Masahiro Shinoda e un nume mare al cinematografiei japoneze, un regizor exponential al Noului Val, avandu-i colegi de generatie pe Shohei Imamura, Nagisa Oshima, Hiroshi Teshigahara sau Seijun Suzuki. Noul Val japonez si-a luat numele de la celebrul “Nouvelle Vague” din cinematografia franceza a acelorasi timpuri, si fara a fi un curent care sa puna bazele unei miscari coerente, ca in cazul filmului francez, s-a remarcat prin faptul ca toti cineastii ce au fost incadrati prin stilul lor acestui curent au incercat sa respinga conventiile filmului japonez clasic in favoarea unor creatii mult mai provocatoare, atat ca tema cat si ca forma. Teme noncomformiste precum cultura tineretului, delincventa, radicalismul, urmarile celui de-al Doilea Razboi Mondial sau chiar violenta sexuala (un subiect tabu in cinematografia japoneza de pana la inceputul anilor ’60) au inceput sa fie abordate de tinerii regizori intr-un stil neortodox, chiar experimental, atat sub aspect narativ cat si ca mod de realizare propriu-zis. Insa filmul despre care vom vorbi in continuare, “Ballad of Orin” (1977), nu se incadreaza in Noul Val, care, ca si in Franta, a apus la inceputul anilor ’70. Noul Val l-a propulsat pe Masahiro Shinoda in postura de una din cele mai cunoscute figuri ale studiourilor Shochiku, abordand subiecte diferite in filmele de la inceputul carierei, precum tema vietii de Yakuza in “Pale Flower” sau cea a vietii de samurai in “Assassination”. In special, insa, a devenit cunoscut pentru concentrarea sa asupra unor personaje marginalizate social si pentru interesul sau pentru teatrul traditional japonez, elemente definitorii si ale productiei din 1977, “Ballad of Orin”. In anul 1965, Shinoda (foto) a parasit studiourile Shochiku si si-a deschis propria casa de productie, iar 2 ani mai tarziu s-a casatorit pentru a doua oara cu cea care i-a ramas sotie pentru toata viata, nimeni alta decat actrita Shima Iwashita. Aceasta este, de altfel, si protagonista din “Ballad of Orin”, un film care i-a adus actritei nu mai putin de 5 premii pentru interpretare, inclusiv Premiul pentru cea mai buna interpretare feminina acordat de Academia Japoneza de Film. In total, filmul a castigat 8 pemii si a avut 5 nominalizari. Iwashita e o actrita renumita in Japonia, aparand in nu mai putin de 40 de productii de televiziune si in peste 100 de filme intr-o cariera lunga, de 60 de ani. Daca sotul ei, Masahiro Shinoda (in prezent ajuns la 87 de ani), s-a retras din lumea filmului in 2003, Iwashita (in prezent de 76 de ani) inca mai apare in piese de teatru sau productii de televiziune.

La varsta de 6 ani, micuta Orin e abandonata de mama ei, ce fuge cu un barbat, lasandu-si fiica nevazatoare in voia sortii. Intreaga suflare din satul Obama isi face griji pentru soarta acesteia, pana cand spiterul Saito isi face aparitia si o duce la o casa de goze (femei oarbe ce interpreteaza la samisen). Aici e crescuta de stapana asezamantului, si ea nevazatoare, si invatata sa interpreteze melodii traditionale pe care grupul le canta la diverse evenimente. Regulile stricte si aplecarea spre invataturile lui Buddha aveau ca scop disciplinarea si educarea fetelor nevazatoare, incalcarea regulilor fiind sanctionata cu excluderea din grup, fapt care, de cele mai multe ori echivala cu ratacirea si, eventual, sfarsitul. Odata devenita femeie in toata firea, Orin ajunge sa fie sufletul grupului de goze, intretinand cu jovialitatea sa atmosfera tuturor petrecerilor. Insa in momentul in care incalca regulile grupului, se vede alungata si nevoita sa rataceasca de una singura prin tara. Pericolele pandesc la tot pasul…

“Ballad of Orin” e o drama romantica cu un puternic impact estetic si emotional, ce ne aduce in atentie o categorie periferizata a societatii japoneze de la inceputul secolului XX, asa-numitele “goze”. Notiunea e una ce se refera la femei nevazatoare, majoritatea acestora castigandu-si existenta interpretand in special muzica. Inca din perioada Edo (secolele XVII – XIX), goze se organizau in diverse asociatii, uneori numele lor fiind asociat cu cartierele rau-famate in care barbatii cautau placeri, ele fiind chemate sa-si interpreteze cantecele la petreceri. Istoria a consemnat aceste asezaminte de goze, si, un fapt interesant, in 2005 a decedat ultima importanta goze in in activitate, la varsta de 105 ani ! Alte femei oarbe puteau alege sa devina samani, maseuze si, cum o subliniaza si filmul, mai exista si alternativa injositoare de a deveni prostituate. Insa in conditiile in care vorbim de o societate patriarhala, traditionalista, in care conditia femeii era una evident inferioara, pana si un trai ca prostituata era unul in masura a asigura traiul pentru o persoana lovita de soarta si care oricum nu avea nici o sansa de a-si intemeia o familie si de a-si gasi un sprijin in cineva. Judecand din perspectiva mentalitatii acelor vremuri, pentru o goze era important sa se alature unei asociatii, indiferent de “specializarea” practicata, deoarece o viata pe cont propriu insemna o lupta pentru supravietuire aproape pierduta din start. In plus, intrarea intr-un asemenea asezamant oferea femeilor oarbe o oarecare independenta in a-si urma carierele ca muziciene. Regulile erau stricte si se axau pe principiile propovaduite de Buddha, in general urmarind neincalcarea regulilor morale ale societatii vremurilor. Celibatul era una din principalele reguli, incalcarea ei atragand automat excluderea din grup, explicatia fiind simpla: daca o goze avea un amant sau se casatorea cu un barbat, nu mai avea nevoie de caritate, beneficiind de suportul financiar al acestuia. Insa multe erau pacalite, abuzate, si, odata ramase insarcinate, erau alungate din grup, fapt ce ducea la adevarate tragedii. Conta mult reputatia grupului, incercandu-se evitarea asocierii acestuia cu retelele de prostitutie si insistandu-se pe imaginea de organizatie non-profit. Cum grupurile de goze calatoreau mult, batand tara in lung si in lat, pe ploaie, arsita sau ninsoare, petreceau mult in casele unde erau gazduite temporar de localnici, un motiv in plus pentru o reputatie intacta a grupului, ce putea propulsa o goze in cariera de interpreta. Goze se deplasau in rand, fiecare atingand umarul persoanei din fata, fiind ghidate de o goze care nu era complet oarba si care putea indica drumul de urmat. Erau niste interprete ambulante, carand cu ele shamisen-ul (traditionalul instrument cu trei corzi japonez) si avand in memorie o multime de melodii, asa-numitele “joruri”, un fel de muzica narativa foarte asemanatoare doinelor de pe meleagurile noastre. In mare masura, repertoriul acestor goze s-a pierdut odata cu trecerea timpului, insa unele din melodiile interpretate de acestea in anumite zone din Japonia au fost inregistrate pe discuri sau pe magnetofon. Melodiile relatau povesti arhaice, mesaje budhiste, elemente traditionale lirice, folclor, teme melodramatice precum sinuciderea, transmise de obicei prin viu grai de la o goze la alta. Unele astfel de melodii erau interpretate asemeni colindelor de la noi, in pragul usii sau in fata casei gazdei, pentru a strange donatii sau orez ca hrana pentru grup. Melodiile folclorice, in general cu autor necunoscut, erau preferate a fi interpretate la diverse petreceri unde goze erau invitate pentru a intretine buna dispozitie, iar pentru a demonstra ca pot interpreta un repertoriu variat, multe goze invatau pentru astfel de petreceri si melodii “clasice” apartinand mai multor genuri japoneze de muzica, de la interpreti profesionisti din afara grupurilor lor. Viata de goze era aproape o tortura, pentru ca pe langa constrangerile regulilor grupului se adauga obligativitatea de a invata de la varste fragede numeroase melodii (personajul Orin intra la 6 ani in grupul de goze, si de la 8 ani invata sac ante la shamisen si versuri), ca sa nu mai vorbim de drumurile epuizante dar si de pericolele pe care aceste calatorii le ridica – teama de a nu cadea victima prostitutiei si abuzurilor. La sfarsitul anilor ’60 si in anii ’70, cam in perioada in care Masahiro Shinoda a facut acest film, fenomenul goze aproape se stinsese, si nu intamplator un fotograf a mers pe urmele lor si a reusit sa faca mai multe fotografii alb-negru ale acestora, surprinzand adevarate documente sociale in forma lor cea mai pura, parte a istoriei sociale care altfel ar fi riscat sa ramana complet necunoscuta odata cu disparitia acestor goze. In acest fel, aceste fotografii raman printre rarele marturii ale prezentei goze in constiinta publica japoneza, iar existenta lor va fi recunoscuta, odata cu trecerea timpului, de generatiile viitoare. Asadar, “Ballad of Orin” ne prezinta o adevarata pagina de istorie uitata a culturii japoneze transmisa prin viu grai, din generatie in generatie, un tezaur folcloric si etnografic nebanuit, care va ramane marturie vie de-a lungul timpului a sufletului acestei natiuni apparent atat de reci dar cu oameni cu sufletul atat de cald.

Revenind in incheiere la filmul propriu-zis, nu poate fi trecuta cu vederea interpretarea protagonistei Shima Iwashita, ce insufleteste un personaj extrovertit, Orin, care in ciuda loviturilor sortii, a greselilor pe care le comite si a singuratatii pe care sufletul ei o resimte in fiecare clipa, reuseste sa isi gaseasca fericirea, fie si pentru putin timp, in aceasta lume pe care mama ei adoptiv din grupul goze o califica drept “Iadul vremurilor noastre” de care “Buddha ne-a ferit luandu-ne vederea”. Ce metafora mai frumoasa poate motiva o fetita de 6 ani sa isi traiasca viata, in ciuda abandonului de catre mama ei si a orbirii din nastere, decat aceasta ? Pe de alta parte, filmul ne ofera un tablou realist al Japoniei celui de-al doilea deceniu al secolului trecut, in care ascensiunea militarismului, impactul reformelor Meiji si al occidentalizarii tarii loveste din plin mentalitatea retrograda a omului de rand, ce se simte derutat de schimbarea din radacini a societatii feudale. In fapt, Shinoda incearca sa faca o antiteza subtila, opunand natura esentiala a lui Orin, a omului simplu ce traieste dupa regulile vechii societati feudale si pentru care legatura cu natura, cu pasiunea, cu frumosul e neintinata, la contrastul oferit de faurirea noii societati, care se ridica calcand in picioare toate cutumele ce constituiau reperele, limitele orizontului de cunoastere al oamenilor de rand. Un film de o frumusete aproape poetica, cu peisaje incantatoare si cu o poveste simplista dar suficient de captivanta pentru a o urmari pana la final, una din productiile memorabile ale apreciatului Masahiro Shinoda, pe care iubitorii de filme clasice nu trebuie sa o rateze. Dupa vizionarea lui, cu siguranta cultura si cunoasterea fiecaruia se vor mai imbogati cu ceva, in conditiile in care, din pacate, filmele zilelor noastre nu ne mai ofera asemenea perspective.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de selaflaure (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil