admin – Pagina 2 – Asiacinefil – Totul despre filmul asiatic

Publicat: vineri 25 ianuarie 2019

“The Spy Gone North” poate concura cu succes la titlul de “Cel mai bun film coreean al anului 2018” alaturi de filme precum “Believer”, “Along With the Gods: The Last 49 Days” sau “The Great Battle”. Totul tine insa de gusturi, pentru ca vorbim de genuri total diferite: actiune, fantezie, istoric. Un film de spionaj inspirat din fapte reale nu poate decat sa incite curiozitatea spectatorilor, iar acest lucru a fost confirmat in aceasta vara, cand productia a fost una din cele mai vizionate din salile de cinematograf coreene. Realizat cu un buget destul de mare pentru un film coreean – 14 milioane de dolari – “The Spy Gone North” a concurat cu “Along With the Gods 2” si “The Witness”, lansate in aceeasi perioada, iar in a treia saptamana a rezistat si in conditiile lansarii in cinematografe a comediei de succes “On Your Wedding Day”, clasandu-se pe pozitia a treia ca incasari. Aproape 5 milioane de coreeni au vazut filmul la cinema, aducandu-i incasari de 38,3 milioane de dolari, ceea ce il claseaza pe locul 5 in topul filmelor coreene de la box-office-ul anului 2018, fiind devansat cu doar cateva sute de mii de dolari de “Believer”. Productia este semnata de regizorul Yoon Jong-bin, cunoscut pentru un alte doua filme cu succes international, “Nameless Gangster” (2011) si “Kundo: Age of the Rampant” (2014), colaborand la scrierea scenariului cu Kwon Sung-whee (“Ghost Sweepers”). Distributia este una de zile mari, cu Hwang Jung-min in rolul principal, secondat de aproape de un alt mare actor vazut recent in primul sau rol principal din cariera in “The Witness”, Lee Sung-min. Alte nume cunoscute completeaza distributia, precum Ju Ji-hoon, Cho Jin-woong, Park Sung-woong sau veteranul Kim Eung-soo, Lee Hyo-ri aterizata din lumea k-pop-ului avand un rol de 2 minute la final. O jumatate de an au durat filmarile (de unde si bugetul ridicat, dar si durata de aproape 2 ore si 20 de minute a productiei), iar cadrele care in actiunea filmului se petrece in Beijing si in Coreea de Nord au fost filmate tocmai in Taiwan. In mai 2018 filmul a fost proiectat la Cannes in afara competitiei, iar pana in prezent a castigat 12 premii si a avut 25 de nominalizari, cam la toate categoriile posibile (lumini, imagine, muzica, scenografie, cel mai bun film, scenariu, regie si interpretare). Lee Sung-min a castigat 4 premii, Ju Ji-hoon 3, iar Hwang Jung-min unul, pentru interpretarile lor.

Perioada anilor ’90 a fost una tulbure pentru relatiile dintre Coreea de Nord si cea de Sud. Complexitatea vietii politice din Sud si aparenta intransigenta a dictatorului nord-coreean Kim Jong-il au dat tonul in evenimentele din ultimul deceniu al secolului trecut, aducand Peninsula in pragul unui razboi. “The Spy Gone North” e un thriller politic de spionaj ce incearca sa surprinda atmosfera cenusie a acestor vremuri, imbinand istoria cu fictiunea intr-o punere in scena excelent gandita de regizorul Yoon Jong-bin si de regizorul de imagine Choi Chan-min, nominalizat de mai multe ori pentru reusita sa. Daca chestiunea nucleara este una cunoscuta tuturor, mai putin stiuta e povestea ce a inspirat acest film, cea a unui spion adevarat care a reusit sa se infiltreze in anii ’90 pana in anturajul lui Kim Jong-il, stand fata in fata cu acesta. Este vorba de Park Chae-seo (foto), cunoscut sub pseudonimul “Venus Negru”. Toate intamplarile prin care a trecut au fost expuse intr-o carte publicata de acesta, iar actiunile lui ca spion au inspirat realizatorii acestui film, cu mentiunea ca in afara lui si, desigur, a dictatorului nord-coreean, restul personajelor din film sunt fictive. In varsta de 64 de ani, Park spunea despre activitatea lui ca spion: “A fost extrem de stresant sa traiesti ca spion. Puteam fi expus de cea mai mica greseala, precum o stupida eroare in scris sau de vorbit.” Insa spre deosebire de agentii din Nord trimisi in Sud (a se vedea filmul “Secretly, Greatly”), lui nu i s-au incredintat pastile sinucigase pentru un sfarsit rapid in cazul in care era capturat. In schimb, “am fost antrenati sa ne luam viata cu propriile degete, folosind anumite puncte critice ale corpului”. Modul in care a reusit sa se infiltreze in randul oficialilor nord-coreeni e similar cu cel expus in film: a stabilit o retea de contacte cu nord-coreeni si alti informatori in Beijing, dar si a mituit, oferind ceasuri Rolex contrafacute inaltilor oficiali spioni nord-coreeni. Episodul din film – in care Park il salveaza de o datorie fata de frunizorii chinezi a unui anume Jang, nepotul unui inalt oficial de la Pyongyang e real, acest Jang fiind in realitate nimeni altul decat nepotul lui Jang Song Thaek, influentul unchi al actualului dictator nord-coreean Kim Jong-un, ce a fost executat ca tradator in 2013. Familia acestui unchi influent l-a invitat in Pyongyang in semn de recunostinta, oferindu-i privilegiul unui contract de 4 milioane de dolari. Pe atunci, Coreea de Nord cauta cu disperare fonduri, in conditiile in care economia ii era in cadere libera dupa prabusirea URSS (principalul finantator extern al tarii), iar milioane de oameni mureau de foame. Chiar ar fi ajutat la vanzarea de obiecte ceramice din Nord, in Sud, pentru a furniza fonduri familiei dictatorului nord-coreean ! In 1997 insa avea sa cunoasca cel mai important moment al vietii sale de spion. Putini spioni au reusit vreodata sa ajunga atat de aproape de liderul unui stat inamic – cu atat mai mult ca vorbim de izolata Coree de Nord – precum a reusit Venus Negru. In 1997, dupa mai multe calatorii in Nord, a fost dus la casa de oaspeti a dictatorului nord-coreean din capitala, unde Kim Jong-il lucra de obicei noaptea. Aici avea sa-l intalneasca timp de 30 de minute pe acesta, primind instructiuni stricte de la Securitate sa faca dus si sa se imbrace adecvat, iar pentru a putea inregistra convorbirea, si-a ascuns un mini-microfon… in uretra (pe atunci tehnologia nu era atat de miniaturizata ca in zilele noastre, iar in film veti vedea clasicul reportofon ascund in sosete si filaje audio facute cu magnetofoane).

Aceste relatari sunt doar aspectele savuroase din “The Spy Gone North”, can-canul, ce dau o nota ironica si de comedie neagra productiei. Nu este un film in care actiunea sa primeze, subiectul are o evolutie lenta, iar cei ce cauta entertainmentul ar fi bine sa se orienteze spre alta alegere. Ca thriller politic, regizorul insista mai intai cu introducerea spectatorului in atmosfera acelor timpuri, in lumea spionilor si a serviciilor secrete, a riscurilor si beneficiilor acestei activitati, iar odata ce te-a prins atmosfera, nu te mai poti dezlipi de film. Realismul sau e dezarmant atunci cand vine vorba despre Coreea de Nord a anilor ’90 (cine nu-si mai aminteste imaginile cutremuratoare cu saracia crunta din lagarul nord-coreean, in care oamenii de rand se hraneau cu radacini pentru a supravietui – nu neaparat ca astazi lucrurile s-ar fi schimbat mai mult), descrisa in imagini cenusii invaluite in ceata, pe un fundal sonor grav. Nici dezvaluirile despre viata politica sud-coreeana si culisele ei nu sunt mai prejos, astfel ca vizionand acest film, cu siguranta imaginea pe care ti-ai facut-o despre politicieni, indiferent cat de buna sau proasta este, nu are cum sa nu fie afectata. Si mai exista o similitudine in film, un caz relatat de spionul Park, ce s-a dovedit real, ce face trimitere indirecta, in mod evident, la recentul caz privind suspiciunile de implicare a Rusiei in alegerile prezidentiale din SUA, un caz pe care Coreea de Sud l-a trait cu 2 decenii in urma. Dar mai presus de orice, “The Spy Gone North” este un film al actorilor de top coreeni, acestia dand un veritabil recital actoricesc. Daca de Hwang Jung-min, unul din cei mai buni actori coreeni din toate timpurile, nu mai trebuie sa amintim – e atat de familiara interpretarea lui incat ai impresia ca-l cunosti de o viata -, nu poate trece neremarcata prestatia lui Lee Sung-min in rolul placidului director raspunzator de tranzactiile comerciale externe ale Nordului. Tacut, simplu si enigmatic, e de-a dreptul cuceritor. Ju Ji-hoon creste tot mai mult de la un rol la altul, iar de data asta reuseste sa-ti dea fiori intruchipand un securist nord-coreean get-beget, arogant si indiferent, ce pare de neclintit in loialitatea sa fata de Partid. Cho Jin-woong interpreteaza rolul sefului direct al lui Venus Negru, un director operativ din NIS ce isi sprijina spionul neconditionat, un om al regimului care, poate de multe ori nu e cu nimic mai presus decat corespondentul sau din tabara inamica interpretat de Ju Ji-hoon.

Una peste alta, un film deosebit, cu un final emotionant si fara cuvinte, ce lasa spectatorului timp de meditatie si analiza. Daca vreti sa vedeti altceva decat productii comerciale sau fantezii istorice coreene care, desigur, isi au atuurile, frumusetea si, desigur, publicul lor, si optati pentru o drama inteligenta, stilata, realista si uneori sarcastica, ancorata in istoria recenta, “The Spy Gone North” e alegerea ideala. Tinand cont de castigurile de la box-office, premiile obtinute si criticile laudative de la adresa sa, negresit nu trebuie ignorat.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 20 ianuarie 2019

“The Witness” e un thriller coreean tipic regizat de Jo Kyu-jang, cel care anterior a cochetat cu comedia romantica, regizand “Mood of the Day”. De aceasta data regizorul schimba genul, descurcandu-se destul de bine si respectand in linii mari trasaturile genului. Lansat in luna august in cinematografele coreene, filmul a fost un succes de box-office, obtinand incasari de 19,2 milioane de dolari, o performanta excelenta pentru un thriller in care s-a investit 6 milioane de dolari. Aceasta performanta e cu atat mai mare cu cat productia s-a lansat concomitent cu alte doua filme coreene importante ale anului trecut, hitul “Along With the Gods: The Last 49 Days” si “The Spy Gone North”, iar dupa 4 zile a depasit un million de spectatori. Distributia e una solida, chiar daca pentru publicul tanar e neatractiva, in rolurile principale fiind doi veterani ai filmului coreean, Lee Sung-min (What a Man Wants, Real, Sori) si Kim Sang-ho (The Negotiation, Ordinary Person), acesta din urma devenind o figura tot mai proeminenta a cinematografiei coreene, cunoscut pentru numeroasele roluri secundare interpretate in cariera sa. De altfel, interpretarea din acest film i-a si adus o nominalizare la Cel mai bun rol secundar la a doua editie a Premiilor Seul. Intr-un rol secundar il vedem si pe Kim Sung-kyun, in timp ce restul personajelor nu sunt niste nume sau figuri neaparat cunoscute publicului larg, dar care isi intra foarte bine in rol. Scenariul este scris de regizorul Jo Kyu-jang in colaborare cu un scenarist expert in genul thriller, Lee Young-jong, ce are in portofoliu filme precum “The Chase”, “Flu”, “The Gifted Hands” sau “Parallel Life”.

Filmul e inspirat dintr-un incident real petrecut in New York intr-un complex de apartamente, insa nu isi propune sa reconstituie un fapt real. Genul thriller e unul prin definitie comercial, in Coreea, astfel ca “The Witness” nu face decat sa ne ofere un spectacol captivant al suspansului construit in jurul unei locatii – un complex de apartamente situat intr-o zona periferica la poalele muntelui – parca special croita pentru aceasta poveste. Putin, productia aminteste de o alta realizare de succes pe o tema similara, “The Neighbors”, din 2012, al carui subiect era construit tot in jurul unui complex de apartamente in care se petrec lucruri stranii. Personajul principal din “The Witness” e un avocat preocupat doar de bunastarea familiei sale, dispus sa faca orice compromis pentru siguranta ei. Cand accidental devine martorul unei crime, prefera sa devina complice indirect al criminalului si sa pastreze tacerea. Dar Han Sang-hoon, excelent interpretat de Lee Sung-min, e doar un exponent al societatii din care face parte. Nehotararea lui, lasitatea fatisa si lipsa sentimentului civic sunt mai presus de orice o dovada de egoism social, o imagine in miniatura a egoismului societatii moderne si a egocentrismului ei. Faptul ca un asemenea scenariu a prins atat de bine la public, dat fiind succesul productiei in Coreea, il face pe acesta sa para autentic si credibil, chiar daca vorbim doar de un film vag inspirat dintr-un caz real petrecut tocmai in Statele Unite. Deci dincolo de tensiunea sa, “The Witness” e o critica ascutita la adresa societatii zilelor noastre, in care solidaritatea umana pare a fi disparut in fata unor fapte antisociale grave, iar lumea in care traim e una plina de psihopati, dupa spusele detectivului de caz, un adevar cat se poate de amar. Han Sang-hoon se afla undeva la hotarul dintre lasitate si absenta constiintei sociale, iar pe masura ce povestea avanseaza si tensiunea sporeste, ca spectator simti indignare la nepasarea acestuia. Nici macar explicatiile sale egoiste sau argumentele aduse pentru a se implica si a demonstra spirit civic nu conving pe nimeni, Lee Sung-min reusind performanta de a intruchipa unul din cele mai detestabile personaje pozitive din intreaga istorie a filmelor coreene. Personajul negativ e destul de sters conturat, prezenta lui pe ecran e solicitata doar atunci cand aceasta e justificata de evolutia evenimentelor, ceea ce poate fi considerat punctul slab al filmului. De la inceput stim cine este criminalul, cum arata, dar in loc sa ralizeze un portret in masura a intari spiritul sau malefic, regizorul ni-l prezinta in ipostaze greu de conceput in viata reala, plimbandu-se cu un ciocan in mana in plina zi printr-un complex rezidential locuit de sute de oameni, fara sa se teama ca ar putea fi recunoscut, surprins de camerele de supraveghere sau, de ce nu, contracarat. Poate tocmai indiferenta oamenilor a dorit regizorul s-o sublinieze prin aceasta libertate deplina de miscare a personajului sau, care cu tot efortul sau nu reuseste sa se ridice la nivelul asteptarilor de la un personaj negativ. Lee Sung-min, in schimb, e evident omul-orchestra, cel ce acapareaza toate privirile. Poate va vine greu sa credeti, dar acesta e primul sau rol principal din cariera ! Una peste alta, “The Witness” e un thriller mai mult decat captivant, un amestec fin de critica sociala si thriller cu un scenariu bine construit, ancorat in interpretarea deosebita a lui Lee Sung-min si a actorului Kim Sang-ho, ce se incheie cu o metafora plina de semnificatii pentru lumea in care traim.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 13 ianuarie 2019

“Andhadhun” a fost una din cele mai mari surprize din cinematografia indiana a anului 2018. Specializat in thrillere dramatice si de actiune, regizorul si scenaristul Sriram Raghavan, cunoscut pentru succese precum “Johnny Gaddaar” (2007) sau “Badlapur” (2015), dar si pentru productia comerciala de actiune “Agent Vinod” (2012), a dat lovitura din nou cu o productie ce are la baza ideea unui scurtmetraj frantuzesc, “Acordorul”, regizat de Olivier Treiner in 2010. “Andhadhun” spune povestea unui pianist nevazator caruia un sir de evenimente stranii ii schimba viata pentru totdeauna, stand in calea visului sau de a avea o cariera stralucita ca artist in lumea muzicii. In rolul pianistului orb avem ocazia sa-l revedem pe excelentul Ayushmann Khurrana, multipremiat pentru rolul sau de debut din “Vicky Donor” (2012). Experimentata actrita Tabu, cunoscuta si premiata pentru multe roluri secundare in intreaga ei cariera (dar si principale), are, in mod paradoxal, rolul principal feminin, cu toate ca in schema scenariului, aceasta ar fi trebuit sa aiba o pozitie secundara, iar mai tanara Radhika Apte, originara chiar din Pune, locul in care se desfasoara actiunea, ar fi trebuit sa fie de drept protagonista feminina, principala partenera a lui Khurrana. Produs cu un buget de 4,5 milioane de dolari, “Andhadhun” a dat lovitura la box-office-ul indian, obtinand incasari de 15 milioane de dolari. Filmarile au durat doar 44 de zile, fiind realizate in cea mai mare parte in Pune in vara anului trecut. Premiera in India a avut loc in octombrie, iar in scurt timp s-a bucurat de o primire pozitiva, atat din partea spectatorilor cat si a criticilor, ce l-au aclamat. Cum era de asteptat au fost apreciate prestatiile lui Khurrana si a actritei Tabu, ce au si fost nominalizati la Premiile Star Screen. Cum sezonul premiilor si galelor dedicate filmului indian e doar la inceput, e de asteptat ca productia sa obtina numeroase premii si nominalizari. Pana in prezent, filmul a castigat deja 4 premii la gala Star Screen de la sfarsitul anului trecut, fiind premiati, intre altii, regizorul si scenaristii.

Akash si-a pierdut vederea la 14 ani, fiind lovit in cap de o minge de cricket ce i-a afectat nervul optic. In ciuda acestui fapt, e un pianist stralucit al carui vis e sa ajunga la Londra si sa se faca remarcat. Locuieste pe cont propriu intr-o casa inchiriata, iar singura lui familie e pisica Rani, pe care o ingrijeste si o protejeaza cu mult drag de boacanele pustiului de la parter ce-i face mereu zile fripte si-i intinde curse. Intr-una din zile e la un pas sa fie accidentat grav de o tanara neatenta pe scuter, Sophie, care pentru a se revansa, ii face cinste cu un mic dejun si, descoperind talentul lui Akash la pian, il invita la “Franco”, localul tatalui sau, sa cante pentru public. Relatia dintre cei doi evolueaza, si totul pare a merge cum nu se putea mai bine pentru Akash. La local, Akash il cunoaste pe Pramod Sinha, un fost star al filmelor indiene ale anilor ’70, acum afacerist implicat in imobiliare, care, fascinat de talentul interpretativ al lui Akash, ii propune acestuia sa dea o reprezentatie privata a doua zi, la domiciliul sau, pentru a-i canta sotiei sale Simi cu ocazia aniversarii a 4 ani de casnicie. Doar ca aceasta reprezentatie ii va schimba pentru totdeauna viata lui Akash, spulberandu-i orice vis si increderea in oameni.

Surpriza acestui film nu vine neaparat din castigurile sale de la box-office, cat mai ales din impactul pe care productia l-a avut asupra publicului din intreaga lume care urmareste industria de film indiana. “Andhadhun” a fost votat de utilizatorii celebrului site imdb ca cel de-al patrulea cel mai de succes film indian din toate timpurile si cel de-al 119-lea film din lume “all time” in preferintele acelorasi utilizatori. Criticii de film au fost si ei incantati de aceasta productie, vorbind in termeni laudativi de ea, unii indraznind sa-l considere chiar cel mai bun film indan al anului trecut ! Cu accente de comedie neagra, acest film de suspans cu intriga politista reuseste performanta sa aduca intr-o productie de la Bollywood atmosfera din filmele de peste ocean ale lui Hitchcock. Putini cineasti din lume au capacitatea realizarii unei astfel de performante, insa Sriram Raghavan se autodepaseste. Daca v-ati astepta la un film tipic indian, veti avea o surpriza. Desigur, nu lipsesc momentele muzicale intercalate pe parcursul povestii, care au ca rol transmiterea catre public intr-un mod artistic rudimentar a trairilor personajului principal (ca si cum nu ar fi evidente), insa filmul ofera ceva mai mult de atat. Dincolo de numeroasele rasturnari de situatie, regizorul (ce e si co-secnarist) pune pe tapet o intrebare ce e, de altfel, si cheia descifrarii acestui film: “A vedea inseamna a crede ?”. Pianistul nostru, Akash, e aproape un geniu in interpretarea la pian. Un geniu orb, in cautarea perfectionarii. Sau mai bine zis a unei sanse de a ajunge la Londra, unde sa-si poata construi o cariera, in ciuda handicapului de care sufera – lipsa vederii. Traieste pe cont propriu intr-o locuinta inchiriata de la un ONG pentru persoanele cu handicap, ce-i percepe o chirie modica, intretinandu-se din lectii de pian pe care le da amatorilor sau din reprezentatii prin diferite localuri. Singurul lui prieten si familie e Rani, o pisica pe care o hraneste si care ii tine de urat. In momentul in care in viata lui apare accidental tanara Sophie, viata lui capata un sens. Dar curand va realiza ca in lumea in care traieste, nu poate razbi decat prin intermediul oamenilor. Atunci cand vezi persoana din fata ta, o poti analiza si, cu ochii mintii, o poti simti. Ce faci, insa, atunci cand esti orb si nu stii pe cine ai in fata ta ? Te poti increde in cineva pe care nu il vezi, bazandu-te doar pe simturile tale si pe presupuneri, ce uneori pot fi inselatoare ? Dintr-un geniu muzical apreciat, Akash are de trecut prin calvarul filtrului acestei lumi pervertite de lacomie, bani si frica de saracie, care ii transforma pe prietenii de azi in inamicii de maine. “Andhadhun” este inainte de toate un film despre umanitate, despre falsa solidaritate umana si sociala, despre aparente si iluzii, totul spus cu o sinceritate dezarmanta si universal valabila. Savurati acest film ! Chiar daca intriga se declanseaza relativ tarziu, dupa aproape o jumatate de ora, productia ramane una captivanta, care din momentul in care v-a prins nu va va mai lasa sa va indepartati de ea. Daca prima parte e mai vesela, cultivand suspansul si stabilind conexiunile intre personaje, lasate sa se desfasoare in largul lor, partea a doua devine mai intunecata, povestea isi pierde putin din consistenta datorita numarului mare de rasturnari de situatie ce presupun directii noi de urmat pentru protagonist si adaptarea acestuia la noi situatii. Interesanta metafora iepurelui vanat la inceputul filmului, care isi gaseste explicatia la final si, desigur, similitudinile acestuia cu pianistul orb, la randul lui un “iepure” in viata reala. Muzica e reusita (ce e de criticat e absenta fundalului sonor in anumite momente de tensiune ce ar fi trebuit speculate in plan sonor din plin), imaginile sunt expresive, intunecate sau luminoase, colorate sau cenusii, iar prestatia protagonistilor e remarcabila. Scenariul, desigur, nu poate trece neobservat, e plin de surprize, facand productia una extrem de ofertanta. Un thriller antrenant, “Andhadhun” ne ofera peste 2 ore de tensiune, romantism si intriga entuziasmante, care fara indoiala ii va cuceri si pe cei ce nu sunt neaparat fanii filmului indian dar care iubesc acest gen de filme. Bollywood-ul se dovedeste inovativ si intr-o continua transformare, reusind sa straluceasca oricat de tulburi ar fi vremurile, societatea si baza ei, oamenii.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil. Aproape un sfert din text a fost adaugat manual, fiind replici rostite pe tot parcursul filmului in limba engleza, care nu se regaseau in subtitrarea originala (o mare hiba a tuturor filmelor indiene cand vine vorba de subtitrarile in engleza ce le insotesc pe dvd-urile originale).

Publicat: marți 8 ianuarie 2019

“Unstoppable” (2018) marcheaza debutul in regie al cineastului Kim Min-ho, care a cochetat un timp cu actoria, aparand in 2 seriale de televiziune in roluri minore (e vorba de “Seven Day Queen” si “My Love Eun Dong”). Calea aleasa – cea a regiei – pare a-i aduce mai mult succes, cel putin cand are la dispozitie un “material bun” pentru a-l dobandi. Adica un “one man show” care sa traga filmul dupa el. Iar acesta, din fericire pentru el, a fost Ma Dong-seok, actorul care de cativa ani si-a luat pseudonimul international Don Lee pentru a intra in istoria filmului coreean prin rolurile sale mereu spectaculoase. Daca mai adaugam o Song Ji-hyo in distributie, dar si cateva nume suficient de ofertante pentru a aduce si putin umor, ca Kim Min-jae sau Park Ji-hwan, realizam ca reteta nu mai are nevoie decat de un “negativ” care sa se joace cu nervii lui Don Lee, regizorul oprindu-se la Kim Sung-oh. Ideal in roluri negative, ce-i vin ca o manusa (criminal feroce in “Missing You” – 2016 – si gangster in k-drama “When a Man Loves”), Kim Sung-oh isi intra perfect in piele in “Unstoppable”, cu mustata lui sic si hainele de firma, si va veti intreba cum un actor atat de firav poate intruchipa un rival pe masura lui Don Lee. Ei bine, poate, si inca foarte bine ! Cu o gama variata de personaje, de la hilare la fioroase, filmul nu avea cum sa nu cucereasca publicul, dupa nici o saptamana productia fiind vizionata de peste 1 milion de coreeni. Filmul, realizat in clasicul interval de 3 luni, nu a fost un succes nici macar mediu de box-office, insa cu peste 11 milioane dolari incasari se poate spune ca s-a descurcat mai mult decat satisfacator, situandu-se undeva la nivelul incasarilor unui “Rampant”, “Golden Slumber”, “The Negotiation” sau “The Vanished”. Cel putin pentru Don Lee e un progres fata de anteriorul sau film, “Champion”, ce a obtinut cu 3 milioane $ mai putin.

Povestea din “Unstoppable” – ce poate fi incadrat in genul thriller-actiune presarat cu umor – nu e complicata, insa rabdarea spectatorului e pusa la incercare (si aici se vede lipsa de experienta a regizorului) pentru ca intriga se consuma relativ tarziu, dupa 30 de minute de la prima secventa, ceea ce raportat la cele nici 2 ore ale filmului pare un interval de timp mult prea intarziat. Regizorul Kim Min-ho a scris si scenariul, insa la o prima vedere acesta pare inspirat, sau mai bine zis preia premisa dintr-un film american celebru din 2008, “Taken”: un barbat cu un trecut ce ascunde un comportament violent si care are o aplecare spre folosirea unor mijloace neortodoxe pentru rezolvarea problemelor e fortat de un personaj negativ sa revina la vechile metode pentru a recupera o persoana draga rapita. Pe cat de simpla e povestea, pe atat de spectaculoasa si eficienta e rezolvarea pe care o gaseste Don Lee, in conditiile in care Politia se dovedeste depasita de situatie. Luand problema in propriile maini, Kang Dong-chul redevine cel ce “era odata” in tinerete, aratandu-ne si de ce a fost poreclit, pe atunci, “Taurul”. Realizatorii coreeni l-au distribuit pe Don Lee intr-un rol tipic acestuia, mergand din nou pe scenariul clasic al unui singuratic ce sta bine la capitolul forta fizica, care isi face dreptate de unul singur. Desigur, am mai vazut aceasta poveste de multe ori, si de acum este indubitabil faptul ca se incearca crearea in industria coreeana de film a unui personaj-stereotip dupa modelul international al regretatului Bud Spencer, un personaj caruia doar unul cu infatisarea impunatoare a lui Don Lee ii poate da viata. Nu a mai existat un astfel de “erou” in filmul coreean, insa daca ne uitam la toate filmele in care a aparut in ultima vreme Don Lee putem intelege intentia producatorilor. Ma Dong-seok/Don Lee nu e un actor cu cine stie ce calitati artistice, insa in astfel de roluri ca cel din “Unstoppable” se descurca de minune, iar faptul ca aparitiile lui aduc bani producatorilor e suficient. Aparent industria coreeana de film are de castigat din aceasta “americanizare” a ei, filmele aduc profit si cata vreme exista profit, exista si alte si alte filme care la randul lor pot aduce profit. Insa se pierde mult la capitolul originalitate, elementul esential ce diferentia industria coreeana de film de celelalte din zona sau din lume pana nu de mult. Asadar, e evident ca filmul se adreseaza iubitorilor acestui gen de filme cu un “om spectacol” la volan, cu un erou pozitiv mereu in prim plan si cu unul negativ ca sac de incasat pumni (dar care, dupa tipicul coreean, mai intai reuseste sa enerveze si sa indigneze la maxim audienta). Si tot dupa tipicul coreean, pentru detensionarea situatiei sunt introduse in scena cateva personaje ce aduc umor si buna dispozitie, rezultatul fiind un cocktail exploziv la finalul caruia ramai cu aproape 2 ore placute in minte. E drept ca pe termen lung sunt slabe sanse sa tii minte acest film din cauza numeroaselor sale clisee, insa cate din filmele de la Hollywood din zilele noastre sunt retinute macar dupa numele lor, dupa o vizionare ? Un lucru este cert: “Unstoppable” nu rescrie regulile filmului de actiune, nici macar nu poate candida la titlul de cel mai bun film de actiune al anului (“Believer” e de departe liderul acestui gen in Coreea in 2018), insa ofera adrenalina, suspans si umor cat cuprinde, asadar vizionarea lui nu este tocmai pierdere de vreme, ci mai degraba un mod placut de a petrece 2 ore in compania unui film coreean.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 6 ianuarie 2019

Ultima parte a trilogiei “Societatea Neagra” a lui Takashi Miike, “Ley Lines”, este, poate, si cea mai elaborata si fara indoiala cea mai bine exprimata din punct de vedere artistic, depasind nivelul de exprimare din “Shinjuku Triad Society” si “Rainy Dog”. In fapt, cele 3 filme nu fac decat sa se constituie intr-un barometru al evolutiei acestui genial regizor japonez, Takashi Miike, care in decursul a doar 4 ani a devenit unul complet matur. “Ley Lines” nu este doar despre impuscaturi, violenta sau abuzuri, ci exprima mult mai multe decat anterioarele sale filme de gen. Regizorul deja obtinuse primele premii si nominalizari din cariera cu cativa ani in urma, iar “Ley Lines” nu a facut decat sa confirme calea lui ascendenta, aducandu-i un premiu. Practic filmul a marcat inceputul drumului consacrarii sale, deoarece in acelasi an finaliza filmarile la “Audition” (lansat un an mai tarziu in cinematografe, obtinand o multime de premii si nominalizari), lansa violentul film “Dead or Alive”, dupa care in 2001, cu “Ichi The Killer” era deja un regizor de notorietate internationala.

Fara nume cunoscute in distributie la data lansarii (poate doar Show Aikawa, protagonistul din “Shinjuku Triad Society”, de aceasta data intr-un rol secundar insa), “Ley Lines” abordeaza din nou subiectul discriminarii imigrantilor si consecintele psihice ale acesteia asupra lor, dar si lupta pentru supravietuire intr-o societate fara reguli a unor personaje decazute sau deceptionate de viata, de la rebeli adolescenti la o prostituata sau la gangsteri. Filmul lui Miike ne prezinta o alta imagine a societatii japoneze decat o cunoastem, lumea periferiei, a depravatilor, inadaptatilor si exclusilor. De unde interesul atat de ridicat al lui Miike pentru subiectul vietii imigrantilor, pe care il vedem abordat ca tema principala in aceasta trilogie ? Un interes care a mers pana la a finanta un film japonez (Rainy Dog) vorbit aproape in intregime in taiwaneza si filmat in totalitate in Taiwan ? Raspunsul sta in propria sa viata. Miike s-a nascut in Japonia, insa provine dintr-o familie de imigranti coreeni. A copilarit intr-o zona locuita de muncitori saraci imigranti din Coreea, iar toate frustrarile acumulate de acestia au prins glas in aceste filme, in care imigrantii, principalii eroi pe nedrept negativi ai povestii, nu sunt coreeni, ci chinezi. In “Ley Lines”, protagonistul si anturajul sau provin din China, si toti sunt considerati de japonezi niste paria, echivalentul unor sclavi care oricat muncesc si incearca sa fie corecti, mereu vor fi pusi la zid din cauza originii lor. Ca sa nu mai vorbim ca in mod intentionat unul din personajele cu care acesti dezradacinati se intalnesc, la un moment dat e un imigrant african cu care un timp fac echipa, impartasind cu totii aceeasi soarta nemiloasa. Titlul filmului nu este nici el ales intamplator; “ley lines” ar putea fi tradus prin “linii imaginare”, facand referire la o credinta pseudostiintifica ce pretinde ca aliniamente topografice, locuri sacre sau structuri inaltate de om sunt legate intre ele de o linie invizibila deloc intamplatoare, ce are o semnificatie spirituala. Spre exemplu, adeptii teoriei cred ca alinierea anumitor locuri de interes geografic sau istoric are o semnificatie aparte, mistica, iar recent exact aceasta tema a fost principalul subiect al productiei coreene “Feng Shui”. Extrapoland, daca “liniile imaginare” conecteaza locurile sacre din natura, metafora din titlul filmului lui Miike incearca sa descrie modul in care personajele isi deseneaza harta propriilor vieti in functie de momentele semnificative din propria lor existenta. Ryuichi e un inadaptat social. Relatia lui cu parintii e una aproape inexistenta, insa nu ezita sa-si manifeste “afectiunea” fata de ei in momentul in care ii aplica o lovitura dupa ceafa fratelui sau Shun si-i cere ca mai bine sa-i invete pe parinti limba japoneza (imigranti chinezi fiind), ar fi ceva mult mai util decat sa invete pentru sine insusi, constientizand ca un imigrant oricat ar invata nu va reusi sa razbeasca in societate, cel putin in cea japoneza. Comite faradelegi, e retinut de politie fara sa-i pese cuiva, e discriminat pentru originea lui si, intr-un final, realizeaza ca daca nu evadeaza din lumea lui intr-alta in care sa aiba sanse reale de a-si construi un vis (pentru ca da, pana si un imigrant fara educatie ca el are un vis), isi va irosi viata in zadar. Acest vis al lui Ryuichi e “linia imaginara” care are puterea de a-l schimba, si astfel ajunge alaturi de prietenul si fratele sau in Shinjuku, rau famatul cartier al Tokyo-ului in care in scurt timp se trezeste a fi… o simpla plevusca. Insa isi traieste visul producand si vanzand toluen (un drog puternic), lacomindu-se mai apoi la o viata total schimbata departe de Japonia, in insorita Brazilie. Si nu e doar visul lui, la aceasta linie imaginara va adera si prietenul din copilarie Chang, si fratele sau Shun, si Anita. Anita e un alt personaj cheie al filmului; e o prostituata din Shanghai ce a renuntat la traiul de acolo si la slujba de educatoare pentru “visul japonez”, care s-a dovedit a fi un adevarat cosmar. A ajuns sa fie exploatata de un proxenet, batuta de clienti si abuzata de acesta, astfel ca visul evadarii din oras devine principalul ei tel. Iar cei trei “baieti de la tara”, naivi (pe care odata ii si prosteste de bani), au un vis care ei ii surade si in care crede tocmai din cauza sinceritatii lor naive pe care nu a intalnit-o la nimeni din lumea ei. Vor reusi sa evadeze in Brazilia si sa dea uitarii cosmarul numit “viata” de pana atunci ? Iar pentru a da dovada de echidistanta, poate cea mai pertinenta meditatie, simpla si directa, asupra vietii, provine tocmai de la gangsterul chinez pentru care Ryuichi ajunge sa lucreze. Acesta rezuma perfect viata: “Unii vin in tara asta sa lucreze ca robii, altii sa comita crime. Nimeni nu se poate opri din trait.”

Finalul e unul deosebit, cum nu te-ai astepta de la un regizor pe care, daca nu l-ai cunoaste, l-ai considera rudimentar in exprimare. Insa tocmai in astfel de detalii sta geniul lui Miike, un regizor ale carui mesaje putini le inteleg dincolo de violenta si bizareriile productiilor sale. Remarcabila si coloana sonora, poate una din cele mai bune dintre toate filmele sale din anii ’90. Un film excelent, cu un puternic mesaj ce tine de constiinta sociala, ce incheie perfect o trilogie care cu siguranta a trecut testul timpului, fiind una dintre cele mai bune serii de filme dramatice inspirate din lumea interlopa din cinematografia japoneza din toate timpurile.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: miercuri 2 ianuarie 2019

Pe vremea cand se faceau seriale coreene total diferite de cele din ziua de astazi, cand Valul Coreean tocmai facea primele „victime” in Asia dupa succesul fulminant al „Winter Sonata”, se difuza, la inceputul lui 2003, pe canalul SBS, o productie de 20 de episoade putin diferita de cele difuzate pana atunci, „Into the Sun”. Diferita pentru ca era printre primul serial coreean ce facea referire la Marina coreeana, o mare parte a actiunii desfasurandu-se in decorul fie al unui spital, unde lucreaza protagonista, fie a unitatii militare unde activeaza protagonistul. Erau anii in care unii actori deveneau celebri si populari prin rolurile lor din seriale, insa multe actrite din perioada de expansiune a Hallyu nu au avut acelasi succes, ceea ce demonstreaza ca in mare parte publicul acestui gen de „entertainment” era cel feminin. Kwon Sang-woo fusese remarcat de publicul feminin coreean in serialul „We Are Dating Now” din urma cu un an, insa anul 2003 avea sa fie cel care ii va aduce adevarata consacrare. Mai intai a aparut in rolul principal masculin din „Into the Sun” (pentru prima oara in cariera intr-un rol principal !), la inceputul anului, iar spre sfarsitul lui aparea alaturi de Choi Ji-woo in memorabilul „Stairway to Heaven”. Mai mult, in acelasi interval cu difuzarea serialului la tv, in februarie 2003, Kwon Sang-woo aparea in rolul principal din comedia de pe marele ecran „My Tutor Friend”. In „Into the Sun”, partenera ii este actrita Myung Se-bin, care nu a avut acelasi traseu ascendent in cariera, ramanand pana in zilele noastre o actrita de roluri secundare de serial. „Into the Sun”, in ciuda tematicii sale, ar putea fi incadrat in genul comedie-romantica, desi nu e acel gen de comedie romantica atat de tipic k-dramelor. Momentele amuzante sunt create in special de Kwon Sang-woo si personajul surorii sale, interpretata de Kim Jung-hwa (pe care ne-o amintim din comedia „Spygirl”), pe cand scenele sentimentale se bucura de ajutorul unor melodii superbe de pe coloana sonora.

Locotenentul Kang Suk-min (Kwon Sang-Woo) intra in Marina pentru a deveni amiral si a indeplini visul tatalui sau, mort in misiune. Singura lui familie este sora sa mai mica, Su-jin (Kim Jung-Hwa), pe care o creste cu responsabilitate si multa dragoste. Cand aceasta are o criza de apendicita si lesina, Suk-min pare ca-si pierde mintile. La spitalul unde este internata Su-jin, locotenentul ii face peri albi doctoritei Jeon Hae-rin (Myung Se-Bin), care o ingrijeste pe Su-jin. Dupa insanatosirea acesteia, Kang Suk-min devine recunoscator doctoritei Jeon pentru mainile sale de aur si usor-usor incepe sa se ataseze de aceasta. Hae-rin nu-i raspunde la sentimente, intrucat nu poate trece peste o tragedie aparuta in viata ei in urma cu un an: moartea logodnicului sau intr-un accident de masina. In plus, locotenentul Kang afla ca are un rival inversunat in dr. Lee Seung-ha (Jung Sung-Hwan), fiul directorului spitalului si pretendent la inima lui Hae-rin. Acesta era indragostit de Jeon Hae-rin inca de pe bancile facultatii, dar n-a avut sansa sa-i declare sentimentele, intrucat prietenul lui cel mai bun, Woo-jin, era logodit cu Hae-rin. Dupa moartea lui Woo-jin, Seung-ha joaca rolul de gardian al lui Hae-rin, fiindu-i in permananta alaturi si avand interesul sa se insoare cu ea. Doar ca responsabilitatea, sinceritatea, bunatatea si spiritul liber al locotenentului ii incalzesc inima doctoritei si aceasta ii ofera o sansa lui Kang Suk-min. Pana si tatal batran si bolnav al lui Hae-rin inclina sa-l aleaga drept ginere pe locotenentul Kang. Dr. Lee nu se lasa batut si cauta solutii pentru a-si indeplini telul. Se foloseste cu diplomatie de Jr. Song (Jung Eun-Chan), amicul sau din Marina, subordonat al lui Kang, invidios pe reusitele locotenentului si se apropie cu fatarnicie de tatal lui Hae-rin pentru a-l indeparta pe aceasta de locotenent. In apararea iubirii lui Kang Suk-min sare sora sa, Su-jin. Ea incepe sa cunoasca dragostea, atunci cand il intalneste pe iresponsabilul caporal Kim Jae-hyun (Jung Tae-Woo). Yoo-Bona (Lee Yu-Jin), prietena de suflet a lui Hae-rin si sora lui Woo-jin, este tot de partea locotenentului. Cand totul pare aranjat si nunta se apropie cu pasi repezi, o intamplare nefericita din trecutul locotenentului, strans legata de accidentul lui Woo-jin, devine motivul despartirii dintre Kang Suk-min si Hae-rin. De acest aspect profita din plin Seung-ha, care isi face planuri de casatorie cu Hae-rin. Asistenta Cho (Oh Ju-Eun), care-l iubeste in secret pe dr. Lee, are si ea ceva de spus si de facut in numele iubirii. Oare dragostea adevarata are sorti de izbanda?! Doar urmarind serialul, veti afla ce anume va triumfa: adevarul sau minciuna !

Care sunt celelalte personaje ale povestii si care sunt conexiunile dintre acestea ? Dr. Lee Seung-ha (Jung Sung-Hwan) este rivalul lui Kang Suk-min, pretendent la mana lui Hae-rin. Acesta o iubeste pe doctorita inca din facultate, dar nu are curaj sa-si declare sentimentele, intrucat dr. Jeon este logodita cu prietenul lui cel mai bun, Woo-jin. Cand Woo-jin ii povesteste cat de nerabdator este sa inceapa viata cu iubita sa, dr. Lee cauta o solutie ca-i desparta definitiv. Reusita demersului sau nu-l apropie de Hae-rin, mai ales ca aceasta il intalneste pe locotenentul Kang si se indragosteste de el. In mintea doctorului incolteste planul razbunarii. Numai ca lucrurile nu se-ntampla asa cum se asteapta.

Su-jin (Kim Jung-Hwa) este sora mai mica a locotenentului Kang Suk-min care urmeaza cursurile de asistenta medicala. Ea se-ntalneste intr-un bar de noapte cu caporalul Kim Jae-hyun (Jung Tae-Woo), un tanar care face armata in Marina si este subordonatul fratelui ei. Acesta pozeaza intr-un baiat descurcaret, cu afaceri in sfera programarii de jocuri pe computer, dar si cu mare trecere la femei. Su-jin pare victima perfecta pentru acest Don Juan fara pereche, dar nu dupa mult timp descopera ca este sora superiorului sau. Faptul acesta il sperie, mai ales ca locotenentul este foarte drastic cu persoanele iresponsabile. Tanara Su-jin are un caracter puternic, este responsabila si iubitoare. Aceste calitati il atrag pe Kim Jae-hyun. Dupa insistente numeroase, „victima” capituleaza. Relatia dintre Su-jin si Kim nu este pe placul locotenentului, dar dragostea invinge si Kim se transforma incet-incet in baiatul in care poza: un IT-ist priceput, un sot responsabil si un cumnat saritor, care il ajuta pe Kang Suk-min in relatia sa cu Hae-rin.

Yoo-Bona (Lee Yu-Jin) este sora fostului logodnic al lui Hae-rin si prietena de suflet a doctoritei. Deviza ei in viata este ca dragostea adevarata trebuie sustinuta cu tarie si ca trecutul trebuie lasat in urma pentru a face loc viitorului. Ea nu priveste cu ochi buni zelul pe care il afiseaza dr. Lee ori de cate ori se afla in preajma doctoritei. Yoo Bona prefera structurile deschide, impulsive si inimoase, precum locotenentul Kang. Ea sprijina relatia locotenentului cu Hae-rin si intuieste ca dr. Lee este fatarnic, o persoana nepotrivita pentru prietena ei. Cand Lee Seung-ha pare sa aiba sorti de izbanda cu planul sau, ea afla secretele doctorului, cu ajutorul asistentei Cho, pretendenta la inima dr. Lee.

Asistenta Cho (Oh Ju-Eun) pare potrivita, mai degraba, cu dr. Lee. Este croita dupa acelasi calapod cu barbatul pe care-l iubeste: este fatarnica, santajista si actioneaza asa „in numele iubirii”. Cand demersurile sale n-au sanse de castig, scoate la lumina adevaruri dureroase, dar necesare.

Jr. Song (Jung Eun-Chan) este un locotenent in Marina, prieten cu dr. Lee. El este invidios pe reusitele in misiuni ale lui Kang Suk-min si il ataca dur pe colegul sau ori de cate ori are ocazia. In plus, denatureaza adevarul legat de accidentul lui Woo-jin in favoarea dr. Lee. Cand, in cele din urma, regreta cele sustinute, constata ca este prea tarziu, intrucat adevarul nu mai serveste nimanui.

Interpretarea este buna, coloana sonora si mai buna, pe cand povestea nu e una foarte complicata sau cu pretentii, insa nici serialele ce se faceau la inceputul anilor 2000 nu prea mai au multe de-a face cu povestile complexe ale serialelor zilelor noastre, astfel ca nu ne ramane decat sa ne bucuram de aceasta k-drama „de scoala veche” si de atmosfera minunata a primilor ani ai Hallyu.

Traducerea si adaptarea serialului a fost efectuata in premiera in Romania de Claudia si Adina (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: marți 1 ianuarie 2019

“Dying to Survive”, filmul de debut al regizorului chinez Wen Muye, a fost, fara nici o urma de indoiala, marea surpriza de la box-office-ul chinezesc al anului 2018. Daca de la “Operation Red Sea” (numarul 1 in China in 2018, cu 575 milioane de dolari incasari) existau mari asteptari, iar sequel-ul la “Detective Chinatown” se astepta sa fie un succes de casa prin genul comic abordat si tinand cont de precedentul filmului din 2015, care cu doar 15 milioane dolari investiti a obtinut 126 milioane dolari la box-office, “Dying to Survive” nu anunta nimic, fiind o drama sociala realista, o reteta nicidecum potrivita pentru un hit de box-office. Insa in prima saptamana de la lansare, filmul, ce a avut un buget de aproximativ 11 milioane dolari, a dat lovitura, obtinand aproape 200 de milioane de dolari ! Tavalugul a continuat, iar de la data premierei, la inceputul lui iulie 2018, pana in 15 septembrie 2018, productia a obtinut incasari totale de nu mai putin de 453 de milioane de dolari, devenind al treilea film al anului 2018 de la box-office-ul chinezesc. Unii critici nu s-au aventurat in zadar, afirmand ca “Dying to Survive” ar putea fi “cel mai bun film chinezesc al anului”, opinia lor fiind ulterior confirmata de numeroasele premii castigate: 12 premii si 12 nominalizari doar pana in prezent, intre care Premiul “Cel mai bun film Asiatic” acordat de Academia Australiana de Cinema si Televiziune, Premiul pentru Cel mai bun scenariu original, Cel mai bun regizor debutant si Cel mai bun protagonist la Festivalul Golden Horse, Premiul pentru Cel mai bun scenariu la Festivalul de la Montreal, etc. Daca nu ar fi fost excelentul “Shadow” al lui Zhang Yimou, probabil “Dying to Survive” ar fi fost propunerea Chinei la Oscarurile din acest an pentru Cel mai bun film strain, insa probabil notorietatea lui Yimou la Hollywood (unde a regizat cu cativa ani in urma “The Great Wall”) si cariera stralucita care il recomanda vor cantari mult in decizia finala.

Care a fost secretul din spatele extraordinarului succes al lui “Dying to Survive” ? Cum a putut un film cu actori mai putin cunoscuti si cu un regizor debutant sa dea o asemenea lovitura ? In mod evident raspunsul sta in scenariul filmului, inspirat 100% din fapte reale. Filmul abordeaza un subiect extrem de sensibil, industria medicamentelor pentru tratarea cancerului, si, in mod surprinzator, comisia de cenzura a permis difuzarea filmului fara a impune echipei de productie decuparea anumitor fragmente. Acest lucru e suprinzator deoarece productia aduce in centrul atentiei o problema ascunsa a societatii chineze, despre care stie intreaga lume, dar pe care autoritatile chineze mereu au incercat sa o nege, anume chestiunea contrafacerii din domeniul industriei farmaceutice. E cunoscut faptul ca Republica China e un urias laborator in care totul se imita, la un pret derizoriu si la o calitate pe masura, insa cum este ca un produs farmaceutic agreat de autoritati sa fie contrafacut de vecinii mai saraci indieni si sa invadeze piata medicamentelor din China ? Desigur, un subiect de ancheta si de interventie in forta al autoritatilor. In centrul filmului se afla un personaj – Cheng Yong, interpretat de actorul Zheng Xu din “The Great Hypnotist” – care are un echivalent in viata reala. Este vorba de un anume Lu Yong (foto), un comerciant de textile care in momentul in care a fost diagnosticat cu leucemie, a cheltuit mai mult de 80.000 $ pentru a achizitiona medicamentul aprobat de autoritati care ii prelungea viata. Falit si disperat, acesta a inceput o afacere de contrabanda cu un produs similar din India, mai ieftin dar ilegal in China, care i-a adus in 2014 o condamnare. Subiectul filmului a starnit multe controverse in China la data petrecerii evenimentelor reale, iar anumite lucruri nu au fost spuse in film. De exemplu, in prezent Lu Yong promoveaza un alt produs indian similar cu unul existent deja pe piata chineza, fiind acuzat de unii ca nu face decat sa exploateze pacientii pentru profit, deci departe imaginea lui reala de cea prezentata in film. Subiectul a dezvaluit si lucruri mai generale, precum dificultatea autoritatilor chineze de a reforma regulamentul in vigoare cu privire la medicamente, datorita conflictului cu interesele industriei farmaceutice. Alti ziaristi au dezvaluit povestea cutremuratoare a unui grup de pacienti chinezi cu cancer care calatoresc regulat in India pentru a-si achizitiona medicamente contrafacute dar mai ieftine, in timp ce un blogger chinez sustine public ca piata medicamentelor generice din China e inca una serios subdezvoltata si prost aprovizionata. Toate aceste luari de pozitie nu au ramas fara ecou, nascand o adevarata dezbatere publica legata de costurile medicale in China. Insusi premierul chinez Li Keqiang a citat acest film intr-un apel public catre elementele de reglementare la “accelerarea scaderii preturilor pentru medicamentele de cancer” si “reducerea poverilor familiilor pacientilor”. Un alt semnal de alarma a fost tras intr-un articol ce sintetizeaza perfect mesajul lui “Dying to Survive”, intitulat “China trebuie sa se trezeasca in fata nedreptatii preturilor ridicate la medicamente”, in care se spune: “Unele legi ce ce controleaza industria farmaceutica sunt contrare telului salvarii de vieti, si e timpul ca aceste reguli sa fie regandite”. Subiectul este insa unul extrem de sensibil si universal valabil, de aici si motivul pentru care productia prinde nu doar la publicul chinez, fiind o problema globala.

“Dying to survive” e extrem de ofertant prin tematica pe care o abordeaza, incitand spre multe dezbateri, deja irosindu-se si mai multa cerneala in efortul de a semnala, de a avertiza, chiar de a pune capat unui abuz asupra celor aflati in mare si grea suferinta. Caci, tocmai de la cineastii chinezi – chinezii fiind renumiti prin produsele lor contrafacute, primim astazi, evident cu mare surprindere, o abordare a unui subiect aproape temut, cel al interesului industriei farmaceutice versus bolnavul de rand, amarat, speriat, nevoit sa-si lichideze toata avutia pentru inca o zi de supravietuire. Fara a polemiza in privinta a cat de agresiva este politica companiilor farmaceutice mamut, in goana lor catre profit, o goana ce poate calca in picioare orice principii ce tin de moralitate sau de respectarea fiintei umane ca organism viu, pentru ca dupa colt pandeste capcana teoriei conspiratiei, realizatorii filmului nu ezita sa prezinte cinismul producatorilor de medicamente de o importanta vitala pentru persoanele grav bolnave, dar si lacomia escrocilor care pentru a se imbogati, calca in picioare orice farama de umanitate si demnitate umana pe care ar trebui sa o posede. In aceasta ecuatie cu atatea necunoscute, bolnavul e singura victima, iar autoritatile sunt partial prezentate ca partase la aceasta crima, victime si ele ale unei legislatii paguboase ce imperios necesita o schimbare de structura. Desigur, fiind un film chinezesc, intr-un final Statul apare ca cel ce repara lucrurile, insa in realitate problemele semnalate de acest film au ramas valabile pentru multe alte medicamente, de unde si nevoia unei reformari profunde a legislatei medicale din domeniu. Intr-un final, ramane o idee esentiala asupra careia suntem invitati sa meditam, de catre realizatorii acestui film de exceptie: anume daca este gresit civic sau contravine moralei religioase a face ceva ilegal… de dragul vietii. Fiecare personaj va avea propriul raspuns la aceasta dilema, in functie functia din societate, statutul social si, mai ales de constiinta umana.

Traducerea, adaptarea si timingul manual au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 30 decembrie 2018

Yuji (Show Aikawa) lucreaza la o macelarie in Taipei, insa slujba e doar o acoperire pentru activitatile ilegale pe care le are in cadrul unei organizatii interlope. In momentul in care seful sau e ucis, cei din organizatie se debaraseaza de el, astfel ca in locul unui trai cinstit dar umilitor ca angajat, acesta decide sa continue pe calea intunecata, angajandu-se ca asasin platit pentru o alta organizatie. Nu ucide decat atunci cand este insorit, urand ploaia, despre care raposata lui bunica spunea ca aduce ghinion. Viata i se complica cand din senin, o femeie cu care a avut in trecut o relatie amoroasa, il cauta acasa si i-l lasa pe cap pe Ah-Chen, un baietas despre care spune ca e fiul sau. Desi nu il accepta in casa sa, incapatanarea micutului si modul insistent cu care isi urmareste tatal peste tot pe unde umbla, inmoaie putin inima de caine a lui Yuji. Mai apoi, la un bordel o cunoaste pe Lily, o prostituata ce se da cosmeticiana, al carei vis e sa fuga o data pentru totdeauna din anostul si ploiosul Taipei. Yuji ii implineste visul, si impreuna cu Ah-Chen parasesc degraba Taipeiul. Insa consecintele faptelor comise de Yuji ii urmaresc pretutindeni, periclitandu-le existenta.

“Rainy Dog” (1997), al doilea film din trilogia “Societatii Negre” a lui Takashi Miike, face o noua incursiune in culisele lumii interlope, de aceasta data actiunea mutandu-se in totalitate in Taipei. Un lucru mai putin obisnuit pentru un regizor japonez, Miike a ales ca al doilea film al trilogiei sa fie filmat integral in capitala Taiwanului, iar numarul dialogurilor in japoneza sa fie minimal, 95% din film vorbindu-se fie in mandarina, fie in dialectul hokkien. Miike ne surprinde inca o data, pentru ca daca v-ati astepta la o abundenta de scene violente, sange si sadism, intalnite in multe din filmele sale de categorie B de la inceput de cariera, lansate direct pe video, veti avea o surpriza: “Rainy Dog” nu respecta aceasta regula, actiunea ultra violenta si umorul nebun lipsind aproape in totalitate. Nu intamplator criticii de film sunt de parere ca acest al doilea film din trilogie e si cel mai reusit (un alt paradox, in general intr-o trilogie partea a doua fiind aproape intotdeauna considerata cea mai slaba), regizorul aratand deja primele semne ca intr-o zi va ajunge un nume mare al filmului japonez. Cu un ritm lent, intr-un ton intunecat (redat inclusiv de multe cadre excesiv de intunecoase), creand o atmosfera apasatoare accentuata de desele schimbari de vreme ce mai tot timpul aduc ploi torentiale in Taipei, regizorul incearca poate pentru prima oara intr-un film de-al sau sa insiste mai mult pe portretizarea personajelor sale, studiindu-le minutios in universul lor. Astfel, il avem pe asasinul platit Yuji, care lucreaza la o macelarie doar ca acoperire, viata lui cotidiana invartindu-se in jurul unei organizatii interlope. E satul de salariul de nimic pe care il castiga prestand o munca fizica obositoare, in care patronul mereu il pune la lucru pentru un ban de nimic. Cand e abandonat de organizatie, alege calea intunecata si continua sa lucreze ca asasin platit pentru alta organizatie. Banul ii calauzeste viata, traind ca un singuratic, frecventand bordelurile si operand doar cand este soarele pe cer. Aparitia unei femei din trecutul sau, de care aproape nici nu-si mai aminteste, care ii lasa in grija definitiv un copil aproape autist, pare a fi un moment de cotitura in viata sa. La inceput nu se obisnuieste cu ideea, nu arata nici un sentiment fata de cel care peste noapte a aflat ca este fiul sau, dar treptat acea fisura din sufletul sau se accentueaza si incepe sa-i topeasca glacialul temperament. Un alt personaj caruia i se acorda o atentie speciala e Lily, o prostituata satula de atmosfera ploioasa din Taipei si mai ales de singuratate, neavand cu cine dialoga mai tot timpul, in ciuda firii sale extrovertite. Cand il are ca client pe Yuji, faptul ca acesta schimba cateva vorbe cu ea o face sa-si doreasca ca acesta sa ramana mai mult decat cele cateva ore de peste noapte. Mai ales ca ii destanuie visul, anume de a scapa pentru totdeauna de Taipei. Yuji ii indeplineste dorinta, si impreuna cu Lily si cu baiatul pleaca din capitala, incepand o calatorie care ii apropie. Chiar ajung sa se comporte ca o pseudo-familie ce pare a fi scapat de alienarea trecutului si de depresia adusa de nesfarsitele ploi din capitala. Relatia celor trei personaje, apropierea lor, ii scoate pe acestia din monotonia cotidiana, permitandu-ne cunoasterea lor si dintr-o alta perspectiva, cea profund umana. Nu e Miike expertul trairilor umane, insa scenariul, pe cat e de simplist pe atat de subtil reuseste sa transmita anumite mesaje din sufletul acestor personaje periferizate de societate, pe care ajungi chiar sa le compatimesti. La finalul vizionarii, anumite idei te vor urmari, ceea ce inseamna ca “Rainy Dog” chiar nu e “doar inca un film violent cu gangsteri” marca Miike, ci o poveste tulburatoare despre un barbat care se lupta cu propriii sai demoni si care incearca sa supravietuiasca intr-o lume a pacatului. Ce frumos ar fi fost daca anumite filme din anii ’90 sau de la inceputul anilor 2000 ar fi fost realizate cu mijloacele tehnice ale zilelor noastre… Din pacate in filmele cu gangsteri din zilele noastre a disparut atmosfera intalnita in aceste productii, care au avut si ghinionul de a fi filmate pe pelicula, de unde si imaginea usor deranjanta cand vine vorba de cadrele intunecate. Filmul i-a adus lui Miike un premiu pentru regie.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: marți 25 decembrie 2018

Regizorul, scenaristul si producatorul Jang Jin (autorul unor filme precum “Good Morning, President”, “Romantic Heaven”, “We Are Brothers”) a scris scenariul “omnibusului” “No Comment” din 2002, in fapt o serie de 3 povesti diferite regizate de 3 regizori diferiti: Park Sang-won, Park Kwang-hyun (regizorul recentului “Fabricated City”) si Lee Hyun-jong (regizorul lui “Steal My Heart”). Fiecare din acestia a avut deplina libertate de exprimare in a pune in scena povestile scrise de scenarist, rezultatul fiind unul interesant. Vom avea ocazia sa revedem o multime de actori importanti ai filmului coreean, care la vremea respectiva se aflau la inceputul carierei, precum Shin Ha-kyun, Jung Jae-young, Ryoo Seung-beom, comediantul Lim Won-hee, Park Sun-young sau Lee Moon-sik, unii dintre ei aparand chiar in doua din cele 3 povesti, in roluri diferite, evident.

Prima poveste, “Chiriasii”, e o comedie 100% cu accente de parodie in care destinele mai multor personaje se intalnesc la un motel intr-o seara linistita. E seara in care dragostea si ura se intalnesc, si rezultatul este, previzibil… o tragedie. Un piroman (Jung Jae-young) e hotarat sa-i dea foc iubitei sale in camera de motel, dupa ce aceasta il insala, dar dupa ce o stropeste cu benzina constata ca nu are chibrituri pentru a-si indeplini planul. Firesc, suna la Receptie, unde baiatul bun la toate (Ryoo Seung-beom) se angajeaza sa-i rezolve problema. Doar ca in drum spre camera lui e oprit de vecinii piromanului, niste gangsteri fiorosi, care reclama o problema grava: toaleta e infundata. Iar incurcaturile incep sa se tina lant: gangsterii sunt vanati de un asasin singuratic cu surubelnita, care nimereste si el in motel; intr-o incapere invecinata, un sot inselat vine impreuna cu un politist sa o prinda pe sotia lui in flagrant, facand amor cu un gangster gigolo plictisit (Shin Ha-kyun). Toate aceste povesti la un moment dat se intrepatrund, situatia devine exploziva pentru ca toti isi pierd rabdarea, iar rezultatul este… o jumatate de ora de amuzament maxim pentru iubitorii de comedie pura.

“La 14 ani” schimba tonul “omnibusului”, regizorul Park Kwang-hyun facand o introspectie in viata unei familii obisnuite dar numeroase din Coreea anilor ’80. Scurtmetrajul e o drama vazuta prin ochii unui baiat de 14 ani, care, totusi, se sfarseste intr-o nota optimista, avand pe parcurs usoare note comice. Myung-jin e un adolescent de 14 ani de gimnaziu ce provine dintr-o familie numeroasa ce se zbate sa o scoata zi de zi la capat. Tatal e sofer de taxi la stat, insa are un vis: sa devina sofer de taxi privat, obtinerea licentei asigurandu-i un venit mai consistent. Mama isi doreste sa fie sotia unui sofer de taxi privat, in timp ce bunica senila are un singur vis: sa moara cat mai repede. Fratele mai mare invata de dimineata pana seara, insa deseori fara folos, clacand in fata examenelor, in timp ce fratele mijlociu (din nou Ryoo Seung-beom) viseaza sa devina gangster intr-o zi, iar pentru asta isi antreneaza vocabularul vulgar de mic. In sfarsit, Myung-jin mai are si o sora bisericoasa, obsedata doar de un lucru: cum sa arate mai frumoasa. Cu atatea vise in preajma sa, visul lui pare a fi cel mai modest, dar si cel mai greu de realizat, caci nimeni nu il ia in calcul, fiind mezinul familiei: sa aiba o pereche de tenisi Nike, asa cum a vazut la televizor ca ii purta atletul Carl Lewis.

“Ultima marturisire” incheie seria de scurtmetraje “No Comment” in verva, avand o abordare de aceasta data romantica. Interesant e ca pe parcursul povestii exista unele indicii ce sugereaza un final melodramatic – genul romantic e unul ce lejer poate duce spre una dintre extreme, melodrama sau comedia -, insa regizorul nu a vrut sa distruga atmosfera de ansamblu a seriei si a optat pentru un final amuzant. Subiectul partii regizate de Lee Hyun-jong e o mult asteptata intalnire intre un militar in termen, Young-ra, ce-si satisface stagiul militar in Zona Demilitarizata, si cea careia ii spune “fata pe care o iubesc”, Joo-hee. Aflat in prima permisie de cand a fost incorporat, Young-ra o reintalneste pe Joo-hee, o fata pe care a cunoscut-o pe cand mergea la biserica si de care s-a indragostit la prima vedere. Reintalnirea celor doi pare ca una dintre doi indragostiti, doar ca la scurt timp aflam ca Joo-hee… este casatorita. Lasati balta de prietenii cu care trebuiau sa se intalneasca, cei doi profita de ocazie si ies la o plimbare, din vorba in vorba ajung sa ia masa impreuna, apoi merg la un film, depanand amintiri recente si manifestandu-si intentia de a pastra legatura. Le va permite realitatea faptelor acest lucru ?

Trei povesti simpatice ce imbina umorul cu drama si romantismul, oferind toate ingredientele ce au dus faima filmului coreean peste hotare si l-au facut atat de apreciat la inceputul anilor 2000.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: luni 24 decembrie 2018

“Thugs of Hindostan” intra in istoria cinematografiei indiene (indiferent de pozitia critica a unora la adresa productiei) prin faptul ca a devenit cel mai scump film produs vreodata la Bollywood. Aproximativ 47 de milioane de dolari a fost bugetul total al productiei, suma comparabila cu investitiile in cele mai noi blockbustere din tara vecina China. In rolurile principale au fost distribuiti starul Aamir Khan (Dangal, PK, Dhoom 3, 3 Idiots, Ghajini, Fanaa, Lagaan), legenda filmului indian Amitabh Bachchan, ajuns la 76 de ani, dar si actritele Fatima Sana Shaikh, cunoscuta din recentul hit “Dangal”, o actrita de doar 26 de ani din noul val de la Bollywood, si Katrina Kaif, una din cele mai bine platite actrite indiene, desi multi sunt critici cu talentul ei actoricesc. Actorul britanic Lloyd Owen (cunoscut in Anglia in special pentru aparitii in piese de teatru, dar si in cateva filme si seriale de televiziune) are rolul negativ, cum era de asteptat pentru un film in care actiunea se desfasoara in plina perioada de stapanire britanica asupra subcontinentului indian. Pentru prima oara Aamir Khan si Amitabh Bachchan apar impreuna intr-un film ca protagonisti, regia si scenariul fiind semnate de Vijay Krishna Acharya, scenaristul seriei de succes “ Dhoom”.

Filmul a fost produs de cunoscutul regizor indian Aditya Chopra, a carui companie de productie YRF (Yash Raj Films) a obtinut cele mai mari incasari din toate timpurile de la Bollywood prin succesele internationale ale productiilor finantate: Veer-Zaara (2004), Fanaa (2006), seria de filme “Dhoom”, seria “Tiger” si recentul succes “Sultan”. In ciuda unei campanii de promovare agresive si a distribuirii la nivel international intr-un numar consistent de tari (filmul a fost prezent si in cinematografele din Romania, cu cateva saptamani in urma), filmul nu a reusit sa cucereasca audienta asa cum se asteptau realizatorii, obtinand incasari, pana la sfarsitul lui noiembrie, in intreaga lume, de 40,2 milioane dolari. Ultimul asalt e asteptat cu sufletul la gura de producator in mai putin de o saptamana, cand pe 28 decembrie “Thugs of Hindostan” va avea premiera in China. Pentru a reusi sa treaca filmul pe plus la capitolul incasari, realizatorii au apelat la protagonistul filmului, starul Aamir Khan, cu ajutorul caruia filmul a fost reeditat serios, anuntandu-se o varianta speciala, diferita de cea difuzata pana acum in intreaga lume. Dupa spusele lui Aamir Khan, varianta chinezeasca a filmului va avea doar 120 de minute, fiind cu 44 de minute mai scurta decat versiunea indiana originala; in aceasta au fost adaugate, sterse sau reordonate un numar important de scene, structura narativa fiind reajustata in functie de un scenariu mai compact. In plus, creste importanta personajului lui Aamir Khan, fiind redusa importanta personajelor (care in versiunea indiana aveau un numar aproximativ identic de scene cu Aamir Khan) interpretate de vetetarul Amitabh Bachchan si Fatima Sana Shaikh. Aceasta schimbare radicala a imaginii filmului corespunde, dupa spusele lui Khan, cu asteptarile audientei chinezesti, reducand elementele din film ce nu au fost bine primite in India si sporind popularitatea actorului in China.

“Thugs of Hindostan” trebuia initial sa se numeasca “Thug”, iar rolul principal i-a fost propus lui Hrithik Roshan, care l-a acceptat, sugerand unele modificari in scenariu cu care producatorul a fost de acord. Insa regizorul – ce a scris si scenariul – a propus rolul lui Khan, care l-a acceptat fara modificari, si astfel Aamir Khan a ramas capul de afis al productiei. Scenariul nu e inspirat, cum s-a zvonit, de romanul “Confesiunile unui bandit” scris de un britanic in 1839 despre banditii indieni ai vremii, ci se bazeaza pe evenimente istorice reale, povestea fiind insa una fictiva. Tot Khan a dezmintit faptul ca am vorbi de un “Piratii din Caraibe” in varianta indiana, declarand inca dinainte sa inceapa filmarile ca ambele se aseamana doar prin faptul ca sunt filme de actiune-aventura de epoca, ca multe alte productii similare realizate in intreaga lume. Filmarile au inceput in Malta, in vara lui 2017, aici fiind construite doua corabii ce joaca un rol important in film, efectele speciale dandu-le un aer de epoca si spectaculozitate. Locatia unde s-au facut filmarile in Malta a fost pazita cu strictete, pentru a nu se scurge informatii sau imagini de la filmari. Totusi, filmarile ulterioare au furnizat paparazzilor cateva imagini cu protagonistii in timpul rolurilor lor (Amitabh Bachchan chiar si-a fracturat o coasta, dar a continuat si in aceasta situatie filmarile), ceea ce a starnit nemultumirea realizatorilor, multe din scenele din Malta fiind mai apoi refacute in studiourile de productie din India. Mai apoi filmarile s-au mutat in Thailanda, unde Bachchan a intampinat noi probleme de sanatate ce i se trageau de la accidentarile din timpul cascadoriilor din filmele din anii ’70-’80, intarziind putin filmarile, ceea ce a dus si la cresterea costurilor initiale. Pe langa recordul – inca nedepasit de vreo productie indiana – de a fi cel mai scump film autohton din istorie, “Thugs of Hindostan” a mai stabilit un record: trailerul oficial al filmului a depasit peste 100 de milioane de vizualizari pe youtube, fiind primul trailer al unui film indian ce reuseste aceasta performanta, si al doilea cel mai vizionat trailer de film din istorie de pe youtube (intre timp, a devenit al patrulea, cu 104 milioane vizualizari, fiind depasit de un alt trailer al unui film indian recent, “Zero”.)

Criticii de film au fost necrutatori cu regia si scenariul lui Acharya, insa au laudat prestatiile lui Amitabh Bachchan si a lui Aamir Khan, chiar daca Khan a incercat sa-si asume in nume personal esecul la public al productiei. Una peste alta, cu bune si cu rele, “Thugs of Hindostan” intra in istoria Bollywoodului, fiind o productie spectaculoasa, costisitoare, bine interpretata de protagonisti, ramanand la latitudinea fiecarui privitor sa judece daca ceea ce echipa de realizatori a promis a si reusit sa ofere.

[REZUMATUL FILMULUI ESTE DISPONIBIL

PE FORUMUL ASIACINFIL]

Publicat: duminică 23 decembrie 2018

Takashi Miike, celebrul regizor noncomformist japonez cu peste 100 de realizari la activ, si-a inceput cariera in anii ’90 regizand productii de categorie B lansate direct pe dvd. Aici trebuie facuta o precizare: daca in Occident, lansarea unor productii direct pe dvd era in principal instrumentul prin care isi incercau norocul in industria de film nume necunoscute, multe care nici macar nu au rezistat in domeniu, neavand la dispozitie bugete care sa permita promovarea si o eventuala premiera in salile de cinema (de unde si proasta reputatie a acestor productii de categorie B, realizate prin mijloace reduse, inclusiv artistice), in Japonia aceste productii lansate pe vhs aveau o imagine mult mai buna. Inca din anii ’80, celebra companie Toei a lansat aceasta moda, oferind spre inchiriere sau vanzare astfel de productii direct pe vhs. Multi regizori astazi cu nume (Sion Sono, Takashi Miike, Takashi Shimizu, Hideo Nakata) au debutat realizand astfel de productii aparent modeste, dar care le ofereau un mare avantaj. In Japonia exista un sistem de cenzurare al filmelor extrem de exigent (a se vedea modul in care s-a dezvoltat si a evoluat, in ciuda acestei cenzuri, industria filmelor pinku), care nu permitea prezentarea unei productii in salile de cinema daca aceasta continea anumite elemente considerate neadecvate (violenta excesiva si necenzurata, scene de sex necenzurate, comportamente antisociale etc). Lansarea filmelor direct pe suport video oferea regizorilor o libertate creativa si de exprimare, cenzura fiind minima si neafectand ideile brute transmise prin film. Miike a debutat in acest mod in 1991, iar temele preferate de la inceputul carierei au fost viata de gangster si violenta. “Shinjuku Triad Society” din 1995 a fost abia al doilea film al lui Miike ce a aparut in cinematografe, dupa ce realizase deja 12 filme, din care 11 lansate direct pe video, si totodata primul film al acestuia care a reusit sa atraga atentia publicului. Prin acest film, Miike a inceput sa fie privit ca un regizor serios si de mare perspectiva, chiar daca nu a renuntat la ingredientul care aveau sa-l faca celebru in cariera prodigioasa ulterioara: violenta.

Fiind prima productie realizata special pentru a fi lansata in cinema, “Shinjuku Triad Society” nu este si o productie desavarsita, ci doar primul pas spre transfomarea pozitiva a lui Miike. Drept urmare, elementele mostenite din filmele lansate pe video abunda, multe dand o senzatie de stranietate: violenta e exacerbata si uneori inutila, aproape necenzurata, tocmai pentru a sublinia duritatea vietii de interlop dar si o riposta obligatorie pe masura a Lungului Brat al Legii. Introducerea unui detaliu ce poate parea pentru unii deranjant prin modul in care e expus – homosexualitatea – si imbracarea lui in haina umorului incearca parca sa sparga tabuurile unei societati conservatoare in care rolul primordial al barbatului a fost evident de-a lungul istoriei. Ca sa nu mai amintim de consumul de substante interzise, o tem ace nu poate fi desprinsa de viata de gangster si de faradelegile acestora. Si astfel, avem un tablou putin spus realist, ci mai degraba extrem de autentic al lumii in care se desfasoara povestea scrisa de Ichiro Fujita, in care sclipirile de geniu ale lui Miike isi pun amprenta pas cu pas, amintindu-ne de clasicele filme cu yakuza din anii ’70 ale lui Kinji Fukasaku, “Graveyard of Honor”, “Battles Without Honor and Humanity” sau “Yakuza Graveyard”. Scenariul nu este complicat, in general filmele de actiune din anii ’90 nu mizau pe un fir epic complex, neadresandu-se unui public cu pretentii, iar ritmul este alert. Personajele principale nu sunt atat de realiste ca mediul in care sunt surprinse, ci mai degraba escapiste, cum e cazul detectivului Kiriya. Acesta isi face un tel din protejarea fratelui sau vitreg, insa aproape de fiecare data cand ajung fata in fata, cei doi se infrunta, au o atitudine ostila unul fata de celalalt. Kiriya da senzatia ca e “tipul cel bun”, cu principii, insa aceasta imagine se estompeaza cand vine vorba de metodele de actiune ale acestuia, neezitand sa-si tortureze si chiar sa-si violeze victimele pentru a le umili si a obtine informatii de la ele. Datorita acestui gen de personaje, ce presupun ca spectatorul sa aiba putina imaginatie pentru a le putea intelege, filmele lui Miike pot parea lipsite de substanta, realizate “pe fuga”, cu atentia concentrata pe detalii care altor regizori li se par neimportante. Insa tocmai in aceste amanunte se ascund anumite elemente cheie care fac ca lucrurile sa se lege; de exemplu, Kiriya, in vizita sa in Taiwan, vede un copil plangand intr-o zona rurala saracacioasa, moment care declanseaza amintiri triste din copilaria sa greu incercata, cand datorita sangelui japonez ce-l avea era privit ca un tap ispasitor al tuturor nenorocirilor ce se petreceau. Sau Wang, seful organizatiei criminale, la randu-i, in violenta sa animalica, pare a fi strafulgerat de un moment din trecut de care nu reuseste sa scape, mereu avand sezantia ca are mainile patate de un sange care nu se mai spala, sangele primei sale crime comise, impotriva propriului sau tata.

In mod evident nu e cel mai recomandabil si ofertant film al lui Miike, insa “Shinjuku Triad Society” avea sa marcheze inceputul a ceea ce a ramas in filmografia sa cunoscuta ca “Trilogia Societatii Negre”, completata in anii urmatori cu “Rainy Dog” si “Ley Lines”, trilogie dedicata in intregime razboaielor din lumea interlopa si ciocnirii dintre aceasta si politie.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 16 decembrie 2018

Regizorul debutant Lee Jong-suk, ce a lucrat anterior ca asistent de regie la hitul “Ode to my Father”, a avut sansa unui debut care in mod sigur il va ajuta in cariera viitoare, productia “The Negotiation” beneficiind de o distributie stelara si de aportul unui scenariu captivant. Pentru prima oara impreuna pe micul sau pe marele ecran avem ocazia sa-i vedem pe indragitii Son Ye-jin si Hyun Bin intr-un thriller psihologic de senzatie. La 2 ani de la “The Last Princess”, unde a avut un rol memorabil, Son Ye-jin revine in acest an in 2 noi filme: “Be With You”, un remake dupa o productie japoneza de succes din 2004, si “The Negotiation”, in care interpreteaza rolul unei negociatoare pentru situatii de criza. Si pentru Hyun Bin anul 2018 a fost unul plin (chiar daca filmarile la productiile sale in mare parte s-au finalizat in 2017), cu doua aparitii in doua roluri total diferite, in “Rampant” si in “The Negotiation”. Mai mult, in prezent apare si pe micul ecran in serialul “Memories of Alhambra”, iata asadar 3 roluri total diferite cu care in mod sigur isi multumeste pe deplin fanii. A doua premiera, in afara primei colaborari cu Son Ye-jin, este data de faptul ca Hyun Bin se afla in fata primului rol negativ din cariera. Si ce rol ! Probabil fanele nostalgice ale actorului ce au ramas in minte cu rolurile de cuceritor romantic si cu zambetul lui seducator se vor simti ofensate sa-l vada in rol de “bad guy” ce nu ezita sa ucida cu sange rece si asupra caruia toti isi revarsa furia, insa in cariera unui actor, absenta unui rol negativ nu poate fi decat o bila neagra. Un actor ce accepta doar acelasi tip de roluri pozitive nu va putea sa se desavarseasca in plan profesional si sa treaca la nivelul urmator. Iar acest rol a venit la momentul potrivit pentru Hyun Bin, ale carui ultime aparitii (in Confidential Assignment, The Swindlers sau Rampant) au fost prea lipsite de proeminenta. Rolurile secundare sunt interpretate de o multime de nume cunoscute ale filmului coreean, precum Kim Sang-ho, Lee Moon-sik (total nepotrivit in rolul superiorului lui Son Ye-jin si in general total nepotrivit in roluri dramatice, fiind in esenta un actor de comedie), Jang Young-nam sau Jang Gwang. Filmarile au durat neasteptat de mult, aproape 6 luni, daca ne gandim ca productia e lipsita de efecte speciale care sa necesite post procesare, si peste 60% din timp intreaga actiune se petrece in doua incaperi, personajele dialogand fara incetare. Cu un buget de aproape 9 milioane de dolari, “The Negotiation” s-a comportat decent la box-office, obtinand incasari de 15,2 milioane dolari, fara a fi o singura saptamana numarul 1 la box-office.

Scenariul lui Choi Sung-hyun (“Keys to the Heart”, “The Fatal Encounter”) a reprezentat in mod evident unul din punctele de atractie ale filmului. Cu toate ca productia in mare parte este statica, un sir nesfarsit de dialoguri centrate pe o negociere online din fata monitorului ce vizeaza salvarea vietii unor ostatici, scenariul nu dezamageste, scenaristul oferind numeroase surprize si rasturnari de situatie ce te tin cu sufletul la gura. Momentele statice sunt pigmentate cu scurte cadre de actiune, exterioare, ce au ca scop doar completarea imaginii de ansamblu a negocierii ce se desfasoara in spatele usilor inchise si care sporesc tensiunea, pe fundalul sonor al unui ritm monoton ce-ti mentine treaza atentia fara a deranja urechile. Son Ye-jin (“Regina melodramelor”, cum a fost poreclita) e ideala in rolul interpretat, imbinand delicatetea si eleganta cu profesionalismul si dedicarea pentru meseria de negociator pe care o are personajul ei. Hyun Bin (“Regele comediilor romantice”) schimba macazul pentru prima oara in cariera si interpreteaza un personaj negativ ce reuseste sa dea fiori, chiar daca nu are in privire acea doza de nebunie pe care ne-o transmite, de exemplu, un Chae Seung-won. Personajul lui e fascinant in rautatea lui atunci cand isi pierde cumpatul, un veritabil monstru cu chip de inger pe care doar dialogul cu interlocutoarea lui de la distanta il poate linisti. Restul distributiei are o prestatie remarcabila, cu personaje corupte, duale sau chiar simpatice (amuzanta e ironizarea celor doi agenti NIS care preiau la un moment dat negocierea, unul din cele mai reusite momente ale filmului, sau anumite momente create de micutul de statura Kim Sang-oh). Per ansamblu, un film captivant, unul din cele mai reusite filme coreene ale anului 2018, realist pana la un anumit punct, cu putine scapari in privinta cursivitatii scenariului, care in mod suprinzator reuseste sa te tina cu ochii pe ecran in ciuda subiectului aparent anost si plictisitor. O surpriza placuta si datorita prezentei celor doi “Regi” – ai lacrimilor si zambetelor – in prim plan, ce se intalnesc si se confrunta pe terenul neutru al unui… thriller ! Daca sunteti curiosi ce a iesit, vizionati-l neaparat.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 9 decembrie 2018

Zhang Yimou, poate cel mai important regizor chinez din toate timpurile, cu peste 65 de premii la activ si 50 de nominalizari, revine la 2 ani distanta de la productia internationala “The Great Wall” si zaboveste, in cel de-al 31-lea film al carierei (al 23-lea de lungmetraj, restul fiind documentare si scurtmetraje), pe redarea epocii celor Trei Regate chinezesti (anii 220-280) si a luptelor strategice pentru controlarea cetatilor rivale. Daca “The Great Wall” a fost o productie pur comerciala, “Shadow”, noua sa realizare, e o veritabila opera de arta cinematografica, un amestec de istorie cu arta vizuala, strategica si jocuri de putere stilizata si redata in nuante de alb si negru coplesitoare. Filmul a avut un buget de aproximativ 43 de milioane de dolari, si desi nu a fost prea ofertant sub aspectul actiunii, punand accentul pe dialoguri si strategie, tot a reusit sa obtina incasari multumitoare pentru producatori, de aproximativ 90,5 milioane dolari, suma care il plaseaza, cu o luna inaintea incheierii anului calendaristic, pe pozitia a 25-a in box-office-ul chinezesc din 2018, depasind “Detective Dee: The Four Heavenly Kings”, o productie pur comerciala, plina de dinamism si efecte vizuale. Distributia e una destul de reusita, cu nume cunoscute in cinematografia chineza. Deng Chao, cunoscut din trilogia “The Four” sau din hitul “The Mermaid”, interpreteaza rolul principal, cel al Comandantului din regatul Pei, un rol dublu interesant in care il vedem in doua ipostaze contrastante. Zheng Kai (cunocut mai mult din seriale de televiziune) il interpreteaza pe regele strateg al regatului Pei, in timp ce Wang Qianyuan are un rol secundar ca general in subordinea Comandantului. Distributia e completata de actrita Sun Li, cunoscuta drept “Regina Televiziunii” in China pentru numeroasele aparitii in seriale de succes chinezesti, ce are un rol excelent ca sotie a Comandantului, o femeie puternica, ca toate cele din filmele lui Zhang Yimou. “Shadow” a avut premiera mondiala la Festivalul de Film de la Venetia din acest an, la inceputul lui septembrie, iar in urma cu 2 luni a fost lansat si in cinematografele din China. Productia a avut 10 nominalizari pana in prezent si a castigat 4 premii la “Golden Horse Awards” din acest an, acordate pentru Cel mai bun regizor, Cele mai bune efecte vizuale, Cea mai buna regie artistica si Cele mai bune machiaje si costume.

“Shadow” are ceva din povestile cu samurai ale lui Akira Kurosawa si din piesele lui Shakespeare, totul imbracat in haina unei productii artistice incantatoare, plina de simboluri, imagini si jocuri de culise ce nu de putine ori aduc rasturnari de situatii total neasteptate. Zhang Yimou a ales sa isi filmeze povestea in nuante de alb si negru, pentru a ilustra interactiunea dintre lumina si intuneric. Atmosfera, din acest motiv, este una mereu apasatoare, cenusie la propriu, agravata de ploaia care cade continuu sau de ceata care se ridica deasupra padurilor din peisajele mirifice greu de exprimat in cuvinte. E adevarat ca anumite efecte speciale au potentat aceasta senzatie care te cuprinde cand privesti peisajele din film, insa totul a pornit de la locatii reale care din fericire inca mai exista intr-o China a zilelor noastre in care marile metropole sunt sufocate in poluare. Un alt motiv pentru care a folosit aceste culori (de fapt nonculori) in redarea imaginilor, dupa spusele lui Zhang Yimou, a fost sublinierea picturilor ce atarna sub forma unor paravane transparente in sala tronului din Regatul Pei, picturi care ar fi fost invizibile ochiului spectatorului daca filmul era filmat in stil clasic. In fapt, e vorba de o veche arta chinezeasca ce presupune pictarea cu ajutorul unei pensule, doar cu cerneala neagra si apa, a unor scene, simboluri sau caligrafii in diferite concentratii, pe hartie. Astfel, unele reprezentari ieseau mai proeminente, altele mai sterse, in functie de densitatea cernelii folosite, a combinatiei cu apa sau a presiunii puse de pictor in pensula. Totusi, primele mentiuni scrise ale utilizarii acestui stil de pictura apar doar in secolul V, pe cand actiunea din “Shadow” are loc in secolul… III. Arta e cuvantul de ordine in aceasta productie, ale carei personaje sunt parca desprinse din piesele lui Shakespeare, cu mentiunea ca ceea ce face ca filmul sa nu fie o piesa de teatru la scara epica sunt chiar dialogurile, lipsite de rima specifica pieselor de teatru. Costumele, decorurile, machiajul, interioarele, toate sunt exceptionale, iar cel putin pana pe la jumatatea filmului avem parte de o “costume drama” cum ar numi-o britanicii, o productie de epoca in care toate aceste elemente servesc unicului scop de a capta ambianta unei anumite perioade istorice. Strategia, atat de pretuita in perioada antica a Chinei, ocupa si ea un loc de frunte in productia lui Zhang Yimou, in spatele scenariului aparent simplist ascunzandu-se un joc de sah inteligent care ni se dezvaluie treptat, pe masura ce povestea avanseaza. Desigur, ritmul in care e spusa povestea e unul lent, la un moment dat chiar stagneaza si nu stii incotro o va lua, chiar ai tendinta de a abandona vizionarea daca nu esti fanul productiilor artistice de epoca si intentionai sa vizionezi “Shadow” pentru pur entertainment. Insa cunoscatorii filmelor lui Yimou ii cunosc perfect stilul si stiu ca rabdarea e de aur… Iar asteptarea merita cu adevarat, pentru ca in partea a doua filmul se descatuseaza, intrigile se ascut, ritmul devine tot mai alert iar evolutia evenimentelor este de-a dreptul surprinzatoare. Artele martiale nu puteau lipsi, cand vine vorba de traditie si arta in China, insa nu e vorba de acele arte martiale populare ale maestrilor kung-fu, ci de combinarea artei razboiului cu miscarile trupului, cu dansul si cu manuirea unei arme, fie ea un palos sau o umbrela. Totul desfasurandu-se la propriu pe fundalul celebrei diagrame taichi (acel simbol Yin-Yang), cu profunde semnificatii in filosofia chineza. Interpretarea actorilor e remarcabila, capul de afis fiind tinut de rolul dublu al actorului Deng Chao, ce practic interpreteaza doua personaje intr-unul singur – Comandantul din Pei si sosia acestuia -, doua perspective, una intunecata si alta luminoasa a unei singure persoane oficiale, un Yin si un Yang, o Apa si un Foc care se anihileaza reciproc. Zheng Kai intra in pielea regelui din Pei, un personaj arogant, las in aparenta, mereu sub influenta vinului si avand un comportament deplasat, pe care o singura persoana il poate contesta, sora lui mai mica. Se mandreste cu principiile sale, cu aplecarea spre pictura, expunandu-si capodopera pe care o numeste “Oda Pacii” in sala tronului pentru ca toti generalii si ministrii sa vada cat de mult tine la alianta de pace pe care o are cu rivalul care a preluat Jing-ul in urma cu 20 de ani, cauzandu-i atata amaraciune in suflet. O singura calitate il mentine pe tron, unde fusese urcat de Comandatul sau fidel, si anume faptul ca e un strateg innascut. Nu e de neglijat nici rolul actritei Li Sun, ce o interpreteaza pe sotia Comandantului. Spre deosebire de celelalte filme ale lui Yimou, in care femeile au roluri puternice, bine conturate – sa nu uitam ca Zhang Yimou a fost cel care a descoperit actrite precum Gong Li sau Zhang Ziyi – in “Shadow”, cel mai important personaj feminin e sotia Comandantului (mai exista si sora Regelui, cu rol important in intriga, dar destul de stearsa). Are o relatie echilibrata cu sotul ei dar si cu “umbra” lui, aceasta din urma relatie nefacand decat sa puna gaz pe foc si sa aduca o tensiune narativa evidenta, deseori exprimata prin sunetele stridente scose de titera pe care o manuieste cu atata maiestrie. Totusi, spre deosebire de alte filme, aici femeia nu pare a fi stapana pe propriul destin, traieste in umbra barbatului si la cheremul acestuia (fie ca e vorba de propriul sot, fie ca e vorba de insusi Regele), insa Yimou nu ezita sa sublinieze rolul acesteia nu doar in sfatuirea propriului sot, cel mai admirat barbat din regat, ci si in rezolvarea crizei politice prin gasirea unei solutii practice in masura a schimba soarta regatului.

Cu personaje complexe, bine conturate, cu un scenariu elaborat si in acelasi timp atat de simplu, cu un spectacol vizual rafinat acompaniat continuu de sunetele ascutite ale titerei, “Shadow” este, probabil, pelicula cea mai frumoasa ca realizare pe care Zhang Yimou a regizat-o vreodata. Desi poate e prea devreme sa tragem o astfel de concluzie, “Shadow” are toate calitatile unei capodopere cinematografice, statut pe care probabil timpul i-l va acorda, in conditiile in care in China, filmul de epoca a cazut de mult in capcana comercialului si a fanteziilor realizate in pur stil hollywoodian. Un astfel de film de epoca nu poate veni decat de la un mare regizor, cu o viziune si cu o incontestabila experienta artistica pe care putini regizori chinezi ai momentului o poseda. Chen Kaige sau Feng Xiaogang sunt inca departe de realizarile deosebite pe care ni le-a oferit Zhang Yimou de-a lungul prodigioasei sale cariere, si e deja prea tarziu pentru ei sa-si mai depaseasca colegul de generatie. Asadar, sa ne bucuram de o productie incantatoare pentru ochi, suflet si minte si sa savuram fiecare moment din cea mai recenta realizare a lui Zhang Yimou, care la 68 de ani nu se dezminte si ne incanta din nou cu o poveste despre triumful filosofiei, artei, strategiei si umanitatii asupra slabiciunilor sufletului.

Traducerea, adaptarea si timingul manual au fost efectuate de gligac2002 (Asia Team) in premiera in Romania pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 2 decembrie 2018

Echipa formata din regizorul Kim Sung-hoon si scenaristul Hwang Jo-yoon se reuneste dupa doar un an de la precedenta colaborare la blockbusterul “Confidential Assignment” pentru un nou proiect indraznet, “Rampant”. Si din nou rolul principal i-a fost propus – si in cele din urma acceptat – de Hyun Bin, care se afla in fata celui de-al doilea rol intr-un film de epoca dupa “The Fatal Encounter” (2014). Mai mult, daca nu s-ar fi stins in tragicul accident de anul trecut, intr-un rol secundar l-am fi vazut, astazi, si pe indragitul Kim Ju-hyuk (cu care cei amintiti au colaborat, de asemenea, la “Confidential Assignment”), ce a fost inlocuit in cele din urma de Kim Tae-woo. Jang Dong-gun e celalalt star al productiei, acesta interpretand rolul negativ al unui ministru rapace din perioada tarzie a Joseonului. Cu multe figuri cunoscute in rolurile secundare, “Rampant” reuseste sa fie o productie atractiva pana la un anumit punct, mai exact pana in momentul in care realitatea istorica se intersecteaza cu fictiunea scenariului. Ca realizare, filmul nu dezamageste, e mereu dinamic, nu presupune un efort considerabil urmarirea subiectului ce e unul destul de simplist, astfel ca sub aspect vizual amatorii de aventura si actiune vor fi delectati din plin de maiestria in manuirea sabiei a celor doi protagonisti, de decoruri, costume, imagini spectaculoase. In mod paradoxal, exact ceea ce realizatorii au considerat punctul forte al filmului, s-a dovedit a fi ceea ce a dezamagit cel mai mult. E vorba de un scenariu construit pe de o parte in jurul unei intrigi politice la Curte (asta e partea pozitiva), si pe de alta parte in jurul unei teme de import, hollywoodiene, cea a “mortilor vii”. Tema e una perimata, pana si la Hollywood perioada de glorie a acestui gen de filme era in anii ’70-’80, cele mai reusite si celebre productii fiind cele ale lui George A. Romero. Pentru cinematografia coreeana, “Rampant” e al doilea film, dupa “Train to Busan”, ce abordeaza o asemenea tema, plasata de aceasta data in decorul istoric al Joseonului de secol XIX. Producatorul – nu e deloc o coincidenta – e aceeasi companie coreeana Next Entertainment World care a produs si “Pandora” si “Train to Busan”, deci e evident ca a mizat pe apetitul coreenilor pentru zombi, insa daca “Train to Busan” a beneficiat de un marketing agresiv si de o perioada de lansare ideala in plina vara – perioada de concedii -, “Rampant” nu a avut parte de acelasi tratament la box-office, lansat fiind in plina toamna. Desi s-a investit aproape dublu decat in “Train to Busan”, aproximativ 15 milioane de dolari, incasarile de la box-office au fost dezamagitoare, nereusind sa depaseasca 12 milioane dolari. De ce a esuat ? E simplu de spus, dupa ce vizionezi filmul. Scenariul e predictibil, personajele sunt tipice pentru acest gen de filme, iar regizorul nu si-a dat silinta sa le dezvolte prea mult, cu toate ca filmul are peste 2 ore. In plus, zombi in Joseon… e similar cu extraterestri in Vestul salbatic, ceva mult prea fantezist pentru o tara fara o traditie in aceasta directie (vampirii, zombi sunt subiecte de import pe meleagurile coreene, ce nu au radacini in traditia populara, deci acceptarea lor de catre societatea conservatiare coreeana e putin mai dificila). E ciudat sa vezi zombi in hanbok sau cu celebrele palarii tipice nobililor din Joseon, mergand clatinandu-se in cautare de sange… Si se pare ca insusi publicul autohton nu prea a gustat aceasta reteta, indiferent cat de populari au fost actorii din rolurile principale. “Rampant” nu este un film rau, insa e ceea ce americanii numesc “film de popcorn”: il vizionezi, iti ofera timp de doua ore adrenalina si tensiune pentru ca subiectul este unul tratat cat se poate de serios in ciuda unor usoare accente comice aduse in principal de prezenta actorului Jeong Man-sik in ipostaza de eunuc personal al lui Hyun Bin, dar la final nu raman prea multe lucruri de spus, iar dupa cateva zile i-ai uitat pana si titlul. Altfel spus, nimic memorabil, doar entertainment de moment.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost realizate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: vineri 23 noiembrie 2018

Dupa ce au abordat cam toate tematicile posibile in filmele si seriale lor, coreenii iata ca s-au gandit sa importe dinspre alte culturi elemente ce au influentat, in mai mica sau mai mare masura, istoria lor proprie. Tema recentei productii “Fengshui” este, dupa cum o spune si titlul, pseudostiinta originara din China care pretinde ca foloseste forte energetice pentru a armoniza viata individului cu mediul lui inconjurator. Asezarea unei case, prosperitatea unei familii, reusita in viata a copiilor, viitorul urmasilor, toate se crede ca sunt influentate de energii nevazute, de qi-ul (forta vietii) locului in care omul vietuieste. Desi fengshui-ul tine mai mult de domeniul superstitiilor si al astronomiei, asemeni horoscopului, axandu-se pe corelarea omului cu universul, din punct de vedere istoric putand fi analizat cel mult ca un fapt divers de viata private, productia coreeana in discutie acorda un rol important acestei practici, care se spune ca a marcat generatii de regi, aducand prosperitate si decadere deopotriva. Poate iesi un subiect serios de film istoric dintr-o astfel de tematica ? La prima vedere ai spune ca nu, si ai fi tentat sa consideri ca in acest an, producatorii coreeni s-au reapucat sa ia la rand practicile superstitioase ce le-au marcat istoria, daca ne gandim ca la inceputul acestui an s-a lansat o alta productie, “The Princess and the Matchmaker”, cu o poveste plasata in decorul perioadei Joseon cu accente comico-romantice ce a fost construita in jurul practicii petitului, iar in anii trecuti am vazut analizata practica cititului chipului uman in “The Face Reader”. Insa ceva leaga toate aceste productii: conform dorintei producatorului Jupiter Films, “Feng Shui” reprezinta practic a treia parte a trilogiei traditiilor privind prezicerea viitorului.

Scris si regizat de Park Hee-kon, care pana acum nu s-a remarcat cu vreo productie de succes (daca ne gandim ca “Insadong Scandal”, filmul sau de debut, a avut o poveste neatragatoare din lumea lucrarilor de arta si a spargerilor, iar “Perfect Game” a fost o drama tematica inspirata din lumea baseball-ului), prin “Fengshui” acesta a reusit sa obtina cele mai mari incasari din cariera. Cu un buget de aproape 9 milioane de dolari, “Fengshui” a reusit sa atraga 2 milioane de spectatori in salile de cinema, dupa o zi a premierei cu doar 100.000 de spectatori. Acest lucru spune multe de la ce asteptari avea publicul de la aceasta productie si ce a reusit sa ofere in cele din urma, adica o neasteptata surpriza de box-office. Incasarile finale au fost de aproximativ 16 milioane de dolari, o performanta remarcabila daca ne gandim ca filmul a avut premiera in paralel cu “The Great Battle”, hitul anului 2018 in materie de productii istorice in Coreea, si cu “The Negotiation”, un film cu o evolutie lenta, ce a mizat pe popularitatea celor doi protagonisti, Son Ye-jin si Hyun Bin, dar care a obtinut mai putine incasari decat “Fengshui”. Forta productiei lui Park Hee-kon a fost povestea extrem de bine articulata si interpretarea grupului de personaje din film. Protagonistul este nimeni altul decat Cho Seung-woo, un actor care a renascut parca din propria cenusa odata cu rolul procurorului din “Inside Men” (2015) si cu aparitiile din recentele seriale “The Secret Forest” si “Life”. Amintind prin infatisare de anii cand Han Suk-kyu era mai tanar, Cho Seung-woo e la a doua colaborare cu regizorul Park Hee-kon dupa cea din “Perfect Game”, ca protagonist, si e remarcabil in interpretarea rolului unui maestru feng shui ce cauta razbunare prin mijloace cat se poate de oneste. Ji Sung, un star al serialelor de televiziune ale ultimilor ani (Secret Love, Kill Me Heal Me, Defendant), cu doar cateva aparitii in filme de mai mic rasunet, isi relanseaza cariera pe marele ecran cu rolul unui personaj apropiat Familiei Regale, Heung-seon, care oscileaza intre a-si accepta umila ipostaza de “caine” pe la petrecerile clanului Kim si intre a se razvrati pentru salvarea onoarei Regalitatii in Joseon. Cu toate ca are o prestatie convingatoare, figura lui este prea comuna pentru astfel de roluri, in care costumele si o barba sau o mustata ii faceau pe barbati sa semene toti intre ei. Trasaturile sale nu il scot prea mult in evidenta, si in contextul unui numar destul de ridicat de personaje, identificarea lui in anumite situatii e chiar problematica pentru spectatorul de cinema, ce nu isi iroseste timpul in fata telenovelelor. Veteranul Baek Yoon-sik (Inside Men – iata ca se reintalneste cu Cho Seung-woo, tot ca adversar – , The Chase, The Last Princess), mult schimbat fizic fata de rolul de acum 11 ani din “Bank Attack”, face un rol memorabil, la 71 de ani, in pielea Primului Ministru Kim Jwa-geun, un personaj abil, calculat si necrutator cu cei ce gresesc, ce nu ezita sa recurga la regicid, la amenintarea cu moartea a Regelui Joseonului si la umilirea Familiei Regale in fata Curtii. In rolul fiului sau il revedem pe Kim Sung-kyun (We Are Brothers, Golden Slumber, The Choosen: Forbidden Cave), un alt actor talentat ce da viata unui nobil sangeros, executantul perfect pentru tatal sau, omul de legatura pentru toate faradelegile comise de Primul Ministru. Si surprizele nu se opresc aici. Starleta de televiziune Moon Chae-won a prins un rol secundar in cel de-al doilea film de epoca al carierei, interpretand o sefa gisaeng prinsa la mijloc intre cele doua tabere, care are si ea un scop ascuns, iar Lee Won-geun (Misbehavior, Queen of Mistery) il interpreteaza pe Regele Heonjong, un rege ce a incercat fara succes sa readuca pe fagasul normal raportul de forte dintre Familia Regala si Curte, si care desi a domnit 15 ani, s-a stins la doar 21 de ani, ceea ce spune multe despre rolul sau de simpla marioneta in mainile Curtii controlate de ministri.

Daca e sa vorbim de celalalt punct forte al filmului, scenariul, trebuie sa remarcam faptul ca acesta nu iese din tipicul filmelor istorice coreene: inceput lent, evolutie asezata si calculata, iar daca spectatorul are rabdarea de a ajunge pana la jumatatea filmului, in mod sigur nu va avea ce regreta, pentru ca din acel moment pana la final nu se va mai dezlipi de film, ce devine extrem de captivant. Povestea nu este simplista, exista foarte multe amanunte interesante ce practic reconstituie imaginea anilor cand prin partile Europei se pregateau revolutiile de la 1848, dar care pentru Joseon pareau niste ani intunecati de coruptie si lacomia nobililor ce controlau puterea. Societatea e zugravita in toate palierele ei, de la nobili si Familia Regala pana la curtezanele din casele de placeri, oamenii de rand si chiar sclavi, regizorul neprecupetind nici un efort pentru a arata implicarea si limitele fiecarei categorii sociale in ordinea fireasca din societatea acelor timpuri. “Fengshui”, in ciuda subiectului abordat, e un film istoric autentic, cu un subiect cat se poate de serios, inspirat din fapte reale, care la final reuseste sa transmita o multime de invataminte si chiar o lectie de patriotism insa intr-un mod atat de discret si sensibil incat totul ti se va parea de o eleganta rafinata pe care, de exemplu, filmele chinezesti nu stiu sa o transmita, acolo lectia de patriotism find una bruta, neprelucrata prin filtrul emotiilor. Un film agreabil, cu o poveste elaborata si o interpretare solida, o dovada ca filmul istoric coreean poate avea succes si fara a fi impopotonat cu efecte speciale sau cu actiune spectaculoasa in stilul lui “The Great Battle”, rivalul sau la box-office.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 18 noiembrie 2018

Dupa ce a debutat cu drama de familie “Spring, Snow” in 2012, nu s-a mai auzit nimic de regizorul Kim Tae-gyun… pana in acest an, cand a revenit in forta cu productia “Dark Figure of Crime”, o drama criminalistica solida cu un buget de 7 milioane de dolari. Filmul marcheaza reluarea colaborarii cu mai cunoscutul regizor si scenarist Kwak Kyung-taek, alaturi de care a lucrat ca regizor asistent la filmul acestuia de debut din 1997, “3pm Paradise”. Intre timp, Kwak Kyung-taek a devenit un nume mare in industria de film coreeana, regizand productii memorabile in cei 20 de ani de cariera precum “Friend” si sequelul “Friend: The Great Legacy”, “Love”, “Typhoon”, “Eye for an Eye” sau “Pained”. De aceasta data Kwak Kyung-taek a participat la scrierea scenariului (finalizat de Kim Tae-gyun), unul la fel de intunecat ca cel din “The Classified File” din 2015, film pe care acesta l-a scris si regizat cu succes. In rolurile principale regasim un mare actor, Kim Yoon-seok, intr-un rol aproape tras la indigo cu cel din “The Classified File”, unul din cei mai bine cotati actori din Coreea la momentul actual (“1987: When the Day Comes”, “The Fortress”, “Will You Be There ?”, “Sea Fog”, “Tazza 2” etc), si un actor in plina ascensiune care a renuntat la rolurile usoare din filme romantice pentru personaje complexe, Ju Ji-hoon (“Along With the Gods” 1 si 2, “The Treacherous”, “The Spy Gone North”). Duelul psihologic al celor doua personaje e unul ce a impresionat publicul coreean, filmul fiind un neasteptat succes de box-office, obtinand 29,1 milioane dolari incasari, intrand in topul primelor 10 filme coreene ale anului. “Dark Figure of Crime” este inspirat din fapte reale, scenariul fiind rodul unei colaborari intre Kim Tae-gyun si Kwak Kyung-taek.

Productia a fost realizata dupa un scenariu la care s-a lucrat 5 ani, inspirat din fapte reale, dar finalizat abia dupa ce regizorul Kim Tae-gyun a vazut episodul 869 al unei celebre emisiuni de investigatii criminale din Coreea, “Unanswered” (“Fara Raspunsuri”). Povestea din film s-a intamplat si in realitate in Busanul zilelor noastre, unde a existat un sir de crime ce niciodata nu au fost raportate, investigate si ale caror victime nu au fost niciodata gasite. Regizorul insusi a declarat ca a intervievat detectivul care a lucrat la acest caz (interpretat in film de Kim Yoon-seok, avand pseudonimul “Kim”) pentru o acuratete cat mai mare a povestii. Dupa cum se poate deduce, filmul este destul de intunecat, serios si pe alocuri tulburator, dar producatorii s-au luptat cu comisia de licentiere ce stabileste carei categorii de varsta ii este permisa vizionarea lui (lucru crucial privind politica de distribuire in cinematografe) dupa ce in prima instanta filmul a fost catalogat ca fiind interzis sub 19 ani. Acestia au aratat ca filmul nu contine “violenta extrema” si ca este mult mai bland decat un “Believer” ce nu era recomandat publicului sub 15 ani, astfel ca dupa ce au fost taiate 2 minute din productie, comisia si-a schimbat parerea si a dat filmului un rating de +15. Patru premii a castigat in nici 2 luni aceasta productie, avand deja si 4 nominalizari, remarcate fiind prestatia celor doi protaginisti si scenariul. In Coreea, filmul a primit critici pozitve, fiind considerat unul din cele mai reusite ale acestui an. Adevarul este ca odata ce te cufunzi in povestea intunecata, cu toate ca ritmul in care aceasta e spusa e foarte lent, nu te mai poti dezlipi de ea. Nu ai cum sa nu fii fascinat de interpretarea lui Ju Ji-hoon, aflat poate la cel mai bun rol al carierei de pana acum, ce se autodepaseste in rolul extrem de convingator al criminalului in serie Kang Tae-oh. Suspansul e maxim, iar in mod evident punctul principal de atractie al filmului il constituie duelul psihologic dintre cei doi protagonisti. Avem putina actiune, munca de detectiv criminalist e prezentata in amanunt, metodic, si nu lipsesc incursiunile in sala de tribunal, jocul argumentelor si clasica tema a nedreptatii. Poate singurul lucru ce poate fi imputat acestui film e intorsatura cam putin lipsita de fair-play a regizorului scenarist din ultimele 20 de minute ale filmului, cand practic introduce un nou fir in poveste despre care nu a relatat mai nimic pe parcurs, cu personaje si situatii noi din trecut in masura a explica prezentul. E o schimbare mult prea brusca, tarzie si in mod evident inoportuna, deoarece daca ai facut un efort si ai urmarit cu atentie povestea pana in acel punct, vei constata ca nu in cele relatate pana atunci se afla cheia povestii, ci in cele 20 de minute finale in care protagonistii in mare parte se schimba. Altfel spus, nu ai cum sa prevezi finalul urmarind 80% din film, raspunsul nu e in aceasta parte. Poate ca daca s-ar mai fi lungit putin povestea si s-ar fi dat spectatorului posibilitatea de a se familiariza cu noile personaje aparute in scena (iar regizorul le-ar fi dezvoltat putin pe acestea), aceasta senzatie de poveste sfarsita in graba nu ar fi existat. Insa per ansamblu ramane un film captivant, cu o interpretare de zile mari, care nu a fost ocolit de controverse (membri ai familiilor victimelor prezentate in film s-au simtit lezati de realismul scenariului, ce reda cu o acuratete foarte mare elemente din cazurile lor, solicitand interzicerea rularii filmului in cinematografe, dar in cele din urma producatorii si-au cerut scuze publice si procesul a incetat, toata lumea convenind ca intentia filmului a fost de a spori atentia societatii si politiei fata de cazurile de de crime nerezolvate sau nedescoperite, care in Coreea se ridica undeva la 200 pe an !). Dincolo de interpretare si realism, “Dark Figure of Crime” ramane un film tulburator, la finalul caruia o multime de intrebari despre natura umana iti trec prin minte si realizezi ca brusc, raman retorice…

Traducerea, adaptarea si timingul manual au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 11 noiembrie 2018

Larasati (Julie Estelle) e o tanara ce trece printr-un divort dureros, care ii complica si mai mult viata nefericita. A intentat proces de divort dupa ce a aflat ca sotul ei o insala, si trece printr-un avort pentru a evita aducerea pe lume a unui copil care nu mai e rodul vreunei iubiri. Insa acest divort o face partasa la datoriile acumulate de sotul ei, iar pentru a evita acest lucru trebuie sa plateasca un avocat pentru obtinerea unei sentinte care s-o exonereze de orice obligatie de natura financiara. Nu doar cu fostul sot are Larasati probleme, ci si cu propria mama, Sulastri. Grav bolnava, abandonata intr-un spital, aceasta sufera de o boala incurabila, dar e afectata mai ales de atitudinea rebela a fiicei sale, care a plecat de acasa si a abandonat relatia de familie de dragul facultatii si a celui ce urma sa-i fie viitorul sot. Reintalnirea dintre mama si fiica e una rece, Larasati nu da de inteles ca e in vreun fel miscata de situatia mamei sale si pare a-si urmari scopul: obtinerea contractului casei mamei sale pentru a putea gira un imprumut si a scapa de problemele din propria ei casnicie esuata. Lucrurile se precipita cand, pe neasteptate, mama lui Larasati se stinge. Larasati mosteneste casa mamei sale, insa cu o conditie pusa in testament de aceasta: sa plece la Praga, sa caute un anume domn Jaya si sa-i inmaneze o cutie. Odata obtinuta semnatura acestuia in masura a confirma indeplinirea comisionului, casa ar fi intrat in posesia ei. Neavand de ales, Larasati pleaca la Praga…

Pornind de la o poveste simpla, “Letters from Prague” (2016) se transforma, pe masura ce evenimentele avanseaza, intr-o impresionanta parabola despre iertare si acele legaturi invizibile dintre oameni pe care uneori cuvintele nu le pot exprima. Tanarul regizor indonezian Angga Dwimas Sasongko (avea doar 31 de ani la data realizarii acestui film !) a debutat in regia de film la numai 21 ani, iar de atunci pana in prezent a regizat zeci de videoclipuri, documentare si reclame tv. Numarul filmelor realizate pana in prezent e 10, insa “Letters from Prague” i-a adus cele mai multe premii si nominalizari (Premiul Usmar Ismail – un fel de Oscaruri indoneziene – pentru Cel mai bun film si Cea mai buna regie, si 6 nominalizari la Festivalul de Film Indonezia). Mai mult, filmul a fost propunerea Indoneziei la sectiunea “Cel mai bun film strain” a premiilor Oscar din 2017, insa nu a intrat in selectia finala. In rolurile principale au fost distribuiti veteranul Tio Pakusadewo, o legenda a filmului indonezian, cu o cariera de peste 30 de ani in industrie, dar si mai tanara stea a filmului indonezian Julie Estelle (actrita cu tata francez si mama indoneziana), ce a mai colaborat cu Pakusadewo la “Raid 2”, o actrita cunoscuta din filme precum “The Night Comes For Us”, “Headshot”, “Raid 2”, “Macabre” sau din trilogia horror “The Chanting”.

Industria indoneziana de film e una axata in special pe productii horror, Indonezia fiind in anii ’70-’80 o locatie extrem de frecventata de cineastii de mana a doua pentru realizarea unor filme din genul “exploitation” cu buget redus. Totusi, in ultimul deceniu, Indonezia a reusit sa apara pe harta mondiala a filmului cu cateva productii de actiune ce au avut un succes fulminant la nivel international, in special The Raid si The Raid 2, dar si Merantau Warrior, Headshot sau mai recentul The night Comes for Us. Violente, spectaculoase si pline de adrenalina, aceste productii au eclipsat celelalte genuri ale industriei indoneziene de film, inclusiv pe cele horror, care prin traditie reprezinta “specialitatea casei”. “Letters from Prague” e o rara exceptie de productie artistica romantic-dramatica ce a reusit sa atraga atentia pe plan international fara a se investi sume uriase in producerea lui. Filmat in cea mai mare parte in Praga, filmul spune o poveste de iubire mai aparte, redescoperita prin intermediul unor scrisori cateva decenii mai tarziu. Tanarul regizor, care, paradoxal, a absolvit Universitatea Indonezia cu specializarea Stiinte Politice, a profitat de ocazie pentru a imbraca povestea romantica in haina istoriei recente, oferindu-ne odata cu povestea si o fila necunoscuta din istoria Indoneziei. In momentul in care cel ce avea sa conduca Indonezia mai bine de 3 decenii cu mana forte, Suharto, a preluat puterea de la primul presedinte al Indoneziei eliberate de sub protectoratul olandez, Sukarno, in 1968, tara era in haos. Acesta a luat masuri drastice impotriva comunistilor, masuri calificate de CIA drept “una din cele mai urate crime in masa din secolul XX”, a curatat elementele sukarnoiste din structurile de conducere a tarii si a instaurat asa-numita “Noua Ordine”, un regim autoritar marcat de coruptie endemica, care insa in timpul Razboiului Rece se bucura de sustinerea Occidentului. “Transparency International”, celebra organizatie non-guvernamentala germana ce combate coruptia globala, l-a calificat pe Suharto drept cel mai corupt lider din perioada istoriei moderne, acesta delapidand, in timpul lungii sale guvernari, intre 15 si 35 de miliarde de dolari ! In anii instaurarii regimului, multi studenti indonezieni si-au manifestat opozitia fata de Noua Ordine. Regimul a scapat in mod inteligent de opozitia acestora calificandu-i “comunisti”, desi printre ei se aflau multi cu vederi de dreapta, nationaliste. Fiind studenti la universitati de stat, conform legii acestia trebuiau sa lucreze, dupa incheierea studiilor, ca angajati guvernamentali o anumita perioada de timp, deoarece bursele lor de studiu in strainatate erau platite de statul indonezian. Multi studenti ce nu au agreat Noua Ordine s-au trezit fara cetatenie, cu pasapoarte indoneziene retrase, aflati la studii in strainatate. E si cazul personajului principal din “Letters from Prague”, Jaya, care se vede in situatia de a deveni peste noapte un apatrid ce trebuie sa supravietuiasca de unul singur in Praga unde se afla la studii. Dincolo de lectia de istorie pe care ne-o ofera, filmul e despre o poveste de viata emotionanta, narata intr-un ritm consistent si cu mai multe melodii superbe integrate melodios in poveste, dand la un moment dat senzatia ca urmaresti un musical romantic. Actorul Tio Pakusadewo, ce-l interpreteaza pe Jaya, o face intr-un mod unic si impresionant, dand o nota realista si chiar dramatica povestii, eclipsand-o pe Julie Estelle.

“Letters from Prague” ramane un film minunat si poetic in maniera sa, plin de sensibilitate si sensuri profunde, cu o Praga romantica destul de bine pusa in valoare ca decor, cu o muzica superba si o interpretare de calitate a protagonistilor, si cu o lectie de istorie care ne invata ca schimbarile politice marcheaza destine in orice loc pe mapamond, in orice perioada de timp, cu aceleasi efecte dramatice pretutindeni. Sa speram ca cinematografia indoneziana va mai oferi, in viitor, realizari de calitate ca aceasta, potential exista si pentru alte povesti decat cele violente sau de groaza.

Traducerea si adaptarea (inclusiv a replicilor vorbite in engleza, adaugate dupa sonor) a fost efectuata in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 4 noiembrie 2018

Regizorul trilogiei de succes “Rurouni Kenshin”, Keishi Ohtomo, a revenit in prim plan dupa ultima parte din trilogie, in 2016, cu “The Top Secret: Murder in Mind”, un thriller psihologic cu accente SF ce aminteste de anterioara lui productie “Platinum Data” (2013). De aceasta data insa scenariul l-a scris tot el, inspirandu-se dintr-o manga de suspans longeviva, publicata din 2001 pana in 2012, ce a fost mai apoi adaptata si intr-un anime, “Himitsu – Top Secret”. Filmul porneste de la povestea din manga si pastreaza aceleasi personaje (cu o singura exceptie, excentricul psihiatru Saito, ce nu apare in manga si al carui personaj a fost creat special pentru povestea filmului). In rolurile principale au fost distribuiti Masaki Okada (Lingering Spirits, JoJo’s Bizzare Adventure: The Diamond is Unbreakable, Confessions, Villain) in rolul lui Aoki, un detectiv ce stapaneste la perfectie psihologia criminalilor, si apreciatul Toma Ikuta in rolul sefului Departamentului 9, Maki, un departament secret din cadrul politiei japoneze al carui obiect de interes sunt cazurile bizare. Distributia este una numeroasa, insa fiecare personaj isi are partitura sa in aceasta lunga poveste (de 2 ore si 30 de minute) plina de surprize si mister, interpretarea fiind pe masura. La box-office-ul japonez, “The Top Secret: Murder in Mind” a obtinut doar 3,8 milioane de dolari incasari, cu mult sub adevarata valoare a productiei, unul din cele mai bune thrillere psihologice japoneze realizate in ultimii ani.

“The Top Secret: Murder in Mind” e un thriller psihologic SF de exceptie, o veritabila calatorie virtuala intr-un viitor poate nu prea indepartat, in care tehnologia va permite ca dintr-o simpla scanare a creierului uman sa putem intelege nu doar motivele pentru care reactionam intr-un anume fel in anumite situatii, ci si alte mecanisme psihologice ale mintii umane care astazi tin de domeniul psihologiei si psihiatriei. Desigur, totul este o fictiune captivanta (de unde si latura SF a productiei), dar poate intr-o zi, o descoperire mai mult sau mai putin intamplatoare va face posibila crearea unui dispozitiv, ca cel din film, care sa ne permita extragerea amintirilor unei persoane. Nu suna ademenitor un astfel de scenariu ? Exact pe acest lucru a mizat si regizorul scenarist Keishi Ohtomo, ce ne ofera un thriller intunecat despre tenebrele mintii umane pe care incearca sa le descifreze doi detectivi straluciti. Atmosfera e una care te bantuie, coloana sonora amplifica aceasta senzatie de ratacire in mintile si realitatile unor criminali, iar imaginile, intunecate si sinistre, nu fac decat sa starneasca si mai mult curiozitatea. Toma Ikuta in rolul lui Maki are una din cele mai bune interpretari a carierei sale, are o prezenta magnetica de-a dreptul, in timp ce Masaki Okada, in rolul mai tanarului sau partener de caz, atrage atentia in mod evident in special publicului feminin. Scenariul este consistent pana la un punct, dupa care intram pe taramul subiectivismului, povestea dilatandu-se si personalizandu-se. Insa per ansamblu nu se pierde coerenta firului epic, filmul ramanand captivant pana la final. Fara a dezvalui alte amanunte care ar strica din placerea vizionarii, “The Top Secret: Murder in Mind” ramane unul din cele mai intrigante thrillere psihologice japoneze realizate in ultima perioada, care cu siguranta va atrage pe amatorii genului ca un magnet.

Traducerea si adaptarea (inclusiv a segmentelor vorbite in engleza, adaugate manual) au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: duminică 28 octombrie 2018

Regizorul asistent al filmului “Oasis” (2002) al celebrului Lee Chang-dong, Kim Kwang-sik, a ajuns la cel de-al treilea film din cariera ca regizor, dupa “My Dear Desperado” si “Tabloid Truth”, si totodata la primul sau film istoric, dupa o poveste romantica si un thriller, e vorba de recentul “The Great Battle”. Productia a avut premiera cu o luna in urma in cinematografele coreene, fiind un succes de box-office al acestui an, cu nu mai putin de 40,8 milioane de dolari incasari. Ca si “On Your Wedding Day”, “The Great Battle” a fost timp de 2 saptamani numarul 1 la box-office, devenind al doilea film coreean al anului dupa “Along With the Gods 2”, depasind anteriorul loc secund ocupat de “The Believer”. Cu un buget de aproape 19 milioane de dolari, “The Great Battle” a fost unul din cele mai costisitoare filme coreene ale anului, insa spre deosebire de “Illang: The Wolf Brigade”, in care s-a investit mult si nu s-a recuperat investitia, de aceasta data producatorii au reusit sa aiba succes la publicul coreean, abordand un episod din propria istorie a tarii, asedierea fortaretei Ansi de catre Imparatul din Tang Taizong, la mijlocul secolului VII. Costurile ridicate de productie s-au datorat in primul rand faptului ca s-a reconstituit, pe platourile de filmare, celebra fortareata Ansi, pe o lungime de 180 de metri si cu o inaltime de 11 metri, aceasta fiind locul in care se desfasoara cea mai mare parte a actiunii filmului. Apoi, durata filmarilor, ce s-a intins pe 5 luni, din ultimele zile ale verii lui 2017 pana in mijlocul iernii, in ianuarie 2018, ca si onorariul intregii echipe de actori, costumele de epoca, toate au marit costurile finale. Lor li se adauga munca de postprocesare, toate scenele de actiune fiind prelucrate pe calculator, rezultand niste efecte vizuale nemaiintalnite in filmele istorice coreene. Rolul principal ii revine starului Jo In-sung, care revine intr-un rol istoric la un deceniu distanta de la “A Frozen Flower”. Anul trecut ne-a impresionat cu interpretarea din “The King”, ce a marcat revenirea lui pe marele ecran dupa o pauza de aproape un deceniu, insa de aceasta data toare reflectoarele sunt atintite asupra lui, intruchipand un comandat viteaz din perioada Goguryeo, intr-un rol eroic. Lee Byung-hun ar fi fost initial ofertat sa interpreteze rolul lui, dar acesta a refuzat, data fiind experienta lui recenta din “The Fortress”. Nam Joo-hyuk, cunoscut din seriale precum “Moon Lovers: Scarlet Heart Ryeo” sau “Cheese in the Trap” debuteaza pe marele ecran intr-un rol refuzat de actorul de telenovele Park Bo-gum. Restul rolurilor secundare e completat de nume mari de actori de roluri secundare, precum Bae Sung-woo (cu care Jo In-sung a mai colaborat la “The King”), Park Sung-woong (in rolul lui Taizong), Um Tae-goo (din nou remarcabil), Sung Dong-il, Yu Oh-seong (in rolul lui Yeon Gaesomun) sau veteranul Jang Gwang. Filmul a beneficiat de critici pozitive si de elogii la adresa regiei, imaginilor, scenelor de actiune si interpretarii actorilor, insa unii au criticat modul pozitiv in care e portretizat comandantul Yang (interpretat de Jo In-sung) – creditat de unii istorici cu un rol crucial in supravietuirea Goguryeo, si acuratetea faptelor istorice ale filmului.

“The Great Battle” este unul din cele mai dinamice si antrenante filme coreene de epoca realizate vreodata. Cunoscatorii genului stiu ca filmele coreene istorice sunt o lunga insiruire de dezbateri cu motive pro si contra, inainte de a se trece la actiunea propriu zisa, ritmul lent si asezat de expunere al povestii facand aceste productii dificil de urmarit penru cei obisnuiti cu stilul comercial nord-american sau cel centrat pe actiune al chinezilor. Regizorul Kim Kwang-sik reuseste performanta de a imbina comercialul cu istoria si, in acelasi timp, de a se indeparta de tipicul filmelor de gen coreene, insufland un aer proaspat in cinematografia de gen coreeana. Intregul film e construit in jurul personalitatii comandantului Yang Manchun, admirabil interpretat de un Jo In-sung matur actoriceste (ce se apropie cu pasi repezi de 40 de ani), bazandu-se, desigur, pe fapte istorice reale. Se pare, totusi, ca numele comandantului fortaretei Ansi de la hotarul cu Tang s-a pierdut in istorie, dupa mai multe surse contemporane, in timp ce izvoare mai tarzii (abia de secol 18) amintesc de numele Yang Manchun. Cert este ca acest comandant al fortaretei Ansi, indiferent care i-ar fi fost numele, a intrat in 642 in conflict cu generalul Yeon Gaesomun, care l-a ucis pe regele Yeongnyu (moment surprins in k-drama “Sword and Flower”) si a pus mana pe puterea militara. Nepotul regelui Yeongnyu e urcat pe tron, in realitate un rege marioneta controlat de Yeon Gaesomun. Yang Manchun a refuzat sa preea fortareata Ansi lui Gaesomun, iar acesta din urma a asediat in mai multe randuri cetatea, fara succes. Intr-un final l-a lasat pe Yang comandant al fortaretei, ins ail numea pe acesta “tradator”, si nu o data a incercat sa-l asasineze prin intermediul mai multor asasini trimisi in cetate. Pe acest fundal, in anul 645, Imparatul Taizong invadeaza Goguryeo, iar ceea ce a urmat e prezentat in detaliu in acest film. Criticii de film au fost de parere ca regizorul a reusit sa puna in valoare toate punctele forte ale lui Jo In-sung, multi avand indoieli ca acesta ar fi putut face fata unui rol atat de complex, al unui personaj istoric crucial pentru soarta Goguryeo. Nu a parut deloc ezitant, si chiar daca nu avut discursuri mobilizatoare sophisticate, a stiut sa dea viata intr-un mod simplu si realist unui erou al istoriei apropiat de semenii sai de rand. Yang Manchun e portretizat ca un erou prin excelenta, un comandant “cu chip uman” ce contrasteaza cu mult mai celebrul dictator Yeon Gaesomun, care prin calitatile sale si mintea stralucita a avut curajul de a se opune uriasei ostiri invadatoare a Tang, condusa de insusi Imparatul Taizong. Nam Joo-hyuk debuteaza pe marele ecran, iar ezitarile sale sunt evidente, personajul sau – un tanar cadet trimis sa-l asasineze pe Yang Manchun – imbinand tineretea cu a ei lipsa de experienta in cunoasterea oamenilor cu o brusca lectie a maturizarii pe care i-o da chiar cel pe care trebuie sa-l asasineze. Personajul lui, Samul, e schimbator, la fel si loialitatea sa, si doar lipsa de experienta a personajului mascheaza evidentele lipsuri actoricesti ale tanarului Nam Joo-hyuk, astfel ca acestea se confunda si punctul vulnerabil al filmului se poate transforma usor intr-un atu. Restul distributiei e memorabil, cand lucrezi cu atatia actori experimentati in rolurile secundare nu ai cum sa te astepti la un esec. Scenele de actiune sunt inedite pentru un film coreean de epoca, stilul lor de realizare, unghiurile si dinamica lor fiind o delectare pentru ochi. Incercati sa urmariti modul in care se misca camera de filmare in timpul acestor scene si veti intelege imediat ce este inedit. Pentru pastrarea nealterata a atmosferei, realizatorii au pastrat limbile originale vorbite de cele doua tabere, astfel ca replicile vorbite in chineza se aud in chineza, iar cele in coreeana, in coreeana. Per ansamblu, “The Great Battle” ne ofera o epopee maiestuos realizata, cu un ritm galopant care va face cele doua ore si zece minute ale filmului sa treaca intr-o clipa, o lectie de istorie ce imbina realitatea cu mitologia, o realizare de remarcabila pentru cinematografia coreeana a zilelor noastre si, de ce nu, un film care poate o indica o directie de urmat pe viitor in abordarea genului istoric.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Publicat: vineri 26 octombrie 2018

Regizorul debutant Lee Seok-geun, care pana in prezent a lucrat doar ca scenarist, realizand dramatizarea productiilor “The Outlaws” si “The Bros”, e omul din spatele marelui succes al acestei veri in Coreea, “On Your Wedding Day”. Cand spunem “mare succes” nu ne referim neaparat la un castig financiar urias la box-office, cum s-a intamplat cu “Along With The Gods 2”, de exemplu (film in care s-au si investit 15 milioane $), ci la faptul ca o comedie romantica a reusit sa treaca de bariera a 20 de milioane de dolari incasari, un lucru remarcabil pentru un gen neprofitabil in ultimii ani, in Coreea. Nimic nu anunta succesul acestei productii, ce s-a filmat in mai putin de 3 luni, o perioada extrem de scurta, dar care a avut premiera abia la sfarsitul verii acestui an, la 8 luni dupa incheierea filmarilor. In conditiile in care Kang Ha-neul a refuzat rolul principal masculin, producatorii au apelat la actorul Kim Young-kwang (premiat pentru rolul din k-drama “Pinocchio”), care la 31 de ani a inceput sa fie remarcat in industria de film dupa numeroase aparitii pe micul ecran. Partenera lui e mult mai cunoscuta Park Bo-young (Scandal Makers, A Werewolf Boy, The Silenced, You Call It Passion, Collective Invention), care desi poate da impresia ca e mai in varsta decat partenerul ei, aflati ca e cu 3 ani mai mica decat acesta ! Cei doi au mai aparut impreuna, de altfel, in 2014 in productia “Hot Young Bloods”, una cu o tema destul de asemanatoare. “On Your Wedding Day” a obtinut incasari de 21,1 milioane dolari devenind cel mai vizionat film romantic coreean al anului, depasind “Be With You”. Regizorul Lee Seok-geun a fost nominalizat la categoria “Cea mai buna regie” la recentele premii “Grand Bell”, categorie la care, in acest an, a triumfat regizorul Jang Joon-hwan pentru filmul “1987: When the Day Comes”.

E inutil sa vorbim de faptul ca filmul romantic coreean a intrat intr-un evident regres odata cu explozia industriei telenovelelor coreene. Nici macar aducerea de pe micul ecran pe scena internationala a unor actori de televiziune nu a reusit sa revigoreze genul. Totusi, acesta a reusit sa supravietuieasca tocmai important astfel de actori in roluri romantice pe marele ecran. “On Your Wedding Day” nu face exceptie, Kim Young-kwang remarcandu-se pe micul ecran in mai multe seriale, in timp ce Park Bo-young a devenit celebra in special datorita rolurilor din filme, nu fara a fi cochetat si ea – cu succes – cu industria telenovelelor coreene. Ce trebuie remarcat la acest film e efortul regizorului de a da un suflu nou viziunii despre genul romantic in industria coreeana de film. Nu tot filmul e plin de elemente inovative, dar ceva pare schimbat fata de alte filme anterioare de gen. Scenariul e unul interesant, iar la prima vedere ai spune ca e de sorginte japoneza: povestea incepe in anii de liceu, apoi se muta in anii facultatii, iar in cele din urma ajunge in prezent, intinzandu-se pe o perioada de mai bine de un deceniu, surprinzand momentele importante ale relatiei speciale dintre un baiat si o fata. Asadar, e o poveste despre evolutie, despre adaptarea la rigorile fiecarei varste, despre o iubire plina de pasiune si de mule ori de regrete, totul pe un fundal vesel, adaptat la situatiile expuse. Surprinde mult finalul, care aparent e tipic coreean, dar care intra in contradictie cu regulile nescrise ale genului romantic, ce intotdeauna e plin de fantezie si magie (nu degeaba se spune ca iubirea e un lucru magic). Ce e de condamnat in toata aceasta realizare superba e apelul la anumite clisee, care ar fi putut fi evitate. Prestatia celor doi protagonisti e remarcabila, exista o evidenta chimie intre Park Bo-young si Kim Young-kwang, chiar daca par putin in varsta in ipostaza de liceeni (ea, 28 de ani, el 31), in ciuda eforturilor echipei de machiaj si costume, ce a incercat sa le apropie fizicul de cel specific unor liceeni. Ridurile de pe fruntea lui Park Bo-young sunt cea mai evidenta proba a acestui fapt. Filmul e realizat dupa reteta lui “Twenty” sau, daca e sa ne referim la o alta “era” a filmului coreean, a unui “Sex is Zero”, e spus pe placul tinerei generatii, cu mult umor de situatie adaptat varstei liceenilor. Vei zambi larg, chiar vei rade in hohote la anumite scene, apoi vei retrai fiorii primei iubiri si, poate spectatorii mai emotivi, vor si varsa cateva lacrimi; iti vei aminti de anii de liceu, de nostalgia anilor de facultate cand visurile se schimba in functie de dispozitia din fiecare zi si mai apoi vei pasi in viata adevarata alaturi de cei doi protagonisti, ce dau si peste primele obstacole serioase. Bine scris, cu personaje bine conturate si dezvoltate, “On Your Wedding Day” ne invata lectia iubirii din perspectiva sincronizarii sentimentelor celor doi indragostiti, si pune intrebarea “poate exista o prietenie adevarata, platonica, intre un El si o Ea ?”. Pe toata durata acestui film asistam la un maraton al sentimentelor, la o cronica a unei iubiri intinse pe durata a 13 ani, toate cele 4 faze ale iubirii putand fi dezvoltate intr-un subiect de sine statator; insa toate, la un loc, dau filmului o calitate aparte, realism si coerenta, oferindu-ne o experienta de neuitat. Iubitorii filmelor romantice vor gasi in “On Your Wedding Day” un adevarat deliciu.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Page 2 of 236

sus

Author: admin

The Spy Gone North (2018) – Hwang Jung-min într-un thriller politic de spionaj inspirat din fapte reale

The Witness (2018) – la hotarul dintre laşitate şi absenţa conştiinţei sociale

Andhadhun (2018) – filmul anului 2018 în India, în opinia criticilor şi a publicului !

Unstoppable (2018) – Ma Dong-seok (Don Lee) devine de neoprit într-un thriller ce aminteşte de „Taken” !

Ley Lines (1999) – Takashi Miike şi povestea finalã a trilogiei „Societãţii Negre”

Into the Sun (2003) – Kwon Sang-woo la primul rol principal din carierã !

Dying to Survive (2018) – o dramã socialã realistã, consideratã filmul anului 2018 în China !

Rainy Dog (1997) – al doilea film al trilogiei „Societãţii Negre” a lui Takashi Miike

No Comment (2002) – nume mari ale filmului coreean într-un omnibus comico-romantic

Thugs of Hindostan (2018) – Amitabh Bachchan şi Aamir Khan în cel mai scump film indian din toate timpurile !

Shinjuku Triad Society (1995) – filmul ce l-a remarcat pe Takashi Miike, (încã) al doilea cel mai prolific regizor japonez din toate timpurile !

The Negotiation (2018) – Hyun Bin şi Son Ye-jin într-un joc psihologic mortal !

Shadow (2018) – o capodoperã artisticã de epocã în nonculori de la maestrul Zhang Yimou

Rampant (2018) – Hyun Bin, Jang Dong-gun şi invazia de zombi din Joseon !

Fengshui (2018) – a treia parte a trilogiei despre prezicerea viitorului în Joseon

Dark Figure of Crime (2018) – Ju Ji-hoon în rolul carierei într-o poveste tulburãtoare inspiratã din fapte reale

Letters from Prague (2016) – o sensibilã poveste romanticã din romantica Praga…

The Top Secret: Murder in Mind (2016) – un thriller psihologic SF de senzaţie de la autorul trilogiei „Rurouni Kenshin” !

The Great Battle (2018) -Jo In-sung şi epopeea fortãreţei Ansi din anticul Goguryeo

On Your Wedding Day (2018) – în iubire, totul ţine de… sincronizare !