octombrie 2016 – Asiacinefil – Totul despre filmul asiatic

Publicat: duminică 30 octombrie 2016

Prima jumatate a anului 2016, si mai ales vara acestui an au insemnat o revigorare vizibila a industriei coreene de film, ce a inceput sa performeze la box-office depasind pana si cele mai optimiste asteptari. “Train to Busan” a detronat “A Violent Prosecutor”, ce a condus box-office-ul coreean o jumatate de an, iar in primele opt filme ca incasari din 2016, mai regasim o singura productie americana, “Captain America: Civil War”, restul fiind realizari de succes autohtone. Una din surprizele anticipate ale anului a fost filmul “The Tunnel”, care in ciuda subiectului banal, abordat in atatea filme americane – un dezastru cauzat de prabusirea unui tunel -, a reusit sa capteze atentia publicului coreean si sa-l atraga in salile de cinema la sfarsitul acestei veri. Cu 51,3 milioane dolari incasari si dominand box-office-ul de pe prima pozitie timp de 4 saptamani la rand, “The Tunnel” a devenit, cu doar 2 luni inainte de sfarsitul lui 2016, a patra productie a anului in Coreea. Performanta e cu atat mai remarcabila cu cat nu vorbim de un film de actiune si nici macar de un thriller, ci de o drama despre constiinta publica si manifestarea ei deformata in contextul unor evenimente tragice cum sunt catastrofele cauzate de greseli umane. Avand la baza un roman omonim publicat in 2013, filmul il are ca regizor si scenarist (practic regizorul a adaptat romanul pentru marele ecran) pe Kim Sung-hoon, cel care se remarcase cu un thriller de actiune captivant in 2014, “A Hard Day”. Distributia este una cu nume mari, dintre protagonisti remarcandu-se Ha Jung-woo (vazut in acest an in remarcabilul “The Handmaiden”), Bae Doo-na (cunoscuta in ultimii ani mai ales din aparitiile la Hollywood in filme ca „Cloud Atlas” sau „Jupiter Ascending”, dar pe care iubitorii de filme coreene o tin minte din frumoase comedii romantice precum “Sprin Bears Love” sau “Saving My Hubby”) si Oh Dal-su (o figura familiara din multe filme coreene de succes ale ultimilor ani).

Lucrand ca agent de vanzari la o firma de autoturisme din Hado, Lee Jung-soo (Ha Jung-woo) e un cap de familie mereu pe drumuri, ocupat sa dea fuga sa mai incheie o afacere profitabila pentru compania sa, la orice ora din zi si din noapte. Dedicat trup si suflet slujbei sale, automat ajunge sa-si neglijeze familia si sa incalce promisiuni facute micutei Su Jin, fiica lui, ce isi aniverseaza ziua de nastere si-si doreste ca si cadou un catel. Problema e ca el insusi are o problema cu cateii, nesuportandu-i… Asa ca se mai gandeste daca va trece peste frica si oroarea ce o are fata de caini pentru a-i face o surpriza fiicei sale, sau daca ramane inflexibil. Cert e ca avand un tort in masina, se indreapta obosit spre casa. Intrand in tunelul Hado, acesta se prabuseste, fiind la un pas sa-si piarda viata. Odata ce-si revine, Lee Jung-soo se trezeste captiv in masina aproape distrusa si total izolat, inconjurat de bolovani si moloz cazut de pe muntele la baza caruia era construit tunelul. Cu ajutorul telefonului mobil alerteaza autoritatile, si o echipa de salvare e cu intarziere alocata acestei misiuni. Doar ca odata ajunsa la fata locului, aceasta constata ca ambele intrari in tunel au fost practic blocate de alunecarea de teren, fapt ce face imposibila o interventie rapida. Pe masura ce orele trec, subiectul devine de prioritate nationala, intrand in atentia presei, televiziunilor si guvernului. Curand, bateria telefonului lui Lee Jung-soo va ceda, astfel ca incepe o cursa contra cronometru pentru localizarea acestuia si mai apoi salvarea lui. Va fi, aceasta, posibila ?

“Daylight” din 1996 va suna cunoscut ? Un film american cu o nominalizare la Oscar despre un tunel din New York care in urma unei explozii e blocat la ambele sale capete, permitand unui erou – desigur, Stallone – sa inceapa o misiune de salvare pe cont propriu. Ei bine, “The Tunnel” e ceva asemanator, insa mult mai static si mai axat pe partea dramatica si pe consecintele sociale ale prabusirii unui tunel proaspat inaugurat si prost construit. In plus, nu avem un grup de captivi si un erou, ci doar un captiv-erou in persoana lui Lee Jung-soo, interpretat cu clasa de minunatul Ha Jung-woo. Povestea e simpla si “consumata”, prima parte a filmului fiind o insiruire de clisee ce risca sa te determine sa renunti la vizionare dupa prima jumatate de ora. Dar lucrurile devin treptat interesante, pe masura ce tensiunea se acumuleaza, departandu-se de tiparul filmelor de gen si transformandu-se intr-o profunda drama umana cu o incarcatura emotionala aparte. Scenariul este dirijat intr-o singura directie, clara, ce nu lasa loc de prea multe interferente in masura a-i schimba cursul. De aici o oarecare monotonie uneori deranjanta, in conditiile in care singura dilema a filmului, de la inceput pana la sfarsit, este daca personajul principal va reusi sa scape sau nu cu viata din incercarea la care e supus. Altfel spus daca va fi strivit de indiferenta unei societati perfide in cautare de senzational, a unei clase politice pentru care omul de rand e doar o simpla masa de manevra la care se face apel si care devine importanta doar in anii electorali, de rautatea semenilor obisnuiti ce nu au educatia necesara pentru a intelege rolul si rostul fiecaruia in societate. Regizorul nu ezita sa lanseze cateva sageti ascutite catre clasa politica coreeana, criticand cinismul politicienilor, ce nu au nici o jena ca si in situatii tragice sa pozeze in “binefacatorii” natiunii, la propriu si la figurat. Si nu doar politicienii sunt criticati, ci societatea in ansamblul ei, ce e la fel de vinovata si complice ca si clasa politica de ea aleasa. In plus, regizorul muta atentia de la dezastrul in sine, neavand placerea altor regizori de a explora latura spectaculoasa a evenimentului, adica can-can-ul, si se concentreaza pe portretizarea – inclusiv sub aspect psihologic – a unui singur personaj, Lee Jung-soo, ajuns intr-o situatie limita, ce trebuie sa faca lucruri peste puterile lui pentru a supravietui. Uneori, insa, nici acest lucru nu e suficient, dupa cum se va vedea, iar de aici pana la a lasa spectatorului posibilitatea de a constientiza singur vina fiecarei parti implicate e un singur pas. “The Tunnel” e un film cinic si acid la adresa societatii in ansamblu, cu care uneori nu ne identificam si avem tot dreptul a o face cand vedem nepasare si incompetenta. Rolul individului in societate trebuie sa fie altul, cel al unui factor activ mobilizator, nu static, asa cum il definesc regulile scrise si lipsite de orice substanta ce ne calauzesc viata de zi cu zi. Individul nu este doar o cifra, un element statistic, un simplu contribuabil sau un votant, ci trebuie sa fie ceva mai mult de atat. Ramane ca fiecare sa-si defineasca rolul in societate dupa cum ii dicteaza propria constiinta, insa “The Tunnel” e evident un film cu un rol edificator asupra conditiei individului intr-o lume condusa de cu totul alte valori decat cele profund umane. Ha Jung-woo si Oh Dal-su stralucesc, o combinatie perfecta intre drama si umor usor intr-un context dramatic evident, in timp ce Bae Doo-na probabil a fost distribuita in acest film in vederea unei relansari a carierei in Coreea, rolul ei nefiind unul solicitant. Deloc spectaculos (practic singurele efecte speciale sunt cele legate de prabusirea tunelului) dar cu interpretari de calitate, “The Tunnel” e un strigat surd indreptat impotriva societatii insasi, indiferentei oamenilor si cinismului politicienilor si autoritatilor, ce desconsidera individul, tratandu-l cu indiferenta. Multe din criticile ascutite ale acestui film ne sunt atat de familiare noua, romanilor…

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: miercuri 26 octombrie 2016

Umorul lui Yoo Hae-jin da roade. Actorul, in varsta de 46 de ani, joaca rolul principal din filmul “Luck Key”, film ce a strans 2 milioane de cinefili in doar 4 zile de la premiera, fapt neobisnuit pentru o comedie.

Intr-un interviu recent, actorul declara cu modestie “De regula, sunt cel mai in varsta de pe platourile de filmare. In trecut aveam si alti actori mai veterani alaturi de care jucam, pe care ma puteam baza la nevoie, si presiunea nu era asa de mare, insa in ultimul timp se pare ca eu sunt veteranul. Simt presiunea acestui lucru, nevoia de succes a unui film, fie ca sunt sau nu intr-un rol principal. Nu pot sa fiu multumit doar cu munca mea. Trebuie sa ma gandesc la intreaga echipa si la cei ce investesc intr-un film.”

Motivul pentru care actorul a ales acest film in defavoarea altora nu este pentru ca e vorba de o comedie, ci pentru un mesaj transmis de personajul sau, personajului jucat de Lee Joon (fost membru MBLAQ). “Ce vrea filmul sa transmita este ca nu exista o viata ‘mizerabila’”. Actorii mai in varsta de la care am furat meseria asta mi-au spus ca ar putea sa apara in calea mea un rol “mizerabil”, dar ca viata nu este “mizerabila”. Asta este mesajul pe care si eu vreau sa-l transmit.”

Yoo Hae Jin este un alpinist inrait si acest lucru il ajuta atunci cand trebuie sa se concentreze mai bine asupra unor detalii ale rolului pe care il abordeaza, iar faptul ca acum locuieste aproape de Muntele Bukhan este un avantaj. “Am inceput sa joc in liceu. Mi s-a parut interesant, a fost un catarsis. Actorii de teatru sunt, de obicei, diferiti de oamenii obisnuiti, intr-un fel sau altul. Pentru mine, scena a fost locul unde am putut sa ma eliberez de stress, o purificare.”

Dupa ce vede o piesa de teatru, la numai 14 ani, decide ca teatrul este ceea ce doreste sa faca in viata si urmeaza cursurile unui liceu de arte, dar din motive financiare se alatura unei trupe de actori. La inceput ajuta cu mici lucruri si incerca sa copieze ce vede pe scena. Dupa ce aplica de doua ori la un curs de teatru si film in colegiu, este respins din cauza chipului sau. Se incapataneaza si absolva colegiul, dar la Design. Pasiunea sa ramane, si datorita unui proces de selectare bazat doar pe notele obtinute, actorul reuseste sa fie acceptat la Institutul de Arte din Seul. Urmeaza sa joace mici roluri in teatru si filme si incet, incet incepe sa fie remarcat si distribuit in roluri ce ii arata dimensiunea talentului sau.

In trecut, actorul a jucat numai roluri secundare (“King and the Clown”, “Small Town Rivals”, “Jeon Woo-chi: The Taoist Wizard”, “Moss”, “The Pirates”, etc), dar acum joaca roluri mari in filme pe masura, precum „The Classified File”, „The Unfair” si „Veteran”. Insa, cu simplitatea ce il caracterizeaza, declara ca va continua sa se multumeasca cu ceea ce ii ofera viata, fie rolul cat de mic.

„Luck-Key” e de doua saptamani liderul box-office-ului coreean, obtinand incasari de peste 31,4 milioane dolari. Filmul spune povestea unui tanar actor neexperimentat (Lee Joon) si a unui asasin (Yoo Hae-jin), care accidental ajung sa schimbe identitatile intre ei, de unde o multime de situatii hilare.

Articol realizat de chocolate_cleo – asiacinefil

Publicat: duminică 23 octombrie 2016

Fara a fi fost unul din regizorii exponentiali ai industriei japoneze de film si televiziune, pe care a slujit-o din 1979 pana in 2009, Yukio Fukamachi a ramas in memoria japonezilor cu mai multe seriale si filme de televiziune regizate in anii ’80-’90, unul din acestea, “Fuyugamae” (1985), fiind chiar premiat in Cehia. Rasplatit de autoritatile japoneze cu medalia de onoare “Panglica Purpurie” in 1995 si cu ordinul “Soarele Rasare” in 2002, Fukamachi s-a stins in 2014, la varsta de 83 de ani. Din cele 13 filme si seriale regizate in cei 30 de ani de cariera, doar unul a fost o productie destinata marelui ecran. Este vorba de “Nagasaki Burabura Bushi” din anul 2000, o realizare cel putin notabila, ce nu merita sa fie data uitarii. Nu pentru ca ar fi o realizare exceptionala (din contra, se inscrie perfect in tiparul filmelor japoneze de epoca realizate in anii ’90, avand limitele sale date de experienta de regizor de televiziune a lui Fukamachi), ci pentru ca are la baza o poveste inspirata din fapte reale, o semi-biografie a unei celebre gheise a sfarsitului de secol XIX si inceputului secolului XX, careia ii da viata o minunata actrita-veteran pe care iubitorii de filme japoneze au mai putut-o vedea si in alte productii prezentate de Asiacinefil, Sayuri Yoshinaga. In prezent ajunsa la 71 de ani si inca in plina activitate, Sayuri Yoshinaga e activa din 1960, avand o multime de roluri doar in filme. Insa abia prestatia din “Nagasaki Burabura Bushi”, din 2000, unde interpreteaza rolul unei gheise celebre, i-a adus primele premii din cariera. Si inca ce premii… Cel pentru “Interpretare Extraordinara a unei actrite intr-un rol principal”, al Academiei Japoneze de Film, si premiul pentru “Cea mai buna actrita” la Blue Ribbon Awards in 2001. In 2006 a mai fost premiata pentru rolul principal din “Year One in the North”, iar in 2012 pentru rolul principal din “A Chorus of Angels”. Tot in acest film il putem recunoaste pe veteranul Tetsuya Watari, o legenda vie a filmului japonez, o figura nelipsita a numeroase filme japoneze de actiune si de epoca incepand din anii ’60, ce a avut o ultima aparitie intr-un film in 2005 in blockbuster-ul “Yamato”. “Nagasaki Burabura Bushi” a castigat 5 premii si a avut 8 nominalizari, avand la baza romanul omonim al lui Rei Nakanishi (autorul lui “Red Moon”, un alt roman de succes ecranizat pentru micul ecran in 2004), premiat cu Premiul Naoki.

In vara lui 1883, un barbat in straie ponosite de miner si o fetita de 10 ani sosesc pe o poteca in Nagasaki, cantand pentru a uita de amarul vietii “Nagasaki Burabura Bushi”, o melodie traditionala. Micuta e nimeni alta decat Aihachi (Sayuri Yoshinaga), provenind dintr-un sat de pescari, ce a fost vanduta de parintii ei pentru a deveni gheisa, considerand ca pe langa banii care i-ar ajuta sa mai scape de datorii, in acest fel Aihachi va avea sansa unei vieti mai bune. Lasand in urma trecutul si neintelegand inca deciziile adultilor, Aihachi isi accepta soarta si paseste increzatoare in orasul port ce i se arata in fata. Sub un pod zareste licurici, care o intimpina, fascinand-o. Lasandu-se imbratisata de acestia, Aihachi parca paseste dincolo de poarta timpului, ce se scurge foarte repede. O regasim 40 de ani mai tarziu ca cea mai respectata gheisa de la casa de gheise Maruyama, al carei talent la cantat si dans a devenit proverbial. Toata lumea o respecta atat pentru talent cat si pentru modestia sa fara margini, pentru sufletul mare si ajutorul dat persoanelor in nevoie. Mai putin gheisele de la case de gheise concurente, cu care nu de putine ori intra in conflict. Intr-una din zile soseste din Tokyo unul din clientii obisnuiti ai Casei, d-l Koga Yorozuya (Tetsuya Watari), ce cheltuie o mica avere pentru a se distra o singura seara. La scurt timp, Aihachi afla drama personala a d-lui Koga si accepta propunerea acestuia de a porni prin imprejurimi sa culeaga melodii traditionale din Nagasaki stiute doar de cei in varsta, ce risca sa fie uitate pentru totdeauna. Iar viata e pe cale sa i se schimbe…

Daca in recentul “Love, Lies”, realizatorii coreeni ne aratau modul in care erau percepute curtezanele Joseonului in prima jumatate a secolului XX, in “Nagasaki Burabura Bushi” avem ocazia sa descoperim viziunea japoneza asupra curtezanelor inceputului de secol XX. Filmul pune mai mult accentul pe latura artistica a personalitatii gheiselor, pe talentul acestora in interpretarea de melodii traditionale, in cantatul la un instrument sau in dans, reprezentatiile lor date in decorul caselor de gheise (numite in ton cu timpurile… “restaurante”) avand acelasi auditoriu limitat, clientii cu bani veniti sa se distreze in compania alcoolului, artei si femeilor frumoase. Filmul nu pune in discutia conditia de artist a acestor gheise, insa le elogiaza talentul si sacrificiul prin prezentarea dramei uneia din cele mai celebre gheise ale vremii, Aihachi.

Aihachi a fost vanduta de mica unei case de gheise, provenind din Aba, un mic sat de pescari. A devenit, in urma a ani de pregatire, o excelenta interpreta la shamisen (instrument muzical cu 3 corzi, asemanator cu sanxian-ul chinezesc din care deriva) si o femeie rafinata, ce insa nu a uitat niciodata originile sale umile. Desi nu era bogata, o mare parte din banii castigati ajungeau la copii saraci. A devenit o novice ce asista interpretari muzicale la casa de gheise Maruyama din districtul gheiselor din Nagasaki (cunoscut ca un oras e imigrati) la varsta de 10 ani, debutand sub numele “Aihachi” la 17 ani, in toamna lui 1890. In mod neasteptat, in jurul varstei de 20-21 de ani a devenit o “meigi” (adica o gheisa celebra). In februarie 1931, a inregistrat 10 cantece traditionale ce erau populare in timpul perioadei Edo, intre care se afla si “Burabura-bushi”, un cantec traditional din Nagasaki, devenit cunoscut de atunci ca si cantec traditional national al Nagasaki-ului. De altfel, titlul filmului, “Nagasaki Burabura Bushi”, ar putea fi tradus ca “Preumblarea Nagasaki-ului dupa cantec”, o metafora superba ce impleteste melodia in sine cu subiectul povestii intr-un mod artistic. In fotografia alaturata o vedem pe adevarata Aihachi, purtand un superb yukata (kimono de bumbac) cu un motiv “hagoromo” (reprezentari ale creaturilor celeste tennin, creaturi spirituale din buddhismul japonez asemanatoare ingerilor sau zanelor din credintele occidentale). De altfel, districtul Marayama a fost cunoscut mult timp datorita fabuloaselor sale kimonouri. O veche zicala japoneza spunea foarte frumos: “Imi doresc sa pot avea o frumoasa curtezana din Shimabara [cartierul gheiselor din Kyoto], cu spiritul impetuos al unei femei din Yoshiwara [cartierul gheiselor din vechiul Edo, actualul Tokyo], purtand vesmintele splendide din Maruyama [cartierul gheiselor din Nagasaki], la o luxoasa “ageya” [local de placeri si intalniri cu gheise] din Shinmachi [cartierul gheiselor din Osaka]”.

Filmat superb, cu o coloana sonora minunata si cu multe scene sensibile, cu impact emotional, fara a cadea in melodrama, cu o poveste simpla si frumoasa, “Nagasaki Burabura Bushi” cucereste si prin interpretarea protagonistei, Sayuri Yoshinaga, nominalizata de 15 ori de-a lungul carierei la premiul pentru Cea mai buna actrita de catre Academia Japoneza de Film. Un film despre viata unei femei remarcabile pe care trecerea timpului a dat-o pe nedrept uitarii, odata cu transformarile la care societatea japoneza e supusa. Vremea gheiselor si recitalurilor private a apus de mult, dar amintirea lor a ramas prin pozele acelor timpuri, prin inregistrarile audio facute pe discuri cu melodiile interpretate de ele, prin jurnalele si memoriile ramase posteritatii. Aihachi a fost un model pentru gheisele vremurilor sale prin talentul si mai ales generozitatea sa, comportamentul sau fiind o adevarata lectie de eleganta, modestie si darnicie, trasaturi ce dau valoare unei fiinte umane si vietii insasi. Un film minunat, ce deschide sufletul uman spre arta si frumusete intr-un mod original, asa cum numai japonezii sunt in stare sa o faca.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.

Publicat: sâmbătă 22 octombrie 2016

Primul teaser al serialului “Legend of the Blue Sea” ce va fi difuzat de cei de la SBS a fost lansat recent, si acesta ne introduce deja intr-o lume stranie, dand senzatia unei povesti un pic triste. Ni se prezinta o arzatoare poveste de iubire dintre un barbat si o sirena, ce transcende secolele. Acesta este, pe scurt, rezumatul scenariului mult asteptatului serial in care colaboreaza celebrii Jeon Ji Hyun din “My Love From Another Star” si Lee Min Ho din “Heirs” sau “City Hunter”, scenarista Park Ji Eun care s-a ocupat in trecut si de “My Love From Another Star” sau de “The Producers” si regizorul Jin Hyuk care a regizat “City Hunter” sau “Master’s Sun”.

Jeon Ji Hyun este ultima sirena de pe lume, deci este amenintata de disparitie. Serialul se bazeaza pe povestea ei de iubire care este spusa de-a lungul timpului (in primul teaser ambele personaje principale se intalnesc si in trecut si in prezent). In prezent, Lee Min Ho este un escroc genial ce are alaturi doi colegi de “breasla”, jucati de Lee Hee Joon (“Yoo Na’s Street”) si Shin Won Ho (“Big”). In timp ce sirena se acomodeaza cu traiul pe pamant si nu in apa, aceasta isi intalneste iubirea vietii sale-escrocul, si, usor, usor, incepe sa se dezvolte povestea in care se impletesc romantismul si mai apoi si comedia.

In teaser se vede o veche si trista poveste de iubire a sirenei si iubirea ce strabate timpul. In cateva flash-uri vedem scene din perioada Joseon, un erou imbracat in uniforma de ofiter, o sirena capturata, lovita, haituita de oameni. In prezent, eroul se trezeste la tarmul apei chiar in timp ce sirena se indeparteaza de el, mergand pe pamant. Sirena isi tine o promisiune facuta cu mult timp in urma. “Imi tin promisiunea. Fie furtuna, fie singuratate, fie teama ca merg pe un drum pe care nu am mai mers, voi indura totul si voi ajunge la tine.”

Daca se aseamana sau nu cu scenariul din “My Love From Another Star”, unde personajul principal masculin era cel care era in cautarea iubirii adevarate fara sa tina seama de timp, vom vedea. Mesajul primului teaser este “Permisa o singura data in viata-iubirea ultimei sirene de pe Pamant. Frumoasa precum un vis. Legenda unei mari albastre.”

Legenda incepe din 16 noiembrie, serialul fiind difuzat la SBS in fiecare miercuri si joi. In ianuarie 2017, cand isi va incheia difuzarea, in locul lui va incepe mult asteptatul… „Saimdang, Light’s Diary” !

Articol realizat de chocolate_cleo – asiacinefil

Publicat: vineri 21 octombrie 2016

La 4 ani de la “Cold War” (2012), un film cu un buget mic (dar cu nu mai putin de 9 premii la Hong Kong Film Awards), ce a avut doar 5,5 milioane dolari incasari tocmai datorita faptului ca a fost ambalat frumos si promovat ca film de actiune, iar cand l-ai vizionat ai gasit cu totul altceva, producatorii din Hong Kong s-au reunit si au reusit sa aduc langa ei mai multe companii de productie din China continentala, ce au investit serios intr-un sequel. Pastrand aceeasi echipa de regizori, scenaristi si actori (un lucru destul de rar cand vorbim de un sequel, realizat cu atat mai mult la 4 ani distanta de primul film), producatorii lui “Cold War 2” au comandat si un scenariu mai atractiv, cu putin mai multa actiune ca in prima parte, fara insa a se departa de specificul juridic al productiei. Iar pe langa un Aaron Kwok, Tony Leung Ka-fai si Eddie Peng, un nume mare precum Chow Yun-fat nu putea decat sa atraga atentia. Promovat ca un blockbuster veritabil al acestei veri, “Cold War 2” a obtinut incasari totale de aproximativ 115 milioane dolari in intreaga lume, confirmand asteptarile producatorilor. A fost unul din putinele si fericitele cazuri din lumea filmului din Hong Kong in care un sequel depaseste filmul original sub aspectul castigurilor si calitatii, situandu-se din acest punct de vedere peste primele 2 producti din trilogia “Infernal Affairs”, eternul punct de referinta in cinematografia din Hong Kong. Cu un scenariu mult mai elaborat si cu investitii serioase in 3 scene de actiune ce tin filmul in spate prin exploziile si dinamismul lor, “Cold War 2” devine o productie mult mai echilibrata si mai ofertanta, chiar daca nu e in totalitate un veritabil film de actiune cum multi s-ar astepta.

Dupa luni bune de la disparitia celebrei dubite ce a declansat operatiunea Razboi Rece la varful Politiei din Hong Kong, M.B.Lee (Tony Leung Ka-fai), fostul inspector, pierde “Razboiul Rece”, predandu-l pe fiul sau pe mana autoritatilor, intrand in concediu prelungit de pre-pensionare. Noul inspector general, Sean Lau (Aaron Kwok), deranjeaza inca de la inceput pe multa lume, fiindu-i urmarita fiecare miscare indeaproape. Nici nu se incheie bine funeraliile unui ofiter cazut la datorie in timpul operatiunii si proaspatul inspector se trezeste cu un telefon de amenintare. Sotia ii e rapita, iar rapitorul cere in schimbul acesteia… o simpla favoarea. Eliberarea unei persoane. Cum probabil banuiti, e vorba de eliberarea lui Joe Lee, fiul fostului inspector M.B. Lee, care imediat e transferat, impotriva protocolului, de la penitenciar la cartierul general al Politiei, unde e tinut si interogat sub paza stricta. Insusi M.B. Lee incearca sa-si convinga fiul ca metoda folosita e abjecta, delimitandu-se de acesta si confirmand totalul devotament fata de Politie, reusind sa obtina o intelegere cu Sean Lau: protejarea vietii fiului sau, pentru a-si duce pana la capat pedeapsa primita, in locul uciderii acestuia in misiune. Ce urmeaza va pune pe jar intreaga Politie din Hong Kong, creand tulburare in cercurile inalte si declansandu-se un nou razboi surd de culise ce are ca miza finala controlarea Politiei celui mai sigur oras al Asiei, Hong Kong-ul.

“Cold War 2” continua povestea din prima parte – cine si-ar fi putut imagina o continuare… din nimic, daca nu aceeasi echipa originala de scenaristi ce obtinea un succes moderat cu prima parte ? Iar daca exista un scenariu solid, indiferent de bugetul unei productii, nu ai cum sa nu dai lovitura. Marea problema a filmelor din Hong Kong sunt scenariile de slaba calitate, de multe ori sub nivelul distributiei, cinematografia din Hong Kong avand o multime de staruri de calitate ce nu intotdeauna au beneficiat de cele mai inspirate povesti. Au existat si exceptii, precum trilogia “Infernal Affairs”, insa in mare parte filmele de actiune pareau monotone, pline de clisee si lipsite de inovatie. “Cold War 2” nu e decat in mica masura un film de actiune (ca si prima sa parte, de altfel), in cea mai mare parte a lui fiind descrisa batalia juridica dintre cele doua tabere, desfasurata in spatele usilor inchise de la cine stie ce comisii guvernamentale. Filmul abunda in termeni juridici greoi, iar cand risca sa devina plictisitor, scenaristii mai introduc putina actiune pentru a tine spectatorul aproape. Structura dupa care e construit sequelul e tipica filmelor de actiune din Hong Kong, cu o intrare in forta, cu actiune cateva minute, pentru a tine publicul captiv, dupa care totul devine o batalie juridica dificil de urmarit, din nou putina actiune, din nou batalie juridica ce scoate in evidenta, desigur, profesionalismul si strictetea in organizare si in aplicarea regulamentelor de catre liderii politiei Hong Kong. “Binele intotdeauna invinge” e un slogan nelipsit din acest gen de filme, finalul lasand, in mod fericit si totodata surprinzator, loc pentru o ultima parte si o completare a unei eventuale trilogii. Aaron Kwok si Tony Leung Ka-fai dau din nou un recital de inalta clasa, in timp ce Chow Yun-fat e adus in distributie mai mult pentru a atrage lumea in salile de cinema, avand un rol secundar si incurcat in poveste. “Cold War 2” e mult mai ofertant decat prima parte, se apropie de genul de film cu jocuri politice de culise reprezentat atat de bine in acest an de productia coreeana “Inside Men”, iar bugetul ridicat a facut ca realizarea de ansamblu sa fie specifica unui blockbuster. Desi trailerul e mincinos (in sensul ca daca il privesti, ai zice ca vei vedea un regal de actiune nonstop), productia e de calitate, inteligenta si foarte bine realizata, iar in compania unei traduceri de calitate ai sansa chiar sa intelegi unde bate filmul ca idee de ansamblu. O singura recomandare se mai impune, inainte de a viziona “Cold War 2”: neaparat trebuie sa vezi inainte prima parte, deoarece multe referiri se fac la evenimente consumate in prima parte, ori, necunoscandu-le pe acestea, o mare parte din farmecul sequel-ului se pierde odata cu piesele lipsa din puzzle ce nu sunt reamintite prin imagini. Fanii cu siguranta isi vor dori (si mai mult ca sigur vor si primi) si o a treia parte, poate scenaristii vor fi la fel de ingeniosi si inspirati, optand pentru mai multa actiune spectaculoasa si mai putina legislatie si norme de aplicare a ei.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: marți 18 octombrie 2016

“Nimeni nu ar trebui sa incalce pamantul nostru, nici macar cu un centimentru. In cazul in care cineva o face, va trebui sa se razgandeasca.”

Acest citat al unuia din personajele filmului “My War”, lansat in cinematografele din China in timpul Festivalului de toamna (un fel de Ziua Recunostintei sau Chuseok in Coreea) despre razboiul celor doua Coree, dezvaluie cu claritate puncte de vedere denaturate ale chinezilor fata de acest razboi. Argumentele nu sunt nici macar reale din punct de vedere istoric tinand cont ca China nu a fost invadata in timpul razboiului, acesta a izbucnit doar dupa ce Coreea de Nord a invadat Coreea de Sud, iar China a ales atunci sa intre in razboi doar pentru a sprijini Nordul.

Un teaser al filmului “My War”, care descrie prietenia si aprecierea intre membrii trupelor de propaganda culturala ale Chinei care au luat parte la razboi, este si el criticat ca “instigator la un patriotism excesiv”. Clipul promotional, ce a fost postat pe site-ul chinezesc Youku, dar si alte site-uri, include o scena in care o batrana chineza, fosta membra a acestor trupe de propaganda, declara: “Am venit pe vremuri aici tinand steagul Chinei” si “Nu am avut nevoie de un pasaport pentru a face un tur Seulului.”

Intr-o alta scena, veterani care au participat la acest razboi slavesc participarea: “Cu totii am participat la razboi pentru a sprijini Coreea” (Nordul – acesta fiind modul in care China se refera la razboiul celor doua Coree) si pentru a protesta impotriva Statelor Unite, dupa ce istoria s-a scris cu sange si am castigat razboiul chiar fara arme in maini, ceea ce parea imposibil. Sa ne protejam familiile si sa ne aparam tara!”

Un ziar din Hong Kong a criticat filmul spunand ca “Se pare ca nu avem nicio limita cand vrem sa ne protejam tara si patriotismul”, Prof. Lin Qi de la Universitatea Harbin scriind pe Weibo ca “Actorii veterani care au aparut in clip descriu cu lejeritate si bucurie istoria care a fost dezastruoasa pentru Coreea de Sud.” “Cum v-ati simti daca grupuri de varstnici de origine japoneza vin in Nanjing pentru a face turism si ar spune ca au vizitat orasul in timpul Masacrului de la Nanjing tinand in maini steagul Soarelui Rasare (Japoniei)?”

Intr-un interviu pentru alt ziar, un avocat din Beijing a intrebat: “Vedem o natie care a fost divizata in Nord si Sud, si o multime de chinezi care traiau in Nord de trei generatii, au murit. Inca ne mai simtim mandri de asta?”

Pentru ca aceasta controversa a escaladat, regizorul filmului a scris pe contul sau de Weibo: “Clipul si teaser-ul nu au legatura intre ele. Filmul descrie emotiile complexe pe care fiintele umane le pot simti in timpul unui razboi sau a unei atrocitati, sentimentele de separare si reunire.”

Razboiul din Coreea a inceput cand Coreea de Nord a invadat Coreea de Sud. Natiunile Unite, alaturi de Statele Unite ca forte principale, au venit in ajutorul Sudului. China, ajutata de Uniunea Sovietica, a ales sa sprijine Nordul. Razboiul a escaladat din cauza divizarii Coreei la finalul celui de-al Doilea Razboi Mondial si din cauza tensiunilor la nivel global ale Razboiului Rece care a inceput imediat dupa.

Coreea a fost condusa de Japonia din 1910 pana la incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial; in august 1945, Uniunea Sovietica a declarat razboi Japoniei in urma unei intelegeri cu Statele Unite si a eliberat Nordul. Fortele Statelor Unite au inaintat catre Sud. Pana in 1948, din cauza Razboiului Rece dintre cele doua mari puteri, Coreea a fost divizata in doua, avand guverne diferite. Ambele au declarat ca sunt guvernul legitim al Coreei si niciunul din ele nu au acceptat granitele. Razboiul civil a escaladat intr-un razboi in toata regula in momentul in care Nordul (cu sprijinul Chinei si Uniunii Sovietice) a invadat Sudul, in 25 iunie 1950, pentru a reuni cele doua regiuni. In aceeasi zi, Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite a declarat ca Nordul a invadat Sudul si trei zile mai tarziu s-a dispus trimiterea trupelor ONU alaturi de trupe ale Statelor Unite. Luptele s-au incheiat dupa ce a fost semnat un armistitiu in 27 iulie 1953, cu intelegerea crearii Zonei Demilitarizate pentru a separa Nordul de Sud si a permite prizonierilor sa fie inapoiati. Cu toate acestea, nu a existat si nu exista niciun tratat de pace semnat, iar cele doua tari sunt practic inca in razboi, continuand pana in prezent ca Nordul sa atace periodic Sudul, prin diferite moduri. In Razboiul Coreean au murit intre 150.000 si 400.000 de soldati chinezi.

Controversatul film al lui Oxide Pang a avut premiera pe 30 septembrie, obtinand in 2 saptamani incasari de 5,1 milioane dolari.

Articol realizat de chocolate_cleo – asiacinefil

Publicat: duminică 16 octombrie 2016

Hur Jin-ho, unul din cei mai apreciati regizori coreeni ai momentului, revine dupa 4 ani de absenta in lumina reflectoarelor cu o productie de exceptie, “The Last Princess”, ce reuseste sa atinga unul din subiectele sensibile ale istoriei coreene: sfarsitul regalitatii in Peninsula. Anteriorul sau film, “Dangerous Liaisons” din 2012, o ecranizare dupa celebrul roman “Legaturi Periculoase” a lui Pierre Choderlos de Laclos, realizat in coproductie cu China, a fost prima experienta a lui la timona unui film de epoca, insa desi productia a fost una excelent realizata si cu succes la box-ofice, ea nu e definitorie pentru stilul lui regizoral. Pe adevaratul Hur Jin-ho il recunoastem din productiile sale memorabile inspirate din povesti moderne simple si delicate, precum “Christmas in August”, “One Fine Spring Day”, “April Snow”, “Happiness” sau “A Good Rain Knows”. “The Last Princess” reia atmosfera de epoca din “Dangerous Liaisons”, insa se doreste a fi mai mult o productie cu tenta biografica, in ciuda faptului ca are la baza un roman (publicat in 2009). De altfel, realizatorii au si specificat, in debutul filmului, faptul ca acesta e un film dedicat vietii Printesei Deok Hye, ultima printesa a Joseonului, si ca unele lucruri s-ar putea sa fie in discordanta cu adevarul istoric. Lansat in aceasta vara ca una din cele mai asteptate productii ale anului, filmul a reusit sa obtina peste 40 de milioane de dolari incasari la box-ofice. Motivul este simplu: o distributie de zile mari si o poveste mai putin stiuta despre viata ultimei printese a Familiei Regale coreene, iar cum publicul coreean stie sa-si respecte istoria si pe cei care au scris-o, de fiecare data o asemenea tematica va umple salile de cinema. Minunata Son Ye-jin, cu care Hur Jin-ho a mai colaborat la April Snow, se afla in fata primului rol biografic din cariera, dupa atatea roluri in melodrame romantice, comedii, filme de actiune si seriale tv. Park Hae-il devine tot mai bun pe masura ce avanseaza in varsta. Anul viitor va implini 40 de ani, insa incepe sa primeasca partituri tot mai ofertante, care ii pun in evidenta talentul (My Dictator, Eun-gyo sau Modern Boy sunt doar cateva din rolurile excelente ale carierei sale de pana acum). In rolurile secundare avem parte de o multitudine de actori cunoscuti si foarte experimentati (un lucru destul de rar sa-i vezi pe toti la un loc, in special ca sunt actori cu cota, multi dintre ei de roluri principale), precum Ko Soo, Kim Jae-wook, Yoon Je-moon (perfect in roluri negative, sa ni-l amintim din k-drama “Deep Rooted Tree”), Ra Mi-ran, Ahn Nae-sang, Baek Yoon-sik in rolul regelui Gojong, sau pe tanara si talentata Kim So-hyun, recent vazuta in “Unforgettable”, ce interpreteaza personajul lui Son Ye-jin, Printesa Deok-hye, in copilaria sa.

In 1919, Regele Gojong era ultimul obstacol in calea lacomiei japonezilor pentru subjugarea Peninsulei Coreene. Detronat in 1907 dupa ce a trimis agenti la Conventia de la Haga pentru a ararta intentiile japoneze de controlare a Joseonului, si sperand in zadar la o interventie a Marilor Puteri in sprijinirea suveranitatii nationale, Gojong ajunge captiv in Palatul Deoksu, in timp ce fiul sau, pus formal pe tron, semneaza in 1910 Tratatul de anexare a Joseonului la Imperiul Japonez. Pe acest fundal, micuta Deok Hye (Son Ye-jin) e martora, prin ochii unui copil inocent, la schimbarea istoriei. Vede cu ochii ei cum tatal ei moare otravit in ianuarie 1919, dar si umilinta la care e supusa Familia Regala, devenita una ce trebuia sa faca jocurile comandantilor militari japonezi ce o supravegheau indeaproape. Ajunsa la varsta adolescentei, Deok Hye, ultima printesa a Familiei Regale, e perceputa de popor ca ultima speranta de redobandire intr-o zi a libertatii. Comportamentul ei si actele caritabile o transforma intr-o icoana a sperantei in eliberare, lucru care, desigur, e perceput de japonezi ca o amenintare. Din acest motiv, comandantul militar japonez Han Taek Su (Yoon Je-moon), devenit sfetnic regal, decide ca e timpul ca Printesa sa mearga la studii in Japonia, unde eventual sa i se gaseasca un sot japonez. In ciuda opozitiei Printesei si Familiei Regale, sub amenintare, Printesa e nevoita sa paraseasca Joseonul. In Japonia ajunge sa-l cunoasca pe ofiterul Kim Jang Han (Park Hae-il), nimeni altul decat nepotul adoptat al Regelui Gojong, care ii incredintase inainte de moarte fiica, pe Deok Hye, spre protectie. Impreuna cu acesta, cei doi pun la cale revenirea in Joseon.

“The Last Princess” are la baza fapte reale, cuprinse in romanul biografic ce sta la baza lui, ce descrie viata Printesei Deok Hye, din copilarie pana la perioada in care a fost tinuta, impotriva vointei ei, in Japonia. Nascuta de Concubina Yang in 1912, Deok Hye nu a fost recunoscuta de Japonia ca printesa decat in 1917, tocmai pentru ca a fost nascuta de o concubina. Iubita mult de tatal ei Gojong, acesta a ordonat amenajarea unei gradinite chiar incinta Palatului Deoksu, unde pe langa fiica ei mergeau si fiicele nobililor de la Palat. In 1919, Gojong a pus la cale o casatorie a fetei sale, desi avea doar 7 ani, cu nepotul unui sambelan de la Curte, Kim Jang Han. Insa interventia Japoniei a zadarnicit acest plan, iar in 1925, sub pretextul continuarii studiilor, a fost dusa in Japonia, unde a fost descrisa de colegii de scoala ca tacuta, izolata si plapanda. Viata in Japonia a fost plina de greutati, datorita dorului de casa si de cei dragi. Filmul incearca sa reconstituie cat mai fidel perioada calvarului din Japonia, apeland la alternanta trecut-prezent, insa in unele aspecte fie accentueaza prin vadite exagerari anumite lucruri, fie le omite de dragul captivarii publicului prin firul epic plin de rasturnari de situatie. Regizorul Hur Jin-ho a decis sa faca acest film dupa ce ar fi vazut un documentar despre printesa la televizor, fiind impresionat de scena revenirii acesteia in tara si de reintalnirea ei cu slujitoarele de la Curte din urma cu 38 de ani, pe aeroportul din Incheon (redata atat de frumos si emotionant in finalul filmului). Kim Jang Han, el care incearca sa o protejeze pe Printesa din copilarie pana spre sfarsitul vietii, interpretat de Park Hae-il, e un personaj fictiv, cu toate ca numele acestuia e unul real, consemnat in istorie ca cel promis de Regele Gojong ca sot pentru Deok Hye. In plus, factorul decisiv in luarea hotararii de a realiza acest film, de catre Hur Jin-ho, a fost acela ca pana in prezent, viata ultimei printese a Joseonului nu a mai fost subiectul vreunei ecranizari, pentru micul sau marele ecran. Initial, costurile productiei au fost estimate la 8,6 milioane dolari, dar dupa ce costurile acesteia au crescut, protagonita Son Ye-jin a investit si ea aproape 900.000 de dolari pentru ca stafful sa poata lucra in conditii mai confortabile, un lucru mai putin obisnuit venit din partea unui actor. Actrita a acceptat fara ezitare distribuirea in film, spunand ca nu mai spera ca in intreaga sa cariera sa mai poata prinde un asemenea rol complex, in care personajul feminin sa aiba o atat de mare importanta.

Una peste alta, filmul si-a atins scopul, a reusit sa sensibilizeze publicul coreean si sa-l faca cel putin curios de viata printesei, prea putin cunoscuta pana recent. Son Ye-jin e minunata cand vine vorba de intruchiparea acestui personaj al istoriei, cu care se aseamana si fizic, reusind sa transpuna pe ecran cele mai profunde trairi ale acesteia, modestia si bunul simt ce se regaseau in adevarata printesa. Yoon Je-moon in rolul negativ al diabolicului comandant japonez e ravasitor, iti da senzatia ca ai in fata “diavolul japonez” ce a asuprit cu cinism o intreaga natiune, grimasele si zambetele sale ironice venind ca un pumnal infipt in sufletele spectatorilor. Park Hae-il devine tot mai matur actoriceste, acum reluandu-si rolul din “Modern Boy”, unde a inruchipat un luptator pentru independenta sinucigas. Surpriza din rolurile secundare a reprezentat-o Ko Soo si mai ales Kim Jae-wook, ce a fost aranjat in asa fel de stilistii staffului de productie incat asemanarea lui cu adevaratul So Takeyuki e flagranta, daca urmariti pozele de epoca ale japonezului. Regizorul Hur Jin-ho a exagerat, in opinia unor critici, in anumite privinte, si ne referim in primul rand la incercarea de a explica, intr-un mod partizan, culpabilitatea societatii coreene postbelice si a clasei politice conducatoare in sfarsitul monarhiei, insa regizorul trebuie apreciat pentru aceasta indrazneala de a spune lururilor pe nume, chiar daca in prezent e mult prea tarziu. Oarecum situatia sfarsitului monarhiei in Coreea si atitudinea societatii fata de regalitate e similara cu cea de la noi sau din Rusia. Sa nu uitam ca aceeasi frica de instabilitate au invocat si “gloriosii” nostri conducatori in momentul in care Regele Mihai a incercat sa revina pentru prima oara in Romania dupa Revolutia din 1989. E adevarat ca Hur Jin-ho incearca sa transmita tuturor faptul ca monarhia a ajuns, la un moment dat, o forma de organizare atemporala, si ne arata ca daca Familia Regala ar fi demonstrat, in anii indepartarii de tara, ca poate oferi speranta Eliberarii inr-o zi de sub ocupantul japonez, altfel ar fi fost privita de popor si poate ca la Eliberare nu s-ar fi instaurat Republica, insa in conditiile in care Miscarea pentru independenta a fost cea care a demonstrat poporului ca prin sacrificii de vieti acest tel poate fi atins, treptat, cum o spune si scenariul, “amintirea ultimei printese a palit in memoria populara”. Chiar daca se face partizanul regalitatii, Hur Jin-ho isi pastreaza o oarecare obiectivitate cand vine vorba de redarea de catre autoritatile republicane a dreptului pentru Familia Regala de a reveni intr-un final, la 20 de ani de la Eliberare, in tara natala, aratand “fata umana” a celui mai deschis presedinte coreean al secolului trecut, Park Chung-hee, autorul miracolului economic de la Raul Han. O pagina de istorie recenta ce ne transmite, prin intermediul acestui film, o multime de invataminte si in mod inevitabil dorinta de a afla mai multe despre Coreea si transformarea sa ce intotdeauna pleaca de jos, de la oameni. Indiferent ca e vorba de oameni simpli sau conducatori, istoria e scrisa si transmisa de ei. Istoria doar consemneaza faptele oamenilor si consecintele lor; e de datoria generatiilor prezente si viitoare sa le inteleaga si sa le foloseasca in folosul progresului general. Daca publicul coreean a fost sensibilizat de povestea acestui film, inseamna ca primul pas spre intelegerea greselilor trecutului a fost facut. Un film minunat, ce nu trebuie ratat.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: sâmbătă 15 octombrie 2016

In momentul in care producatorii de seriale coreene joaca la un fel de bursa a locurilor de frunte din topurile cu rating-urile afisate de diferite institutii de statistica, serialele au doua variante: raman/urca in top sau se prabusesc. Prabusirea inseamna fie pierderi financiare (si producatorii sunt usurati ca macar au reusit sa-si acopere investitia… ori nu), fie sunt uitate pentru totdeauna. Uneori, insa, un serial cu un scenariu foarte slab sau un joc actoricesc nereusit, are parte de o reducere a numarului de episoade, scenaristii fiind obligati sa finalizeze brusc (si deseori, fara sens) povestea sa, in unele cazuri luand chiar decizia incetarii difuzarii serialului, asa cum s-a intamplat cu “Beautiful Mind”, care a redus numarul episoadelor.

Pentru a evita acest lucru, multe seriale se lupta pentru acel loc fruntas si pentru a fi inaintea competitorilor, folosind diferite trucuri. Un astfel de lucru se intampla atunci cand se modifica cu 10 minute ora de difuzare a unui serial, oferind acestuia acele minute in care niciun alt serial nu este difuzat. In 2014, marile companii de televiziune KBS, MBC si SBS au semnat un acord in care se angajau sa nu mai foloseasca aceasta metoda incorecta si sa ramana fideli programului organizat si avizat din timp.

In momentul de fata, motto-ul care circula prin lumea kdramelor este “three episodes” (trei episoade). Daca un serial nu obtine rating-uri bune in primele trei episoade, este putin probabil sa isi revina pe parcurs, spectaculos. O sursa din cadrul unui post de televiziune prin cablu declara ca “se intampla foarte rar ca rating-urile sa creasca, brusc, dupa ce s-a difuzat deja o jumatate din numarul episoadelor unui serial.”

Asa ca, obtinerea unui loc cat mai fruntas in cadrul unui top este la fel de importanta precum difuzarea propriu-zisa. Retelele sociale de mediatizare (celebrele SNS) au un impact imens, negativ sau pozitiv, asupra modului in care se discuta despre seriale si se afla de acestea, si multi difuzori TV au ales in ultimii ani sa se foloseasca de acest lucru si difuzeaza fie replici semnificative, fie chiar gifs-uri, inaintea difuzarii serialului.

Un alt obicei in acest joc al cifrelor s-a dezvoltat; e vorba de “special editions” (editiile speciale). Desi acest lucru dateaza de multi ani, ultimul episod al unui serial fiind o celebrare a distributiei si a intregii echipe, mici interviuri luate si multe imagini din spatele camerelor de filmare, greseli de la filmari (NG-uri), etc, mai nou lucrurile s-au schimbat. De exemplu, serialul “Scarlet Heart: Goryeo” a difuzat un episod special in care a aratat cateva fragmente ale serialului chiar inaintea difuzarii, pentru a explica un pic din istoria din spatele dinastiei Goryeo (serialul este unul istoric), aratand cateva scene importante. Intre timp, serialul rival “Moonlight Drawn By Clouds” ce se difuzeaza la aceeasi ora a ales sa fie difuzat cu o saptamana mai devreme decat “Scarlet Heart: Goryeo”, pentru a avea un avantaj. “Scarlet Heart: Goryeo” a ales sa difuzeze cateva versiuni reeditate ale primelor trei episoade, comprimand o parte din ceea ce se difuzase deja si explicand cu ajutorul subtitlurilor eventualele confuzii create de complexitatea scenariului sau a personajelor. Aceste episoade reeditate sunt ceva diferit fata de acel “special content”, ce era aratat de obicei fanilor in cadrul filmuletelor “behind the videos” („in spatele camerelor de luat vederi”) ca un mod de multumire pentru fanii fideli.

“Difuzarile de episoade speciale si schimbarile orei de difuzare au devenit mai flexibile”, a declarat un director din cadrul unei companii de televiziune. “Daca cifrele sunt joase la inceput, echipa de productie isi petrece noaptea incercand sa reediteze episoadele si folosesc tot felul de trucuri pentru a explica partile confuze. Trebuie sa facem totul pentru a face telespectatorul sa schimbe postul si sa se uite la noi.” Desi se munceste din greu la aceste “speciale”, inca nu este clar daca exista sau nu un beneficiu. Mai mult, “Scarlet Heart: Goryeo” a scazut in rating-uri dupa ce au fost difuzate acele episoade epeciale, inregistrand cele mai mici cifre de la inceputul difuzarii.

Un caz asemanator s-a intamplat in aprilie la “Entertainer”, care a difuzat inainte de vreme diferite scene din doua episoade, incadrate in aceste episoade reeditate. Cu toate acestea, tot ce a reusit a fost sa ajunga pe ultimul loc pe segmentul lor de ora.

Si asa a aparut un alt motto ce circula in lumea k-dramelor. “Decat sa schimbi ora de difuzare, e mai important sa te concentrezi asupra lucrurilor care ii multumesc pe telespectatori.”

In ciuda acestor trucuri si jocuri mai mult sau mai putin curate din industrie, pana la urma, treaba unui serial de televiziune coreean sau nu este sa distreze audienta. Daca acest lucru se intampla sau nu, rating-urile par a decide, in ciuda calitatii sau lipsei acesteia.

Articol realizat de chocolate_cleo – asiacinefil

Publicat: marți 11 octombrie 2016

Park Heung-sik, regizorul memorabilului “My Mother, the Mermaid” dar si al recentului “Memories of the Sword”, schimba decorul si tematica, alegand pentru noul sau film o poveste tulburatoare plasata in ultimii ani ai Ocupatiei japoneze in Joseon. Dar “Love, Lies”, caci despre el vorbim, e mai mult decat o poveste tragica despre iubire, gelozie si tradare, si asta pentru ca fundalul povestii e unul ce nu a mai fost abordat in cinematografia coreeana: nasterea genului muzical “pop” (desi suna cam atemporal raportat la anul 1944) – poate mai corect ar fi sa-i spunem muzica usoara sau de cabaret, si ciocnirea acesteia cu muzica traditionala coreeana, prin analiza impactului asupra mentalitatii epocii si a perceptiei populare. In plus, asistam la nasterea fenomenului impresarierii in lumea muzicala coreeana, filmul gravitand in jurul uneia din primele Agentii de talente din Coreea (pe atunci inca Joseon). Chiar daca povestea este una fictiva, scenariul fiind excelent construit de o echipa de 3 scenaristi (Jeon Yoon-soo – Portrait of a Beauty, My Girl and I; Song Hye-jin – My Mother, the Mermaid si debutantul Ha Young-joon), acesta e foarte bine integrat in atmosfera epocii prin relationarea personajelor fictive cu cele reale, cum e cazul unei celebre cantarete de cabaret din acele vremuri, Lee Nan-young, care in 1935 vindea peste 50.000 de copii ale melodiei “Lacrimile Mokpo-ului” si care in film e “idolul” protagonistelor. Filmul a avut incasari de 3,1 milioane de dolari la box-office, distributia fiind una cu vedete de prima mana ale micului si marelui ecran: Han Hyo-joo (Love 911, Always, Masquerade) care are din nou un rol superb, de aceasta data al unui personaj antagonic, ce oscileaza intre negativ si pozitiv, dupa rolul negativ din Masquerade; Yoo Yoon-seok, ce revine pe marele ecran dupa comedia de succes Mood of the Day, si Chun Woo-hee, o actrita aproape exclusiv de film, deja consacrata dupa roluri din filme precum “The Wailing”, “The Piper”, “Mother” si mai ales “Han Gong-ju”. Cei trei protagonisti au aparut toti in “The Beauty Inside”, avand roluri scurte (cine a vazut filmul stie despre ce este vorba). In rolurile secundare vedem actori de top, precum Park Sung-woong (de aceasta data desi e un inspector japonez de politie crud, e mult mai temperat fata de rolul anterior din “The Deal” sau “For the Emperor”), Lee Han-wee (nostim ca intotdeauna) sau Jang Young-nam, o actrita de roluri secundare constant prezenta in mari succese de casa, precum “Ode to My Father”, “The Classified File” sau “A Werewolf Boy”. Productia a fost apreciata de critici pentru modul meticulos in care a reconstituit Seulul anilor ’40, cu redarea corecta a unor locatii asa cum au fost ele in epoca, pentru costumele si muzica sa, dar si pentru interpretarea actorilor si originalitatea scenariului.

In 1991, in timpul unor excavatii pe un santier, este gasit un disc muzical ce dateaza din 1944. Locul santierului a fost, pe vremuri, locatia Agentiei Daesung, una din primele agentii “de impresariere” din lumea artistica coreeana. Discul este, de fapt, un album muzical intitulat “Inima Joseonului”, interpreta fiind o anume Seo Yeon-hee, o figura pana atunci necunoscuta a istoriei muzicii coreene. Si astfel, calatorim inapoi in timp pentru a descoperi povestea tragica din spatele acestui album… In anii ’30, micuta Jung So-yool (Han Hyo-joo) e cea mai invidiata fata de la Agentia Daesung, un fel de scoala de muzica si arte la care erau crescute si educate cele care in trecut purtau numele de curtezane. So-yool era orfana de mica, fiica unei recunoscute interprete, fiind crescuta ca propria fiica de patroana, cea careia toate ii spuneau generic “Mama”. Avea talent la interpretare, si toate fetele o invidiau. Intr-una din zile, in schimbul unei datorii, Seo Yeon-hee (Chun Woo-hee), fiica unui tragator de ricse, e vanduta Agentiei pentru doar 5 monede, fara vreo remuscare, de catre propriul tata. So-yool si Yeon-hee devin cele mai bune prietene, iar 10 ani mai tarziu, in 1944, amandoua absolva cursurile de la Agentie si devin artiste. Dar Yeon-hee e atrasa de muzica de cabaret, ce incepe sa-si faca loc in Joseonul ultimilor ani de Ocupatie japoneza, in timp ce So-yool ramane fidela muzicii traditionale, elitiste. Intr-o zi, un barbat, Yoon-woo (Yoo Yoon-seok) isi face aparitia. Acesta va reusi sa schimbe cursul vietii celor doua prietene.

“Love, Lies” e martora scrierii unei pagini din istoria muzicii coreene, care dincolo de povestea si drama personala a protagonistilor, are o tema majora in componenta sa: confruntarea dintre traditie si modernitate. Desi Joseonul era sub Ocupatie japoneza, restaurantele si localurile infloreau. Iar pentru intretinerea atmosferei era nevoie de artisti. Asa s-au nascut primele “agentii” de talente, un fel de mostenitoare ale caselor de placeri de pe vremuri, in care fete tinere erau crescute si educate sa cante, sa danseze, sa cunoasca artele si sa stapaneasca cuvantul, pentru a se ridica la nivelul asteptarilor clientilor. Erau denumite simbolic “flori”, iar dupa terminarea perioadei de instruire, unele, cele mai talentate, deveneau artiste, pe cand cele mai putin indemanatice deveneau curtezane. Deosebirea era ca artistele erau flori ce nu puteau fi “culese” de clienti, ci doar apreciate pentru talentul lor artistic, eventual “puse in vaza” de catre cei mai de… vaza, in timp ce curtezanele trebuiau sa presteze inclusiv favoruri sexuale. Insa muzica coreeana sufera transformari, odata cu Ocupatia japoneza si patrunderea influentelor occidentale. Muzica pop timpurie coreana isi face timid aparitia, pe atunci purtand numele de “trot”. Aceasta avea la baza ritmuri occidentale, era cantata prin diverse localuri moderne sau la concerte si avea o trasatura care va declansa conflictul cu muzica traditionala: era pentru oamenii din popor (de altfel termenul “pop” ce desemneaza acest gen de muzica vine chiar de la “popular”). Temele melodiilor pop erau comune, precum dragostea, curajul, ambitia, loialitatea, iar impactul lor asupra oamenilor de rand i-au facut pe aparatorii traditiei sa o considere decadenta, injositoare. Interpretele de muzica pop trebuiau sa renunte la costumele traditionale (hanbok), adoptand o moda lejera, occidentala, la fel si la coafura stricta. Pentru multi, inflorirea acestui gen muzical a fost un soc, insa aparitia trotului coreean nu facea decat sa arate mugurii unei schimbari de mentalitate. Spre deosebire de muzica pop timpurie, muzica traditionala era cantata pentru cercuri exclusiviste, in general pentru oameni veniti la casele de placeri pentru a bea si a cauta placeri carnale, de aceea deseori distinctia intre artist si prostituata e aproape inexistenta. Exponentii muzicii traditionale se considerau adevaratii artisti, iar orice aluzii la altfel de prestatii erau onsiderate de acestia o ofensa (ceilalti erau numiti “cantareti”, astfel ca atunci cand in epoca spuneai artist sau cantaret, delimitarea te trimitea clar spre genul de muzica interpretat de fiecare). Filmul de altfel abordeaza aceasta dualitate asteptata de la o artista (“gisaeng” e termenul din epoca ce desemna o artista, ceea ce spune tot), care sub aspect educational era superioara, insa ca statut social era tratata ca o persoana inferioara, de multe ori existand doar pentru placerile barbatilor. Nu intamplator titlul in coreeana al filmului s-ar putea traduce prin “Flori care inteleg cuvintele” sau “Florile care vorbesc”.

Ca realizare, filmul e superb. Decoruri minunate ce reconstituie una din cele mai intunecate perioade din istoria Gyeongseong-ului (cum era numit Seulul pe atunci), ce ne permit sa percepem acele vremuri asa cum au fost cu adevarat, cu bune si cu rele. Costumele sunt realiste si poate singurul lucru ce nu se potriveste in aceasta atmosfera e repetarea obsesiva de catre personajul principal masculin, Yoon-woo, a americanului “Okay”, ce pare complet scos din context, daca tinem cont de faptul ca americanii nu prea aveau treburi prin capitala Joseonului ocupat. Insa acest aspect tradeaza tendinta din ultimii ani de introducere in filmele si serialele coreene a unui limbaj cu tot mai multi termeni americani, asa cum vedem in cazul Bollywoodului, a filmelor filipineze sau a celor din Hong-Kong cu al lor nelipsit “Yes, Sir”. Melodiile interpretate in film sunt fie unele originale, cantate cu adevarat odata de Lee Nan-young, de exemplu, fie sunt ceea ce azi numim “cover-uri”, adica adaptari la niste teme muzicale arhicunoscute a unor versuri autohtone si prezentarea lor ca ceva inedit (de pilda, la un moment dat, vom avea surpriza sa ascultam compozitia lui Iosif Ivanovici din 1880, “Valurile Dunarii”, ce a fost prelucrata prin alaturarea unor alte versuri, coreene). In acele vremuri nu exista notiunea de drept de autor, astfel ca un cantaret de muzica pop putea prelua liber si interpreta melodii celebre. Jocul actorilor e unul excelent. Yoo Yoon-seok cu frizura din film seamana mult cu Song Il-gook din “Desert Spring”, insa nu are o partitura complicata care sa-l solicite prea mult. Han Hyo-joo, poate parea ciudat, nu e cea care ar fi trebuit sa fie vedeta filmului, adica protagonista feminina principala, care e interpretata de Chun Woo-hee. Insa in ciuda pozitiei oarecum inferioare in scenariu, reuseste sa fure laurii colegei sale, avand o interpretare deosebita, devenind prin prestatia sa adevarata vedeta a filmului. Actrita a declarat ca a acceptat acest rol de femeie dominata deoarece voia un rol mai provocator ca cele de pana acum, iar eforturile de a invata japoneza, dansul si cantecele traditionale coreene i-au fost pe deplin rasplatite atat de critici cat si de premiul Asia Star castigat. Chun Woo-hee e foarte stearsa pentru ceea ce ar fi trebuit sa fie o protagonista hotarata, “regina” productiei, insa acest lucru nu trage in jos productia ci, din contra, o potenteaza, pentru ca in final, personajul interpretat de ea ne apare zugravit ca unul timid, ce cunoaste o prima iubire pura, chiar naiv pe alocuri, adica exact cum ar trebui sa arate cineva ce nu a avut contact cu lumea exterioara timp de mai bine de un deceniu. Scenariul e solid si ofertant, poate singura sa lipsa fiind omiterea faptului ca in 1944, cand se desfasoara cea mai mare parte a actiunii, lumea se afla in plin razboi mondial. Acest lucru ar fi putut sa fie exploatat, fie si macar amintit pe fuga de scenaristi; inclusiv intruziunile ocupantului japonez in viata protagonistilor sunt destul de discrete, ceea ce e un lucru bun pentru ca nu trage filmul spre victimizarea coreenilor, pastrandu-si obiectivitatea. Fara a avea un buget extraordinar, “Love, Lies” ne ofera 2 ore de neuitat in compania unei povesti ce aminteste de tragismul unui “Ode to My Father”, oferindu-ne posibilitatea de a fi martori la scrierea istoriei muzicii coreene si la reconstituirea grandioasa a unor vremuri de mult apuse, dar atat de vii… Un film de nota 10, cu adevarat de neuitat !

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 9 octombrie 2016

Regizorul lui “100 Days With Mr. Arrogant”, Shin Dong-yeob, ne ofera in “Untouchable Lawmen”, recenta productie pe care a scris-o si regizat-o, un cocktail de actiune si comedie in stil coreean, dupa model Hollywoodian. Filmata in doua luni si jumatate, productia tanarului regizor coreean (39 de ani) a reusit sa obtina doar 1,7 milioane dolari incasari la box-office, poate atat din cauza scenariului destul de subtire cat si a absentei din rolurile principale a unui veritabil star de prima mana care sa atraga lumea in salile de cinema. A fost ultimul rol al lui Daniel Choi (Big Man, 11:00 A.M., The Chronicles of Evil) inainte de incorporare si o noua incercare de reinventare a lui Lim Chang-jung (Tumbleweed, Fortune Salon, Sisily 2 km) intr-un film de actiune, dupa ce la inceputul anilor 2000 facea furori cu roluri in filme cu priza la publicul tanar precum “Sex is Zero” (1 si 2), “My Boss, My Hero” si in alte comedii usoare. Cei doi protagonisti, de altfel, au mai aparut impreuna in drama “Traffickers”, iar Lim Chang-jung a aparut pentru cateva minute in acest an si in cel mai recent film al regizorului Shin Dong-yeob, “Showdown”. In rolurile secundare se disting doi actori veterani de top, Lee Kyung-young si Jang Gwang, fiecare intr-o tabara opusa, ce dau culoare productiei. Ce pot face doi indivizi ce lucreaza in Politie, etichetati “nebuni”, cand sunt pusi laolalta cu un scop ? Desigur, numai nazbatii ! Plin de umor si actiune, “Untouchanle Lawmen” incearca sa se ridice la nivelul asteptarilor fanilor acestui gen, iar in multe privinte reuseste sa satisfaca exigentele amatorilor de actiune.

Fortele coreene de politie au doua arme secrete, bine ascunse… in anonimat. E vorba de Jo Yoo-min (Daniel Choi), un playboy interesat doar de cum sa seduca femeile naive, visand intr-o zi sa-si deschida un club cu animatoare unde sa-si delecteze privirea toata ziua. Iar cand imbina “pasiunea” cu simtul datoriei, se lasa cu scantei. Absolvent de top al Academiei de Politie, acesta s-a pierdut pe parcurs datorita stilului de viata decadent, patand onoarea politiei. Consecinta: 12 avertismente, 3 taieri de salariu si 4 suspendari. Lee Jung-jin (Lim Chang-jung) a pornit de jos, dar a ajuns departe. Tocmai la Universitatea din Kansas, unde datorita unei burse a studiat Psihologia Criminalistica, trecand examenul FBI si devenind un “profiler”. Adica cititor al chipului si mintii criminalilor. Doar ca are un mic defect: inainte ca legea sa ii condamne pe infractori, le aplica acestora o corectie pe cinste, ca sa fie tinut minte. Bataia, santajul, rapirea sau tortura sunt metodele neortodoxe ce i-au adus 12 avertismente, 5 micsorari de salariu si 4 suspendari. In momentul in care un val de rapiri de studente tinere are loc in Seul si toate indiciile duc spre liderul unei secte, Biserica Paradisului, Politia decide sa-i aduca pe cei doi nebuni si sa le incredinteze misiunea vietii lor: sa se infiltreze in secta si sa stranga dovezi pentru capturarea liderului ei.

“Lumea zilelor noastre e plina de tipi rai, dar din pacate traim intr-o lume in care tipii rai intotdeauna scapa.” Un motto ce foarte bine poate fi folosit pentru a rezuma ceea ce si un elev de scoala stie. De aceea tipii cei buni trebuie sa isi uneasca fortele. Dar pentru succes, exista o singura reteta: sa fii… incoruptibil. Si putin nebun. E si cazul protagonistilor nostri, doi politisti-problema, unul afemeiat dar galant cu femeile, cucernic, crai cu ochelari de soare de firma si cu o frizura extravaganta (Yoo-min, magistral interpretat de un Daniel Choi ce ne demonstreza ca se descurca perfect si are carisma si in roluri comice si de actiune, nu doar in cele negative), mereu atent la propriul look; si unul (Lee Jung-jin, interpretat de energicul Lim Chang-jung) care cand se dezlantuie e de neoprit, ce are un obicei ce demonstreaza fair-play-ul profesional, dand sansa anumitor categorii din randul viitorilor arestati sa scape de macelul ce-i asteapta din principii… umanitare. Suflet mare, ce sa zici… Amandoi sanctionati de nenumarate ori din cauza acestor defecte ce au adus o pata pe obrazul politiei, acestia ajung printr-un context mai putin fericit fata in fata. Unul e un gura-sparta (ati ghicit, cuceritorul), celalalt vorbeste cu pumnul, preferand tacerea. Lucrand dupa principii si metode diametral opuse, cumva trebuie sa gaseasca o punte de legatura, altfel risca nu doar sa compromita dificilul caz pentru care formeaza o echipa ad-hoc, dar si sa zboare definitiv din politie. Folosindu-se de principala lor calitate – faptul ca sunt incoruptibili -, seful lor, Wang (Lee Kyoung-young), lasa pe umerii lor povara salvarii onoarei Politiei, grav stirbita in urma unor cazuri nsolutionate de rapiri. Deghizati in studenti, acestia se vad nevoiti sa-si puna inteligenta si ingeniozitatea la contributie pentru a se infiltra intr-o periculoasa secta banuita a fi in spatele rapirilor. Cu mult umor, filmul urmareste aventurile celor doi sub acoperire, iar rasturnarile de situatie sunt la ordinea zilei. Cu toate ca unori umorul e dus pana la limita parodiei (ideea de incoruptibili si crearea unui birou special al Politiei ne duce cu gandul la filmul lui Brian de Palma “The Untouchables”, imbracarea lor in costume negre si purtarea de ochelari de soare parodiaza clar “Men in Black”, iar anumite rasturnari de situatie trimit cu gandul la alte productii cunoscute), filmul nu e lipsit de dramatism, insa nu e genul de dramatism care sa schimbe tonul general al filmului, ci unul de conjunctura, care pana si el e parodiat in final. Evolutia evenimenteor e alerta, regizorul nu sta prea mult pe ganduri si nici nu aprofundeaza legaturile dintre personaje, lasand ca chimia dintre cei doi protagonisti sa vina de la sine. Ideea de 2 parteneri e tipic hollywoodiana si pana prin 2005 a fost cu succes exploatata si in filmul coreean. Se pare ca aceasta revine la moda (a se vedea si “A Violent Prosecutor”, pentru ca in doi distractia e intotdeauna mai mare, nu ?). In ciuda tuturor cliseelor si deja-vu-urilor, “Untouchable Lawmen” ramane o productie agreabila, entertainment pur ce ofera buna dispozitie oricui cauta sa se relaxeze cu un film usor, fara prea multe pretentii.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: sâmbătă 8 octombrie 2016

Si in acest an, in Coreea a inceput “sezonul covoarelor rosii”. Primul festival de film, in ordine cronologica, e cel de la Busan, ajuns la editia cu numarul 21, ce se desfasoara intre 6-15 octombrie. Vedeta serii inaugurale a fost actrita Han Ye Ri din “Age of Youth”, care a jucat in filmul care a deschis editia din acest an, “Chunmong” (“A Quiet Dream”).

Festivalul inca incearca sa-si recladeasca reputatia un pic sifonata in ultimii ani dupa controversata alegere de a difuza documentarul “Diving Bell” (“The Truth Shall Not Sink with Sewol”) in 2014, ce ce a dus la boicoturi, opozitia reprezentantilor locali si o diminuare a fondurilor alocate Festivalului de catre Guvern.

Organizatorii Festivalului au ramas fermi pe pozitie si sprijina, in continuare, libertatea artistilor, dar, in acelasi timp, multe alte bresle si asociatii au boicotat Festivalul ca un fel de declaratie impotriva interferentelor politice, si chiar si la aceasta editie organizatorii inca nu au o colaborare fireasca cu administratia locala. Din aceasta cauza, unele din filmele mari ale Coreei nu au putut fi difuzate in cadrul Festivalului. Actorul Kim Eui Sung din “A Quiet Dream”, “W–Two Worlds” si ”Train to Busan” a decis sa participe, dar a ales sa defileze pe covorul rosu tinand in maini o pancarta referitoare la independenta artistilor.

Unele din boicoturi au incetat si multi actori si regizori au fost prezenti in ciuda controversei ce inca exista, insa Festivalul se pare ca incepe sa se repuna pe picioare, difuzand 301 filme din 69 de tari. Printre artistii prezenti au fost si eroina din “Chunmong”, Han Ye Ri alaturi de Lee Joo Young, Han Hyo Joo, Sol Kyung Gu din “Lucid Dream” care a fost co-prezentator alaturi de Han Hyo Joo, Park So Dam din “Snow Paths” si ”Run-Off”, Yoon Jin Seo si Oh Ji Ho alaturi de regizorul Lee Hyun Ha (“Coffee Mate”), Yeh Ji Won din „Revivre” alaturi de Ahn Sung Ki, veteranul regizor Im Kwon Taek, Jo Min Soo din “Venus Talk” si “Pieta”, japonezul Ken Watanabe, Lee Sang Il, Bae Jong Ok (“Bubblegum”) si Seo Jung Yeon (“Descendants of the Sun”), celebrul regizor Kim Ki Duk, Choi Gwi Hwa, Ahn Ji Hye si Hwang Gun, regizorul Kwak Kyung Taek.

Tot in cadrul Festivalului International de Film Busan s-au acordat Premiile Buil, ceremonie care s-au tinut pe 7 octombrie. Premiile sunt un al doilea eveniment dupa ceremonia de deschidere a BIFF, aceste premii fiind acordate doar productiilor coreene, dar nu celor din programul BIFF, adica un fel de “Blue Dragon” al Premiilor Baeksang. Castigatorii sunt productii celebre, multe din acestea fiind deja castigatoare la alte festivaluri de film. Premiul pentru Cel mai bun film a fost acordat filmului “Veteran”, iar Cel mai bun regizor a fost Lee Jun Ik cu “Dongju: The Portrait of a Poet”.

Nu se poate spune ca au fost multe surprize; asa cum era de asteptat Lee Byung Heon si Son Ye Jin au primit premii importante, Kim Eui Sung a primit premiul pentru Cel mai bun rol secundar masculin in “Train to Busan”, iar Park So Dam (“Cinderella and the Four Knights”) a castigat premiul pentru Cel mai bun rol secundar feminin in “The Priests”, desi toti se asteptau ca ea sa castige un alt premiu pentru Debut

Lista castigatorilor premiilor Buil:

Cel mai bun film: Veteran
Cel mai bun regizor: Lee Jun-ik (Dongju: The Portrait of a Poet)
Cel mai bun actor in rol principal: Lee Byung-heon (Inside Men)
Cea mai buna actrita in rol principal: Son Ye-jin (The Truth Beneath)
Cel mai bun actor in rol secundar: Kim Eui-sung (Train to Busan)
Cea mai buna actrita in rol secundar: Park So-dam (The Priests)
Cel mai bun regizor debutant: Yoon Ga-eun (The World of Us)
Cel mai bun actor debutant: Tae In-ho (Shadow Island)
Cea mai buna actrita debutanta: Kim Tae-ri (The Handmaiden)
Cel mai bun scenariu: Dongju: The Portrait of a Poet (Shin Yeon-shik)
Imagine: Veteran (Choi Young-hwan)
Muzica: Dongju: The Portrait of a Poet (Mowg)
Scenografie: The Handmaiden (Ryu Sung-hee)
Premiul Yu Hyun-mok : Yeon Sang-ho (Train to Busan, Seoul Station)
Premiul Juriului: The Handmaiden

Articol realizat de chocolate_cleo – asiacinefil

Publicat: marți 4 octombrie 2016

Franciza “School” va fi readusa pe micile ecrane de cei de la KBS, dupa “School 2013” si “Who Are You–School 2015”, urmand a se lucra la a saptea serie, numita “School 2017”, care va fi difuzata la KBS in vara anului viitor. Inca din prima serie, din anul 1999, seria a devenit cunoscuta pentru lansarea unor nume de actori deveniti celebri in timp, precum si datorita scenariilor care au captivat milioane de liceeni. Intrebarea pusa de fanii seriei este urmatoarea: cine va fi urmatorul Lee Jong Seok sau Kim Woo Bin?

“School” a inceput in 1999 si seria a fost difuzata timp de patru sezoane consecutiv (fiecare avand povesti si distributii complet diferite) pana in 2002, franciza devenind faimoasa pentru ca distribuia mereu noi tineri actori care urmau sa devina nume mari in cinematografie, incepand cu Jang Hyuk, Bae Doo Na, Kim Rae Won, Ha Ji Won si Jo In Sung. In 2013 a avut loc o revenire, povestea centrandu-se asupra prieteniei dintre Lee Jong Seok si Kim Woo Bin, reafirmandu-si pozitia de lansator a tinerilor actori. Desi in “Who Are You–School 2015” (adica in 2015) Kim So Hyun era deja cunoscuta, totusi, Yook Sung Jae si Nam Joo Hyuk au primit de atunci roluri mai importante.

Noul sezon va avea un nou regizor, Park Jin Seok, care a mai regizat minidrama “Battle of the Book”, “Unfamiliar Fairytale” si “Illegal Parking” si a fost regizor secund la succese precum “Chuno”, “Jeon Woo Chi” si “Sword and Flower”. De data aceasta scenariul va fi scris de cel care va castiga o mare competitie de scenarii ce va fi tinuta de KBS.

Se pare ca ideea de la care se va porni noul scenariu va fi “povesti adevarate despre scoala”, exact ca in primele serii. “School 2013” a urmat acest model, centrandu-se asupra prieteniei, dificultatile adolescentei si dificultatile de zi cu zi ale elevilor si profesorilor, scenariul abundand in personaje secundare cu diferite povesti. “School 2015”, in schimb, a avut o poveste misterioasa si un triunghi amoros, dar parca nu a reusit sa sublinieze realitatea vietii de licean precum “School 2013”.

“School 2017” va incepe in curand distribuirea rolurilor si difuzarea se preconizeaza a avea loc anul viitor, in vara.

Articol realizat de chocolate_cleo – asiacinefil

Publicat: luni 3 octombrie 2016

Lee San (Lee Min-ho) si A Yo (Wallace Chung) sunt doi renegati ce odata au lucrat in Interpol. Tradati de temperament, acestia nu s-au supus ordinelor superiorilor intr-una din misiuni si au ajuns pe drumuri, dupa ce aceasta s-a sfarsit tragic. Astfel ca si-au deschis o firma de garzi de corp, asigurand protectie oricui are nevoie, de la sportivi la oameni de afaceri. Lee San e genul delasator, smecher si mereu ghidat de vorba “lasa ca merge si asa”, nefiind deloc un materialist. Are impresia ca banii se fac usor, si, oricum, il are pe “fratele” mai mare A Yo aproape, ca sa nu aiba grija lor. A Yo, in schimb, se zbate sa prinda orice fel de contract, doar pentru a nu da faliment, nu de putine ori Lee San stricandu-i angajamentele prin indolenta sa. Cand o dau din nou in bara in protejarea unui luptator de wrestling, ceea ce pare o sansa picata din cer se iveste. Un ziarist are nevoie de cei doi pentru a le proteja informatorul, ce tocmai urmeaza a-i furniza niste date secrete legate de doua atentate petrecute recent la 2 filiale ale aceluiasi Hotel A. Doar ca fara sa realizeze, cei doi buclucasi ce au crezut ca a dat norocul peste ei se trezesc in mijlocul unei afaceri necurate, devenind din garzi de corp oneste fugari urmariti de Interpol. Cand dau peste doua fete atragatoare si dezinvolte ce se afla si ele pe urmele celor ce le-au inscenat totul, cei doi fosti politisti decid sa colaboreze cu acestea.

Filmat in Coreea de Sud, China, Hong Kong si Thailanda, “Bounty Hunters” este o productie mult asteptata de fanii actorului Lee Min-ho, ce detine unul din rolurile principale. De mai bine de un an se vorbeste de acest film, ale carui filmari au debutat in august 2015, iar asteptarile au fost foarte mari. In special ca stafful de productie a avut la dispozitie un buget urias, de 41,5 milioane dolari. Nu intamplator ca regizor a fost ales coreeanul Shin Tae-ra, un expert al aceluiasi gen de filme ca cel abordat de “Bounty Hunters”, anume comedii de actiune spectaculoase, pe alocuri chiar spumoase (My Girlfriend is an Agent, Runway Cop). Lee Min-ho de aceasta data interpreteaza un rol care ii vine de minune, cel al unui fost agent Interpol ce stapaneste la perfectie mai multe stiluri de lupta si are un sarm ce da pe spate orice femeie, mai ales cand e imbracat “a la James Bond”, in frac. Cu aceeasi privire fixa, insa mult mai matur profesional, deloc ezitant, Lee Min-ho reuseste in sfarsit sa convinga. Poate ca acest gen de roluri ii vin cel mai bine, iar producatorii ar trebui sa fie atenti la acest aspect pe viitor. Wallace Chung din “Drug War” face un rol mare, fiind responsabil cu intretinerea bunei dispozitii prin deghizarile sale fara numar si prin numerele de umor extrem de reusite. Louis Fan in rolul unui “Stie Tot” docil ? Cam greu de imaginat, dar iata ca a fost posibil, personajul Bao Bao aducand un echilibru intre partea comica si cea serioasa a scenariului. In ce priveste protagonistele feminine, frumoasele Tiffany Tang si Karena Ng au roluri de femei fatale descurcarete in orice situatie, autoritare si greu de cucerit. Cu o asemenea distributie, filmul ar fi trebuit sa aiba incasari mai mari decat bugetul de start, insa acest lucru nu s-a intamplat. Cu doar 31, 1 milioane dolari incasari la box-office, aceasta productie spectaculoasa a adus o gaura serioasa in buzunarul producatorilor. Poate ca asteptarile fanilor au fost altele, in sensul unui film cu un ton mai serios si cu un scenariu mai realist. Dar cine doreste realism, ar trebui sa urmareasca un alt film, pentru ca “Bounty Hunters” e genul de comedie de actiune realizat in stilul lui “The Thieves” sau “The Technicians”, insa cu o puternica amprenta chinezeasca. Adica cu multa actiune, dusa uneori pana la granita cu parodia si irealul, in care scenariul e doar o busola ce indica directia in care trebuie sa joace actorii. Altfel spus, “Bounty Hunters” e un film de popcorn, cum ar spune americanii, de consumatie, pe care il vizionezi strict pentru a te deconecta. Naivitatile din scenariu si logica unor situatii, ca si absenta unor explicatii la anumite solutii gasite de regizor pentru iesirea din unele situatii sunt elemente nerelevante pentru acest gen de film. Daca vrei sa te deconectezi, poti lasa linistit orice griji la o parte si 100 de minute relaxarea e garantata in compania hazliilor nostri protagonisti. Cand producatorii chinezi vor pune accentul si pe scenariu, probabil astfel de filme vor capata mai multa substanta si vor avea si un succes mai mare. Pana atunci, ramane sa ne bucuram de ceea ce ne ofera in momentul de fata cinematografia chineza si colaborarea ei tot mai stransa cu cea coreeana.

Traducerea, adaptarea si timingul refacut manual, linie cu linie, au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 2 octombrie 2016

“Sweet Sixteen” e doar unul din titlurile alternative ale noii co-productii chinezo-coreene “Xia You Qiao Mu”, promovata la nivel international si sub numele “Passion Heaven” sau “Summer Tears in Paradise”. De aceasta data, avem parte de o poveste romantica cu specific coreean (influenta Valului Coreean in China e mnai vizibila ca niciodata in aceasta productie), ce evolueaza inspre o drama intunecata realista. Regia este semnata de coreeanul Jo Jin-gyu, cel care are la activ cateva comedii de actiune precum “Who’s Got the Tape ?”, “My Wife is a Gangster 1 si 3” sau “Man on the Edge”. In ciuda faptului ca de aceasta data regizorul schimba genul, regizand pentru prima oara o poveste romantica, aceasta reuseste sa fie suficient de captivanta pentru a mentine interesul spectatorului pana la final. “Sweet Sixteen” are la baza un roman publicat in mediul online in 2010 de catre Yue Zi. Filmarile au inceput in primavara lui 2014, premiera fiind in mai multe randuri amanata din diferite motive, abia in august 2016 ajungand in salile de cinema. Pentru genul romantic drama, incasarile au fost peste asteptari, “Sweet Sixteen” reusind sa stranga impresionanta suma de 23 de milioane de dolari. In mare masura succesul productiei s-a datorat distributiei, ce aduce actori tineri, in voga, in prim plan, demonstrand puterea Hallyu de a pune temelia unei noi gneratii de actori chinezi ce va schimba in mod radical fata filmului chinezesc in viitorii ani. Si ne referim aici, indubitabil, la starul acestui film, tanarul Kris Wu, fost membru al trupei EXO, pe care l-am vazut recent in “Never Gone”, si care in doar 2 ani de la debutul pe marele ecran reuseste sa ajunga o vedeta si in lumea filmului chinezesc, anul viitor avand deja 2 roluri de protagonist asigurate in filme cu buget ridicat precum “Journey to the West 2” si “Europe Raiders”. Starul coreean Joo Won interpreteaza primul sau rol negativ din cariera, in timp ce Geng Han, fost membru al trupei “Super Junior” completeaza o tripleta de barbati aratosi ce incearca sa cucereasca o singura femeie, pe protagonista feminina interpretata de simpatica Lu Shan (ce seamana mult cu Han Ji-hye), la primul rol major din cariera. Coloana sonora, cum a devenit deja o obisnuinta pentru filmele chinezesti romantice, contine cateva balade superbe de inspiratie coreeana, interpretate de Hwang Chi-yeul, Ruby Lin sau chiar de Kris Wu.

Xiaotian (Geng Han) de mic e crescut de tatal sau dupa niste reguli stricte, pregatindu-l prin exercitii dure pentru o cariera de militar. Shu Yawang (Lu Shan), fata din vecini, mereu ii da tarcoale micutului Xiaotian, fiind cea mai buna prietena a acestuia. Anii trec, iar la varsta adolescentei ii regasim pe cei doi tot prieteni apropiati. Pana cand in viata lui Yawang intra Xiamu (Kris Wu), un copil cu 10 ani mai mic decat ea, fiul unui fost bun prieten de-al unchiului Tang, tatal lui Xiaotian, ce s-a sinucis cand Xiamu avea doar 4 ani. Yawang accepta sa-i acorde gratuit meditatii pentru ca tanarul sa aiba o sansa in viitor, insa fata trebuie sa se apropie cu mult tact de salbaticul Xiamu, care de la moartea parintilor s-a inchis in lumea lui proprie. Aratandu-i afectiune ca unui frate mai mic, Yawang reuseste sa-l schimbe pe Xiamu si sa-l readuca la o viata normala, in timp ce relatia cu Xiaotian pare batuta in cuie, toti cei din jur vorbind, in viitor, de o casatorie a celor doi. Cand Xiaotian intra la Academia militara, implinindu-si visul, drumurile celor doi indragostiti se despart, iar distanta incepe sa devina un obstacol in exprimarea sentimentelor. Yawang se angajeaza la o companie din constructii, si soarta face sa il cunoasca pe Qu Weiran (Joo Won), fiul rasfatat si arogant al unui magnat. Xiamu la randul sau refuza sa o priveasca pe Yawang ca pe o sora, si astfel orgoliul a trei barbati ajunge sa se ciocneasca, mai mult sau mai putin vizibil, pentru cucerirea, prin mijloace proprii, a sufletului unei singure femei. Consecintele impactului vor fi tragice.

“Sweet Sixteen” e o productie in care interpretarea actorilor in mod evident e punctul principal de atractie. Scenariul este bun, cu rasturnari de situatie si multe lucruri neprevazute ce se petrec pe parcurs, insa raportat la durata scurta a filmului, de doar 93 de minute, mereu vei avea senzatia unei curse contra cronometru a regizorului de unul singur, pentru a spune toate lucrurile cat mai simplu si a nu iesi din limita de timp stabilita. Desi vorbim de un regizor coreean, iar cand spui film coreean vorbesti de un cu totul alt ritm, mult mai lent, mai asezat, Jo Jin-gyu incearca sa arate ca poate sa faca si un film tipic chinezesc in care actiunea se deruleaza rapid, lucru care evident afecteaza calitatea produsului final. De multe ori ai senzatia ca unele scene puteau fi lucrate mai mult, in sensul lungirii lor pentru exploatarea dramatismului, ce ajuta si la coeziunea personajelor, insa in locul acestui lucru vedem, in a doua jumatate, un galop de sanatate spus aproape sub forma unui rezumat in imagini doar pentru a duce povestea spre un sfarsit, indiferent care ar fi acesta. Pana si finalul este unul tipic chinezesc, indicand o alegere clara a personajului principal, lucru pe care un regizor coreean intr-un film coreean niciodata nu l-ar fi facut, lasand o nota de suspans si ambiguitate pentru a stimula imaginatia spectatorului. Dar acestea sunt elemente de nuanta, ce deosebesc in general viziunea celor doua cinematografii asiatice radical opuse. Cum se vor imbina ele in anii urmatori ramane de vazut, cert este ca viziunea din filmele chinezesti romantice incepe sa se schimbe in bine. Intreaga poveste graviteaza in jurul unei tinere, Shu Yawang, care de mica e indragostita de prietenul copilariei sale, Xiaotian. Acesta simbolizeaza prima ipostaza a iubirii din “Sweet Sixten”, iubirea pura din copilarie dusa pana la maturitate. O vedem in atatea si atatea seriale coreene, e deja un cliseu consumat ce sugereaza predestinarea. Cei doi isi cladesc relatia pe sentimente sincere si pure, care pe masura trecerii timpului capata trainicie. Chiar daca soarta ii desparte, fiecare urmandu-si propriul drum in viata in plan profesional, sentimentele raman la fel de puternice. Aparitia in scena a lui Xiamu nu are puterea de a schimba, aparent, lucrurile. Interpretat magistral de Kris Wu, personajul Xiamu va simboliza iubirea neimpartasita, bolnavicioasa, obsesiva, unilaterala. Desi Yawang ii spune “frate” si ii cere lui Xiamu sa-i spuna “sora”, faptul ca tanara reuseste sa-l scoata din impasul psihologic si din singuratatea lumii proprii pentru Xiamu inseamna altceva. Pe masura ce anii trec si acesta devine un tanar aratos de care colegele de clasa sunt indragostite pana peste cap, Xiamu isi construieste o noua lume proprie, ce graviteaza in jurul iubirii secrete-totem fata de Yawang. Tragismul acestei iubiri decurge in special din faptul ca Yawang realizeaza adevaratele sentimente ale “fratelui” sau mult prea tarziu. In definitiv, Xiamu, cel mai interesant personaj al filmului, ramane un captiv al propriilor sale vise irealizabile, iar frustrarea acumulata in urma repetatelor respingeri ale sentimentelor sale il vor impinge spre lucruri neasteptate, savarsite in numele iubirii. Cu frizura ce-i acopera mai tot timpul privirea, cu tacerea lui aproape proverbiala si cu o blandete apasatoare ce pare a ascunde ceva in momentul in care foloseste cuvinte taioase, personajul lui Kris Wu te cucereste si reuseste sa intretina atmosfera tensionata pana la final. In sfarsit, Joo Won interpreteaza rolul unui fiu rasfatat de magnat, ce doar in aparenta stie sa fie galant. E un personaj misterios, ce emana mult mai multa tensiune decat personajul lui Kris Wu, si asta pentru ca Qu provine dintr-o alta lume. El considera ca totul, in aceasta lume, i se cuvine si trebuie sa-i apartina, deci e exponentul iubirii posesive. Banul poate poseda orice, inclusiv sentimentele, acesta e gandirea lui. Joo Won, desi intra in scena doar pe la jumatatea filmului si nu are decat un rol secundar in privinta relationarii cu personajul feminin central, reuseste sa demonstreze cu adevarat trasaturi de actor autentic, paradoxal, la primul rol negativ din cariera. De fapt, rolurile negative ii vin ca o manusa acestuia, iar ca o comparatie, jocul lui cand e dezlantuit se aseamana foarte mult cu cel al actorului Ray Liotta din rolurile sale negative din perioada de glorie (Turbulence, Cop Land sau Control). Poate producatorii coreeni se vor gandi in viitor sa-i ofere mai multe roluri negative sau gri acestui actor talentat, pentru a-i exploata la maxim calitatile actoricesti si a-l scoate din stereotipul rolurilor romantice cu care ne-a obisnuit pana la saturatie. Yawang are de ales intre aceste 3 oferte de iubiri, care ii vor da ocazia sa se maturizeze pe deplin si sa inteleaga ce inseamna cu adevarat sa te dedici trup si suflet unei persoane.

Un film per ansamblu reusit, care daca ar fi avut parte de un scenariu mai elaborat, scris pentru o durata de cel putin 2 ore, ar fi avut sansa sa fie cu adevarat memorabil.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Archive: octombrie 2016

The Tunnel (2016) – Ha Jung-woo, lupta pentru supravieţuire şi conştiinţa publicã

Yoo Hae-jin, talent şi simplitate într-un film cu… de toate

Nagasaki Burabura Bushi (2000) – Sayuri Yoshinaga dã viaţã unei celebre gheişe de la începutul secolului XX

O pãtimaşã poveste de iubire, „The Legend of the Blue Sea”

Cold War 2 (2016) – bãtãlia juridicã din culisele Poliţiei Hong Kong reîncepe…

My War (2016), un film controversat despre Rãzboiul Coreean

The Last Princess (2016) – Son Ye-jin, ultima prinţesã a Joseonului, între ficţiune şi realitate

Cum încearcã serialele coreene sã rãmâna în topuri

Love, Lies (2016) – o frescã a Seulului anilor ’40 pe fundalul conflictului dintre tradiţie şi modernism

Untouchable Lawmen (2015) – Daniel Choi şi Lim Chang-jung trec dincolo de lege… în scopuri nobile

A început sezonul covorului roşu în Coreea

O nouã serie din franciza “School” va apãrea în 2017

Bounty Hunters (2016) – Lee Min-ho şi gaşca de nebuni fac orice pentru bani şi… onoare !

Sweet Sixteen (2016) – Kris Wu, Joo Won şi Geng Han, despre iubire şi ipostazele sale