Park Heung-sik, regizorul memorabilului “My Mother, the Mermaid” dar si al recentului “Memories of the Sword”, schimba decorul si tematica, alegand pentru noul sau film o poveste tulburatoare plasata in ultimii ani ai Ocupatiei japoneze in Joseon. Dar “Love, Lies”, caci despre el vorbim, e mai mult decat o poveste tragica despre iubire, gelozie si tradare, si asta pentru ca fundalul povestii e unul ce nu a mai fost abordat in cinematografia coreeana: nasterea genului muzical “pop” (desi suna cam atemporal raportat la anul 1944) – poate mai corect ar fi sa-i spunem muzica usoara sau de cabaret, si ciocnirea acesteia cu muzica traditionala coreeana, prin analiza impactului asupra mentalitatii epocii si a perceptiei populare. In plus, asistam la nasterea fenomenului impresarierii in lumea muzicala coreeana, filmul gravitand in jurul uneia din primele Agentii de talente din Coreea (pe atunci inca Joseon). Chiar daca povestea este una fictiva, scenariul fiind excelent construit de o echipa de 3 scenaristi (Jeon Yoon-soo – Portrait of a Beauty, My Girl and I; Song Hye-jin – My Mother, the Mermaid si debutantul Ha Young-joon), acesta e foarte bine integrat in atmosfera epocii prin relationarea personajelor fictive cu cele reale, cum e cazul unei celebre cantarete de cabaret din acele vremuri, Lee Nan-young, care in 1935 vindea peste 50.000 de copii ale melodiei “Lacrimile Mokpo-ului” si care in film e “idolul” protagonistelor. Filmul a avut incasari de 3,1 milioane de dolari la box-office, distributia fiind una cu vedete de prima mana ale micului si marelui ecran: Han Hyo-joo (Love 911, Always, Masquerade) care are din nou un rol superb, de aceasta data al unui personaj antagonic, ce oscileaza intre negativ si pozitiv, dupa rolul negativ din Masquerade; Yoo Yoon-seok, ce revine pe marele ecran dupa comedia de succes Mood of the Day, si Chun Woo-hee, o actrita aproape exclusiv de film, deja consacrata dupa roluri din filme precum “The Wailing”, “The Piper”, “Mother” si mai ales “Han Gong-ju”. Cei trei protagonisti au aparut toti in “The Beauty Inside”, avand roluri scurte (cine a vazut filmul stie despre ce este vorba). In rolurile secundare vedem actori de top, precum Park Sung-woong (de aceasta data desi e un inspector japonez de politie crud, e mult mai temperat fata de rolul anterior din “The Deal” sau “For the Emperor”), Lee Han-wee (nostim ca intotdeauna) sau Jang Young-nam, o actrita de roluri secundare constant prezenta in mari succese de casa, precum “Ode to My Father”, “The Classified File” sau “A Werewolf Boy”. Productia a fost apreciata de critici pentru modul meticulos in care a reconstituit Seulul anilor ’40, cu redarea corecta a unor locatii asa cum au fost ele in epoca, pentru costumele si muzica sa, dar si pentru interpretarea actorilor si originalitatea scenariului.

In 1991, in timpul unor excavatii pe un santier, este gasit un disc muzical ce dateaza din 1944. Locul santierului a fost, pe vremuri, locatia Agentiei Daesung, una din primele agentii “de impresariere” din lumea artistica coreeana. Discul este, de fapt, un album muzical intitulat “Inima Joseonului”, interpreta fiind o anume Seo Yeon-hee, o figura pana atunci necunoscuta a istoriei muzicii coreene. Si astfel, calatorim inapoi in timp pentru a descoperi povestea tragica din spatele acestui album… In anii ’30, micuta Jung So-yool (Han Hyo-joo) e cea mai invidiata fata de la Agentia Daesung, un fel de scoala de muzica si arte la care erau crescute si educate cele care in trecut purtau numele de curtezane. So-yool era orfana de mica, fiica unei recunoscute interprete, fiind crescuta ca propria fiica de patroana, cea careia toate ii spuneau generic “Mama”. Avea talent la interpretare, si toate fetele o invidiau. Intr-una din zile, in schimbul unei datorii, Seo Yeon-hee (Chun Woo-hee), fiica unui tragator de ricse, e vanduta Agentiei pentru doar 5 monede, fara vreo remuscare, de catre propriul tata. So-yool si Yeon-hee devin cele mai bune prietene, iar 10 ani mai tarziu, in 1944, amandoua absolva cursurile de la Agentie si devin artiste. Dar Yeon-hee e atrasa de muzica de cabaret, ce incepe sa-si faca loc in Joseonul ultimilor ani de Ocupatie japoneza, in timp ce So-yool ramane fidela muzicii traditionale, elitiste. Intr-o zi, un barbat, Yoon-woo (Yoo Yoon-seok) isi face aparitia. Acesta va reusi sa schimbe cursul vietii celor doua prietene.

“Love, Lies” e martora scrierii unei pagini din istoria muzicii coreene, care dincolo de povestea si drama personala a protagonistilor, are o tema majora in componenta sa: confruntarea dintre traditie si modernitate. Desi Joseonul era sub Ocupatie japoneza, restaurantele si localurile infloreau. Iar pentru intretinerea atmosferei era nevoie de artisti. Asa s-au nascut primele “agentii” de talente, un fel de mostenitoare ale caselor de placeri de pe vremuri, in care fete tinere erau crescute si educate sa cante, sa danseze, sa cunoasca artele si sa stapaneasca cuvantul, pentru a se ridica la nivelul asteptarilor clientilor. Erau denumite simbolic “flori”, iar dupa terminarea perioadei de instruire, unele, cele mai talentate, deveneau artiste, pe cand cele mai putin indemanatice deveneau curtezane. Deosebirea era ca artistele erau flori ce nu puteau fi “culese” de clienti, ci doar apreciate pentru talentul lor artistic, eventual “puse in vaza” de catre cei mai de… vaza, in timp ce curtezanele trebuiau sa presteze inclusiv favoruri sexuale. Insa muzica coreeana sufera transformari, odata cu Ocupatia japoneza si patrunderea influentelor occidentale. Muzica pop timpurie coreana isi face timid aparitia, pe atunci purtand numele de “trot”. Aceasta avea la baza ritmuri occidentale, era cantata prin diverse localuri moderne sau la concerte si avea o trasatura care va declansa conflictul cu muzica traditionala: era pentru oamenii din popor (de altfel termenul “pop” ce desemneaza acest gen de muzica vine chiar de la “popular”). Temele melodiilor pop erau comune, precum dragostea, curajul, ambitia, loialitatea, iar impactul lor asupra oamenilor de rand i-au facut pe aparatorii traditiei sa o considere decadenta, injositoare. Interpretele de muzica pop trebuiau sa renunte la costumele traditionale (hanbok), adoptand o moda lejera, occidentala, la fel si la coafura stricta. Pentru multi, inflorirea acestui gen muzical a fost un soc, insa aparitia trotului coreean nu facea decat sa arate mugurii unei schimbari de mentalitate. Spre deosebire de muzica pop timpurie, muzica traditionala era cantata pentru cercuri exclusiviste, in general pentru oameni veniti la casele de placeri pentru a bea si a cauta placeri carnale, de aceea deseori distinctia intre artist si prostituata e aproape inexistenta. Exponentii muzicii traditionale se considerau adevaratii artisti, iar orice aluzii la altfel de prestatii erau onsiderate de acestia o ofensa (ceilalti erau numiti “cantareti”, astfel ca atunci cand in epoca spuneai artist sau cantaret, delimitarea te trimitea clar spre genul de muzica interpretat de fiecare). Filmul de altfel abordeaza aceasta dualitate asteptata de la o artista (“gisaeng” e termenul din epoca ce desemna o artista, ceea ce spune tot), care sub aspect educational era superioara, insa ca statut social era tratata ca o persoana inferioara, de multe ori existand doar pentru placerile barbatilor. Nu intamplator titlul in coreeana al filmului s-ar putea traduce prin “Flori care inteleg cuvintele” sau “Florile care vorbesc”.

Ca realizare, filmul e superb. Decoruri minunate ce reconstituie una din cele mai intunecate perioade din istoria Gyeongseong-ului (cum era numit Seulul pe atunci), ce ne permit sa percepem acele vremuri asa cum au fost cu adevarat, cu bune si cu rele. Costumele sunt realiste si poate singurul lucru ce nu se potriveste in aceasta atmosfera e repetarea obsesiva de catre personajul principal masculin, Yoon-woo, a americanului “Okay”, ce pare complet scos din context, daca tinem cont de faptul ca americanii nu prea aveau treburi prin capitala Joseonului ocupat. Insa acest aspect tradeaza tendinta din ultimii ani de introducere in filmele si serialele coreene a unui limbaj cu tot mai multi termeni americani, asa cum vedem in cazul Bollywoodului, a filmelor filipineze sau a celor din Hong-Kong cu al lor nelipsit “Yes, Sir”. Melodiile interpretate in film sunt fie unele originale, cantate cu adevarat odata de Lee Nan-young, de exemplu, fie sunt ceea ce azi numim “cover-uri”, adica adaptari la niste teme muzicale arhicunoscute a unor versuri autohtone si prezentarea lor ca ceva inedit (de pilda, la un moment dat, vom avea surpriza sa ascultam compozitia lui Iosif Ivanovici din 1880, “Valurile Dunarii”, ce a fost prelucrata prin alaturarea unor alte versuri, coreene). In acele vremuri nu exista notiunea de drept de autor, astfel ca un cantaret de muzica pop putea prelua liber si interpreta melodii celebre. Jocul actorilor e unul excelent. Yoo Yoon-seok cu frizura din film seamana mult cu Song Il-gook din “Desert Spring”, insa nu are o partitura complicata care sa-l solicite prea mult. Han Hyo-joo, poate parea ciudat, nu e cea care ar fi trebuit sa fie vedeta filmului, adica protagonista feminina principala, care e interpretata de Chun Woo-hee. Insa in ciuda pozitiei oarecum inferioare in scenariu, reuseste sa fure laurii colegei sale, avand o interpretare deosebita, devenind prin prestatia sa adevarata vedeta a filmului. Actrita a declarat ca a acceptat acest rol de femeie dominata deoarece voia un rol mai provocator ca cele de pana acum, iar eforturile de a invata japoneza, dansul si cantecele traditionale coreene i-au fost pe deplin rasplatite atat de critici cat si de premiul Asia Star castigat. Chun Woo-hee e foarte stearsa pentru ceea ce ar fi trebuit sa fie o protagonista hotarata, “regina” productiei, insa acest lucru nu trage in jos productia ci, din contra, o potenteaza, pentru ca in final, personajul interpretat de ea ne apare zugravit ca unul timid, ce cunoaste o prima iubire pura, chiar naiv pe alocuri, adica exact cum ar trebui sa arate cineva ce nu a avut contact cu lumea exterioara timp de mai bine de un deceniu. Scenariul e solid si ofertant, poate singura sa lipsa fiind omiterea faptului ca in 1944, cand se desfasoara cea mai mare parte a actiunii, lumea se afla in plin razboi mondial. Acest lucru ar fi putut sa fie exploatat, fie si macar amintit pe fuga de scenaristi; inclusiv intruziunile ocupantului japonez in viata protagonistilor sunt destul de discrete, ceea ce e un lucru bun pentru ca nu trage filmul spre victimizarea coreenilor, pastrandu-si obiectivitatea. Fara a avea un buget extraordinar, “Love, Lies” ne ofera 2 ore de neuitat in compania unei povesti ce aminteste de tragismul unui “Ode to My Father”, oferindu-ne posibilitatea de a fi martori la scrierea istoriei muzicii coreene si la reconstituirea grandioasa a unor vremuri de mult apuse, dar atat de vii… Un film de nota 10, cu adevarat de neuitat !

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil