DIVERSE

Publicat: miercuri 22 februarie 2017

“The King”, filmul scris si regizat de Han Jae-rim (autorul succesului “The Face Reader” din 2013) a stabilit un veritabil record in decembrie 2016, odata cu lansarea trailerului de prezentare. Acesta a fost vizionat de nu mai putin de 7,17 milioane de ori, devenind cel mai vizionat trailer al unui film coreean din toate timpurile. Nu curiozitatea a fost cea care a impins publicul sa vizioneze clipul de prezentare, ci distributia de zile mari a filmului, ce marcheaza revenirea dupa 9 ani pe marele ecran a cunoscutului si indragitului Jo In-sung. Ultimul sau rol intr-un film a fost in mega-succesul “A Frozen Flower” din 2008, iar dupa revenirea din armata in 2013 a aparut in doar 2 seriale pana in prezent, “That Winter, the Wind Blows” si “It’s ok, is love”. Practic cu acest rol, starul isi relanseaza cariera, iar interpretarea la inaltimea rolului din “The King” cu siguranta ii va aduce noi propuneri de aparitii in productii importante in perioada urmatoare. Celalalt star al productiei e unicul si inconfundabilul Jung Woo-sung din recentele filme Cold Eyes, The Divine Move, Scarlet Innocence sau Remember You, care indiferent de natura rolurilor interpretate, fie ele romantice sau mai violente, da dovada de rafinament si naturalete, calitati ce pun in valoare un talent actoricesc remarcabil. Bae Sung-woo, o figura nelipsita din filmele coreene ale ultimilor ani, are un rol aproape principal, in timp ce Ryoo Joon-yeol, cunoscut din serialul “Lucky Romance”, are primul rol secundar important de pe marele ecran, fiind deja cooptat in distributia unor filme ce se anunta succese de box-office in acest an, precum “A Taxi Driver” sau “Silence”. Filmarile au durat 5 luni, insa efortul echipei de productie a fost pe deplin rasplatit de publicul cinefil. Avand premiera in Coreea pe 18 ianuarie 2017, filmul a obtinut incasari in cinematografe de peste 38 de milioane de dolari, fiind, cel mai probabil la sfarsitul lui 2017, unul din filmele coreene de top 10 din box-office-ul pe acest an.

Daca acum 2 ani cineastii coreeni ne delectau cu “Inside Men”, unul din cele mai complete si reusite filme despre coruptia din societatea coreeana contemporana, iata ca la 2 ani distanta tema revine in prim plan (intr-o societate in care coruptia e din nou un subiect de prima pagina, daca ne gandim la ce se intampla cu presedinta tarii) printr-o noua productie memorabila, “The King”. O incadrare a filmului in genul thriller/drama e aproximativa, nefiind nici un thriller propriu-zis, dar nici cu precadere o drama. Daca povestea ar fi fost inspirata din fapte reale, probabil cea mai buna clasificare ar fi fost “film biografic”, si asta pentru ca urmareste viata personajului principal din copilarie pana la apogeul ei, urmat de decadere. Daca povestea nu e una inspirata din fapte reale, decorul e unul cat se poate de real. Firul narativ se intinde pe durata exercitarii functiei supreme in stat de mai multi presedinti, pornindu-se din anii ’80, de la dictatorul Chun Doo-hwan si ajungandu-se pana la sinuciderea presedintelui Roh si alegerea lui Lee Myung-bak, presedintele ce a precedat-o pe actuala presedinta coreeana Park Geun-hye. Raportarea la schimbarile de la Casa Albastra e cruciala, filmul apeland inclusiv la imagini reale cu presedintii amintiti, in momentele cele mai importante ale mandatelor lor. Miscarile pro-democratice din anii ’80, criza financiara din anii ’90, renasterea economica a tarii din anii 2000, toate sunt un fundal perfect pentru povestea vietii protagonistului Park Tae-su, interpretat de Jo In-sung. Provenind dintr-o familie dezorganizata, cu carente serioase in materie de educatie, Tae-su renunta la cariera fara perspectiva de bataus pentru cea de procuror. Mirajul detinerii puterii depline ii ia mintile, iar pentru atingerea acestui vis e dispus sa faca orice. Inclusiv primul pas, sa se puna sa invete. Dupa o perioada zbuciumata in adolescenta si dupa primii ani de viata adevarata ca student, lucrurile par a merge pe fagasul normal, chipesul Tae-su absolvind cu brio Universitatea Seul si luandu-si examenul de barou. Ca proaspat procuror, se astepta ca totul sa fie lapte si miere, banii sa curga cu duiumul, luxul la fel, doar ca are un soc cand constata ca 99% dintre procurori sunt prost platiti, au cel putin 30 de cazuri pe zi in lucru si mai stau si peste program si in weekenduri, la ore suplimentare. 2 ani sunt necesari pana sa afle ca mai exista un procent, de 1%, cel al procurorilor de top, care sunt mediatizati, opereaza cu cazurile de coruptie de la nivel inalt si care sunt nu doar bine platiti, ci si principalii candidati spre functiile inalte din conducerea Procuraturii. Norocul lui se numeste Yang Dong-chul (Bae Sung-woo), un senior ce a absolvit cu 2 ani inaintea lui, care ii face cunostinta cu seful sau de la Operativ, Han Kang-sik (Jung Woo-sung). Han era o legenda in procuratura, omul cu cele mai mari sanse sa devina viitorul procuror general al Coreei, iar pentru Tae-su, un model de care era fascinat inca din adolescenta. In scurt timp ajunge sa cunoasca modul de lucru al idolului sau, ce are legaturi in toate domeniile si care e un veritabil rege, de deciziile lui depinzand soarta a o multime de oameni sus-pusi. Primit cu bratele deschise in cercul lui Han, Tae-su descopera viata la care a visat cand a vrut sa se faca procuror: lux, femei, bani si mai ales putere… Dar atunci cand faci pact cu Diavolul, intotdeauna Diavolul va luan inapoi indoit ceea ce iti ofera… Un film despre marire si decadere, lacomie si ambitie, un film despre culisele a toate: politica, justitie, coruptie si chiar viata privata. Umorul nu putea sa lipseasca din acest film, dand culoare si savoare scenariului (scena consultarii samanului inaintea alegerilor prezidentiale, repetata la fiecare 5 ani, e memorabila). Avand o durata de peste 2 ore si 10 minute, “The King” are o evolutie lenta, fiind lipsit aproape in intregime de actiune. Esenta lui sta in prezentarea si intelegerea nu doar a culiselor vietii politice a Coreei (un lucru ce se poate usor transborda si altor societati corupte, cum e si cea romaneasca – veti gasi similitudini flagrante in acest scenariu de film cu situatii prezentate in media romaneasca a ultimilor ani), ci si a mecanismelor psihologice ce stau in spatele anumitor practici la care recurg procurorii in raport cu puterea politica. Finalul e naucitor, cu o rasturnare neasteptata de situatie, total impredictibila, demonstrand inteligenta artistica a regizorului scenarist Han Jae-rim ce a stiut sa pregateasca terenul cu minutiozitate fara a da de gol nici un moment intentiile sale. Un film deosebit, captivant si ofertant, despre optiuni si alternative, care uneori, fara sa realizam, ne pot schimba viata imperceptibil sau in mod direct, alterandu-ne principiile si personalitatea. Lumea in care traim e, cum o spune trailerul, o jungla, in care doar cei mai puternici supravietuiesc…

Tradcerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 19 februarie 2017

Regizorul de filme de actiune al momentului in Japonia, Eiichiro Hasumi, revine cu o productie de actiune captivanta si violenta pe marele ecran, la 4 ani de la “Wild 7”, “Mozu, the Movie”. In fapt, aceasta e rodul celor doua sezoane ale serialului “Mozu” pe care tot el le-a regizat in 2014 pentru 2 posturi tv diferite, TBS si WOWOW, acesta din urma producand si filmul pentru marele ecran. Filmul are la baza seria de romane politiste a premiatului scriitor Go Osaka, “Mozu”, si incearca sa curpinda in cele aproape 2 ore ale productiei esenta celor 15 episoade ale celor 2 sezoane ale serialului de televiziune. Obiectivul a fost atins, insa exista unele evidente “gauri” in scenariu care, daca nu ai urmarit serialul, iti dau senzatia unei povesti haotice la prima vizionare. Din distributie face parte intreaga echipa de actori de pe micul ecran, insa vorbim de actori de calitate, ce au aparut pana acum in numeroase alte filme. Cele 3 roluri principale le revin lui Hidetoshi Nishijima (Genome Hazard, Ooku the Movie, While the Women Are Sleeping), Teruyuki Kagawa (unul din cei mai cunoscuti si apreciati actori japonezi din toate timpurile, ce nu mai are nevoie de pezentare) si actritei Yoko Maki (Genome Hazard, Tale of Genji). Trebuie spus ca cei trei au avut colaborari separate in mai multe filme, cunoscandu-se foarte bine. O aparitie speciala in acest film o are veteranul Takeshi Kitano, in rolul geniului malefic, care desi are doar o scena mai consistenta spre final, de cateva minute (pe parcursul filmului aparand sporadic, fara a avea replici de rostit), e impresionant cum reuseste sa induca ura pe care spectatorul trebuie sa o simta fata de el, omul din spatele unei legende urbane sangeroase. De altfel, Kitano si Nishijima au mai aparut impreuna in recentul “While the Women Are Sleeping”. “Mozu – The Movie” a obtinut incasari de 7,6 milioane dolari, dominand in saptamana premierei box-office-ul japonez. Filmarile au durat doar 2 luni (dovada ca echipa de actori era sudata de la serialul din anul precedent, fiecare stiind perfect ce trebuie sa interpreteze), iar pentru scenele din imaginara republica Penam, ce reprezinta o parte consistenta din film, echipa s-a deplasat si a filmat in Manila (Filipine).

“Mozu – The Movie” este, in mod evident, o productie ce se adreseaza in primul rand fanilor serialului. Daca nu ai urmarit serialul inainte, iti va fi greu sa faci anumite conexiuni intre personaje, conexiuni asupra carora regizorul nu insista, lasand efectiv un vid in scenariu. Nu exista nici o preocupare pentru aprofundarea portretului fiecarui personaj din randul protagonistilor serialului; personajele pozitive sunt prezentate lapidar, insuficient pentru stabilirea unei coeziuni pe care, in mod paradoxal, firul narativ o sugereaza. Kuraki ne e prezentat ca un politist cu pregatire de super-agent de serviciu secret, ce iti da impresia ca oricand poate invinge pana si pe cei mai bine pregatiti fizic infractori. Cu toate astea, se afla in stare de depresie, isi ineaca suferinta in alcool si pare la un pas de a abdica de la principiile ce l-au adus in fortele de politie. Akeboshi, care din film reiese ca ar fi fost o fosta colega, dar al carei trecut comun cu Kuraki si Osugi (care impreuna in serial deconspira comploturi si jocuri de culise la nivel inalt) nu e in vreun fel subliniat, lasandu-se la presupunerea spectatorului anumite lucruri, il convinge sa revina pe linia de plutire, in timp ce politistul Osugi, fara a se da de inteles ca vreodata a fost coleg cu Kuraki, se implica in evenimente dupa ce la randu-i e afectat de cursul evenimentelor. De cealalta parte, eroii negativi capata valente de supereroi negativi de benzi desenate: il avem pe de o parte pe Daruma, interpretat de Takeshi Kitano, un personaj desprins din legendele urbane ce prinde viata doar pentru a raspandi teroarea, si, pe de alta parte, ii avem pe cei ce lucreaza la comanda “sistemului”, “rotitele”, cum sunt numiti, intre care cel mai fioros e nebunul Shingai Hiromi, un criminal cu sange rece asupra portretului sau trecutului caruia nu se insista absolut deloc. Ce induce o si mai mare confuzie e prezenta personajului Higashi, al carui nume il aflam abia la sfarsit, un anarhist convins, la fel de deplasat ca gandire si comportament precum Shingai, despre care nu stim in ce tabara se afla si pe cine sustine, datorita fidelitatii sale fata de principiile anarhiste. Numarul mare de personaje complica intelegerea legaturilor dintre ele, mai ales ca modul de actiune insusi al lui Kuraki e uneori derutant. Filmul duce la extrem violenta si comportamentul personajelor negative (unele din ele ai senzatia ca sunt un fel de Joker din “Batman”), oferind practic violenta gratuita, fara vreun sens anume. Spre deosebire de serial, scenele de actiune sunt foarte bine lucrate si filmate, spectaculoase si captivante, insa pe partea de coloana sonora filmul sufera serios, aceasta lipsind cu desavarsire acolo unde ar fi trebuit sa marcheze schimbarea decorurilor (mutarea actiunii departe de Japonia, in Penam) sau sa accentueze unele trairi ale personajelor. Acest lucru iti da senzatia ca in absenta potentarii trairilor interioare, toata drama personajului Kuraki si a celorlalte personaje cu care se asociaza e doar un pretext pentru derularea actiunii, nu un tel in sine. Noroc cu interpretarea de calitate a actorilor, care reusesc sa te tina pana la final aproape de poveste. Cu toate plusurile si minusurile, “Mozu – The Movie” e un film dinamic, antrenant si plin de mister (mai ales prin introducerea in ecuatie a enigmaticei republici imaginare a Penam-ului si a legendei urbane a lui Daruma), ce reuseste sa prinda cu precadere publicul tanar si rebel, publicul-tinta al producatorilor. Cu mai multa aplecare spre un scenariu mai elaborat, ar fi iesit cu certitudine un film mult mai reusit… “Wild 7”, anteriorul film al regizorului Eiichiro Hasumi, e mult mai ofertant.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: sâmbătă 18 februarie 2017

In Tokyo-ul anului 1923, doamna Kiyomiya Minako (Junko Miyashita) e proprietara unei pensiuni rau famate, ce traieste pe picior mare din averea sotului ei. Are masina si sofer la dispozitie, iar pozitia privilegiata a sotului ii acopera orice faradelege comisa. Insa relatia cu sotul mai in varsta a intrat intr-o etapa in care s-a instalat plictiseala, din care Minako incearca sa evadeze prin aventuri extraconjugale pe care le are chiar la pensiunea sa. Locatarii pensiunii sunt cateva personaje destul de ciudate, cum e un preot iezuit care in numele religiei nu ezita sa profite oferind “spovedanii” unei servitoare naive de la fata locului, un clovn de circ sau un straniu domn Goda (Renji Ishibashi), ce sta mai tot timpul in podul casei, spionand ceilalti locatari prin gaurile facute in tavan. Intr-una din zile, acesta surprinde o intalnire amoroasa intre doamna Minako si unul din locatari, clovnul, si dupa ce o urmareste atent pe aceasta, devine obsedat de ea. La scurt timp dupa, aventura voyeuristica a lui Goda il transforma pe acesta in unicul martor al unei crime… comise chiar de doamna Minako, in intimitatea sa. Prins intre pasiunea nebuna ce o simte fata de aceasta si “constiinta” proprie, Goda recurge la un gest care ar fi trebuit sa il apropie decisiv de usuratica femeie…

“Watcher in the Attic” (1976) e o clasica si arhicunoscuta ecranizare dupa “The Stalker in the Attic”, o nuvela scrisa in 1925 de Ranpo Edogawa (foto). A mai fost ecranizata in anii ’60 de un regizor obscur, Akitaka Kimata, si in 1995 de mult mai cunoscutul Akio Jissoji. Productia a fost finantata de celebrele studiouri Nikkatsu, una din cele mai longevive case de productie din Japonia, fondata in 1912. Putini probabil stiu, dar studiourile Nikkatsu, inainte sa devina cunoscute pentru productiile cu tenta erotica, au cunoscut epoca lor de aur in anii ’50 si ’60, producand o multime de filme comerciale de diverse genuri, de la comedii si drame despre tineretul de la oras, la filme de actiune, cu gangsteri si cu detectivi. S-au realizat in acesti ani de glorie cateva filme cu buget urias pentru acea vreme, avand ca tinta publicul tanar, marele regizor Shohei Imamura incepandu-si practic cariera de regizor la aceste studiouri cu filme precum “The Insect Woman” sau “Pornographers”. Insa din anii ’70, expansiunea televiziunii si a productiilor de pe micul ecran da o lovitura grea industriei japoneze de film, studiourile de productie vazandu-se nevoite sa se reorienteze spre productii profitabile. Nikkatsu s-a orientat spre un gen ce nu explodase inca, finantat pana atunci doar de producatori independenti (productii de o calitate pe masura investitiei), e vorba de ceea ce a ramas cunoscut sub numele de “roman porno”. Genul insa e departe de a avea conotatiile propriei sale denumiri. “Roman porno” ar putea fi tradus ca “pornografie romantica”, dar insusi termenul “pornografie” nu are semnificatiile din ziua de azi. Regizorii acestui gen de filme s-au bucurat, din partea studiourilor Nikkatsu, de libertate artistica deplina in munca de creatie. Asta si din cauza faptului ca trebuiau indeplinite niste norme specifice genului, stabilite pe cale oficiala, cum ar fi un numar de cel putin 4 scene “fierbinti” la un interval de o ora. Mai mult decat atat, regizorii acestui gen de filme trebuiau sa infrunte si cenzura, existand o regula clara: organele intime ale actorilor nu puteau fi prezentate pe ecran decat cenzurat, acoperite cu mozaic sau patratele negre. Aceasta masura nu a facut decat sa sporeasca ingeniozitatea artistica a regizorilor, care pentru a evita cenzura ajungeau sa gaseasca solutii inedite de genul plasarii intre obiectivul camerei si organul cu pricina a unor lampi, lumanari, sticle, paravane, plasate in pozitii “strategice”. Aceasta specificitate a dat filmului erotic japonez un aspect particular, dupa cum spune si un critic american de film, Donald Richie. Acesta a remarcat, de exemplu, ca in timp ce pornografia americana si-a pastrat intotdeauna nivelul sau elementar, aratand totul, regizorii unor astfel de productii de peste Ocean netrebuind sa mai faca ceva in plus, “productiile japoneze erotice au trebuit sa faca altceva, din moment ce nu puteau arata totul”. “Impulsul de a ironiza [desigur, criticul american se refera la comisia de cenzura, care era tinta ironiilor] a creat cateva productii extraordinare”, deoarece aceste constrangeri i-au determinat pe regizori sa faca productiile atractive sub o alta forma, explorand complexitatea in privinta reprezentarii sexului si a mintii umane. Din acest punct de vedere, “Watcher in the Attic” poate sa se incadreze in categoria acestor filme extraordinare, alaturandu-se unui “A Woman Called Sada Abe” (al carui subiect a fost reluat cu mult mai mare succes la nivel mondial de Nagisa Oshima in “In the Realm of Senses”), seria de filme “Apartment Wife” sau “Flower and Snake” (ce a deviat spre zona sado-masochista). Genul “roman porno” a rezistat 17 ani eroic, lansand o multime de actrite devenite vedete datorita acestor roluri, insa odata cu aparitia si explozia sistemului “home video” (inchirieri si vanzari de casete vhs), Nikkatsu a capitulat, declarandu-si falimentul in cele din urma in 1993.

“Watcher in the Attic” il are la timona pe regizorul Noboru Tanaka, recunoscut, pe la mijlocul anilor ’70, ca unul din cei mai desavarsiti regizori ce au lucrat la Nikkatsu. Acesta a adaptat una din cele mai cunoscute scrieri ale lui Edogawa Ranpo, scriitor foarte cunoscut si apreciat in Japonia si in afara granitelor sale, a carui opera prolifica a inspirat si continua sa inspire numeroase productii pentru micul si marele ecran (de ceva vreme, Edogawa Ranpo pare a fi fost “redescoperit”, neexistand an in care sa nu vedem ceva ecranizat dupa scrierile sale, in Japonia). Spre deosebire, insa, de alte adaptari dupa Edogawa, filmul lui Noboru Tanaka e cu precadere erotic, punand accentul mai mult pe componenta sado-sexuala decat pe cea psihologica, cum intalnim de exemplu la Akio Jissoji. Din acest motiv, dar si datorita duratei sale destul de scurte (76 de minute), firul narativ e trecut pe plan secundar, productia axandu-se in principal pe instinctele personajelor principale, sotia plictisita a afaceristului bogat si pandarul din pod, intre care se stabileste o legatura indirecta si invizibila, validata de complicitatea lor ulterioara la crima. Nu intamplator criticii literari au inclus nuvela lui Edogawa Ranpo in stilul “ero-guro-nansensu” (nonsens erotic grotesc); practic povestea in sine e un nonsens, personajele si instinctele lor – grotesti, iar erotismul e arhiprezent. Atmosfera intensa si perversa e tulburata spre final de introducerea brusca a unui nou fir narativ, complicitatea protagonistilor la ideea de crima, ce ne apare zugravita ca piesa a unui puzzle invizibil si greu de inteles de o persoana normala. Practic intre pandarul din pod si obiectul delectarii sale vizuale, doamna Kiyomiya, se stabileste o legatura bizara bazata pe atractia carnii si a perversiunii. Pana sa ajunga fata in fata, comunicarea dintre cei doi e indirecta, doar din priviri, iar fiecare din cei doi devine obsesia celuilalt. Astfel se stabileste de la distanta o legatura instinctuala, ce va fi confirmata mai apoi prin crima pe care fiecare o va comite pentru inlaturarea obstacolelor ce stau in calea apropierii lor. In rolul principal feminin a fost distribuita actrita Junko Miyashita, in prezent in varsta de 68 de ani, considerata de critici a doua regina a genului “pornografic-romantic” dupa retragerea lui Kazuko Shirakawa. A colaborat cu cei mai buni regizori de la Nikkatsu, inclusiv cu Koji Wakamatsu, aparand in zeci de filme cu tenta erotica. Acest lucru insa nu inseamna ca a fost o simpla starleta de filme nerecomandate minorilor. In ziua de azi, actritele ce apar in filme pentru adulti sunt recrutate pentru alte “calitati”; pe atunci, insa, regulile de selectie pentru un rol, indiferent de natura lui, erau altele, Miyashita fiind considerata o actrita exceptionala pentru genul erotic, fiind chiar de 3 ori nominalizata pentru interpretare de Academia Japoneza de Film. A aparut si in alt gen de filme, incepand cu anii ’80, fiind considerata o actrita versatila si talentata. Regizorul lui “Watcher in the Attic”, Noboru Tanaka, a caracterizat-o astfel: “Mi-a placut infatisarea ei naturala. Mereu arata foarte natural, insa poti simti puterea si forta ce o degaja. Avea un stil japonez foarte traditional si conservator, insa determinarea ei putea fi vazuta pe ecran. A fost o frumusete japoneza traditionala, ce avea si energie si forta, si asta e ce mi-a placut la ea”. Protagonistul masculin, Renji Ishibashi, are in prezent 75 de ani si a mai aparut alaturi de protagonista intr-un alt film apartinand aceluiasi gen, “Woman with Red Hair”, in 1979. Acesta a interpretat de-a lungul carierei in special personaje dezechilibrate in plan psihologic, iar in anii ’90-2000 a aparut in filmele cu gangsteri ale lui Takashi Miike. Ultimele 2 roluri pe marele ecran le-a interpretat in 2015.

Desi pe partea de scenariu filmul sufera serios, pe partea de imagine si decoruri, dar si de coloana sonora, productia e o adevarata delectare. Stil si culoare sunt cuvintele cheie pentru a descrie Tokyo-ul anilor ’20, o imagine eleganta pe care am vazut-o si in recentul “The Handmaiden” al lui Park Chan-wook. Una peste alta, un film laudat de critici, un “mariaj perfect al decadentei si artei”, ce ne arata prin intermediul unei nuvele marca Edogawa Ranpo o alta fata a “pinku eiga” din perioada sa de glorie, livrata de un regizor care a fost nimeni altul decat asistentul lui Akira Kurosawa la “Yojimbo”.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de selaflaure (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 12 februarie 2017

“Carnation” e un serial japonez produs in 2011, etichetat ca o “family-drama”, avand 151 de episoade a cate 15 minute fiecare, fiind difuzat din septembrie 2011 pana in martie 2012 in fiecare dimineata de canalul tv japonez NHK. In ciuda orei matinale de difuzare, “Carnation” a fost considerat un succes in materie de rating, obtinand o audienta fenomenala de aproximativ 19 procente la nivel national, cu regiuni unde procentul a fost chiar mai mare. Serialul a fost in mai multe randuri intarziat de la difuzare si durata lui a fost restransa pe fondul evenimentelor legate de cutremurul urmat de tsunami de pe coastele Tohoku din 2011, ce a tinut in multe dimineti capul de afis al stirilor. Cu toate astea, serialul nu doar ca a avut audienta, dar a si reusit sa castige Marele Premiu pentru Cel mai bun program de televiziune in 2011 la a 49-a editie a Premiilor Galaxy, ce recompenseaza de mai bine de jumatate de secol cele mai bune productii de radio, televiziune si reclame din Japonia. Serialul a mai fost recompensat cu 3 premii “Television Drama Academy Awards”, la a 72-a editie, pentru Cel mai bun serial, Cea mai buna actrita (Ono Machiko) si un Premiu Special pentru veterana Natsuki Mari. Fiind un serial biografic, ce urmareste viata unei personalitati a istoriei modei japoneze, distributia serialului e una extrem de vasta, intinzandu-se pe durata a aproape un secol de istorie. Pe langa nume sonore pentru cinematografia japoneza si micul ecran, precum Gou Ayano, Chiaki Kuriyama, Masahiro Komoto sau chiar Shinya Tsukamoto (un cunoscut regizor independent), serialul distribuie, in rolul principal feminin, 3 actrite: pe actrita-copil Akari Ninomiya, ce interpreteaza atat personajul principal Itoko in copilaria sa cat si fiica personajului Itoko, peste ani. In rolul actritei de la adolescenta pana la varsta maturitatii depline o vedem pe Machiko Ono (din “At River’s Edge”, “The Taste of Tea” sau “The Floating Castle”), ce a fost selectata din nu mai putin de 1850 de actrite ce s-au prezentat la preselectie. Personajul la varsta a 3-a e intruchipat de actrita-veteran Mari Natsuki, ce avea 60 de ani la data inceperii filmarilor pentru ultima parte a serialului. Melodia ce constituie tema muzicala a serialului, numita ca serialul, “Carnation”, e interpretata de cantareata japoneza Ringo Sheena.

“Carnation” prezinta, in cele 151 de episoade ale sale, viata creatoarei de moda Koshino Ayako (foto), cunoscuta si apreciata atat in Japonia cat si pe plan international. Nascuta in anul 1913 (cu un an inainte murise Imparatul Meiji, cel care a sprijinit importante reforme culturale si economice si care a deschis calea patrunderii modelelor occidentale in traditionalista si consevatoarea societate japoneza, marcand astfel incheierea epocii feudale si inceputul epocii moderne), Koshino Ayako avea 11 ani cand vedea pentru prima oara o rochie occidentala pe care o primea in dar de la bunica ei. Profund marcata de noutate, din acel moment viseaza sa poata sa faca si ea genul acesta de imbracaminte. Ayako a ramas cunoscuta ca prima creatoare de moda care a introdus si creat vestimentatia europeana in Japonia, respectata pentru seriozitatea, talentul si dedicarea pentru munca sa, dar si pentru ca, vaduva fiind (sotul ei, si el croitor, a murit in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial), si-a crescut cele trei fete pe care le-a educat in acelasi spirit si care au devenit la randul lor respectate si cunoscute creatoare de moda. In 2006, cu putin inaintea mortii sale, Ayako avea 92 de ani si era foarte activa, luandu-se in gluma la intrecere in materie de creatii vestimentare cu fetele ei. Intr-o declaratie citata de France Presse, aceasta spunea: “Incerc sa fac ceva mai bun decat fiicele mele. Intotdeauna le spun: “Haide, surioara, niciodata nu ma vei invinge.” Intr-unul din ultimele interviuri acordate, Ayako declara: “Vreau sa mor ca designer. Am facut si voi face tot ce imi doresc. Daca as avea sansa de a ma naste din nou, pariez ca as alege aceasta meserie.”

In serial, Ayako se va numi Ohara Itoko, o fetita de 11 ani, povestea incepand cu perioada cand la scoala invata ca rolul si datoria ei in viata este sa devina devotata sotului sau si ca, ca femeie, ai dreptul de a merge cu un pas in urma barbatului, de a avea grija de el si a i te supune, ca exista meserii numai pentru barbati la care era neingaduit sa aspire o femeie. Face parte dintr-o familie formata din tata, care are un mic atelier de confectionat chimonouri, mama, bunica si inca 3 surori, ea fiind cea mai mare. Aflata in vizita la bunicii materni, vede pentru prima oara o rochie europeana pe care o primeste in dar si ramane fascinata de croiala ei. Visul ei este sa poata sa faca si ea astfel de rochii si astfel incepe lungul si anevoiosul drum spre devenirea ei ca designer de imbracaminte. Va intampina greutati si obstacole, unele din ele chiar din partea propriului tata, va munci pana la epuizare sa aduca recunoasterea si faima pentru altii, va renunta la scoala pentru a putea sa-si realizeze visul, va fi lovita si umilita, va intalni oameni obtuzi si reticenti la nou, va suferi enorm din cauza statutului ei de femeie, dar va ramane intotdeauna dreapta, demna si pura, indurand totul cu stoicism si seninatate, fara sa se planga, totul in numele visului ei care pare un tel imposibil de realizat pentru o femeie.

Itoko Ohara (Ono Machiko – este actrita care o interpreteaza in cea mai mare parte a serialului) este o eleva mai altfel decat colegii ei, care are unele idei bizare si pentru care nu prea conteaza regulile si traditiile timpului in care traia, atragand asupra sa diferite pedepse dar si rasetele si ironiile colegilor, si indignarea profesorilor. Foarte desteapta si curajoasa, foloseste orice mijloc pentru a obtine ceea ce doreste; este intr-o continua miscare, ajuta pe toata lumea, mai ales prietenii apropiati, se bucura de orice distractie, se bate parte in parte cu baietii si, mai ales, viseaza. In anii adolescentei isi da seama ca scoala nu o poate invata ceea ce vrea ea, si atunci, cu acceptul tatalui ei, renunta si incepe sa frecventeze un atelier de croitorie unde vede pentru prima oara o masina de cusut. Realitatea o va invata ca o fata nu poate rivaliza cu un barbat, cu atat mai putin sa se compare cu el, si sa fie femeie intr-o lume a barbatilor inseamna sa induri umilinte, sa fii certata, dispretuita, lovita, inselata fara sa ai drept de riposta. Cand tatal ei afla ca frecventeaza atelierul de croitorie, ii interzice sa mai mearga acolo fiindca lumea ar vorbi ca merge pentru a castiga bani, ceea ce este umilitor pentru un cap de familie, si asta aduce multa suferinta in sufletul ei. Iubeste sa coasa si priveste masina de cusut ca pe o fiinta cu care vorbeste, fara a avea dreptul, insa, sa o foloseasca. Isi doreste atat de mult sa poata face haine, insa nu are nici o notiune despre croitorie si nimeni din jur care sa o ajute. Cu tenacitate si stoicism se zbate sa depaseasca pe rand piedicile si regulile facute de barbati, sa nu se lase doborata de inechitati si dezamagiri, constrangeri si traditii, care cu greu cedau loc noii epoci care se arata la orizont. In anii ‘30 incep sa patrunda in traditionalista si conservatoarea societate japoneza marfurile occidentale: unelte, masini, aparate, jucarii, reviste (din care se inspira Itoko si face primele modele de rochii) si, bineinteles, hainele europene. Debuteaza o epoca in care visul ei incepe sa prinda contur. Vazandu-i determinarea dar si realizarile, si crezand in viitorul ei, tatal ii cedeaza micul atelier in care facea el, altadata, chimonouri. Aici Itoko va deschide o fabricuta, unde cu spirit creativ si idei inovatoare va revolutiona moda si va face acele rochii cu care odata imbracata, te simti ,,ca si cum ai flutura un steag pentru inceputul unei noi ere”, cum ii spunea profesoara ei de croitorie.

Ohara Zensaku (Kobayashi Kaoru) este tatal lui Itoko, si cu micul lui atelier de confectionat chimonouri isi intretine familia. Dar barbatii descopera ca hainele europene sunt mai comode de purtat si comenzile pentru chimonouri se raresc pana la disparitie, ceea ce face ca Ohara Zensaku sa aiba foarte mult timp liber pe care il foloseste sa intoneze poezii, sa bea cu prietenii si sa arate familiei ca el este stapanul. Desi pare un om intransigent si dur, cedeaza de multe ori la rugamintile lui Itoko. Putin dezorientat de vantul schimbarii care incepe sa bata, isi propune, impreuna cu cativa prieteni care aveau si ei manufacturi traditionale, sa nu cedeze in fata valului ce venea spre ei, dar rand pe rand capituleaza toti si in vitrinele magazinelor lor incep sa-si faca aparitia fel de fel de marfuri straine la care se holba cu imensa uimire toata suflarea din cartier. Dezamagit, vinde tot din atelier si ii cumpara fetei lui o masina de cusut, ceea ce produce o imensa bucurie si recunostinta fetei.

Ohara Chiyo (Aso Yumi ) este mama lui Itoko si e la fel ca majoritatea femeilor din cartier, ocupandu-se cu treburile gospodariei impreuna cu soacra sa, avand grija de fete si mai ales fiind in permanenta la dispozitia sotului ei. Desi facea parte dintr-o familie instarita, faptul ca se casatorise cu Zensaku o indepartase de parinti si frate, si nu apela la acestia decat atunci cand sotul ei o impingea de la spate sa mearga sa le ceara un imprumut in bani. Este insa bunatatea intruchipata, de o blandete si naivitate copilareasca, sacrificand totul pentru a-si sustine si incuraja fiica cea mare in realizarea visului ei.

Plin de sensibilitate si naturalete, “Carnation” este, de fapt, o descriere ampla a vietii si moravurilor unei parti a societatii japoneze, o cronica a vietii de familie si in general a vietii de zi cu zi si a greutatilor cu care se confrunta oamenii la cativa ani distanta de tavalugul celui de al doilea razboi mondial, care le va schimba viata din temelii.

Publicat: sâmbătă 11 februarie 2017

Regizorul premiatului “Deranged” (2012), Park Jung-woo, ne propune un nou film despre o catastrofa ce loveste din nou societatea coreeana, “Pandora” (2016). Daca in “Deranged”, o infectie stranie transmisa prin apa de baut ii determina pe oameni sa isi doreasca sa se sinucida, in “Pandora” lucrurile stau altfel, catastrofa fiind declansata in uma unui lant de greseli umane si a unor slabiciuni personale ce duc la neglijarea solutionarii prompte a consecintelor unui cutremur de 6,1 grade. Filmarile au durat doar 4 luni, fiind finalizate in prima jumatate a anului 2015, insa premiera a avut loc abia la inceputul lui decembrie 2016. “Pandora” a fost timp de 2 saptamani liderul autoritar al box-ofice-ului coreean, obtinand incasari de nu mai putin de 30,8 milioane de dolari, intrand in topul primelor 10 filme coreene ale anului 2016 cu doar 3 saptamani inaintea sfarsitului anului ! Cei doi protagonisti din “Deranged”, Kim Myung-min si Moon Jeong-hee, au fost cooptati din nou de regizor in noul sau film, in doua roluri secundare: Kim Myung-min il interpreteaza pe Presedintele Coreei de Sud, in timp ce Moon Jeong-hee e cumnata personajului principal, ce e interpretat e indragitul Kim Nam-gil. Acesta reuseste cea mai buna prestatie de la revenirea sa din armata (2012) intr-un film pentru marele ecran, avand un rol mult mai solicitant decat cele anterioare. Pentru necunoscuta Kim Joo-young, care la 29 de ani are primul rol major din cariera, aparitia alaturi de Kim Nam-gil in rolul prietenei acestuia poate fi inceputul unei cariere de succes, tinand cont de prestatia sa. Actrita veteran Kim Young-ae, ce a impresionat in recentul “Proof of Innocence” in rolul personajului negativ, revine la rolul cunoscut de mama (al catelea, oare, interpretat in lunga ei cariera ?) si ne ofera inca o mostra de talent genuin. Lee Kyoung-young in rolul Primului Ministru e din nou la inaltime, ca de obicei, in timp ce Jung Jin-young in rolul administratorului centralei nucleare ne vrajeste cu naturaleta interpretarii sale. Cu o asemenea distributie (ce are si alte nume cunoscute in rolurile secundare), filmul nu putea sa dea gres la box-office, in special ca subiectul sau e unul cu un mesaj profund uman, ce impresioneaza.

“Pandora” readuce in prim plan tema unei catastrofe posibile, care, din fericire de aceasta data nu este inspirata din fapte reale, insa e de o mare actualitate. Daca “Haeundae”, poate cel mai cunoscut si mai de succes film despre o catastrofa naturala facut de coreeni, vorbea de ipoteza unui posibil cutremur urmat de tsunami, iar “The Tower” prezenta o situatie limita cu un incendiu izbucnit intr-un zgarie nori de lux, de aceasta data producatorii coreeni s-au orientat spre tematica unei posibile amenintari nucleare, o tema celebra la Hollywood in anii ’50-’60. Nu mai putin de 75 de tari ale lumii detin, in prezent, cel putin o centrala nucleara, asadar subiectul acestei fictiuni poate fi transpus asupra oricarei societati a lumii contemporane. Accidente nucleare s-au intamplat de-a lungul timpului, iar “Pandora” isi doreste sa traga un semnal de alarma in aceasta privinta, prezentand o situatie banala ce escaladeaza si atinge paroxismul intr-o perioada scurta de timp, aruncand o intreaga tara in haos. Filmul in sine nu surprinde cu nimic, daca ne raportam la alte productii similare. E plin de clisee, are o evolutie mai mult decat previzibila, iar actiunea se urneste greu, abia in a doua sa jumatate. Pana atunci asistam la dialoguri interminabile (rar ti-e dat in ziua de azi sa vezi cum intr-un film de peste 2 ore se vorbeste continuu, fara a avea timp sa-ti relaxezi ochii privind imaginile), la multe scene de interior petrecute in decorul anost al unei centrale nucleare reconstituite partial pe platourile de filmare si la multe clisee, lucruri pe care le-am vazut eja in nenumarate astfel de filme. Personajele sunt construite parca pentru a se incadra perfect in cliseele specifice, regizorul nedepunand nici un efort pentru distantarea de anumite reguli de realizare a acestui gen de film. Efectele speciale nu abunda, semn ca bugetul a fost alocat cu precadere numarului mare de actori din distributie si construirii decorurilor (plus efecte speciale ulterioare). Povestea e previzibila si fara sa citesti subiectul filmului, e suficient sa o urmaresti pas cu pas si sa anticipezi perfect ce va urma. Si totusi, filmul are doua atu-uri: interpretarea actorilor si faptul ca personajele principale, desi tipice acestui gen de film, sunt foarte bine conturate, atat individual cat si ca grup. Kim Nam-gil se autodepaseste, facand probabil cel mai bun rol de la “Portrait of a Beauty” (2008) incoace, pe marele ecran, poate si pentru ca de aceasta data interpreteaza un personaj ce nu mai seamana cu cele interpretate pana acum. Nu e nici bandit smecher, nici vreun obsedat patimas, e un om simplu cu un vis, cu o viata amarata si cu multe griji. Kim Young-ae, in rolul mamei sale, e stralucitoare, in timp ce Jung Jin-young, un actor foarte indragit in Coreea, se ridica la nivelul asteptarilor cu rolul sau impresionant al administratorului centralei nucleare, prins intre jocurile politice si propria neputinta umana. In afara semnalului de alarma pe care filmul il trage legat de pericolul pe care il poate reprezenta o centrala nucleara atunci cand jocurile politice si interesele de la nivel inalt incaleca procedurile standard de interventie in caz de dezastru nuclear, “Pandora” ne transmite totodata si metafora celebrului cuvant care in greaca inseamna “inzestrat cu toate darurile”. Energia atomica are in sine “toate darurile”, e ca o Cutie a Pandorei ce a fost deja deschisa. Dincolo de toate nenorocirile pe care le poate provoca, ea poate aduce, printr-o utilizare inteleapta, si speranta. Insa pentru asta e nevoie de multa responsabilitate din partea intregii omeniri, iar istoria ne invata ca atunci cand uiti trecutul, nu poti decat sa-ti compromiti propriul viitor. Un film excelent, in ciuda numeroaselor deja-vu-uri, o lectie despre ce sa nu faci pentru a nu te intoarce inapoi in epoca de piatra…

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: luni 6 februarie 2017

Lansat cu o luna de zile in urma, pe 4 ianuarie 2017, “Because I Love You” il readuce pe talentatul regizor Joo Ji-hong in lumina reflectoarelor, la 8 ani de la filmul lui de debut, road-movie-ul “Rabit and Lizzard”. Schimband orientarea dinspre artistic/independent spre comercial, acesta a acceptat sa preia fraiele acestei productii comerciale superbe, acceptand propunerea facuta de companie de productie AD408, al carei presedinte e Cha Ji-hyun, nimeni altul decat fratele mai mare al cunoscutului actor si star de televiziune Cha Tae-hyun. Si, cum era de asteptat, Cha Tae-hyun e protagonistul povestii, fiind cea de-a doua colaborare intre cei doi frati in industria de televiziune, dupa “The Grand Heist”. In ultima perioada, Cha Tae-hyun si-a petrecut timpul mai mult pe micul ecran, fiind unul din subiectii show-ului de televiziune de pe KBS, “2 Days and 1 Night”. Dupa rolul din “Slow Video” si cateva aparitii scurte in “Steal My Heart” si “The Con Artists”, acesta a revenit la rolurile ce l-au consacrat, cele comice, aparand anul trecut in sequelul mult asteptat (insa fara prea mare succes la public) “My New Sassy Girl”, iar acum in “Because I Love You”. Oricat poate parea de ciudat, partenera lui din film e nimeni alta decat simpatica si de multi indragita actrita-copil Kim You-jung, care la data filmarilor avea 16 ani. Pe You-jung ne-o amintim cu totii din numeroase seriale coreene, fiind poate cel mai de succes actor-copil coreean din toate timpurile, avand la activ pana in prezent nu mai putin de 17 aparitii in seriale si 17 in filme. Insa distributia productiei e mult mai vasta, din ea facand parte nume cunoscute ale filmului coreean, precum Sung Dong-il (simpaticul partener al lui Kwon Sang-woo din recentul “The Accidental Detective”, sau procurorul cu peruca buclucasa din “Proof of Innocence”), Bae Sung-woo, veteranul Park Geun-hyung sau chiar Jang Hyuk intr-o aparitie “cameo” de 1 minut. Filmul a obtinut incasari de 2,2 milioane dolari la box-office, in prezent iesind din circuitul cinematografelor si intrand in cel al site-urilor si televiziunilor pay-per-view. Mai trebuie spus ca filmarile s-au facut in vara si toamna lui 2015, insa premiera a fost intarziata mai bine de un an si 3 luni.

“Because I Love You”, titlul filmului, parafrazeaza titlul unei melodii exponentiale pentru scurta cariera muzicala a cantaretului coreean Yoo Jae-ha. Desi intreaga cariera muzicala a acestuia se rezuma la doar 3 ani de activitate, din 1984 pana in 1987, cand s-a stins tragic la doar 25 de ani, Yoo Jae-ha a ramas un simbol al unei intregi generatii. Muzica lui sensibila reflecta singuratatea si nelinistea sufleteasca, “Because I Love You” fiind o balada dedicata iubirii si tristetii despartirii. Filmul, insa, e o fantezie comico-romantica cu accente melodramatice in a doua sa jumatate, in care cuplul Cha Tae-hyun – Kim You-jung ne ofera un recital de zile mari in masura a binedispune pana si pe cei mai pretentiosi fani ai comediei. Nu mai e Cha Tae-hyun din comediile nebunesti de pe vremuri, insa ramane unul din cei mai mari actori de comedie pe care ii are Coreea. Cei doi protagonisti sunt ajutati in scopul lor de intreaga distributie secundara, cu care interactioneaza pe toata durata celor aproape doua ore. Scenariul aminteste de celebrul serial american de la inceputul anilor ’90, “Quantum Leap”, cu Cha Tae-hyun in rolul similar al doctorului Sam Beckett si cu Kim You-jung in rolul similar al asistentului interpretat in serialul ame4rican de Dean Stockwell. Sau, daca e sa ne uitam undeva mai aproape de Coreea, e suficient sa ne amintim de productia japoneza “Lingering Spirits”. Cliseele sunt evitate pe cat posibil, insa regizorul nu ezita sa exploateze la maxim fiecare scena, fie ca e vorba de a smulge zambete sau hohote de ras, ori lacrimi de tristete. Melodiile frumoase din repertoriul lui Yoo Jae-ha (filmul se doreste un omagiu adus cantaretului, dupa cum au scris realizatorii la finalul sau) se imbina cu ingeniozitatea unui scenariu ofertant scris de Yoo Yoon-A, autoarea unor scenarii excelente la filme precum “My Annoying Brother”, “Like for Likes”, “Steal My Heart”, “The Royal Tailor”, “My Paparotti” sau “Miracle in Cell No 7” ca sa amintim doar cateva din ele. Daca mai adaugam jocul ireprosabil al intregii distributii, singura concluzie posibila la acest film nu poate fi decat o invitatie la a-l savura in toata splendoarea sa, e o comedie fantezista reusita, moderna si captivanta, destinata intregii familii.

Traducerea si adaptarea (inclusiv refacerea manuala a timingului) au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 5 februarie 2017

Yen (Peter Ho) e un spadasin ratacitor ce stapaneste un stil de manuire al sabiei propriu si aproape invincibil. Desi ucide la comanda, are principii si in realitate fiecare misiune o vede ca pe un antrenament in vederea infruntarii finale: cea pentru recunoasterea calitatilor sale de spadasin si intrarea in istoria lumii artelor martiale. Rivalul sau e Al Treilea Maestru, cel de-al treilea fiu al temutului clan Hsieh, ce stapaneste lumea artelor martiale prin stilul superior de lupta si prin macelurile dezlantuite la adresa celorlalte clanuri razboinice. Casa Sabiei Supreme, resedinta clanului Hsieh, a devenit un teritoriu interzis cutezatorilor, care odata ajunsi pe insula de langa Lacul Verde, nu se mai intorceau. Spadasinul Yen e angajat de domnita Mu-yung Chiu-ti sa-l ucida pe Al Treilea Maestru, care in mai multe randuri o ranise sentimental, parasind-o chiar in fata altarului. Cum utilul (banii) face intotdeauna casa buna cu placutul (telul propriei sale vieti, infruntarea finala cu rivalul care mereu l-a tinut in umbra), Yen porneste sa-si infrunte destinul. Doar ca odata ajuns pe insula, ajunge sa cunoasca cea mai mare dezamagire a vietii sale, care vrand, nevrand, ii va schimba viata…

Produs si scris de celebrul Tsui Hark, “Sword Master” e o productie nou-nouta chinezeasca ce imbina fantezia cu artele martiale si aventura intr-un mod mai putin obisnuit pentru zilele noastre. De fapt, trebuie spus ca filmul e un remake dupa o productie din 1977 realizata de celebrele studiouri de film din Hong Kong “Shaw Brothers”, “Death Duel”, care la randul ei avea la baza romanul lui Gu Long, “The Third Master’s Sword”. Lucrul si mai interesant e ca “Sword Master” e regizat de Derek Yee, autorul unor filme precum Triple Tap, Shinjuku Incident sau One Night in Mongkok, regizor care chiar a interpretat rolul principal in filmul din 1977, cel al celui de-al Treilea Maestru. A fost rolul care, practic, i-a lansat cariera de actor, mai apoi Derek Yee aparand ca actor in numeroase filme wu-xia din anii ’70-80. In “Sword Master”, rolurile principale le revin lui Peter Ho (pe care il stim din “The Monkey King” si “Cold Steel”) si Lin Gengxin (mai tanar cu 13 ani ca partenerul lui din film si mult mai aratos, pe care ni-l amintim din “Young Detective Dee” si “The Taking of Tiger Mountain”).In China, filmul a obtinut incasari de 14,7 milioane dolari nefiind un mare succes de casa, si exista si explicatii pentru acest lucru. In primul rand, povestea nu este una spusa in stilul in care ne-a obisnuit cinematografia chineza de gen a ultimilor ani. Pe alocuri, daca nu urmaresti atent firul epic si numele personajelor, risti sa nu intelegi ce se intampla in prima jumatate a filmului. Si asta din cauza structurii scenariului, in care cele doua personaje principale sunt prezentate independent unele de altele jumatate din film, si a atmosferei linistite a filmului. Deci, o prima hiba a productiei e scenariul destul de incoerent si inconsecvent, cu un numar mare de personaje secundare aduse la un loc fara o logica care sa se intrevada de la bun inceput. In al doilea rand, atmosfera din filmul lui Derek Yee din 2016 e identica cu cea din “Death Duel” din 1977. Filmarile interioare dar si mare parte din cele exterioare (chiar daca acestea sunt prelucrate grafic prin metode moderne) ne aduc in fata ochilor decorurile specifice filmelor turnate de studiourile Shaw Bros in anii ’70-’80. Tot ce mai lipsea din aceste decoruri artificiale erau cablurile pe care pe vremuri actorii si cascadorii le foloseau pentru a-si face numerele de lupta. Si apare o fireasca intrebare: pentru ce sa revii in secolul XXI la atmosfera unui film din epoca de aur a productiilor de gen din Hong Kong, la o epoca de mult apusa si a carei stralucire nu o poti reda nici macar cu mijloacele moderne ? Doar de dragul nostalgiei regizorului si a faptului ca odata a interpretat rolul principal in filmul pe care acum il regizeaza ? Nu in ultimul rand, iubitorii filmelor wu-xia moderne, care au inceput sa-si schimbe parerea despre filmele chinezesti de epoca odata cu productii precum “Reign of Assassins”, “14 Blades”, “The Four” si altele ale ultimului deceniu, vor simti o crunta dezamagire cand vor vedea “Sword Master”, ce e parca o intoarcere in timp sub aspectul realizarii in urma cu 40 de ani. Unde exceleaza filmul e pe partea sa artistica, avand pe alocuri frumusetea vizuala a unui “The Assassin” a lui Hou Hsiao-hsien. Din nefericire, publicul acestui gen de filme isi doreste lucruri cat mai simple, directe si spectaculoase, ori “Sword Master” solicita intai de toate multa rabdare si atentie pentru a reusi sa iti placa. Jocul celor doi protagonisti e excelent, insa din nou regasim vechea hiba a acestor filme: personajul pozitiv e perfect in pozitivismul sau, curajos, drept, insetat de dreptate, pe cand personajul negativ (cu toti asociatii) sunt din start damnati sa-si duca soarta intunecata fara posibilitatea de a se schimba. Daca e sa concluzionam, “Sword Master”, in ciuda unor pareri pozitive din partea criticilor de film (pareri firesti daca ne gandim ca un critic de film cauta intotdeauna ceva nou sau reinventat in subiectul analizei lor pentru ca, se stie, inovatia e cheia progresului), pentru publicul larg va fi doar un film oarecare, o calatorie inutila inapoi in timp cu 40 de ani ce nu poate decat sa tradeze o aparenta pana de idei a scenaristilor chinezi in materie de productii de epoca. Daca in absenta unui star de actiune care sa mai atraga lumea in salile de cinema se mai adauga si o pana de idei in materie de scenarii, putem concluziona, oare, ca asistam la o criza a filmului chinezesc comercial de epoca ? Numeroasele sequeluri ale unor retete reusite din anii anteriori (The Four, Detective Dee, Monkey King, Journey to the West) si filme de epoca mai putin reusite (The Sword Identity, The Warrior and the Wolf, The Assassin, The Last Supper), ca acesta, ne induc, din pacate, o astfel de concluzie…

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 29 ianuarie 2017

TORICO e un nume relativ necunoscut in industria japoneza de film, “The Camellia Girl” find practic al doilea lungmetraj regizat de aceasta in ultimii 10 ani. A debutat in 2006 cu“Ikeru Shinibana”, cu care a fost invitata la 7 festivaluri internationale, primind aprecieri pozitive. In 2012 a debutat si ca actrita, avand un rol minor in “Sangeki-kan: Buraindo”. In paralel, TORICO a publicat o colectie de fotografii artistice si, mai ales, s-a implicat in domeniul modei, devenind o populara bloggerita in industria modei din Japonia. In 2013, a lansat ca designer un brand propriu de haine, noncomformist (iar cand spun asta probabil extravaganta Lady Gaga ar fi acceptat fara probleme creatiile acesteia, asta ca sa va faceti o idee despre viziunea ei in moda). Recentul ei film, “The Camellia Girl”, e, de fapt, ceea ce japonezii numesc un live-action, o ecranizare avand la baza o manga. Si nu e vorba de o manga recenta, ci de una clasica, publicata in 1984, intitulata la fel ca filmul, “Shojo Tsubaki”, scrisa de apreciatul mangaka Suehiro Maruo, tradusa de mult in principalele limbi de circulatie internationala. Povestea e cunoscuta in Statele Unite sub numele “Mr. Arashi’s Amazing Freak Show”, iar in 1992 s-a realizat o animatie pentru marele ecran regizata, scrisa si produsa de Hiroshi Harada. Filmul din 2016 e o adaptare dupa manga, realizata cu un buget redus, ce are in distributie actori mai putin cunoscuti, insasi protagonista, Risa Nakamura, debutand pe marele ecran.

Povestea personajului din “The Camellia Girl” isi are originea in Japonia inceputului Erei Showa (1926-1989). Pe atunci, erau foarte populare asa-numitele “kamishibai”, o forma de teatru de strada, in care un povestitor, imbracat nostim, se aseza la colt de strada si, cu ajutorul unor desene puse intr-o scena in miniatura, incepea sa nareze povestea, schimband imaginile in functie de evolutia povestirii. Aparitia televiziunii si dezvoltarea filmului au dus la disparitia acestei forme inedite de arta teatrala, insa la inceputul anilor ’30, in perioada crizei financiare, asemenea reprezentatii erau foarte populare. “Fata cu Camelie” era protagonista unei astfel de reprezentatii, personajul fiind atribuit unui anume Seiun, insa numeroasele reintrepretari in diverse alte variante si repovestiri orale, ca si plagieri, au facut ca originea povestii sa devina nesigura. In general, cam toate aceste povestiri despre Fata cu Camelie aveau in centrul lor aproximativ aceeasi poveste: o adolescenta tipica sau o preadolescenta ce provine dintr-o familie saraca e nevoita sa-si intretina mama vanzand camelii in strada. Datorita saraciei, ajunge sa fie vanduta si obligata sa presteze intr-un spectacol de revista. Pornind de la aceasta poveste populara, in 1984 mangaka Suehiro Maruo publica o manga ce are un mare succes, tradusa in mai multe limbi straine, care ajunge, astfel, cunoscuta si culturii occidentale. Manga lui e o reinterpretare in desene a povestii populare si, lucru si mai important, apartine genului “ero guro”, o miscare literar-artistica nascuta in 1930 in Japonia, ce are in centrul ei erotismul, coruptia sexuala si decadenta (“ero” – erotic, “guro” – grotesc), poate cel mai cunoscut exponent in literatura al acestui curent fiind Ranpo Edogawa.

Filmul regizat de TORICO (foto) o are in centrul ei pe Risa Nakamura, un fotomodel japonez de 27 de ani ce intra in pielea unei adolescente de 14 ani, Midori, “Fata cu Camelie”, ce e fortata sa se alature unui circ bizar unde e molestata si umilita de toata lumea. Nu va ganditi, insa, la o poveste clasica, statica, insipida si incolora. Regizoarea e una noncomformista atat in viata reala cat si pe ecran, realizand o productie colorata in culori vii, stridente chiar, in care exagerarile si costumele atipice ies in evidenta. Paleta de culori e ametitoare, de la galbenul rochiei cu buline a lui Midori si al panglicii din cap pana la culorile contrastante ale costumelor exagerate ale celorlalti membri ai trupei. Desi bugetul limitat al productiei e vizibil cu ochiul liber de orice cinefil avizat, regizoarea da dovada de mare creativitate in special in materie de design al costumelor. Extravagantele vizuale, stilul exuberant si nuantele de baroc sunt condimentate cu un suprarealism demn de “Alice in Tara Minunilor” si de cateva momente animate ce apar in film pentru a stabili o continuitate in plan imaginar a povestii. Interesanta e si adaptarea si transpunerea povestii de la inceputul epocii Showa in timpurile prezente, elementele moderne (o masina viu colorata cu care personalul circului isi face reclama, muzica rock de pe fundal de la inceput) imbinandu-se perfect cu cele de epoca, uneori spectatorul avand impresia ca povestea chiar se desfasoara in anii ’30. Atmosfera de mister din jurul circului e foarte bine intretinuta prin prezenta unor personaje – circarii – bizare: doua bestii pitice ce nu stiu sa vorbeasca, un clovn cu peruca alba homosexual si marcat de rautate, o Columbina hidoasa ce-a imbatranit la circ ce nu ezita sa-si arate nurii in mediul decadent in care isi duce de ani de zile viata, sau un circar cu un costum misterios de marinar ce-i ascunde handicapul, mainile ciopartite. Simbolistica e la ea aceasa, cameliile sub forma de origami vandute de Midori sau trenul caruia Midori ii face cu mana de fiecare data cand isi aminteste de cineva drag disparut fiind doar cateva din ideile minunate ale regizoarei. Totul este artificial, o fuziune intre lumea reala si cea subterana, de la periferia societatii, o fantezie incantatoare in care kitsch-ul e ridicat la rangul de arta. Cat priveste simbolistica fiecarui personaj in parte, ramane sa o descoperiti singuri, e demna de un basm supraealist, pe alocuri grotesc, pe alocuri vulgar (exista chiar doua scene cenzurate de producatori prin blur, ceva obisnuit in cinematografia japoneza si coreeana, de altfel), insa pur si simplu cuceritor. Un film de categorie B excentric, artistic si plin de idei care mai de care mai interesante puse in practica excelent de echipa de productie. Chiar daca scenariul a fost adaptat pentru o durata extrem de scurta (sub 90 de minute), in multe locuri vazandu-se ca povestea sufera la capitolul consistenta, existand o graba explicabila in ritmul derularii evenimentelor, fata de alte locuri unde ritmul e mai lent, “The Camellia Girl” e un film ce iese din tipicul filmelor comerciale japoneze pline de clisee ce ne inunda imaginatia de peste 20 de ani, si chiar si doar pentru ideile sale artistice indraznete merita vizionat.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: joi 26 ianuarie 2017

“My Annoying Brother” (cunoscut cu titlul original “Brother”) e al doilea proiect al regizorului Kwon Soo-kyung, realizat la 10 ani distanta de la filmul sau de debut, “Barefoot Kibong”. Scenariul e scris de celebra scenarista Yoo Young-A, ce are la activ cateva scenarii de filme de succes, precum “Wedding Dress”, “Always”, “My Paparotti”, “Miracle in Cell No. 7”, “The Royal Tailor” sau “Like for Likes”, dar si seriale ca “Bel Ami” sau “Entertainer”. Reteta succesului a constituit-o, de aceasta data, distribuirea in rolurile principale a unor staruri in plina ascensiune ale Hallyu, e vorba de Cho Jung-seok, care desi are 36 de ani si a debutat la 32, e unul din cei mai in voga actori coreeni de seriale de televiziune, avand numeroase premii la activ in cei 4 ani de cariera de pana acum, pentru rolurile din serialele “You Are The Best !”, “Oh, My Ghost” si “Jealousy Incarnate”, dar si din filmele “Architecture 101” si “The Face Reader”; si de Do Kyung-soo, membru EXO-k, aflat la doar al treilea rol pe marele ecran, dar care deja a castigat premiul de popularitate pentru rolul din “Unforgettable”, anteriorul sau film tot din 2016. Park Shin-hye, o prezenta foarte discreta pe marele ecran, are un rol secundar, nicidecum unul romantic cum toata lumea se astepta. Filmul a avut un succes de casa neasteptat, vanzand milionul de bilete in doar 4 zile de la premiera. In cele din urma, a reusit sa vanda peste 3 milioane de bilete, obtinand incasari de 19,6 milioane de dolari. Filmat in doar 2 luni, la sfarsitul lui 2015, “My Annoying Brother” are o coloana sonora generoasa cu nu mai putin de 5 melodii interpretate de Park In-young si una, “Don’t Worry”, interpretata chiar de cei doi protagonisti.

“My Annoying Brother” e un film ce combina doua genuri diametral opuse, comedia si drama, insa de fiecare data cand realizatorii coreeni au recurs la aceasta combinatie, rezultatul a fost unul cel putin interesant. Scenariul nu este unul care sa exceleze, chiar daca e scris de renumita Yoo Young-A, fiind simplist, liniar, previzibil, fara surprize, s-ar putea spune chiar tipic coreean, plin de clisee. Si cu toate acestea, filmul a avut incasari de aproape 20 de milioane de dolari, fiind o dovada cum nu se putea mai clara ca popularitatea unui actor poate atrage tineretul si publicul feminin in salile de cinema, distragandu-l din fata internetului sau a micului ecran timp de 2 ore. Tema a doi frati provenind din casnicii diferite, ce ajung sa se instraineze si mai apoi sa se reuneasca am mai intalnit-o in cinematografia coreeana in numeroase forme, primul exemplu ce vine oricarui cinefil iubitor de Coreea in minte fiind “Oh, My Brother”. Pornind de la acest fir, e usor sa construiesti variatiuni si sa modelezi filmul spre ce gen doresti. Singurul lucru care, totusi, te face sa urmaresti pana la final filmul e prestatia celor doi protagonisti. Cho Jung-seok joaca rolul fratelui din prima casnicie a tatalui defunct, Ko Doo-sik, ce a fugit de acasa din copilarie si a incercat sa-si construiasca o viata pe cont propriu, departe de mama vitrega si fratele lui mai mic. A pasit insa pe cai gresite, care l-au adus dupa gratii, unde isi ispaseste pedeapsa pentru escrocherie. E un tip arogant, laudaros si rautacios, insa are in el o geana ce nu poate fi ascunsa, o geana a bunatatii pe care nu doreste sa si-o manifeste sau… mai bine zis nu are fata de cine. La polul opus e fratele lui mai mic, Ko Doo-young, sportiv de performanta, ce are tot viitorul inainte in lumea judo-ului. In momentul in care isi pierde vederea pe tatami, se inchide in lumea lui si refuza chiar sa isi duca viata mai departe. In stare de malnutritie il gaseste fratele sau mai mare, care odata eliberat conditionat, se vede nevoit sa locuiasca cu acesta timp de un an, conditie impusa de comisia de eliberare. Relatia dintre ei doi e una glaciala, chiar de ura datorata unor lucruri din trecut ce ni se vor dezvalui pe parcurs, dar cum trebuie gasita o cale de convietuire, fiecare din cei doi frati va incerca sa-l inteleaga pe celalalt, iar compromisurile mici de la inceput vor fi temelia schimbarii lucrurilor. Si cum viata e o continua provocare, in scurt timp cei doi au de infruntat noi obstacole… Park Shin-hye are un rol secundar dezamagitor (nu ca prestatie, cat ca pondere in importanta povestii), toata lumea asteptandu-se, probabil, sa fie o miza in disputele dintre cei doi frati. In mod sigur filmul ar fi fost mult mai animat cu putin romantism, dar e greu de crezut ca s-a dorit vreodata asa ceva de catre scenarista.

In concluzie, un film satisfacator, tinut pe linia de plutire si dus spre succes doar de prestatia protagonistilor, care insa e tras in jos de cliseele specifice filmului coreean atat de uzitate in cei 15 ani de la renasterea lui.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: joi 19 ianuarie 2017

Mult laudatul “Operation Chromite” s-a lansat in sfarsit pe dvd si bluray, dupa o asteptare de o jumatate de an ! Vorbindu-se de el inca de la inceputul lui 2015, filmarile au demarat in cele din urma in decembrie 2015, incheindu-se dupa 3 luni, ciclul normal de realizare al unei productii in Coreea. Noutatea adusa de film o reprezinta prezenta in distributie, in rolul celebrului general Douglas MacArthur, a starului de la Hollywood Liam Neeson, care se autodepaseste, pregatindu-se anterior temeinic pentru acest rol, studiind documentare si discursurile generalului, pentru a intra perfect in pielea lui si a-l intelege ca personaj istoric. Rezultatul a fost unul de exceptie, vedeta declarand la incheierea filmarilor ca “a fost o onoare sa-l interpretez pe MacArthur”. Alte staruri, de aceasta data ale filmului coreean, s-au alaturat distributiei, contribuind din plin la succesul acesteia. Lee Jung-jae e din nou eroul pozitiv, iar Lee Beom-soo cel negativ. Multe din rolurile secundare, cum se intampla de obicei in blockbuster-uri, revin unor figuri cunoscute, “Operation Chromite” nefacand exceptie: Kim Young-ae, Park Chul-min, Kim Sun-a sau Park Sung-woong sunt doar cateva nume sonore ale filmului coreean, a caror aparitie nu trebuie ratata pentru ca prin interpretarea lor, garanteaza calitatea produsului finit. Iar publicul coreean a apreciat nu doar prestatia lor, ci si subiectul, unul extrem de sensibil si de eterna actualitate, ranile Razboiului Coreean nefiind inchise nici in zilele noastre. Productia are la baza evenimente reale petrecute in timpul bataliei pentru Incheon, iar scenariul e scris de Lee Man-hee, scenaristul altor productii de succes precum “71 Into the Fire” (avand exact aceeasi tema a Razboiului Coreean), “The Divine Weapon”, “When I Turned Nine” sau “R2B Return to Base”. Regia e semnata de John H. Lee, autorul unor filme memorabile, ca: “71 Into the Fire”, “A Moment to Remember” sau recenta coproductie coreeano-chineza “The Third Way of Love”. “Operation Chromite” a avut incasari de 18,6 milioane dolari la box-office-ul coreean, insa la nivel mondial a obtinut incasari totale de peste 50 de milioane. Inainte de premiera productiei in Coreea, s-a vorbit chiar de o continuare a povestii in productia “Reclamation of Seoul”, regizat de acelasi John H. Lee, insa filmarile nu au mai demarat spre sfarsitul anului trecut, cum se preconizase initial. Mai trebuie spus ca “Operation Chromite” e vorbit in 3 limbi: coreeana, cam 30% in engleza, cum era si firesc, dar exista si unele replici in rusa.

Fimul lui John H. Lee nu e un simplu film de razboi. Mai degraba, prin povestea sa, e o radiografie elaborata a unui moment crucial din istoria tarii, momentul de cumpana ce a schimbat definitiva soarta Peninsulei Coreene si a Razboiul Coreean. In doar 2 zile de la invazia comunista din Nord, capitala Seul cade, si dupa doar o luna teritoriul actualei Coree de Sud ajunge sa fie limitat la zona aflata la sud de raul Nakdong, altfel spus doar la coltul sudic al Peninsulei. Raul Nakdong a devenit punctul de demarcatie intre Nord si Sud, unde armata sud-coreeana epuizata incerca sa reziste eroic in apararea ultimului teritoriu liber. Douglas MacArthur, comandantul desemnat de presedintele Truman sa conduca armata Natiunilor Unite, planuia un plan nebunesc: o debarcare a Aliatilor in cel mai neprielnic loc cu putinta, Incheon. Incheon era situat la mica distanta de Seul, pe coasta de vest, exact in coltul opus al zonei asediate de inamic in sud. Sansele de reusita a unei debarcari erau de 5.000 la 1, dupa spusele secretarului american al Apararii, datorita zonei inguste de manevra, mareei care in zona e una din cele mai schimbatoare din lume si care oricand putea lasa navele de desant in incapacitatea de a se mai deplasa, impotmolindu-se la mal. In plus, zona stancoasa de coasta era o veritabila fortareata naturala. Kim Il-Sung, comandantul suprem nod-coreean, era constient ca o debarcare aliata e iminenta, insa singura dilema era unde se va produce aceasta. Iar dilema a fost abil alimentata de MacArthur, ce a trimis deliberat informatii false pentru a induce in eroare inamicul. Pe acest fundal critic pentru Coreea de Sud, filmul portretizeaza intr-un mod remarcabil personalitatea marelui om si strateg Douglas MacArthur, ireprosabil interpretat de Liam Neeson. Reusim, astfel, sa intelegem mai bine modul in care a gandit si mai ales de ce a gandit aceasta operatiune Cromit generalul, ce interese a avut sa insiste cu incapatanare pentru o debarcare in Incheon si nu in Busan. MacArthur e portretizat ca militar si om, e prins intre aceste doua dileme, fiind speculat chiar si ceea ce unii au vorbit la vremea respectiva in cercurile inalte, cum ca Incheon trebuia sa fie Normandia lui MacArthur, o spectaculoasa punere in scena pentru o candidatura la presedintia Statelor Unite. Insa dincolo de meschinele speculatii politice, filmul subliniaza umanismul marelui strateg si ne face sa intelegem de ce MacArthur e privit ca un erou al natiunii coreene. Alti eroi, carora filmul le este dedicat, au fost si cei 8 voluntari ce s-au angajat sa indeplineasca misiunea de diversiune “X-RAY”, si agentii KLO, Unitatea Secreta de Informatii coreeana, ce a coordonat misiunile adiacente si succesul planului lui MacArthur. Chiar daca povestea in sine e pe alocuri exagerata si fictionalizata, de dragul actiunii, ea porneste de la fapte cat se poate de reale. Lee Jung-jae e din nou eroul pozitiv prin excelenta, imaginea ideala a eroului din Sud cu puternice convingeri anti-comuniste, in timp ce Lee Beom-soo demonstreaza inca o data, daca mai era nevoie, ca rolurile negative sunt elementul sau. Una peste alta, o productie spectaculoasa, realista si eroica despre un episod crucial din istoria Coreei de Sud, a carei asteptare a meritat.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: marți 17 ianuarie 2017

Cunoscutul Dante Lam, regizorul ce calca pe urmele lui John Woo, al carui stil il apreciaza si incearca sa-l perfectioneze continuu si cu ajutorul tehnicilor moderne grafice si sonore, revine la 2 ani de la “That Demon Within”, ultimul sau film de actiune, cu o productie de zile mari, “Operation Mekong”. Avand la dispozitie un buget consistent si bagajul necesar de cunostinte pentru reteta succesului, acesta a luat drumul Malaeziei si Thailandei pentru a filma poate cel mai grandios film al carierei sale de pana acum. Renuntand pe moment la thriller-urile psihologice politiste de actiune si la cativa din actorii lui preferati, obisnuiti ai acestor filme, Lam ne propune in noua sa realizare cu totul altceva: o poveste dramatica inspirata din fapte reale, din care nu lipsesc actiunea si suspansul. “Operation Mekong” a avut incasari record de 173 de milioane de dolari, devenind al 9-lea film chinezesc din toate timpurile. In rolurile principale revedm doi actori de top, pe care ii vom vedea in multe filme in anii ce vor urma. E vorba mai intai de Zhang Hanyu, cunoscut din “Bodyguards and Assassins” (unde l-a interpretat pe Sun Yat-sen), “Back to 1942”, “White Vengeance”, “Special ID” sau “The Taking on Tiger Mountain”, premiat deja de 9 ori pana in prezent pentru prestatiile sale pe micul si marele ecran. Partenerul lui e atragatorul Eddie Peng, recent vazut in “Call of Heroes” sau “Cold War 1 si 2”, care la cei 34 de ani demonstreaza o maturitate actoriceasca remarcabila, indiferent de rolurile pozitive sau negative interpretate. Filmul a fost 2 saptamani la rand lider autoritar al box-office-ului chinezesc, subiectul sau fiind unul bine cunoscut in China, in 2011 masacrul de pe raul Mekong marcand intreaga natiune chineza si nascand un mare scandal diplomatic cu Thailanda.

Triunghiul de Aur e una din cele mai frumoase regiuni geografice ale Asiei, insa in spatele splendorii sale se ascunde o realitate crunta: zona este cunoscuta ca una din cele doua regiuni importante furnizoare de opiu din intreaga Asie (cealalta e Semiluna de Aur, ce are in centrul sau Afghanistanul). Aflat la hotarul a trei tari, Laos, Myanmar si Thailanda, Triunghiul de Aur a capatat statutul de Regiune Speciala, fiind in prezent princpalul furnizor de heroina pentru intreaga planeta. Myanmar e al doilea furnizor de opiu din Asia dupa Afghanistan si o ruta a traficului de droguri importanta dupa cel de-al doilea razboi mondial. In 1996, autoritatile birmaneze au inregistrat un mare succes in lupta impotriva flagelului, odata cu predarea lordului drogurilor Khun Sa si a armatei sale, insa problema nu s-a rezolvat. Lipsa de vointa a autoritatilor de a controla problema a dus la cultivarea in continuare a drogurilor in regiune de catre triburile locale, un raport socant al SUA din 1996 aratand ca exporturile de droguri din Myanmar valorau cat exporturile legale ale tarii ! Coruptia, spalarea de bani si incompetenta autoritatilor locale a dus la aparitia altor lorzi ai drogurilor in regiune si la revenirea haosului. Pe acest fundal, in octombrie 2011, un incident avea sa tulbure apele si sa capete rezonanta internationala. Doua vase mici de pescari chinezi au fost atacate in Regiunea Speciala din Triunghiul de Aur situata la granita dintre Myanmar si Thailanda. Cei 13 membri ai echipajului au fost impuscati si aruncati in raul Mekong. Incidentul a fost cel mai sangeros atac la adresa unor chinezi in strainatate din intreaga istorie. Ca replica, China a suspendat temporar navigatia vaselor sale pe raul Mekong si a creat o echipa internationala comuna de interventie cu Myanmar, Thailanda si Laos pentru a patrula pe rau. Raul Mekong, ce izvoraste din China, e principala ruta de comert intre provincia chineza Yunnan si Asia de Sud-Est, de aici si interesul urias al Chinei in securizarea regiunii. Cu toate astea, dupa cum declara proprietarul uneia din ambarcatiunile deturnate de piratii din regiune, aproape fiecare ambarcatiune chineza din zona a fost jefuita de bandele din regiune. Desi incidentul s-a petrecut in apele teritoriale birmaneze, anchetarea lui a fost efectuata de partea thailandeza, ce a descoperit 900.000 de tablete de metamfetamina la bordul celor doua ambarcatiuni recuperate. Cadavrele celor 13 victime au iesit la suprafata, iar unele erau legate la ochi si la maini. Politia a suspectat de la inceput un lord al drogurilor, un anume Naw Khar, fost comandant al lui Khun Sa, ce s-a predat in 1996. Ancheta a dus si la cercetarea a 9 soldati antidrog thailandezi. Dupa o lunga vanatoare, Naw Khar a fost capturat de autoritatile din Laos si extradat in China (aici filmul face o divagatie, si din motive evident patriotice atribuie capturarea unei misiuni commando chinezesti), unde a recunoscut ca el a ordonat ceea ce a intrat in istorie sub numele de “masacrul de pe raul Mekong”. Lansarea filmului a dus la o animozitate la nivel declarativ intre China si Thailanda, prim-ministrul thailandez declarand inaintea premierei ca productia va fi interzisa in Thailanda daca se va dovedi ca aduce daune de imagine tarii sale. Se crede ca aceasta stare de agitatie a primului ministru, de altfel general in armata, s-ar fi datorat faptului ca in incident au fost implicati si soldati din trupele de elita thailandeze antidrog, existand suspiciunea ca imaginea armatei va fi afectata.

In ceea ce priveste filmul, daca excludem partea lui de inceput, ce aduce obisnuitul tribut nationalismului chinez si iti da impresia de superficialitate, “Operation Mekong” e o agreabila productie de actiune in stil commando, in care se imbina actiunile de infiltrare in vederea culegerii de informatii cu cele operationale pe care le stim din atatea filme commando din anii ’80. Actiunea e alerta, filmul nu stagneaza inutil, iar unele efecte speciale sunt deosebite. Cand credeai ca totul s-a terminat, actiunea incepe din nou, chiar daca pe alocuri scenariul e cam tras de par si sunt introduse in scena multe personaje secundare pe care nici nu trebuie sa le retii. Per ansamblu, o realizare buna a lui Dante Lam, poate cea mai spectaculoasa de pana acum, 2 ore de actiune continua ce-si merita toti banii.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 15 ianuarie 2017

Kwon Jong-kwan, cel care in 2004 debuta ca regizor cu “S Diary”, o comedie romantica usoara, si cunostea succesul cu melodrama “Sad Movie” in 2005, a intrat mai apoi intr-un lung con de umbra, regizand un segment din proiectul de scurtmetraje “Short, Short, Short !” in 2009, finantat de organizatorii Festivalului de film Jeonju, pentru a marca un deceniu de la prima editie. In 2013 a demarat un proiect care ar fi trebuit sa ii relanseze cariera regizorala, “The Messenger”, un film de epoca cu Song Seung-heon si Yoon Je-mon, dar datorita dificultatilor financiare ale companiei de productie, nici in prezent acest proiect nu a fost finalizat, desi premiera lui era proiectata in anul 2014. Astfel ca relansarea carierei lui Kwon Jong-kwan s-a amanat pana anul trecut. Cu destule emotii, la un an de la inceperea filmarilor, in iunie 2016, avea loc premiera noului sau film, “Proof of Innocence”, ce a reusit sa stranga 8,6 milioane dolari incasari la box-office. El marcheaza totodata si schimbarea genului abordat de Jong-kwan, ce lasa in urma proiectele romantic-melodramatice pentru unul mai in ton cu ceea ce se cere in zilele noastre, un thriller dinamic despre nedreptatea sociala si realitatile dure ale societatii coreene contemporane, macinate de coruptie. In rolul principal il revedem pe carismaticul Kim Myung-min, care ne-a obisnuit deja cu rolurile comice din cele doua filme “Detective K”, astfel ca iesirea lui din pielea acelui personaj deja memorabil si revenirea la personaje mai sobre precum cele din “Deranged”, “Man of Vendetta” sau “Open City” nu poate fi decat de bun augur pentru cariera sa. Distributia cu care a colaborat a fost, insa, una de exceptie, toti actorii din rolurile secundare sau negative avand prestatii deosebite. Kim Sang-ho, recent vazut in “Will You Be There ?”, Lee Moon-sik intr-un rol atipic (rolurile comice sunt reteta lui specifica) de puscarias violent, Sung Dong-il in rolul unui procuror responabil mai mult cu buna dispozitie, adolescenta Kim Hyang-gi, pe care am vazut-o cu multi ani in urma in melodrama “Wedding Dress” dar si in succesul “A Werewolf Boy”, Lee Ji-hoon, starul in plina ascensiune in industria k-dramelor, ce a prins si el un rol marunt al unui boboc in politie extrem de cicalitor cu respectarea ca la carte a procedurilor, sau Kim Young-ae, actrita veteran atat de indragita pentru rolurile pozitive din cariera, care de aceasta data are o interpretare senzationala a personajului principal negativ, toti acesti actori plini de talent reconstituie o lume cinica imaginata de acelasi Kwon Jong-kwan, ce a scris si scenariul.

“Proof of Innocence”, ce a avut titlul initial “A Letter From Prison”, se incadreaza in tipologia filmelor ce au in centrul lor ideea de justitie sociala. Nu sunt o inventie a cinematografiei coreene post-Hallyu, daca ne gandim la memorabilul “The Terrorist” din 1995, si la faptul ca nici de atunci pana in prezent coruptia surprinsa in astfel de productii nu pare sa fi reusit sa fie pusa sub control de catre autoritatile coreene. Fata de modul in care era privita problema in filmele de acum 20 de ani se observa totusi o evolutie, in sensul ca daca Choi Min-soo din “The Terrorist” era dispus sa devina un martir singuratic al luptei pentru dreptate, in prezent inamicul dreptatii e aratat cu degetul – desigur, e vorba de marile companii si de familiile din spatele lor – si e stiut de toata lumea, insa aceasta iluzorie identificare fizica a unui colos cu sapte capete nu garanteaza si faptul ca in baza unei legislatii cu multe scapari, dreptatea poate triumfa in fata clientelismului clasei politice si in general al autoritatilor (locale sau centrale) fata de acest balaur de temut, vazut de toti dar totusi invizibil. Dincolo de subiectul sau extrem de captivant, “Proof of Innocence” critica pe fata coruptia din societatea coreeana actuala, ascunsa de multi sub pres, dar si aroganta si cinismul acelei paturi subtiri de “chaeboli” de sub 1 % , care prin banii ei are la dispozitie institutii ale statului ce ar trebui sa vegheze la respectarea drepturilor cetatenilor indiferent de statutul lor social. Asadar, nu avem in fata o tema noua, “Proof of Innocence” mergand pe tiparul unor filme precum “The Unjust”, “Veteran”, “Inside Men” sau “The Attoney”, fara a pune accentul pe implicatiile politice sau pe disputele juridice din fata instantei de judecata. Choi Pil-jae nici macar nu e un justitiar autentic. Fost politist obisnuit cu munca de teren si arestarea celor mai josnici infractori, de la cartofori si hoti marunti la criminali cu sange rece, acesta a ales sa fie avocat dinr-o situatie de conjunctura. Tatal sau a fost un condamnat, iar bunicul sau un politist. Cariera de politist si-a ales-o tocmai pentru a nu calca pe urmele tatalui sau, de ale carui principii de viata se dezice. Practic, prin aceasta meserie isi descoperise vocatia, dar pierderea locului de munca in urma rivalitatii cu colegul sau lipsit de scrupule Yang si datoriile ce au dus la pierderea casei bunicului sau l-au pus in situatia de a face orice pentru bani. Initial intentionase sa lucreze pe un santier de constructii, insa in momentul in care din senin pe santier apare procurorul Kim, ce a patit cam acelasi lucru ca si el, cei doi pun bazele unei firme de avocatura si incearca sa isi castige traiul luand viata de la capat, folosindu-se si unul si celalalt de conexiunile ramase in urma. Dar lucrurile iau o turnura neasteptata cand un condamnat la moarte pe nedrept ii trimite fostului sergent o scrisoare, cerandu-i ajutorul. Nu spiritul justitiar din fostul sergent il determina sa accepte cazul, ci polita ce o are de platit celui ce practic l-a dat afara din politie, lucrandu-l pe la spate. Mergand pas cu pas inainte cu investigatiile pe cont propriu, Pil-jae se trezeste prins intre situatia tragica a condamnatului si singurei sale familii, o fiica minora ce trebuie sa se descurce singura 20 de ani, si jocurile de culise ale unei mari companii, ce are la degetul mic procurori si politisti. Actrita veteran Kim Young-ae, desi intra in scena abia la jumatatea filmului si are un numar de replici relativ restrans fata de celalalte personaje, le eclipseaza de-a dreptul prin interpretare si prestanta, reusind sa intruchipeze cinismul dus la extrem asa cum putine personaje din filme similare au reusit, de-a lungul timpului.

Dinamic, plin de evenimente si situatii extreme rezolvate prin masuri extreme (deseori violente), dar si cu o doza absolut necesara de umor si dramatism, pentru echilibrare, “Proof of Innocence” ofera tot ce poate oferi mai bun un thriller captivant pe tema inechitatii sociale. Cu o interpretare a actorilor perfecta si cu un scenariu ce nu stagneaza un moment, avem in fata 2 ore interesante in care scenaristul se va juca cu trairile noastre, ce nu de putine ori vor ajunge la limita suportabilitatii cand vine vorba de nedreptatile in lant descrise.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: marți 10 ianuarie 2017

Regizoarea si scenarista Hong Ji-young, care debuta in regie cu apreciatul “The Naked Kitchen” in 2009, dupa alte 3 filme fara succes comercial, a reusit sa revina in prim planul cinematografiei coreene recent cu un film memorabil ce a avut premiera cu nici o luna in urma in cinematografele coreene, “Will You Be There ?’. Filmul a obtinut incasari de 4 milioane de dolari la box-office, o suma multe prea mica in raport cu ceea ce ofera aceasta productie superba. Dincolo de cliseele specifice temei calatoriei in timp, filmul ofera o perspectiva romantica inedita imbinata cu mister romanului omonim al francezului Guiilaume Musso, publicat acum un deceniu, pe care regizoarea il adapteaza intr-un scenariu propriu. Distributia e mai mult decat interesanta, capul de afis constituindu-l prezenta in distributie a starului Kim Yun-seok, atat de apreciat pentru rolurile din The Priests, The Classified File, Tazza: The Hidden Card sau Sea Fog, ca sa amintim doar cele mai recente roluri ale sale. Tanarul Byun Yo-han, ce a debutat la 27 de ani si a aparut in 3 seriale cunoscute, dublu premiat pentru rolul din “Six Flying Dragons”, are o prestatie remarcabila in rolul personajului din tinerete al lui Kum Yun-seok. Rolul principal feminin ii revine necunoscutei Chae Seo-jin, ce a debutat in 2014, aflata la doar al treilea rol din cariera. Daca veti avea senzatia ca infatisarea ei va este cunoscuta, probabil e din cauza asemanarii cu sora ei mai mare, nimeni alta decat… Kim Ok-bin din “Bride of Hanoi” si “Blade and Petal”. La maturitate, rolul personajului ei e interpretat de Kim Sung-ryoung, o fosta Miss Coreea (1988), cunoscuta din serialul “Heirs” unde interpreta mama alcoolica a personajulu lui Lee Min-ho. In roluri secundare revedem cativa actori simpatici, precum Kim Sang-ho (si “dublura” personajului lui din tinerete, An Se-Ha) sau Jang Gwang.

“Will You Be There” se inscrie in categoria filmelor ce au scris istorie in cinematografia coreeana post-Hallyu, in care elementele supranaturale precum calatoria in timp au constituit o atractie fascinanta pentru iubitorii genului. Nu putem uita memorabila poveste din “Il Mare” sau “Calla”, din “Ditto” sau din recentul “Miss Granny”, ca sa amintim doar cateva din succesele ultimilor 15 ani din cinematografia coreeana de gen. Tema e un veritabil trend al zilelor noastre cel putin pe micul ecran, numeroase seriale de televiziune preluand subiectul importat via Japonia. Se poate spune ca aceasta tematica nu a revitalizat doar filmul coreean, ci si industria serialelor de televiziune coreene, combinand 2 genuri majore: pe de o parte drama cu istoria, si pe de alta parte genul romantic cu melodrama. De data acesta avem o combinatie de romantism cu melodrama, iar calatoria in timp nu e una cum o vedem in serialul “Faith”, printr-o poarta miraculoasa, ci mai degraba una in genul scrisorii din “Il Mare”, o calatorie cu mintea si mai ales sufletul intr-un trecut nu foarte indepartat. Un alt element surprinzator e distribuirea in rolul personajului principal care initiaza calatoria a actorului Kim Yun-seok, unul din actorii de top ai momentului, care insa se pliaza perfect pe personaje violente sau malefice (a se vedea Tazza 2 sau Sea Fog, unde a fost ravisant), acesta fiind practic primul lui rol de personaj romantic pe marele ecran. “Romantic” poate e prea mut spus, pentru ca Soo-hyun, personajul lui Yun-seok, e un inadaptat, un medic aspru cu sine insusi si cu cei din jurul sau, indiferent ca e vorba de colege de serviciu sau de propria fiica. Mai degraba filmul urmareste latura romantica a unui personaj atipic, ce trebuie sa-si infrunte greselile din trecut si, mai ales, suferinta psihologica ascunsa adanc in suflet, atunci cand intamplator constata ca o poarta spre o alta dimensiune temporala i se deschide pentru cateva minute. Avand posibilitatea de a indrepta lucrurile facute gresit in trecut, Soo-hyun nu profita de oportunitate pentru a obtine beneficii care sa-i ofere sansa de a evita boala incurabila de care afla recent, ci cauta sa schimbe destinul celei mai dragi fiinte pe care a cunoscut-o in anii tineretii, Yeon-a, cea cu care trebuia sa traiasca o viata fericita pana la adanci batraneti. Soo-hyun din trecut e interpretat de tanarul si talentatul actor Byun Yo-han, ce a debutat in industrie cu doar 3 ani in urma, si pe care cu siguranta acest rol il va propulsa serios in cariera. Cei doi actori se completeaza reciproc si completeaza perfect portretul unui personaj cunoscut in doua ipostaze, in doua etape diferite ale vietii, complex prin felul sau de a fi si noncomformist cand vine vorba de a da o definitie vietii. In ansamblul sau filmul e o fantezie fascinanta ce ne invita imaginatia la visare, totul se intampla asa cum isi doreste scenaristul (desi exista numeroase posibilitati alternative) pentru ca trebuie sa credem ca din numeroasele realitati virtuale, cea aleasa de scenarist e cea mai potrivita sa transmita mesajul dorit. Interesant e ca filmul nu urmeaza reteta clasica a genului, cu urmarea previzibila a anumitor fapte, ci este dinamic, interactiv, cu transformari continue chiar si atunci cand te astepti mai putin, pentru ca finalul sa fie o surpriza totala, un as in maneca pastrat de scenarist pentru cei care si-au consumat lacrimile cu 5 minute inainte de ultimul cadru. Un film minunat, original prin abordare si plin de emotii pozitive, care cu siguranta va rescrie topul preferintelor multora in materie de filme coreene.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: sâmbătă 7 ianuarie 2017

Lee Ho-jae, premiat pentru filmul de debut din 2009 “The Scam”, se reinventeaza dupa o pauza de 7 ani, schimband genul thriller pentru o aventura plina de fantezie in “Sori: Voice From the Heart”. Amintind putin de un “E.T” sau “Scurtcircuit”, doua succese de box-office americane, filmul lui Lee Ho-jae a reusit sa obtina aproape 3 milioane de dolari incasari la box-office, fara a excela sub aspectul castigurilor. Poate si pentru ca din distributie nu fac parte nume de prim rang din cinematografia coreeana, sau poate ca aventurile fanteziste ce trimit oarecum spre SF nu sunt tocmai un gen gustat de cinefilii coreeni. Cert e ca rolul principal ii revine lui Lee Sung-min, un actor trecut de 45 de ani, care desi a debutat tarziu, in 2004, la neobisnuita varsta de 36 de ani, a reusit in ultimul deceniu sa se impuna ca actor talentat de roluri secundare, aparand in multe succese de box-office coreene, precum “The Unjust”, “All About My Wife”, “The Attorney”, “Broken”, “Kundo” sau “A Violent Prosecutor”. In primul rol principal din cariera se descurca excelent, facand echipa cu nimeni alta decat Lee Ha-nui (Lee Honey), fosta Miss Coreea 2006, cu a ei voce inconfundabila, cunoscuta din “Tazza: The Hidden Card”, “I Am the King” si din seriale precum “Shark”, “Pasta” sau “Come Back, Mister”. Lee Hee-joon interpreteaza, cu sau fara voia lui, rolul principal negativ, in timp ce Shim Eun-young din “Miss Granny” nu apare in acest film fizic, insa isi imprumuta vocea unui personaj cheie din film, satelitul S-19.

“Sori: Voice From the Heart” e un film ce aminteste flagrant de clasicul “E.T.”, cu exceptia faptului ca nu avem de-a face cu extraterestri, ci cu un satelit ce pare o copie fidela a simpaticului robotel R2-D2 din “Razboiul Stelelor”. E clar ca realizatorii coreeni au tras putin cu ochiul in ograda Hollywoodului, insa povestea e una originala, placuta de urmarit, ce contine de toate: drama, romantism, umor, actiune si, cum se putea altfel la un film coreean, multe lacrimi. Ar fi incorect sa vorbim de un film SF, cum unii s-au grabit – probabil din motive de marketing – sa-l promoveze, cel mai potrivit termen in locul SF ar fi fantezie, prezenta unui banal robot in prim plan nemaifiind, ca in filmele de pe vremuri, ceva ce tine neaparat de science fiction, in special daca ne referim la faptul ca Coreea zilelor noastre e una din tarile cu cea mai avansata tehnologie din lume in domeniu. In plus, realizatorii nu au scapat ocazia de a face o reclama pozitiva KARI, Institutul Coreean de Cercetare Aerospatiala, dupa modelul ridicarii in slavi a NASA de catre cineastii americani in filmele de gen. Avand ca tinta publicul de orice varsta, “Sori: Voice From the Heart” e o frumoasa aventura a cunoasterii de sine si a prieteniei, indiferent ca aceasta se leaga intre oameni sau intre oameni si entitati cu inteligenta artificiala. Hae Gwan, excelent interpretat de Lee Sung-min, e un tata disperat ce refuza sa accepte ca fiica ei ar fi murit intr-un incendiu petrecut cu un deceniu in urma. E drept ca autoritatile nu au gasit nici o dovada in sustinerea declararii decesului lui Yoo Joo, insa refugierea in speranta ca fata ei traieste undeva si poate intr-o zi o va gasi reuseste sa-l mentina pe linia de plutie pe acesta, desi numai viata nu e ceea ce el traieste. Calatoreste in lung si in lat, lipind peste tot afise cu fiica lui disparuta, si verifica fiecare informatie pe care o primeste. Ajuns pe o insula indepartata din Coreea, se trezeste cu un satelit cazut din cer, care, odata ce e pus in functiune de o cunostinta de-a lui, ii devine util prin informatiile pe care le furnizeaza. Si asa, sperantele regasirii dupa atata timp cu adevarat a fiicei sale renasc. Numai ca autoritatile nu pot trece neobservata caderea din cer a unui obiect neidentificat (ca daca ar fi identificat nu i s-ar spune asa, nu ?), si trimit NIS pe urmele satelitului pentru a-l recupera. Iar ca nebunia sa fie completa, pe fir intra si NASA, adevaratul proprietar al satelitului, interesat inaintea tuturor de recuperarea lui, acesta detinand informatii importante…

Un film de familie amuzant, antrenant si in multe parti emotionant, o evadare din monotonia temelor violente sau melodramatice din cinematografia coreeana a ultimilor ani.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: marți 3 ianuarie 2017

Regizoarea lui “… ing” (2003), Lee Eon-hee, revine la 9 ani distanta de la precedentul sau film, cu o poveste excelenta in care pentru prima oara in cariera ei trece granita romantismului spre taramul miscator al thriller-ului si misterului. Cel mai nou film al ei, recentul “Missing”, ce a avut premiera in Coreea in urma cu doar o luna si o saptamana, a fost un succes neasteptat de box-office, raportat la bugetul destul de scazut al filmului, obtinand venituri de 7,4 milioane dolari. In rolurile principale au fost distribuite doua actrite cunoscute ale Coreei, ambele trecute de 35 de ani, e vorba de indragita Kong Hyo-jin si de Uhm Ji-won. Kong Hyo-jin, cunoscuta iubitorilor de seriale coreene din k-drame precum Master’s Sun, Beautiful Days sau The Producers, duce dincolo de limita controlului rolul din premiatul “Crush and Blush”, interpretand rolul dual al unei bone misterioase. Uhm Ji-won, o actrita cu mare potential dar care nu a avut inca sansa unui film de mare succes care sa o propulseze la rangul de mare vedeta (poate va fi “Master” acest film, cu toate ca cele 3 staruri masculine de pe firmamentul lui par a spune altceva, e vorba de Lee Byung-hun, Gang Dong-won si Kim Woo-bin), a aparut in cateva productii cunoscute asiacinefililor, precum “Phone”, “The Silenced”, “Man on the Edge”, “Over the Rainbow” sau “Traces of Love”, interpretand excelent o mama disperata in cautarea propriei fiice.

“Missing” (2016) poate fi incadrat ca unui mixt de genuri: thriller/mister/drama, iar faptul ca este regizat de o femeie nu pare a incomoda abordarea indrazneata ce pare a fi specialitatea barbatilor. E adevarat ca filmul are ca protagoniste doua femei si o chestiune specifica acestora, gravitand in jurul ideii de dragoste materna, insa amestecul acestei problematici cu realismul unor situatii aparent fictive creeaza o atmosfera plina de tensiune, ce captiveaza pana si spectatorii mai rezervati. Regizoarea scenarista contureaza foarte bine portretul celor doua femei pe care soarta le aduce fata in fata, insistand pe latura psihologica a acestuia. Ji-sun e o mama recent divortata, ce trebuie sa-si creasca singura fiica de doar 13 luni. E doborata de responsabilitati la serviciu, lucrand in advertising, telefonul sunand din greu de dimineata pana seara si reusind sa transmita spectatorului exact starea de lehamite prin care trece personajul la auzul soneriei acestuia. Acasa harababura e totala, iar viata ei pare o cursa contra cronometru catre… niciunde. Sosirea in casa ei a bonei Han-mae e privita ca o gura de oxigen, ce-i permite sa mai respire si ii da o usoara senzatie de eliberare. Iminenta pierdere a custodiei fiicei in fata unui sot dezinteresat de cresterea ei o determina sa incerce sa lupte prin orice mijloace pentru a o pastra, neexcluzand chiar fuga cu fiica ei si sa nu aplice sentinta judecatoreasca. Ea e prototipul femeii-mama care stie cel mai bine ce inseamna dragostea fata de propriul copil, avand un puternic instinct matern pe care autoritatile incearca sa-l calce in picioare, cum nu de putine ori seintampla si in viata reala. Han-mae trebuia sa fie elementul care sa aduca echilibru in viata ei, sa o readuca pe linia de plutire, sa-i ofere acel respiro necesar pentru a duce la bun sfarsit lupta pentru custodie. Desi Han-mae nu stie decat cateva cuvinte in coreeana, cu toate ca dupa spusele matusii sale intelege totul, dragostea cu care e primita de micuta Da-eun, mereu linistita in preajma bonei chineze, o convinge pe Ji-sun sa o accepte ca parte a familiei, fiind incantata de bunatatea femeii. Pana intr-o zi, cand venind obosita de la serviciu, Ji-sun nu o mai gaseste nici pe bona, nici pe propria fiica acasa. Lucrurile se complica si mai mult pentru ca pierderea custodiei presupune predarea fetitei catre tata, insa aceasta fin disparuta, insasi libertatea lui Ji-sun e pusa in discutie. Si astfel incepe lunga odisee a unei mame disperate ce porneste in cautarea fiicei, facand nu de putine ori ceea ce politia si autoritatile coreene se dovedesc incapabile sa faca… Iar surprizele nu inceteaza sa apara din senin. Un film excelent, cu multe invataminte si suspans, cu rasturnari de situatie si tensiune la maxim, asa cum cineastii coreeni se pricep de minune sa ne ofere. Daca Kong Hyo-jn in mod surprinzator interpreteaza un rol in care rosteste foarte putine replici, si si acestea in mare parte in… chineza, Uhm Ji-won impresioneaza prin interpretarea ei, si nu ar fi exclus sa o vedem in acest an recompensata pentru prestatia ei.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 1 ianuarie 2017

“Hamari Adhuri Kahani” (2015), care s-ar putea traduce ca “Povestea noastra incompleta”, e o drama romantica regizata de tanarul regizor indina Mohit Suri, care la cei 35 de ani ai sai e cunoscut pentru cateva sequel-uri ale unor productii comerciale precum Raaz 2, Murder 2 (remake dupa coreeanul “The Chaser”) sau Aashiqui 2, dar si pentru doua productii cu un oarecare succes la box-office, “Awarapan” (2007) si “Crook” (2010). Mai mult, in 2014 acesta regiza “Ek Villain”, un remake indian dupa filmul coreean “I Saw the Devil”. De aceasta data, “Hamari Adhuri Kahani” nu e vreun remake dupa vreun film celebru, ci are un scenariu de sine statator inspirat din povestea de iubire a parintilor lui Mahesh Bhatt, scenaristul si producatorul filmului. Cu un buget de 5,2 milioane dolari, filmul a obtinut incasari de 6,1 milioane dolari la box-office, recenziile criticilor fiind in general pozitive. Alte 3,3 milioane dolari s-au obtinut din vanzarea la televiziuni, pe bluray si din drepturile de autor ale coloanei sonore, transformand filmul intr-un succes mediu de casa, in India. Filmarile s-au facut in mai multe locatii exotice, precum Africa de Sud si Emiratele Arabe Unite, dar si in Mumbai, acestea durand 3 luni. In rolurile principale revedem doi actori cu cota la Bollywood, ce au mai colaborat la “The Dirty Picture” (2011), e vorba de Vidya Balan si Emraan Hashmi, actori de o varsta identica ce si-au inceput amandoi cariera in 2003. Hashmi nu e la prima colaborare cu regizorul Mohit Suri, acestia lucrand anterior si la Raaz 2. Un lucru interesant, unchiul lui Hashmi e nimeni altul decat Mahesh Bhatt, scenaristul si producatorul filmului, nepotul sau practic aparand in povestea scrisa de unchiul sau si inspirata din viata parintilor unchiului.

Aarav Ruparel (interpretat de Emraan Hashmi) e un magnat din lumea hoteliera aflat mereu pe drumuri, in conditiile in care are de gestionat un conglomerat cu mai mult de 100 de hoteluri de lux in intreaga lume. Ardent iubitor de cale, florile elegantei, Aarav nu are un domiciliu stabil, deplasandu-se dintr-un apartament VIP in altul in functie de locurile unde il poarta afacerile. In schimb, are un fler aparte cand vine vorba de angajati cu calitati in industria in care lucreaza. Fina lui observatie ii atrage atentia asupra unei femei, Vasudha (interpretata de Vidya Balan), ce pare a ascunde in spatele infatisarii sale ingrijite si calculate un vulcan de emotii. Mama a unui copil de 5 ani, Vasudha se lupta sa pastreze echilibrul intre trecutul ei chinuit si un viitor ce promite raze de speranta chiar si in cele mai intunecate momente. Cand se asteapta mai putin, trecutul ei tulburator se intoarce sa-i dea tarcoale din nou… Sotul legal al acesteia, Hari (interpretat de Rajkummar Rao), nu doreste sa-i acorde libertatea, considerand ca femeile trebuie sa accepte normele sociale existente, ce tin barbatul pe un piedestal cand vine vorba de ecuatia puterii domestice. Poti insa tine in colivie pasarea dorintei ?

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in pemiera in Romania de echipa CREATIVE MEDIA. Operator subtitrare cinemaHD.

Publicat: sâmbătă 31 decembrie 2016

Starleta serialelor de televiziune coreene, Ha Ji-won, ale carei prestatii in filme de lungmetraj nu i-au adus decat 2 premii in intreaga cariera de pana acum, ambele pentru rolul din “Closer to Heaven”, revine intr-un film si nu-si dezamageste fanii al treilea an consecutiv, dupa precedentele aparitii in “The Huntresses” si “Chronicle of a Blood Merchant”. Abordand o gama larga de personaje si de genuri (e drept, mai putin dramatice, ce nu intra in tiparul ei), actrita de aceasta data e protagonista unei comedii criminale (la propriu si la figurat), interpretand o scriitoare de romane politiste parasita de success si inspiratie, aflata in cautarea subiectului perfect. Chun Jung-myung (din “The Duo”) joaca rolul unui politist local, prieten din copilarie al scriitoarei, in timp ce Chen Bolin, taiwanezul ce isi incearca de ceva vreme norocul in industria coreeana de film si de televiziune, revine la exact un an distanta de rolul din “Bad Guys Always Die” in rolul unui Fat Frumos cuceritor cu iz a la James Bond. Regizat de debutantul Song Min-gyu si scris de acesta in colaborare cu Kim Ba-da (scenaristul lui The Huntreses si A Man Who Was Superman), “Life Risking Romance” a avut premiera in cinematografele coreene cu doar 2 saptamani in urma, pe 14 decembrie, insa in 2 saptamani nu a reusit sa stranga decat 250.000 de dolari, drepturile difuzarii sale fiind vandute in mediul online. Acest lucru insa nu inseamna ca productia nu este una de calitate, dinamica si relaxanta, ci doar ca Ha Ji-won nu este un nume care sa vanda bilete in salile de cinema, ci care mai degraba stie sa tina cu sufletul la gura publicul captiv al serialelor de televiziune. Ceilalti protagonisti sunt prea putin cunoscuti amatorilor de filme, desi Chen Bolin e un star in plina ascensiune (insa in cazul lui putem invoca reticenta publicului coreean fata de o vedeta “importata”)

Extrem de amuzant si relaxant, “Life Risking Romance” reprezinta alegerea ideala pentru cei ce vor sa se distreze garantat. In ciuda cliseelor ce uneori imping filmul spre parodie, regizorul reuseste sa pastreze suspasul si indoielile pana la final, astfel ca daca unele cadre le-ai mai vazut in alte filme, acestea nu ti se vor parea obositoare ci, din contra, reconfortante. Ha Ji-won e distribuita intr-un rol exact asa cum ii place ei, dinamic, amuzant si provocator, in timp ce ceilalti doi actori isi impart rolul principal masculin, Bolin si Chung-myung reprezentand cele doua provocari sentimentale ale lui Ha Ji-won. Un film perfect pentru toti cei ce vor sa inceapa noul an cu zambetul pe buze…

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: vineri 30 decembrie 2016

„Fitoor” (2016), numele celei mai noi productii a lui Abhishek Kapoor, s-ar putea traduce in romana ca „Obsesie” sau „Pasiune”, doi termeni ce definesc perfect povestea ce a stat la baza acestei ecranizari, e vorba de cunoscutul roman „Marile Sperante” a lui Charles Dickens. Abhishek Kapoor e cunoscut mai degraba pentru scenariile scrise ale propriilor sale filme, decat pentru calitati exceptionale regizorale, fiind premiat pentru scenariile lui „Rock On !” (2009) si „Kai Po Che” (2014) cu cele mai importante premii pentru scenariu acordate in India, „Filmfare Award”. Odata cu acest film, Kapoor si-a lansat propria casa de productii, finantand filmul impeuna cu Siddharth Roy Kapur. Cu un buget de 10,3 milioane dolari, „Fitoor” a avut incasari la box-office de aproape 3 milioane dolari, insa in ciuda esecului sub aspect financiar, filmul a fost apreciat de iubitorii de filme romantice, fiind considerat o ecranizare reusita dupa celebrul roman occidental. Aditya Roy Kapur si Katrina Kaif sunt protagonistii unei frumoase povesti de dragoste ce a fost filmata in Kashmir, India si Polonia pe parcursul a aproape un an de zile.Intr-un rol secundar o revedem pe Lara Dutta, in timp ce Ajay Devgan are o scurta aparitie pe parcursul povestii. Un film superb filmat, cu o poveste clasica, o adaptare interesanta la realitatile societatii indiene a zilelor noastre ce aminteste de ecranizarea Hollywoodiana a lui Alfonso Cuaron, „Great Expectations” din 1998.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de echipa CREATIVE MEDIA. Operator subtitrare cinemaHD.

Publicat: duminică 25 decembrie 2016

In Japonia zilelor noastre, bunica Sayo primeste un plic de la un anume domn Hagio pe care nu il cunoaste. Deschizandu-l impreuna cu nepoata ei, descopera in interior un manuscris cu o poveste ce o poarta inapoi in trecut, in anii copilariei ei. Astfel, o regasim pe Sayo in 1936, avand doar 8 ani, fiind fiica unei familii instarite, tatal ei detinand o companie si o pozitie sociala respectata. Insa in satul in care locuiesc, prietenii fetei nu sunt colegii ei clasa, ci un anume Sota, un baiat orfan de varsta ei ce locuieste impreuna cu bunicul sau intr-o casa darapanata. Atrasa de desenele acestuia pe care le face cat e ziua de lunga, acesta nemergand la scoala, intre ei doi se naste o prietenie sincera, cimentata de un incident nefericit. Amandoi gasesc un caine a carei mama tocmai murise, si decid sa-l adopte, numindu-l Chibi. Sota si Chibi sunt, de atunci, nedespartiti, ajutandu-l pe bunicul sau sa-si castige traiul. Totusi, anturajul lui Sayo il deranjeaza pe tatal acesteia, ce visa ca fiica lui sa devina pianista si sa se casatoreasca intr-o familie bogata. Drept urmare, intervine in prietenia celor doi in mod brutal…

“Snow Prince”, cunoscut si ca “Forbidden Love Melody”, e o adaptare japoneza dupa un roman celebru scris de romanciera engleza Marie Louise Rame (cunoscuta mai bine sub pseudonimul Ouida), “A Dog of Flanders”. Regizorul Joji Matsuoka s-a inspirat si dintr-o productie britanica romantica a anului 1971, “Melody”, scenariul fiind scris de nimeni altul decat Jundo Koyama, scenaristul unuia din cele mai premiate filme japoneze contemporane, “Departures”. Filmul marcheaza debutul celor doi actori-copii protagonisti ai povestii, Shintaro Morimoto si Marino Kuwashima, acompaniati de nume mari in rolurile secundare, precum Teruyuki Kagawa, Rei Dan si Tadanobu Asano. In ciuda faptului ca nu a fost un succes de box-office, filmul a fermecat audienta, desi are o oarecare doza de tristete si melancolie in el. Interpretarea celor doi actori copii e excelenta, insa cel care a fost nominalizat la Blue Ribbon Awards pentru Cel mai bun rol secundar a fost Teruyuki Kagawa, ce interpreteaza rolul tatalui fetei, un personaj dur si rece a carui imixtiune in viata fiicei sale ii ingradeste libertatea acesteia, modelandu-i destinul in directia dorita de el. Nu mai putin de 10.000 de copii au participat la auditiile pentru rolul celor doi copii, alegerea finala datorandu-se, dupa spusele regizorului, faptului ca Shintaro si Marino “aveau o licarire diferita in ochi” fata de ceilalti copii. Shintaro, nimeni altul decat fratele mai mic al lui Ryutaro Morimoto, membru al formatiei “Hey ! Say ! JUMP”, a fost chiar laudat de regizor pentru interpretare, acesta spunand ca ale lui calitati interpretative sunt ceva rar in zilele noastre. In locul ciobanescului de Flandra din romanul amintit, regizorul a distribuit un caine din rasa Akita, reprezentativa pentru Japonia, iar filmarile au fost efectuate in prefectura Yamagata in niste conditii destul de dure, dat fiind faptul ca s-a lucrat cu actori copii, la temperaturi scazute. Tema muzicala a filmului a fost interpretata de o formatie de copii, Snow Prince Gasshodan, din care a facut parte si Shintaro Morimoto (desfiintata in 2010), fiind completata de fragmente la pian din Claude Debussy (“Claire de Lune”). Premiera speciala a productiei a avut loc, simbolic, in… Flandra, si desi in Japonia nu a avut incasari mai mari de 900.000 $, productia a fost cumparata spre distribuire in nu mai putin de 25 de tari, un lucru neobisnuit pentru un film japonez (distribuit in maxim 10-15 tari).

Bine primit de critici, “Snow Prince” ne ofera peisaje minunate, o poveste superba despre prietenie si devotement filial, si aproape 2 ore de neuitat in compania unor personaje adorabile. Un film perfect pentru seara de Craciun, a carui magie amane sa o descoperiti singuri…

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: sâmbătă 24 decembrie 2016

Inca din copilarie, Hikaru (Masaki Aiba) era pasionat de manga, realizand stangaci desene si un buletin informativ al carei unic adresant era Anna (Nana Eikura), o fata mai inalta ca el care tot timpul ii lua apararea in disputele cu ceilalti copii. Cei doi ajung cei mai buni prieteni, Hikaru cerandu-i mereu sfatul, chiar si la alegerea tortului de Craciun. Anna era o fetita puternica, ce a avut de suferit in copilarie in urma disparitiei neasteptate a tatalui ei, insa in ciuda acestor suferinte, a ingropat totul in sufletul ei si a gasit puterea de a merge mai departe si de a fi, la randu-i, sursa de fericire pentru ceilalti. Peste ani, ii regasim pe cei doi tot impreuna, locuind in Tokyo in case invecinate. Ea lucreaza ca designer de interioare, fiind foarte talentata, dar la fel de noncomformista si dintr-o bucata, in timp ce el e un timid autor de manga fara succes, inca dependent de Anna. Aceasta si-ar fi dorit mai mult de la Hikaru, dat fiind ca il cunoaste de atatia ani, insa timiditatea si imaturitatea lui se pare ca va mai impinge rabdarea Annei la multi ani de grea incercare in continuare. Si totusi, intr-o zi se intampla ceva: intocmai ca in manga la care lucreaza, in fata lui apare cea pe care Hikaru o considera Zeita Destinului, singura ce poate salva omenirea si implicit pe el insusi de la pieire, in persoana lui So Young (Han Hyo-joo)… Asa ca va incerca sa-i intre in gratii… spre dezamagirea Annei.

Filmul lui Isshin Inudo, “Miracle: Devil Claus’ Love and Magic”, s-a lansat in Japonia cu o luna inaintea Craciunului lui 2014, fara a reusi vreo performanta la box-office poate si datorita datei prea timpurii a premierei. Cu siguranta o lansare de sarbatori ar fi insemnat altceva, mai ales ca filmul este unul specific Craciunului, romantic si cu usoare accente comice specific japoneze. Inudo e un obisnuit al dramelor de familie, filme precum “Jossie, the Tiger and the Fish”, “All About My Dog”, “Bizan” sau “Yelow Rears”, sau drama istorica “The Floating Castle”, confirmand talentul acestuia in abordarea dramatica a unor subiecte precum viata de familie, relatia cu semenii si fiintele necuvantatoare ce ne inconjoara, dar si abordarea unor momente de cumpana din istoria Japoniei. De aceasta data, o poveste de Craciun nu putea fi altfel decat romantica si, in mod surprinzator pentru Inudo, elementul dramatic e abandonat aproape in totalitate pentru a lasa loc bunei dispozitii. Cu un scenariu inspirat din romanul omonim al lui Ko Nakamura, avand evidente influente hollywoodiene (coloana sonora cu cantece de Craciun occidentale, exceptand superba melodie de Craciun “Christmas Eve” a lui Yamashita Tatsuro, cativa actori americani de mana a 5-a, atmosfera hollywoodiana specifica filmelor de Craciun), “Miracle: Devil Claus’ Love and Magic” spune o frumoasa poveste de iubire si prietenie axata pe clasica dilema a cinematografiei est-asiatice: iubirea din copilarie e si cea destinata ? Desi fata de industria coreeana de film si de televiziune, abordarea acestui subiect e putin diferita, filmul este previzibil, usor de digerat de toate categoriile de varsta, neadresandu-se doar publicului feminin. Pentru un film de sezon, are tot ce ii trebuie, de la mici emotii de factura sentimentala la clisee romantice de inspiratie occidentala, filmul in ansamblul sau fiind o imagine clara a cat de mult Japonia generatiilor din zilele noastre priveste spre America ca spre un reper. Surpriza placuta din distributie o constituie actrita coreeana Han Hyo-joo, ce vorbeste atat coreeana, cat si japoneza si engleza. Indirect, rivala ei din film e Nana Eikura, pe care am mai vazut-o in “Her Granddaughter”, “The Floating Castle” sau “Nobody’s Perfect”, a carei frumusete intr-adevar poate oricand rivaliza cu a oricarei actrite coreene. Masaki Aiba, din rolul principal masculin, e un membru al formatiei jpop Arashi, fara prea multa experienta ca actor, care insa interpreteaza perfect rolul unui mangaka (autor de benzi desenate) timid si lipsit de experienta in plan sentimental, ezitarile si nesfarsitele scuze pe care tot timpul si le cere celor din jur creionand felul sincer de a fi al personajului Hikaru. In rolul secundar masculin, “rivalul” indirect al lui Hikaru, prietenul acestuia din scoala, Kitayama, e interpretat de Toma Ikuta, un star in ascensiune in lumea filmului japonez, despre care vom mai auzi multe in viitor.

Un film perfect pentru sarbatoarea Craciunului, ce portretizeaza cum nu se putea mai bine spiritul Craciunului si asteptarile de la aceasta magica sarbatoare… universala.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Page 10 of 51

sus

The King (2017) – Jo In-sung, omul care a vrut sã fie rege, dar a ignorat istoria !

Mozu: The Movie (2015) – legenda urbanã prinde viaţã într-o ecranizare inspiratã din serialul omonim

Watcher in the Attic (1976) – un clasic celebru dupã Ranpo Edogawa

Carnation (2011-2012) – un serial biografic japonez inspirat din lumea modei

Pandora (2016) – Kim Nam-gil în faţa apocalipsei nucleare !

Because I Love You (2017) – Cha Tae-hyun, Fantoma de serviciu, ne readuce zâmbetul pe buze

Sword Master (2016) – Derek Yee şi remake-ul ce ne întoarce cu 40 de ani în urmã

The Camellia Girl (2016) – o ecranizare suprarealistã îndrãzneaţã a unei poveşti populare din Epoca Showa

My Annoying Brother (2016) – doi fraţi diferiţi în cãutarea unor rãspunsuri de la viaţã…

Operation Chromite (2016) – o producţie de rãzboi explozivã ce reconstituie o bãtãlie istoricã

Operation Mekong (2016) – cea mai spectaculoasã producţie a lui Dante Lam, urmaşul lui John Woo

Proof of Innocence (2016) – Kim Myung-min în cãutarea dovezii de nevinovãţie…

Will You Be There ? (2016) – Kim Yun-seok între prezent, trecut şi viitor…

Sori: Voice From the Heart (2016) – o fantezie de inspiraţie hollywoodianã spusã în stil coreean

Missing (2016) – Kong Hyo-jin şi Uhm Ji-won, între instinct matern şi disperare

Our Incomplete Story (2015) – Vidya Balan şi Emraan Hashmi din nou împreunã într-o drama romanticã

Life Risking Romance (2016) – Ha Ji-won, un Sherlock Holmes sentimental

Fitoor (2016) – o ecranizare ineditã dupã „Marile Speranţe”

Snow Prince (2009) – o superbã adaptare dupã “A Dog of Flanders”, un roman foarte popular în Japonia

Miracle: Devil Claus’ Love and Magic (2014) – Nana Eikura şi Han Hyo-joo în cãutarea magiei Crãciunului