii pentru avarierea acesteia, iar Yan a realizat ca sunt prea multe dovezi ce-l incrimineaza, asa ca a fugit din Shanghai. La scurt timp, a fost descoperit cadavrul lui Wang, s-a emis mandat national de arestare a lui Yan si poza i-a fost publicata in toate ziarele. Dupa ce a ratacit o vreme panicat, a fost zarit de un politist intr-o gara nu departe de locul crimei si a fost arestat. Au fost gasiti si complicii, au fost toti judecati si conamnati la executare prin impuscare.
Toata aceasta poveste de viata privata a fost ecranizata la vremea respectiva in ceea ce a ramas cunoscuta ca fiind prima docu-drama chineza din istorie, “Yan Ruisheng”, in 1921. Timp de 6 luni, inaintea realizarii acestui film, a fost jucata o piesa de teatru pe aceasta tema, extrem de populara. Speculand un posibil castig financiar, mai multi antreprenori au investit in realizarea unui film. Acestia nu au apelat la scenariul piesei de teatru, ci au angajat un scenarist de profesie, ce a imbunatatit scenariul, iar pe alocuri chiar l-a rescris. Paradoxul e ca unii din antreprenori erau prieteni apropiati de-ai criminalului Yan, ce-au contribuit cu pretioase informatii despre cum era in realitate. Insusi interpretul lui Yan in acest film ce a scris istorie a fost un prieten de-al sau ce semana cu el.
Revenind la filmul lui Jiang, trebuie spus ca acesta a ales sa-l interpreteze personal pe Ma Zouri (numele de scena al adevaratului Yan), ceea ce e o deosebire de cazul real. Astfel, Ma Zouri e vioara intai pe toata durata filmului, scenariul fiind adaptat la aceasta situatie. “Cred ca acest lucru face povestea mai Shakespeareiana”, a spus Jiang. “Filmul este despre cum o persoana poate da fata cu publicul, societatea sau cu oamenii ce ii sunt ostili. Cum reactioneaza o persoana cand se confrunta cu un asemenea criticism ?” Tot de criticism a avut parte filmul lui Jiang si din partea autoritatilor chineze. Seara premierei de gala a trebuit anulata, in China, in momentul in care comisia de cenzura a cerut aproape 40 de modificari pe motiv de “materiale sensibile”, majoritatea cuprinse in dialoguri. Astfel se explica de ce in unele parti filmul e creditat ca avand o durata de 2 ore si 20 de minute, pe cand varianta lansata pe dvd are doar o ora si 59 de minute. “ Habar nu am ce au vazut cenzorii. Nu cred ca e nimic sensibil. Dar dupa aceste modificari, pot spune ca nimeni nu mai poate intelege filmul”, a spus revoltat Jiang. Unii critici si o parte a publicului au fost nemultumiti de “Gone with the Bullets”, poate si din aceasta cauza, insa adevarul e ca stilul lui Jiang Wen e unul noncomformist, vizionar, de aceasta data autodepasindu-se si intrecand orice asteptari. Plina de opulenta si creativitate, productia ne ofera sub aspect vizual un deliciu cinematografic, iar replicile ce curg nonstop intr-o directie aparent necunoscuta, extravagantele, coloana sonora extraordinara, costumele fanteziste, decorurile stralucitoare si uneori exagerate pentru a transmite sub forma de metafora anumite trairi (Luna ce se rostogoleste pe pamant ca o minge ne aminteste evident de “La voce della Luna” a lui Fellini), toate sunt doar o parte din ingredientele unui film cu o realizare de exceptie. Divagatiile si naturaletea in exprimare a personajelor, jocurile de cuvinte, scenariul plin de fantezie, toate ne invita la un spectacol cinematografic cum rar mai vedem in zilele noastre. Daca pentru unii, cu un simt al umorului ce se manifsta cu pecadere la glumele usoare din comedii romantice, “Gone with the Bullets” li se poate parea greu de digerat, cu siguranta cei ce adora satira, umorul negru si fin chinezesc, hilarul ce se ascunde in spatele unor imagini si interpretari, vor sti sa aprecieze aceasta grandioasa realizare spusa pe un ton absurd, ce nu tine la conventiile narative sau de constrangerile unui scenariu rigid ale unuia dintre cei mai apreciati regizori chinezi ai momentului. Atipic, “Gone with the Bullets” e o adevarata provocare pentru iubitorii de film asiatic. Sa gustam din aceasta delicatesa !
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan si gligac2002(Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
Love Clinic (2015) – Oh Ji-ho şi Gang Ye-won, extremele care se atrag
Intr-un secol XXI al vitezei, graba cu care sentimentele sunt marturisite si relatiile care se leaga si mai ales se dezleaga intr-un ritm ce ar face invidiosi oamenii secolelor trecute, transforma omul contemporan intr-un robot, ce executa aproape mecanic impulsurile interioare. Asa se face ca intr-o societate inca destul de conservatoare precum cea coreana, intalnirile pe nevazute au ajuns principala modalitate a tinerilor, sau, de ce nu, a celor trecuti de prima tinerete, de a interactiona direct in scopul intemeierii unei relatii de durata. Asta, desigur, daca nu ai “sansa” de a fi fiu sau fiica de chaebol si sa ai trecutul, prezentul si viitorul trasat cu creionul de mai marele conglomeratului. Intalnirile pe nevazute sunt si calea prin care eroii celui mai nou film al regizorului coreean Kim Arron, “Love Clinic”, incearca sa-si gaseasca un drum spre fericirea personala, in ciuda faptului ca amandoi, atat el, cat si ea, sunt trecuti binisor de 30 de ani. Uneori, iubirea vine mai tarziu si, ca de obicei, cade ca un traznet, atunci cand te astepti mai putin. Cei ce dau viata celor doi protagonisti sunt indragitii Oh Ji-ho (The Grand Heist, The Queen of Office, The Slave Hunters, Couple of Trouble) si Gang Ye-won (My Ordinary Love Story, El Condor Pasa, The Huntresses), ce formeaza un cuplu genial de doua extreme ce se chinuie reciproc, la propriu, pentru a descoperi, in final, ca se atrag in mod iremediabil. Chiar daca povestea pare un deja-vu, particularitatile ei si mai ales sarmul celor doi actori, ce ajung in cele mai hilare situatii posibile, transforma filmul intr-o adevarata provocare pentru iubitorii comediilor.
Dr. Gil Shin-seol (Gang Ye-won) e o raritate in domeniul in care activeaza, fiind una din putinele femei urolog din Coreea. Fiica a unui urolog renumit stabilit in Statele Unite, ea alege sa-si deschida o clinica de urologie inchiriind un apartament si pornind pe cont propriu la drum. Fara a avea prea mult succes in coditiile in care barbatii care afla ca urmeaza sa fie consultati de o femeie de cele mai multe ori dispar de la cabinet inainte sa inceapa consultatia, dr. Gil are si ghinion in dragoste, fiind in continuare in cautarea lui Fat Frumos pe la intalniri pe nevazute, desi a trecut binisor de 30 de ani. Si mai are un defect: uraste mancarea picanta. Intr-o frumoasa zi de weekend, incercand sa se odihneasca, e trezita de sunete sacaitoare in perete. Mergand la paznicul imobilului, afla ca zgomotele provin de la noul locatar de la apartamentul 701, pe care are ocazia de a-l intalni chiar fata in fata, iesind scantei. Mai tarziu, constata ca Wang (Oh Ji-ho), noul au vecin-dusman, e de fapt si vecin de etaj cu ea… la clinica. Langa cabinetul ei de urologie acesta tocmai si-a deschis cabinet de obstetrica si ginecologie ! Ce urmeaza e un razboi continuu, in care cei doi ajung sa se inteleaga ca soarecele si pisica, doar pentru a constata, in final, ca in ciuda atator lucruri care ii despart, au si cateva lucruri ce ii apropie…
Filmul a facut multa valva la data premierei, unii grabindu-se sa-l califice drept o comedie “fierbinte” in stilul clasicelor “Sex is Zero”. In realitate, totul nu a fost decat marketing, inclusiv un poster destul de indecent prin care filmul a fost promovat, in scopul evident de a atrage lumea in salile de cinema. Insa publicul coreean e unul destul de pretentios, numele din distributie neavand puterea de a transforma o comedie ce aminteste de comediile de la inceputul anilor 2000, cu note putin indraznete, intr-un succes de casa. Cu toate acestea, “Love Clinic” ne ofera mult umor de calitate, si asta in conditiile in care trimiterile catre sex sunt absolut justificate datorita profesiei celor doi protagonisti, un obstetrician si un medic urolog femeie. Cei doi sunt ca sarea si piperul, doua extreme ce nu se inghit, dar care atunci cand vine vorba de a condimenta o mancare, au puterea de a-i schimba total gustul. Doctorita Gin Shin-seol e o pata de culoare in peisajul medical local, rar fiind dat sa vezi o femeie urolog. Profesionista dedicata, in plan personal viata ii e complet intoarsa pe dos. Trecuta de 30 de ani, nu are un iubit, insa mai lucreaza la acst capitol, nerefuzand intalnirile aranjate. Mai mult, chiar rezista cu stoicism in domeniu, desi uneori aceste intalniri sunt la un pas sa o coste chiar viata. In viata e zi cu zi e o dura, se irita usor, si cu greu un barbat ar putea-o accepta in preajma sa. Si totusi, are si ea niste aspiratii, marunte, modeste… sa cunoasca un barbat care sa o inteleaga si care sa nu se gandeasca toata ziua la sex, asa cum sunt toti pe care i-a cunoscut. N-a fost sa fie nici cu cel care i-a oferit primul “dulce” si de neuitat sarut, nici cu un coleg de breasla care parea interesat de ea, astfel ca de la atatea sanse ratate numai disperarea se mai putea instala in sufletul ei. Noroc ca soseste la timp un rival pe masura, obstetricianul Wang, despre care se zvoneste ca e unul din cei mai renumiti in domeniul sau: are venituri fabuloase anual, e in topul celor mai bun medici cand vine vorba de domeniul in care activeaza, si arata si nesperat de bine: inalt, aratos, ochi cuceritori. Si, lucrul cel mai important, e si singur ! Se zvoneste ca se distreaza doar cu femeile, dupa care le paraseste pentru altele. Dar asta nu ii strica reputatia, in jurul cabinetului sau roind zilnici zeci de femei de toate varstele. Intre cei doi colegi de clinica si de bloc se naste un veritabil razboi, dupa o serie de intamplari nefericite, multe accidentale, si incet, secretele amandurora sunt aflate de rival si folosite fara scrupule in conflict. De chimia celor doi, de jocul excelent al actritei Gang Ye-won, de scenele de umor ravasitoare (multe cu aluzii) profita doar spectatorul, care la final va iesi complet deconectat, de la vizionare. O comedie savuroasa, cladita pe un fundal destul de “fierbinte” pe care insa realizatorii il exploateaza perfect, transformandu-l intr-o productie decenta si amuzanta la care se poate rade cu lacrimi in unele momente. Cum comediile sunt atat de rare in peisajul cinematografic coreean, “Love Clinic” nu trebuie ocolit de iubitorii genului, ce nu vor fi dezamagiti, subiectul fiind tratat cu maxima decenta.
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in pemiera in Romania de uruma si gligac2002(Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
Little Big Master (2015) – povestea realã a unei educatoare unice, în hitul anului 2015 în Hong Kong !
“Little Big Master” e una din cele mai mari surprize de la box-office din Hong Kong din toate timpurile. Anul trecut, a fost filmul autohton cu cele mai mari incasari din Hong Kong, obtinand 46,6 milioane $HK (aproximativ 6 milioane de dolari). Aceste incasari au plasat filmul pe locul 10 din box-office-ul anual, primele 9 pozitii fiind dominate de productii americane, intre ele strecurandu-se si o productie realizata in China continentala, “Ip Man 3” (cu 7,8 milioane dolari incasari). Pentru publicul autohton, bombardat cu productii de peste ocean si cu filme produse in China continentala, “Little Big Master”, o oda umila dedicata eroilor obisnuiti, nu supereroilor de fictiune desprinsi din benzile desenate americane, e o adevarata gura de oxigen. Impunerea acestei drame realiste contemporane cu accente melodramatice la box-office e cu atat mai surprinzatoare cu cat specificul filmelor realizate in Hong Kong e cu totul altul, industria de film locala fiind una ce exporta in special productii de actiune, violente si comerciale, de decenii intregi. Filmul nu a trecut neobservat de cricticii de film si de organizatorii Hong Kong Film Awards, avand parte de nu mai putin de 7 nominalizari. Cantareata si actrita Miriam Yeung, ajunsa la 42 de ani, interpreteaza rolul principal al unei educatoare ce lupta cu constrangerile sistemului de invatamant si cu mentalitatea oamenilor pentru a-si implini visul, in timp ce starul Louis Koo interpreteaza rolul sotului acesteia (o prezenta mai mult de decor, probabil menita a atrage publicul feminin, personajul sau fiind mai mult un observator de la distanta, tacut). E surprinzator cum de acesta a acceptat sa apara intr-un astfel de rol de cap al familiei intr-o drama, tinand cont ca e actorul cel mai bine platit din industria de film din Hong Kong, avand anual venituri de pste 30 de milioane de dolari (spre exemplu, anul trecut acesta a castigat nu mai putin de 51 de milioane de dolari din rolurile interpretate in filme !)
Lui Wai-hung (Miriam Yeung) e o educatoare la o gradinita de elita, fiind si directoarea institutiei. Sotul ei, Dong (Louis Koo), lucreaza la un muzeu ca designer. Amandoi, insa, se ciocnesc de piedicile puse e sistem. Din lipsa de fonduri, proiectul lui Dong de a realiza o ghilotina la dimensiuni reale pentru expozitia dedicata Revolutiei Franceze e respins, fiind preferat un proiect mai putin costisitor realizat in format 3D, modern. In aceeasi zi, cand intamplator se implinesc 10 ani de cand sunt impreuna, Wai-hung demisioneaza din functia de directoare a gradinitei de elita, in urma unor divergente de opinii avute cu parintii unui copil. Asa ca cei doi incep sa-si faca planurile pentru de mult planificata calatorie in jurul lumii. Singurul obstacol mai sunt cele 4 luni de zile cat Dong mai are contract cu muzeul. Intr-una din zile, Wai-hung vede la televizor un reportaj care o impresioneaza, despre o gradinita din mediul rural care e la un pas sa se inchida dupa ce cea mai mare parte a elevilor si educatorilor o parasesc. Ramasa cu doar 5 elevi ai caror parinti nu au posibilitati materiale, gradinita angajeaza o persoana care sa fie si director, si femeie de servici, si educatoare pentru cei 5 elevi ramasi, pe un salariu de nimic, de doar 4.500 $HK lunar (580 $). Pentru a umple cele 4 luni ce le are la dispozitie si mai ales pentru a fi din nou in preajma copiilor, Wai-hung accepta sa devina directoarea gradinitei in cele mai crunte momente ale existentei sale de peste 60 de ani.
Filmul regizat de Adrian Kwan, un cunoscut cineast din Hong Kong ce a facut cam de toate in industrie (actor, regizor, scenarist, asistehnt de regie, montaj, chiar s-a ocupat si cu distribuirea actorilor untr-un film) si produs de nume grele precum Benny Chan sau Stanley Tong, este inspirat din fapte reale. Povestea a iesit la iveala la ineputul lui 2009, iar cu cateva luni inaintea premierei filmului, reporterii au fost interesati sa afle despre cazul real ce a stat la baza acestei emotionante productii. La inceputul lui 2009, sortii au fost impotriva gradinitei Yuen Kong, ce a devenit un loc aproape cazut in paragina, cu peretii scorojiti si cu echipamente de baza – inclusiv copiator si telefon – defecte. Mai mult, ultima educatoare de aici tocmai isi daduse demisia. Doar 5 elevi au mai ramas la gradinita, inchiderea ei parand inevitabila. Astazi, gradinita are 64 de copii inscrisi, ce invata in clase pline de culori vii si se joaca intr-o curte incojurata de pomi fructiferi. Toata aceasta transformare radicala se datoreaza unei singure persoane, Lilian Lui Lai-hung, ce a salvat gradinita de la inchidere si a transformat-o intr-un loc vibrant, plin de viata, ce e astazi. Fosta directoare a unei gradinite de elita, Lui s-a retras mai devreme pentru a ava timp a faca un tur in jurul lumii impreuna cu sotul ei. Dar cand a vazut reportajul e la tv, a contactat supervizorul gradinitei pentru a-si ofri ajutorul. A inceput sa predea lectii celor 5 elevi in aprilie 2009 pentru un salar de doar 4.500 $HK pe luna, considerat cel mai mic din istorie din sistemul de invatamant din Hong Kong (atat oferea statul ca subventie pentru acest gen e institutie in acel moment). “Initial planuiam sa predau pana in vara”, a spus Lui, care pe atunci avea 49 e ani. “Odata ce incepea noul an scolar, cei 5 copii s-ar fi putut transfera la o alta gradinita sau puteau trece la scoala primara. Nu voiam sa fie privati de un loc de studiu pentru cateva luni inaintea vacantei de vara.” Incurajata de supervizorul institutiei, Lui a acceptat sa continue sa predea si in noul an scolar, incepand o campanie pentru recrutarea de noi elevi. Astfel, planurile de calatorie au fost lasate de o parte. “Cand i-am spus sotului meu espre acest plan, la masa, a fost atat e socat incat era sa se inece cu orezul. Era ingrijorat ca ma voi plictisi acolo, une nu erau alti educatori:, a spus aceasta. “Trebuia sa fiu directoare, educatoare, femeie de servici, functionara si asa mai departe. Dar mi-a sustinut decizia.” In primul an, Lui a primit bani putini, si deseori contribuia cu banii ei la activitati de renovare. Sotul ei a devenit voluntar dupa ce si-a incheiat contractul ca designer la Muzeul de Istorie, ajutand-o la repararea echipamentelor si computerelor de la gradinita. In primele luni, cei doi au dus o existenta cu multe constrangeri, traind din pensia lui de 10.000 $HK pe luna. Dupa ce cazul a fost mediatizat, in ultimii 5 ani multi binevoitori au ajutat gradinita sa depaseasca momentele dificile. O firma a furnizat uniforme scolare cu un discount urias elevilor, un operator de transport s-a oferit sa transporte copiii gratis, un parinte electrician a inlocuit impreuna cu sotia lui intreaga retea electrica a gradinitei. “Stiu ca sunt multi oameni binevoitori in Hong Kong. In unele zile, cand cursele cu autobuzul nu sunt disponibile, am dus cu masina mea elevii acasa, luandu-I in grupuri mici si facand mai multe curse”, a spus Lui.
Adevarata Lui (stanga) si Miriam Yeng, ce a interpretat-o in filmAdevarata Lui (stanga) si Miriam Yeung, ce a interpretat-o in film
Filmul lui Adrian Kwan a fost construit in jurul relatiei educatoarei Lui cu cele 5 eleve ale sale. “In principal se focalizeaza pe primul an de cand a venit la aceasta gradinita”, a spus regizorul. Un alt fir al povestii e relatia educatoarei cu sotul ei, surprinsa de la socul initial e cand a aflat de decizia sotiei sale, pana la momentul in care, treptat, acesta ajunge sa o sustina si sa se implice total. Dar poate cel mai emotionant element al povestii e legatura emotionala speciala care se leaga intre educatoare si elevele ei. Acesta e si puntul forte al povestii, care de altfel e una simpla, la prima vedere, dar care ascunde multe surprize placute. “Acum, cele 5 eleve sunt in scoala primara. Inca pastram legatura. In timp ce acum avem putini elevi provenind din familii din clasa de mijloc, ce admira filosofia noastra de educatie, majoritatea elevilor provin in familii fara mari posibilitati. Ei nu au parte de multe oportunitatica si copii. Cand lucram la gradinita internationala, copiii aveau multe experiente de calatorie, vorbind de calatorii facute in Japonia sau Bolivia. Insa cei mai multi copii ce frecventeaza Yuen Kong nu s-au aventurat niciodata in afara prefecture lo:, a spus Lui. Ce a afectat-o cel mai mult pe Lui a fost, insa, faptul ca familiile unora dintre elevii ei s-au destramat sub ochii ei. Un tata alcoolic din cauza careia fiica ei venea tot mai speriata la gradinita, violenta domestica, o mama dependenta de droguri, un tata ce moare de epuizare muncind pe un santier, toate sunt cazuri ce afecteaza psihicul celor mici, iar unele din ele sunt incluse de regizor in povestea de ansamblu, sporind realismul ei. Toata munca de documentare a regizorului s-a cladit in umbra adevaratei educatoare Lui, vizitand-o de mai multe ori pentru a vedea cum isi tine lectiile si vizitand familiile elevilor.
Cu o documentare solida si cu o poveste ce a impesionat publicul, “Little Big Master” nu avea cum sa treaca neobservat. Relevand discrepanta din sistemul educational din Hong Kong, unde institutiile de invatamant de elita infloresc si asigura o educatie aleasa copiilor provenind din clasele de mijloc si superioare, in timp ce copiii provenind din familii defavorizate deseori sunt periferizati de sistem, filmul subliniaza inegalitatea sociala si de sanse intr-unul din cele mai emotionante moduri cu putinta. Abordand o tematica universal valabila (poate ca acel salariu de 580 $ pe luna care in Hong Kong pare de mizerie, in Romania sau in tarile subdezvoltate e un salariu de lux), “Little Big Master” ne ofera o lectie de viata unica, de actualitate, cu putere mobilizatoare. Un film de nota 10 ce-si merita din plin aprecierile si castigurile.
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002(Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
The Piper (2015) – Ryoo Seung-ryong în reinterpretarea coreeanã a „Flautistului din Hamelin”
“The Piper” (2015), filmul de debut al regizorului Kim Gwang-tae, e un amestec reusit intre un “Village” al lui M. Night Shyamalan si una din cele mai violente si lipsite de compromisuri productii pe tema razbunarii din cinematografia coreeana, “Bedevilled”. Filmul are la baza scenariul lui Kim Dong-woo, ce a si produs filmul, acesta fiind cunoscut pentru scenariile lui “Eye foe an Eye” si mai ales “71 Into the Fire”. Ca si in “71 Into the Fire”, fundalul povestii e Razboiul Coreean, mai precis anii de dupa semnarea armistitiului, insa fundalul e doar un pretext pentru a spori misterul. In realitate, toata actiunea se petrece intr-un sat de munte, unde timpul pare a fi stat in loc, razboiul si ororile sale ajungand la spectator doar prin vorbele personajelor, prin impactul acestuia asupra vietii lor. “The Piper” are, de fapt, la baza, un celebru basm al Fratilor Grimm, “Flautistul din Hamelin”, despre tragedia unui orasel din evul mediu de secol XIII, a carui tema e preluata de scenarist si plasata in Coreea postbelica. Filmul, cu un buget de doar 4 milioane de dolari, a reusit sa-si recupereze investitia la box-office, obtinand 5,5 milioane dolari, si a avut parte de 8 nominalizari. Vedetra filmului este, indiscutabil, starul Ryoo Seung-ryong, premiat in trecut pentru rolurile din “Miracle in Cell No.7”, “All About My Wife” si “Masquerade”. De remarcat interpretarea actorului veteran Lee Sung-min, in rolul principal negativ, dar si prezenta in distributie a actritei Chun Woo-hee si a lui Lee Joon, fost membru MBLAQ, care de cativa ani s-a dedicat serios carierei de actor si are mult potential, rolul negativ din acest film fiind cea mai clara dovada.
La scurta vreme de la semnarea armistitiului ce pune capat ostilitatilor din Razboiul Coreean, Woo-ryung (Ryoo Seung-ryong) si fiul sau, Young-nam, pornesc spre Seul. Young-nam e orfan de mama, ce a pierit in razboi din cauza neputintei tatalui sau, schilod de un picior, iar acum se indreapta cu tatal sau spre Seul pentru a i se vindeca boala de plamani de care sufera. Toata speranta lor sta intr-un biletel cu o adresa din Seul scrisa in limba engleza de un yankeu, care chipurile i-ar fi scris ca daca soseste intr-o luna la Seul, ii poate salva viata baiatului. Woo-ryung isi intretine fiul cantand la fluier sau ajutand diversi vraci, de la care a furat meserie. Cum starea baiatului pare a se agrava, tatal decide sa se opreasca o zi, doua, in primul sat care le iese in cale. Pe drum, cei doi aleg sa mearga pe o poteca de munte, care ii conduce spre un sat. Satenii par pasnici, prietenosi, chiar daca tacerea si privirile lor intrebatoare sunt primele care ii intampina. In scurt timp, Seful satului le arata ospitalitate si accepta sa-i gazduiasca peste noapte. Ce nu stiu cei doi e ca satul ascunde un secret teribil. Chiar daca lucrurile par a se indrepta odata cu sosirea cantaretului din fluier, in scurt timp secretele incep sa iasa la suprafata…
“The Piper” nu mosteneste rigurozitatea stilului lui Shyamalan cand vine vorba de introducerea in atmosfera a spectatorului. Asemeni unui film cu un buget redus, scenariul intra repede in subiect, fara a face decat cateva scurte trimiteri la situatia celor doi drumeti, tata si fiu, aflati in drum spre capitala cu mari sperante, intr-o Coree ravasita de razboi dar a caror urme nu par a se vedea. Poate si pentru ca intreaga actiune se petrece in natura, iar mai apoi se muta intr-un sat de munte rupt de lume, in care satenii doar traiesc spaima razboiului, a invaziei comuniste, fara a fi participat in vreun fel activ la acesta. Lipsa de experienta a regizorului se vede si din redarea cliseului primului contact al celor doi drumeti cu satul: niste copii se joaca si, la vederea celor doi, se ascund de ei. Satenii isi intrerup munca, discutiile si activitatile in care erau implicati, aruncand priviri ciudate, scrutatoare si tacute catre noii veniti. Chipurile lor negricioase, arse de soare, hainele ponosite si privirile dusmanoase parca le-am mai vazut in “Bedevilled” sau “Sisily 2 km”, toate sunt deja un cliseu necesar pentru a induce o stare de tensiune. Mai apoi, odata ce in intampinarea drumetilor vine Seful satului, fara de care satenii nu fac nimic, situatia se detensioneaza, iar odata ce acesta accepta sa-i gazduiasca o noapte chiar in casa sa, satenii revin la normalitate, sarbatorind prima zi de nastere a unui copil, intrand in vorba cu cantaretul din fluier si profitand de cunostintele lui din domeniul medicinei, furate de la vraci de prin divere colturi ale tarii. Insa aceasta comunitate ascunde un mare secret. Satul nici macar nu apare pe vreo harta, iar atunci cand satenii ajung la limita disperarii, Woo-ryong banuieste care ar fi secretul satului. Cu toate ca principala lui grija e sa ajunga cu fiul lui in Seul pentru a fi tratat de boala de plamani de care acesta sufera, el accepta sa ajute satenii si sa le rezolve problema. Cum o face ? Simplu, ca un magician, cu fluierul. Un fluier fermecat ce poate alunga Raul si blestemele. In spatele acestei povesti pline de mister se ascunde, insa, o tragedie, pe care Woo-ryung nu o realizeaza. El e exponentul omului de rand fara prea multa educatie, naiv si bun din fire, ce nu se gandeste ca rautatea oamenilor poate avea consecinte dezastruoase. Suferinta provocata de moartea sotiei lui in razboi i-a lasat o rana adanca in suflet, deoarece se considera responsabil pentru ca din cauza piciorului sau lipsa nu a putut-o proteja pe mama copilului sau. Considera razboiul cel mai mare rau care se poate intampla oamenilor, dar nu realizeaza rautatea aproapelui sau, tocmai din cauza naivitatii sale. E insa o naivitate pozitiva, ce o gasesti la oamenii onesti, ce nu au fost inca corupti de samanta raului. Grija lui pentru singura familie ce o mai are, fiul sau bolnav, si increderea prea mare in aproapele sau il transforma intr-o victima sigura a celor pe care decide sa-i ajute. Iar ca tragedia sa fie si mai mare, un lucru interesant e ca aceasta va fi constientizata doar de catre spectator, care stiind engleza, va putea descifra “adresa” din Seul pe biletel, scrisa in engleza, limba pe care niciun personaj nu o cunoaste. Si, in pur stil coreean, totul se transforma dintr-odata intr-o crunta poveste de razbunare, in care din nou, fluierul, e instrumentul ce aduce din nou linistea, de aceasta data in sufletul lui Woo-ryong, intr-unul din cele mai necrutatoare moduri cu putinta (finalul e de-a dreptul infiorator, mergand pe principiul ca Raul trebuie smuls cu tot cu radacini, pentru a nu se mai multiplica).
Un excelent thriller cu accente horror spre final, in care verdele viu al unor peisaje superbe si luminoase de pe parcurs contrasteaza cu cadrele nocturne intunecate, luminate doar de facliile satenilor sau de cerul rosu scaldat parca in sange si de luna plina prevestitoare de nenorociri, insotite de sunete stridente si ochi de “bestii” ce stralucesc in intuneric. Regizorul ar fi putut insista mai mult pe latura realista a povestii, pentru a face coeziunea tata-fiu mai puternica, insa probabil preocuparea pentru crearea unei atmosfere de mister a prevalat. Pentru spectator, persista intrebarea, la final, daca personajul principal gaseste acea dreptate pe care o cauta prin razbunare sau doar ramane un simplu personaj impins de scenarist pana la limita extrema, dezumanizat complet. Remarcabila din nou prestatia lui Ryoo Seung-ryong, ce aminteste oarecum de anteriorul sau personaj din “Miracle in Cell No. 7”, dar si a personajului negativ interpretat de Lee Sung-min. Un film usor deprimant, insa pentru iubitorii genului cu siguranta nu e o dezamagire.
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan si gligac2002(Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
Wonderful Nightmare (2015) – Uhm Jung-hwa şi Song Seung-heon, cuplu de ocazie într-o fantezie de familie
Autor al comediei cu accente dramatice “Twilight Gangsters”, in care niste bunicute incearca sa jefuiasca o banca pentru a-si implini visul unei vacante exotice, regizorul si scenaristul Kang Hyo-jin revine in prim-plan cu o savuroasa comedie plina de fantezie intitulata “Wonderful Nightmare”. Filmul probabil nu ar fi atras atentia daca din distributia lui nu ar fi facut doua nume indragite ale filmului coreean, insa cu sau fara prezenta starurilor, mai mult ca sigur scenariul ar fi captivat iubitorii genului. Fara a avea pretentii la box-office, “Wonderful Nightmare” e o comedie de atmosfera ce are la baza o fantezie ademenitoare: cum ar fi sa ai sansa de a trai ultima luna de viata a altei persoane sis a te alegi cu un cosmar… minunat ? Song Seung-heon, la 39 de ani, incepe in sfarsit sa se desprinda de rolurile specifice altor etape ale vietii, interpretand un tata functionar la stat ce trebuie sa-si intretina o familie consistenta (o sotie si doi copii) si cu probleme. Desi se fac trimiteri la infatisarea sa si la faptul ca oricand ar fi reusit n viata ca model, profitand de infatisarea sa “divina”, Song Seung-heon incepe sa accepte roluri de personaje cu responsabilitati, nu doar de cuceritor fara obligatii, adolescent rebel sau tanar (sot sau aspirant) indragostit, si acestea incep sa ii puna in valoare calitati actoricesti pe care pana acum nu le-a aratat pe ecran. E o diferenta fata de rolurile sale de pana acum, atat ca si consistenta cat si ca numar de replici si de scene in care trebuie sa convinga nu prin look, ci prin cuvinte, ca e un actor adevarat. In schimb, Uhm Jung-hwa e din nou in forma maxima, plina de verva si hotarata, e adevarata delectare pentru cei ce o cunosc ca actrita din rolurile anterioare. De altfel, interpretarea din acest film i-a adus o nominalizare pentru Cea mai buna actrita la a 52-a editie a Grand Bell Awards, si chiar daca nu a castigat premiul, interpretarea ei – in special a momentelor comice – e de manual.
Ca cea mai celebra avocata din Seul, Lee Yeon-woo (Uhm Jung-hwa) are de-a face si cu cei mai pretentiosi clienti. Si nu de putine ori de dragul succesului si a banilor accepta cazuri controversate, cum e cel al unui presupus viol al fiului rasfatat al presedintelui HK Constructii asupra unei fete obisnuite, ce provine dintr-o familie saraca. Dispunand de experienta, mijloacele necesare (bani) si sange rece, Yeon-woo nu ezita sa stinga acest caz inainte de a deveni unul public si a crea probleme companiei. Si cum o mana spala pe alta, presedintele companiei ii rezolva, drept rasplata. intr-o luna, mutarea la biroul filialei din Statele Unite. Trebuie doar sa convinga proprietarii unor case darapanate sa accepte, in schimbul banilor, devansarea termenului pentru redezvoltarea zonei. Daca in planul carierei e o persoana de succes, in viata personala Yeon-woo a esuat complet. La 39 de ani nu este casatorita, nici nu are un iubit, calauzindu-se din copilarie (marcata fiind de disparitia pe mare a tatalui ei marinar, ce mai apoi a cauzat prin absenta si disparitia mamei sale) dupa principiul “barbatii nu sunt decat o povara pentru o femeie”, deci cel mai bine e fara ei, bazandu-te pe propriile forte. Cand toate pareau a merge bine, intr-o seara, gonind cu viteza pe o strada neiluminata, intr-un moment de neatentie are un accident de masina… Cand se trezeste, va avea parte de un adevarat cosmar… Un cosmar aparte…
Cuplul Uhm Jung-hwa-Song Seung-heon e unul plin de carisma, ce te binedispune, mai ales ca in ecuatie sunt si doi simpatici copii: un “pici” de Pregatitoare si o adolescenta cu clasicele probleme sentimentale si de adaptare specifice varstei. Atmosfera comica e intretinuta si de grupul mamelor vesele, de glumele lor mai putin sarate, de stilul lor de viata ce consta in trairea clipei, chiar daca saracia e un obstacol. Yeon-woo, personajul lui Uhm Jung-hwa, ajunge intamplator in situatia de mama, in ceea ce ea numeste un “cosmar”. Iar acest lucru nu e greu de inteles, date fiind deosebirile dintre Yeon-woo, avocata lipsita de scrupule de dinaintea accidentului, ce uraste barbatii din cauza unei trauma din copilarie si pentru care viata traita pe picior mare e o obisnuinta, si Yeon-woo care se trezeste intr-o familie modesta, fara multe mijloace materiale, ce traieste intr-un mediu mai putin fericit. Discrepanta dintre cele 2 stiluri de viata e, de fapt, o aluzie la prapastia din actuala societate coreeana, in care exista oamenii bogati, de succes, carora banii le ofera tot ceea ce sufltul le pofteste, inclusiv cumpararea tacerii celor saraci, si oameni obisnuiti, ce se confrunta zilnic cu probleme datorate lipsei banilor, acumularii datoriilor, cu tot ce atrag acestea dupa ele. Uneori ne mai spunem, in sinea noastra: “ce bine ar fi sa fiu in locul lui X”, insa “Wonderful Nightmare” ne arata ca a fi in pielea altcuiva nu inseamna intotdeauna o bucurie. La o prima vedere poate parea ceva simplist, chiar daca prin absurd am spune ca asa ceva ar fi posibil; in realitate, insa, problemele de acomodare, de acceptare a realitatii altuia ar fi ca un dus rece ce ne-ar face sa constientizam ca cel mai bine e in pielea noastra proprie, si ca a fi altcineva, a trai viata altcuiva, fie si pentru o zi, e ceva ce n-ar trebui sa ne dorim. Dincolo de latura sa fantezista (adue putin cu “The Beauty Inside”), “Wonderful Nightmare” ne ofera si mult amuzament, prin situatiile hilare care se nasc de pe urma vietii firesti a unui cuplu cu doi copii, dar si multa sensibilitate, pe masura ce povestea se apropie de sfarsit. Cu originalitatea specifica in transmiterea celor mai intense trairi ale sufletului uman, realizatorii coreeni ne vrajesc inca o data, ca de atatea ori, reusind sa transpuna pe ecran o idee fantezista cu mult umor si realism, lasandu-ne ca de obicei placut surprinsi de maiestria lor. Daca vreti sa va distrati copios, sa va lasati vrajit de o fantezie originala si, in final, sa va lasati invinsi, fara a protesta, de latura melodramatica a povestii, “Wonderful Nightmare” e alegerea perfecta. In mod sigur nu veti regreta !
Traducerea si adaptarea au fost efectuate de uruma si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
Snow on the Blades (2014) – samuraiul modern, între onoare şi transformare
Filmul lui Setsuro Wakamatsu, “Snow on the Blades” (cu titlul literal “Revenge of the Pomegranate Tree Hill”) continua trendul ultimilor ani in materie de filme “jidaigeki” (filme de epoca cu samurai) in cinematografia japoneza, ce insista obsesiv pe perioada de trecere de la Sogunat la Era Meiji. Productia din 2014 are la baza o nuvela cuprinsa in colectia de nuvele “Goroji dono Oshimatsu” publicata in 2003 de Jiro Asada. Acesta e un celebru autor japonez, ale carui scrieri au stat la baza a numroase ecranizari in Japonia si Coreea, printre care „Railroad Man” (1999), „Failan” (2001) sau „When the Last Sword is Drawn” (2003). Pentru iubitorii de k-drame, trebuie spus ca serialul in curs de difuzare „Come Back, Mister” are la baza una din scrierile sale. In rolurile principale, Wakamatsu a distribuit 2 actori de top, Kiichi Nakai si Hiroshi Abe. Kiichi Nakai a fost distribuit in peste 60 de filme si seriale, multe cunoscute si la noi, precum „Musashi”, „Dororo”, „The Warring States”, „Wild 7” sau „Wings of the Kirin” (unde a aparut chiar alaturi de Hiroshi Abe), insa apogeul carierei l-a atins in 2004, cand Academia Japoneza de Film l-a rasplatit cu premiul de excelenta pentru rolul principal din productia „When the Last Sword is Drawn” (film care, coincidenta sau nu, are la baza tot una din nuvelele lui Jiro Asada din colectia “Goroji dono Oshimatsu”. Hiroshi Abe e unul din cei mai indragiti actori japonezi ai momentului, ce nu mai are nevoie de nici o prezentare. In rolul principal feminin, iubitorii de filme japoneze o pot recunoaste pe celebra Ryoko Hirosue din „Lingering Spirits”, „Go, Masao !” sau „Departures”, care si de aceasta data e incantatoare prin blandetea pe care o emana in rolul sotiei intelegatoare de samurai. Filmul a avut 4 nominalizari in acest an la premiile Academiei Japoneze de Film si are o coloana sonora semnata de inconfundabilul Joe Hisaishi.
Perioada de sfarsit a Sogunatului, anul 1860. Shimura Kingo (Kiichi Nakai) e un modest vasal ce lucreaza in Edo si e propus sa devina asistent de palanchin al Tairo (Primul Ministru). Indemanatic in manuirea sabiei, acesta e acceptat in anturajul Primului Ministru, insotind transportarea acestuia in palanchin, alaturi de alte garzi de corp. Toate lucrurile par a merge bine pentru Kingo, care tot acum se casatoreste cu Setsu (Ryoko Hirosue) si, in plus, devine si cap al familiei, dupa retragerea tatalui sau, ce-i acorda incredere deplina. Intr-una din zile, insa, gaseste un bilet in care e anuntat ca in acea zi, Tairo va fi ucis. Ca un vasal supus, ii arata biletul Primului Ministru, insa acesta se lasa in voia Cerului, considerand ca daca Cerul va dori, il va proteja, si daca nu va dori, il va lua la el. Fara a lua masuri de pecautie suplimentare, cu un numar redus de garzi si pe o vreme ingreunata de intetirea ninsorii, palanchinul il transporta pe Tairo la Curte, pentru a participa la Festivalul Piersicului. Ceea ce urmeaza sa se intample ii va schimba radical viata credinciosului Kingo…
“Snow on the Blades” este, dincolo de subiectul sau ce pare desprins din filmele lui Hideo Gosha, o drama profunda despre conditia samuraiului intr-o perioada de schimbari sociale majore. Era Meiji aduce cu sine deschiderea totala a societatii japoneze spre lumea occidentala, cu transformari cu consecinte uneori dure la nivel social. Prin abolirea domeniilor feudale si crearea prefecturilor ca forma de organizare administrativa, practic samuraii vasali total dependenti de seniorul lor se vedeau ruinati. Ei primeau stipendii anuale constand intr-o anumita cota de orez ce-i asigura hrana lui si familiei sale; odata cu schimbarea oranduirii, samuraii, care nu stiau altceva decat sa manuiasca sabia, se vedeau obligati sa-si gaseasca ceva de lucru pentru a supravietui. Duelurile si folosirea sabiei e interzisa de autoritati, moda timpurilor se schimba, iar insasi straiele medievale ce-l defineau pe samurai devin demodate si luate in deradere. Samuraiul asista, fara voia lui, la disparitia unei lumi, a unui univers ce gravita in jurul artei de a manui sabia. Procesul e unul dureros si umilitor, cu atat mai mult cu cat societatea e necrutatoare fata de trecut, Sogunatul fiind considerat vinovat pentru inapoierea Japoniei fata de Occident. Apar noi categorii sociale, noi meserii; daca comertul cu kimonouri cunoaste un evident recul in fata patraunderii hainelor de moda occidentala, ce schimba complet imaginea societatii japoneze (costume ingrijite, palarii, rochii in stil occidental), in schimb apare categoria oamenilor de afaceri hrapareti, deseori asociati cu interlopi, ce calca in picioare orice principii cand vine vorba de recuperarea investitiilor sau imprumuturilor acordate. Exista o scena memorabila in film, in care samuraiul, omul trcutului, ajunge fata in fata cu omul de afaceri, omul modern al prezentului. Replica lui Kingo, samuraiul, e taioasa precum lama unei sabii: “Hei, omule de afaceri, samuraiul nu a disparut. Desi aratam altfel, suntem peste tot !” Scena are o incarcatura emotionala deosebita, ca si cum trecutul si prezentul se afla fata in fata, din ciocnirea lor nascandu-se mentalitatea de viitor a unei natiuni ce va deveni in scurt timp cea mai mare putere din Extremul Orient.
Fara a excela la capitolul actiune, latura comerciala fiind trecuta pe plan secund, povestea e bine structurata, mai multe fire epice si alternanta intre trecut si prezent scotand-o din imobilismul specific dramelor de epoca japoneze. Cu o coloana sonora de calitate si cu costume si decoruri de toata frumusetea, filmul pune usor in evidenta calitatile actoricesti ale celor 3 protagonisti ai povestii. Amintind de realismul trilogiei samuraiului a lui Yoji Yamada, “Snow on the Blades” ne ofera un spectacol vizual aparte pe fundalul unor vremnuri zbuciumate, in care pe ruinele Sogunatului medieval se plamadea Japonia moderna. Va reusi samuraiul sa supravietuiasca condamnarii sale de catre istorie ?
Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan si gligac2002(Asia Team) pentru asiacinefil.
Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil
Educating North Korea (2014) – un documentar inedit despre un paradox nord-coreean
Coreea de Nord, cea mai inchisa si represiva societate de pe planeta. Condusa de un despot inpredictibil, ce nu a ezitat sa ordone executarea propriului sau unchi, banuit de punerea la cale a unui plan de preluare a puterii. Toate se petreceau in 2014, la 2 ani de la preluaea puterii de catre Kim Jong-un. Cu cateva saptamani inaintea executarii unchiului sau, dictatorul nord-coreean a permis unei echipe BBC sa filmeze pentru un reportaj in Pyongyang. Scopul reporterului Chris Rogers si a cameramanului sau, in cele 10 zile de sedere in capitala nord-coreeana a fost prezentarea nu neaparat a vietii de zi cu zi in Coreea de Nord, cat mai ales un experiment deschizator de drumuri. Putina lume stie, dar in Pyongyang exista o universitate – Universitatea de Stiinte si Tehnbologie (PUST) – conceputa sa deschida mintile viitoarei elite conducatoare a tarii. Finantata in intregime din bani occidentali, universitatea a luat fiinta prin donatii ale unor organizatii caritabile crestine in principal americane si sud-coreene. Profesorii care predau la ea sunt lectori americani ce au primit acordul autoritatilor sa predea studentilor. Un paradox, daca ne gandim ca America e inamicul de moarte al tarii, conform doctrinei nationale. Studenti sunt in principal tineri alesi pe spranceana, provenind din familii potente si bine asezate pe scara sociala, iar unii din ei sunt selectati sa plece sa invete pe perioade scurte in strainatate. Aceasta scoala unica e la standardele oricarei universitati occidentale, dispune de internet si de conditii pe care nici o scoala din Coreea de Nord nu le poseda. Insa in ciuda aparentei normalitati, controlul asupra studentilor si activitatilor acestora este unul strict, gardienii fiind la tot pasul si urmarind orice incercare indiscreta a reporterului de a obtine prea multe informatii de la studentii intervievati.
Reportajul este unul inedit prin insusi faptul ca nu oricine reuseste sa obtina permisiunea de a filma in Pyongyang. Desi insista in principal asupra chestiunii educationale si a impactului educatiei si pregatirii intelctuale a unei viitoare posibile elite care poate intr-o zi va prelua conducerea tarii, reportajul nu ocoleste si celelalte aspecte specifice societatii nord-coreene: cultul personalitatii, incalcarea drepturilor omului, lipsa de hrana si asistenta medicala, teroarea regimului. Reportajul prezinta aceste realitati din unghiul de vedere al occidentalului, a carui mentalitate e obisnuita cu democratia de cand lumea. Noi, romanii, insa, care am trecut printr-o dictatura similara, vom vedea cu alti ochi lucrurile, poate mai putin mirati sau socati decat occidentalul la vederea intreruperii alimentarii cu energie electrica a capitalei la orele 23, la ce inseamna propaganda regimului concretizata printr-un scurt program de stiri ce prezenta realizarile Maretului Conducator, controlul strict asupra individului si riscul represiunii imediate etc. Nu in ultimul rand, problemele societatii nord-coreene sunt prezentate succinct dar cuprinzator prin ochii unor analisti occidentali, ce vad in unele mici schimbari samanta unei posibile transformari a societatii, in anii viitori. Nimic despre o posibila unire cu Sudul, atat de la ordinea zilei in Coreea de Sud (exista proiecte comune Nord-Sud), semn ca pentru Occident, inaintea unei posibile unificari sta caderea regimului din Nord. Aceste lucruri nu se spun, ele se deduc urmarind exact ceea ce reportajul omite.
Cum este viata in aceasta universitate de elita din Pyongyang ? Ce invata studentii acolo ? De cata libertate se bucura studentii sau, din contra, de cat control ? Ce parere au lectorii occidentali ce predau aici si cum se integreaza ei pe durata sederii, in societatea atat de restrictiva nord-coreeana, unde crestinismul e interzis ? Pot lectorii straini sa schimbe mentalitatea unei gneratii spalate pe creier ? Pot acesti studenti sa aduca schimbarea intr-o tara in care poporul isi venereaza conducatorul ca pe un zeu ? Sau isi vor folosi cunostintele pentru perpetuarea regimului ? Sunt doar cateva intrebari la care acest excelent reportaj incearca sa raspunda. Mai trebuie spus ca “Educand Coreea de Nord” face parte din seria de reportaje BBC ce include si celebrul “Vin romanii !”, ce a starnit atata valva in Marera Britanie si mai la noi anul trecut.
Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania si in exclusivitate pentru asiacinefil de gligac2002 (Asia Team).
Jun Ha nu vrea sa renunte inca la Yu Jin, iar cei doi respinsi, Jun Ha si Hae Jung, ajung sa-si impartaseasca durerea si sa-si faca confidente. Young Hoon si Yu Jin isi fac juraminte si planuri de viitor, nimic nu pare sa le mai poata sta impotriva. O mama ambitioasa ca d-na Jung e in stare de multe pentru a obtine ceea ce intelege ea a fi binele copiilor ei si al familiei. Ea il cheama pe Young Hoon la sanatoriul care ii adaposteste mama, aflata intr-o stare vegetativa de 15 ani. Framantat de o multime de intrebari, el merge la dr.Min sa afle raspunsuri. Cerul s-a prabusit, ingerii sunt demoni si trebuie sa ajunga in locul care li se cuvine – iadul. Yu Mi este parasita de iubitul sau care nu poate accepta situatia umilitoare pe care i-o rezerva femeia iubita. Inflacaratei Yu Sun ii sunt stavilite manifestarile induiosatoare de iubire de catre prof. Kim, care are o atitudine transanta. Dar dupa un timp observa ca atentiile cu care se obisnuise ii lipsesc si ca fata nu-i este tocmai indiferenta. Dr.Jung se pregateste de premiere, cand un ziarist il intreaba daca considera ca merita premiul, iar socantul raspuns vine de la nimeni altul decat Young Hoon.
