film coreean

Publicat: duminică 9 iulie 2017

“A Light Sleep” este o productie independenta coreeana regizata de Lim Sung-chan, o drama despre adolescenta si consecintele insingurarii fortate intr-o lume indiferenta. Lansat in anul unor filme de mare succes, precum Speed Scandal, The Good, the Bad and the Weird, A Frozen Flower sau Portrait of a Beauty, productii in mare parte cu bugete ridicate despre care s-a vorbit mult (sa nu uitam controversele pe care le-au nascut A Frozen Flower si Portrait of a Beauty, la vremea respectiva), “A Light Sleep” a trecut aproape neobservat in peisajul cinematografic coreean. Si asta in conditiile in care un alt film independent al aceluiasi an, “The Chaser”, a vandut nu mai putin de 5 milioane de bilete, devenind al treilea film al anului la box-office. Productia de fata este una de o cu totul alta factura, un film de festival cu evidente limitari bugetare, pe alocuri filmat cu stangacie, al carui subiect ridica multe semne de intrebare spectatorului, dar si lasa in urma lui multe intrebari nelamurite de catre regizor. Fiind primul si ultimul lui film de pana acum, lucrul e explicabil. In rolul principal o avem pe Lee A-jin, o tanara actrita debutanta la 17 ani pe micul si marele ecran, ce nu a reusit sa se impuna pana in prezent in ciuda frumusetii sale, aparand doar in cateva roluri secundare in seriale produse de posturi tv mai mici (Operation Proposal, Vampire Prosecutor 2, Vampire Detective). In rolul prietenei sale de scoala o vedem pe mult mai cunoscuta Hong Ah-reum (din Tears of Heaven sau God of War), si ea debutanta pe marele ecran. Interesant e ca cele doua tinere actrite au aparut impreuna, in acelasi an 2008 si in anul urmator, intr-un serial de familie intitulat “My Precious Child”. Filmul a fost proiectat in cadrul celei de-a cincea editii a Festivalului de film coreean de la Paris, in 2010.

Yul-lin (Lee A-jin) e o adolescenta care la prima vedere pare ca orice tanar de varsta ei: e absenta cu mintea de la cursurile de la scoala, e fascinata de lumea din jurul ei, accepta prietenia unui baiat si intarzie acasa ratacind cu acesta ore in sir in plimbari la intamplare. In realitate, Yul-lin e o cu totul alta persoana. Suferind de insomnie, ia pastille pentru a putea dormi, iar cand o face, ar dori ca nimeni sa nu o mai trezeasca din lumea viselor. Nici macar sora ei prescolara, Da-rin, care mereu e flamanda sau se simte singura. O are in grija, fiind, de acum singura ei familie. Tatal i-a murit intr-un accident de masina in care autorul, neidentificat, a fugit de la locul faptei, iar mama i-a murit in spital, lasandu-i mostenire nota de plata a spitalizarii. Grija unui copil prescolar nu e una neglijabila, mai ales pentru o adolescenta ce are cu totul alte preocupari decat sa creasca un copil mic. Si nu de putine ori e expusa riscului de a pierde custodia micutei Da-rin, ce risca sa ajunga la orfelinat. Pe acest fundal, viata lui Yul-lin trebuie sa mearga mai departe, tanara recurgand la orice mijloace pentru a face rost de bani. Insa sufletul ei este gol…

Filmul lui Lim Sung-chan se centreaza pe cateva zile din viata unei adolescente, Yul-lin, a carei viata e intr-un continuu haos de la despartirea tragica de parintii ei, ce s-au stins in urma cu 2 ani. Aceasta trebuie sa aiba grija de sora ei mai mica, Da-rin, ce urmeaza sa mearga la scoala si care nu intelege mai nimic din lumea in care traieste. La fel se poate spune si despre Yul-lin, ce nu intelege de ce s-au intamplat anumite lucruri si de ce a ajuns in aceasta situatie, de a fi cap de familie la doar 16 ani. Yul-lin e un personaj maturizat inainte de vreme, care incearca sa traiasca, atat cat poate, varsta adolescentei. Accepta sa iasa cu un baiat, care se dovedeste a fi chiar cel pe care a pus ochii buna ei prietena, insa ea stabileste regulile relatiei, una destul de stranie cata vreme ii interzice baiatului sa o sune, sa-si scrie mesaje sau sa-i faca agenda. Yul-lin insasi este o ciudata: sufera de insomnie, iar acceptarea intalnirii cu un baiat se dovedeste a fi doar o parte din tratamentul anxietatii sale, in conditiile in care medicul i-a pus in vedere ca nu ii va mai prescrie tablete pentru somn. Incearca sa se deschida, sa-si vindece problemele de una singura, insa de fiecare data esueaza in a relationa normal cu cei din jurul ei. Realizeaza ca lumea in care traieste e una pur materialista, in care totul se invarte in jurul banului si interesului. Ea insasi invata aceasta lectie si, pentru a o putea intretine pe sora ei mai mica, nu ezita chiar sa isi vanda trupul pentru bani, un lucru spus cu multa subtilitate de regizor. Yul-lin e prinsa intre limitele varstei sale – dorinta de a avea o relatie normala cu un baiat de varsta ei, de a iesi la intalniri, de a fi apreciata pentru a creste increderea de sine – si maturizarea ei prematura (responsabilitatea de a aduce un ban in casa prin orice cai – inclusiv furt, prostitutie etc). Neavand un indrumator adult in preajma ei decat un unchi fata de care e foarte distanta si in care nu are pic de incredere, Yul-lin ajunge sa pluteasca in deriva si sa esueze in a-si depasi conditia si trauma sufleteasca. Realizeaza ca nu e inteleasa de nimeni, motiv pentru care face exact ceea ce nu trebuie: se izoleaza in lumea ei tacuta, formata din imagini si vise. Ravneste tot timpul dupa un somn linistit, incepe sa-si faca poze in timp ce viseaza cu ochii inchisi si asta doar pentru a imortaliza o clipa de liniste pe care si-o doreste vesnica. Somnul linistit e singurul ei refugiu in fata suferintei de zi cu zi a sufletului, si indiferenta ei totala fata de anturaj, ce spectatorului i se poate parea enervanta, explica tocmai dorinta de a evada din aceasta realitate in care nu e ascultata si inteleasa de nimeni. Toti o intreaba daca este bine, de la consiliera scolara la medic sau unchiul sau, iar ea raspunde tuturor cu zambetul pe buze ca totul e bine, dand impresia pe dinafara ca e stapana pe situatie. In realitate, aceasta respinge aproape instinctiv ideea ca cineva ar putea sa-i controleze viata, iar in relatia cu ceilalti acest lucru devine evident din gesturi minore: refuza sa-l lase pe baiat sa-i care ghiozdanul, refuza ajutorul celor din jurul ei, etc. Refuzul e cuvantul ei de ordine, insa ajunsa din nou in singuratatea lumii ei interioare adevarurile incep sa fie rostite cu glas tare, demonstrand lupta intensa pe care in interior o duce aceasta adolescenta cu amaraciunea si poverile vietii. Intreaga emotie a filmului sta in trairile personajului principal, ce transmit o tensiune stranie accentuata de faptul ca regizorul nu ne ajuta cu nici un indiciu sa intelegem personajul. Unora, Yul-lin li se va putea parea a fi o nesuferita ingamfata, imposibil de inteles, dar daca apare aceasta senzatie, inseamna ca regizorul si-a atins scopul, reusind sa ne transmita exact ceea ce dorea. Yul-lin e un personaj mult mai complex decat pare la prima vedere, iar tensiunea acumulata pe parcursul filmului e ca cea a unui vulcan pe cale sa erupa. Probabil supapa de evacuare a tuturor frustrarilor acumulate de adolescenta e tocmai somnul lin la care ravneste tot timpul, care se apropie si el de un final odata cu ultimele pastile prescrise de medic… O drama reusita in care trairile personajului principal sunt potentate de o coloana sonora superba, ce parca ne invita in lumea viselor la care ravneste Yul-lin.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 11 iunie 2017

Regizorul lui “The Flu” si “Musa: The Warrior”, Kim Sung-Su, revine dupa 3 ani de absenta cu mega-productia “Asura: The City of Madness”, un film despre care s-a vorbit mult inca dinaintea demararii filmarilor. Efortul realizatorilor a fost incununat dupa 4 luni de filmari in 2015 si mai bine de 8 luni de asteptari pana la data premierei in septembrie 2016 de o comportare excelenta la box-ofice, unde productia a obtinut 18,2 milioane dolari incasari. La acest succes a contribuit din plin distributia, una ce ti-e dat sa o vezi doar la filmele mari coreene, cu multi actori bine cotati: Hwang Jung-min (care de aceasta data schimba registrul, avand un rol negativ, dar fiind din nou la inaltime), Jung Woo-sung (mai putin subtil decat diabolicul procuror din “The King”, insa parca mult mai realist si complex), Kwak Do-won (care dupa rolul excelent din premiatul “The Wailing” devine un procuror in cautarea dreptatii, cam atipic pentru actor, un obisnuit al rolurilor secundare negative), Joo Ji-hoon (extrem de interesant dupa rolurile istorice din “The Treacherous” si “I Am the King”), acompaniati de o serie de actori de roluri secundare cunoscuti, precum Jeong Man-sik, Yoon Ji-hye sau Yoon Je-moon. Dincolo de succesul financiar, productia a obtinut si 5 premii, avand si 9 nominalizari la cele mai importante premii si festivaluri coreene de film. Filmul nu este recomandat persoanelor minore, datorita violentei ce se dezlantuie spre final, insa aceasta nu a fost o piedica in calea succesului lui “Asura”, ca in cazul unui alt film coreean celebru, “I Saw the Devil”.

Annam se doreste a fi noul El Dorado imobiliar al Coreei, ambitiosul plan de dezvoltare al orasului fiind conceput de un primar la fel de ambitios, Park Sung-bae (Hwang Jung-min). Doar ca in spatele imaginii sale publice ireprosabile se ascunde o cu totul alta persoana, un geniu al Raului dispus sa faca orice pentru bani, putere si faima. Acesta controleaza orasul, dar de fiecare data reuseste sa scape capcanelor intinse de Procuratura, care il doreste arestat. Aparent departe de lumea primarului, Han (Jung Woo-sung) e detectiv la sectia de politie Annam de Vest, iar in urma unei incaierari cu un coleg, in misiune, acesta din urma cade de la inaltime impins de Han si moare. Colegul sau, mai tanarul Sung-mo (Joo Ji-hoon) e martor, dar devine complice al acestuia, amandoi aruncand vina pe un dealer de droguri pe care il capturasera si care isi pierduse cunostinta in timpul nefericitului eveniment. Sung-mo renunta la slujba din Politie, devenind mana dreapta a primarului, fiind recunoscator lui Han pentru aceasta recomandare si obtinand in scurt timp bani si putere. In schimb, Han e supus unei anchete a Procuraturii, si nu e lasat sa devina omul primarului pana cand cazul sergentului mort accidental nu e solutionat. In momentul in care procurorul Kim Cha-in (Kwak Do-won) intra pe fir, Han se vede prins intre dorinta acestuia de a-l captura pe primar si faradelegile primarului, ce doreste sa se foloseasca de el pentru a sterge urmele ilegalitatilor comise. Si astfel incepe calvarul pentru Han…

Bun venit in Annam, orasul viitorului ! Cam asa ar suna oferta primarului Annam-ului (interpretat magistral de Hwang Jung-min), pus pe fapte mari, cel putin pe hartie. In realitate, nu ne putem bucura decat de o invitatie in Orasul Demonilor, dupa cum o sugereaza si titlul filmului, locul unde banul e cel ce decide totul. Inclusiv destine. “Asura”, in hinduism, reprezinta de fapt un termen generic ce desemneaza divinitatile malefice, demonii, aflate mereu in lupta cu fortele binelui, “Deva”. Annam, un oras disproportionat in care arhitectura moderna se imbina cu cartiere sarace de tipul favelelor braziliene, e cadrul ideal al infruntarii dintre Bine si Rau, in viziunea intunecata a regizorului Kim Sung-Su. Orasul ne e infatisat in note intunecate, majoritatea cadrelor fiind filmate noaptea sau in locatii intunecoase ori umbrite, fapt ce accentueaza senzatia specifica de “Sin City” noir pe care o percepem la intensitate maxima ca spectatori. Si, cu toate acestea, nimic nu este fantezie in aceasta lume, e pur si simplu o lume reala prezentata dintr-un unghi intunecat cu o mana de maestru. Si, cum se putea altfel, personajele ce insufletesc acest decor rece (masini negre, costume gri-perla, intuneric, ploaie, mister, secrete) par niste suflete vandute diavolului sau pe care acesta le are deja in traista, fara a mai avea vreo perspectiva de a scapa din acest Iad. Primarul Park e la suprafata omul carismatic si iubit de cetateni, dar care in realitate e intruparea diavolului, un personaj malefic, pentru care toti cei din preajma sunt simple instrumente pentru a-si atinge scopurile. Hwang Jung-min, cu care ne-am obisnuit in atatea roluri pozitive si de partea legii, ca procuror, trece, acum, in cealalta tabara, dand viata in mod extraordinar unui personaj dominat de geniul Raului. De remarcat forma fizica deosebita a actorului, fata de alte roluri slabind un numar important de kilograme. Iar cine se mai indoia de calitatile sale actoricesti, poate viziona acest film pentru a se convinge cat de mare actor a ajuns, putand interpreta fara cusur atat rolurile pozitive cat mai ales cele negative. Adversarul sau in “Asura” e procurorul Kim Cha-in, interpretat de un alt actor mare de roluri secundare, Kwak Do-won. Ciudat, acesta era un obisnuit al rolurilor ngative, doar ca de aceasta data totul e pe dos in Annam-ul diavolului, iar el interpreteaza un procuror de provincie dispus sa faca orice, inclusiv un pact cu diavolul, pentru a-l captura pe primar. Intre cei doi se afla doua suflete ratacite si greu incercate, e vorba de doi politisti: Han si Sun-mo. Sun-mo, interpretat de Joo Ji-hoon, e partenerul din politie al detectivului Han. Sunt ca fratii si devin complici in tainuirea unei crime. Sun-mo, la sugestia lui Han, paraseste politia si devine mana dreapta a primarului, dar e tanarul care ajunge repede sus si cade in pacatul puterii si arogantei (sa fie o coincidenta distribuirea lui Joo Ji-hoon in acest rol, stiut fiind faptul ca actorul insusi a trecut printr-o experienta similara in viata, in plina ascensiune in cariera fiind condamnat pentru consum de droguri ?). Dar fara indoiala cel mai fascinant si complex personaj e Han, intruchipat de Jung Woo-sung. El e imaginea perfecta a calvarului lumii in care traieste, a infernului Annam: sotia lui e pe patul de moarte, fara vreo speranta de vindecare; in urma unei incaierari cu un coleg detectiv, il ucide accidental pe acesta; si, ca si cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, Han va fi prins intre cele doua tabere, ale Binelui si Raului, viata lui devenind un Purgatoriu din care nu exista nici o scapare. El reflecta cel mai bine mizeria lumii in care se lasa tarat, disperarea si incapacitatea unui suflet odata curat de a scapa de povara suferintei faradelegilor comise. E singurul personaj in care exista o umbra de normalitate, care cu siguranta va atrage atentia spectatorului, care din toata gama larga de personaje fara indoiala se va apropia cel mai mult de el.

Un film de exceptie, care se urmareste pe nerasuflate, desi pe alocuri e extrem de lent si spre final devine foarte violent. Insa dincolo de toate aceste amanunte, “Asura” impresioneaza prin atmosfera sa sumbra si prin prestatia ireprosabila a intregii echipe de actori, ce pune in valoare un scenariu bine elaborat. “Asura” e, de fapt, un “Sin City” golit de orice fantezie, in care realismul si hidosenia caracterului uman au puterea sa te impresioneze prin modul sublim in care sunt exprimate.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: sâmbătă 11 februarie 2017

Regizorul premiatului “Deranged” (2012), Park Jung-woo, ne propune un nou film despre o catastrofa ce loveste din nou societatea coreeana, “Pandora” (2016). Daca in “Deranged”, o infectie stranie transmisa prin apa de baut ii determina pe oameni sa isi doreasca sa se sinucida, in “Pandora” lucrurile stau altfel, catastrofa fiind declansata in uma unui lant de greseli umane si a unor slabiciuni personale ce duc la neglijarea solutionarii prompte a consecintelor unui cutremur de 6,1 grade. Filmarile au durat doar 4 luni, fiind finalizate in prima jumatate a anului 2015, insa premiera a avut loc abia la inceputul lui decembrie 2016. “Pandora” a fost timp de 2 saptamani liderul autoritar al box-ofice-ului coreean, obtinand incasari de nu mai putin de 30,8 milioane de dolari, intrand in topul primelor 10 filme coreene ale anului 2016 cu doar 3 saptamani inaintea sfarsitului anului ! Cei doi protagonisti din “Deranged”, Kim Myung-min si Moon Jeong-hee, au fost cooptati din nou de regizor in noul sau film, in doua roluri secundare: Kim Myung-min il interpreteaza pe Presedintele Coreei de Sud, in timp ce Moon Jeong-hee e cumnata personajului principal, ce e interpretat e indragitul Kim Nam-gil. Acesta reuseste cea mai buna prestatie de la revenirea sa din armata (2012) intr-un film pentru marele ecran, avand un rol mult mai solicitant decat cele anterioare. Pentru necunoscuta Kim Joo-young, care la 29 de ani are primul rol major din cariera, aparitia alaturi de Kim Nam-gil in rolul prietenei acestuia poate fi inceputul unei cariere de succes, tinand cont de prestatia sa. Actrita veteran Kim Young-ae, ce a impresionat in recentul “Proof of Innocence” in rolul personajului negativ, revine la rolul cunoscut de mama (al catelea, oare, interpretat in lunga ei cariera ?) si ne ofera inca o mostra de talent genuin. Lee Kyoung-young in rolul Primului Ministru e din nou la inaltime, ca de obicei, in timp ce Jung Jin-young in rolul administratorului centralei nucleare ne vrajeste cu naturaleta interpretarii sale. Cu o asemenea distributie (ce are si alte nume cunoscute in rolurile secundare), filmul nu putea sa dea gres la box-office, in special ca subiectul sau e unul cu un mesaj profund uman, ce impresioneaza.

Wolchon e un mic sat din zilele noastre situat in apropierea Hanbyul-ului, locul unde se afla o centrala nucleara. De la ridicarea ei in anii ’70, viata in satele din imprejurimile Hanbyul-ului s-a schimbat. Pescaritul a disparut, la fel si linistea proverbiala a locurilor unde niciodata nu se intampla nimic, locul lor fiind luat de agitatia adusa de entuziasmul construirii centralei. Pentru localnici, centrala din apropiere a reprezentat, in afara locurilor de munca puse la dispozitie celor mai tineri, o sursa serioasa de ingrijorare, exercitii periodice de evacuare devenind o obisnuinta. De centrala au ajuns sa discute aprins pana si picii, ce se intrebau daca nu cumva aceasta nu ascundea un fierbator urias de orez sau un robot gigantic care faceau posibila o viata indestulata pentru intreaga natiune. Printre ei se afla si Jae Hyeok (Kim Nam-gil), pe care il regasim peste 20 de ani, in zilele noastre, un pierde-vara satul de munca in centrala nucleara, al carui unic vis era sa recupereze banii pierduti primiti drept compensatie pentru moartea tatalui sau, in afacerea de la oras. Iar pentru asta e ferm hotarat sa fuga din sat si sa lucreze pe un vas ca pescar, in Alaska si America Latina, pentru un timp. Dar nu e totul atat de usor, mai ales cand cei dragi ti se opun. Mama ei e autoritara si necrutatoare, de la pierderea sotului si a celuilalt ei fiu intr-un accident de la centrala; cumnata lui si nepotul Min Jae se opun si ei planurilor sale, desi ea pare cea mai permisiva dintre toti. In sfarsit, lui Jae Hyeok i se opune si prietena lui din copilarie, orfana Yeon Ju, ce lucreaza la centrala la relatiile cu publicul, dar si prietenii din copilarie, toti muncitori de rand la centrala. Pe acest fundal, un cutremur de 6,1 grade loveste regiunea…

“Pandora” readuce in prim plan tema unei catastrofe posibile, care, din fericire de aceasta data nu este inspirata din fapte reale, insa e de o mare actualitate. Daca “Haeundae”, poate cel mai cunoscut si mai de succes film despre o catastrofa naturala facut de coreeni, vorbea de ipoteza unui posibil cutremur urmat de tsunami, iar “The Tower” prezenta o situatie limita cu un incendiu izbucnit intr-un zgarie nori de lux, de aceasta data producatorii coreeni s-au orientat spre tematica unei posibile amenintari nucleare, o tema celebra la Hollywood in anii ’50-’60. Nu mai putin de 75 de tari ale lumii detin, in prezent, cel putin o centrala nucleara, asadar subiectul acestei fictiuni poate fi transpus asupra oricarei societati a lumii contemporane. Accidente nucleare s-au intamplat de-a lungul timpului, iar “Pandora” isi doreste sa traga un semnal de alarma in aceasta privinta, prezentand o situatie banala ce escaladeaza si atinge paroxismul intr-o perioada scurta de timp, aruncand o intreaga tara in haos. Filmul in sine nu surprinde cu nimic, daca ne raportam la alte productii similare. E plin de clisee, are o evolutie mai mult decat previzibila, iar actiunea se urneste greu, abia in a doua sa jumatate. Pana atunci asistam la dialoguri interminabile (rar ti-e dat in ziua de azi sa vezi cum intr-un film de peste 2 ore se vorbeste continuu, fara a avea timp sa-ti relaxezi ochii privind imaginile), la multe scene de interior petrecute in decorul anost al unei centrale nucleare reconstituite partial pe platourile de filmare si la multe clisee, lucruri pe care le-am vazut eja in nenumarate astfel de filme. Personajele sunt construite parca pentru a se incadra perfect in cliseele specifice, regizorul nedepunand nici un efort pentru distantarea de anumite reguli de realizare a acestui gen de film. Efectele speciale nu abunda, semn ca bugetul a fost alocat cu precadere numarului mare de actori din distributie si construirii decorurilor (plus efecte speciale ulterioare). Povestea e previzibila si fara sa citesti subiectul filmului, e suficient sa o urmaresti pas cu pas si sa anticipezi perfect ce va urma. Si totusi, filmul are doua atu-uri: interpretarea actorilor si faptul ca personajele principale, desi tipice acestui gen de film, sunt foarte bine conturate, atat individual cat si ca grup. Kim Nam-gil se autodepaseste, facand probabil cel mai bun rol de la “Portrait of a Beauty” (2008) incoace, pe marele ecran, poate si pentru ca de aceasta data interpreteaza un personaj ce nu mai seamana cu cele interpretate pana acum. Nu e nici bandit smecher, nici vreun obsedat patimas, e un om simplu cu un vis, cu o viata amarata si cu multe griji. Kim Young-ae, in rolul mamei sale, e stralucitoare, in timp ce Jung Jin-young, un actor foarte indragit in Coreea, se ridica la nivelul asteptarilor cu rolul sau impresionant al administratorului centralei nucleare, prins intre jocurile politice si propria neputinta umana. In afara semnalului de alarma pe care filmul il trage legat de pericolul pe care il poate reprezenta o centrala nucleara atunci cand jocurile politice si interesele de la nivel inalt incaleca procedurile standard de interventie in caz de dezastru nuclear, “Pandora” ne transmite totodata si metafora celebrului cuvant care in greaca inseamna “inzestrat cu toate darurile”. Energia atomica are in sine “toate darurile”, e ca o Cutie a Pandorei ce a fost deja deschisa. Dincolo de toate nenorocirile pe care le poate provoca, ea poate aduce, printr-o utilizare inteleapta, si speranta. Insa pentru asta e nevoie de multa responsabilitate din partea intregii omeniri, iar istoria ne invata ca atunci cand uiti trecutul, nu poti decat sa-ti compromiti propriul viitor. Un film excelent, in ciuda numeroaselor deja-vu-uri, o lectie despre ce sa nu faci pentru a nu te intoarce inapoi in epoca de piatra…

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: sâmbătă 31 decembrie 2016

Starleta serialelor de televiziune coreene, Ha Ji-won, ale carei prestatii in filme de lungmetraj nu i-au adus decat 2 premii in intreaga cariera de pana acum, ambele pentru rolul din “Closer to Heaven”, revine intr-un film si nu-si dezamageste fanii al treilea an consecutiv, dupa precedentele aparitii in “The Huntresses” si “Chronicle of a Blood Merchant”. Abordand o gama larga de personaje si de genuri (e drept, mai putin dramatice, ce nu intra in tiparul ei), actrita de aceasta data e protagonista unei comedii criminale (la propriu si la figurat), interpretand o scriitoare de romane politiste parasita de success si inspiratie, aflata in cautarea subiectului perfect. Chun Jung-myung (din “The Duo”) joaca rolul unui politist local, prieten din copilarie al scriitoarei, in timp ce Chen Bolin, taiwanezul ce isi incearca de ceva vreme norocul in industria coreeana de film si de televiziune, revine la exact un an distanta de rolul din “Bad Guys Always Die” in rolul unui Fat Frumos cuceritor cu iz a la James Bond. Regizat de debutantul Song Min-gyu si scris de acesta in colaborare cu Kim Ba-da (scenaristul lui The Huntreses si A Man Who Was Superman), “Life Risking Romance” a avut premiera in cinematografele coreene cu doar 2 saptamani in urma, pe 14 decembrie, insa in 2 saptamani nu a reusit sa stranga decat 250.000 de dolari, drepturile difuzarii sale fiind vandute in mediul online. Acest lucru insa nu inseamna ca productia nu este una de calitate, dinamica si relaxanta, ci doar ca Ha Ji-won nu este un nume care sa vanda bilete in salile de cinema, ci care mai degraba stie sa tina cu sufletul la gura publicul captiv al serialelor de televiziune. Ceilalti protagonisti sunt prea putin cunoscuti amatorilor de filme, desi Chen Bolin e un star in plina ascensiune (insa in cazul lui putem invoca reticenta publicului coreean fata de o vedeta “importata”)

Jane (Ha Ji-won) e o scriitoare de romane politiste ce a ajuns intr-un moment criic al carierei. Dupa bestseller-ul “Psihologia Crimei” nu a mai putut scrie nimic de ani de zile, lipsindu-i complet inspiratia. Presata de editorul ei sa-si respecte contractul, Jane se vede in situatia de a gasi un subiect care s-o readuca pe linia de plutire. Prietenul ei din copilarie, Lok-Han (Chun Jung-myung), e politist local si mai mereu incearca sa o scoata basma curata din situatiile penibile in care intra Jane, ce are mania de a face reclamatii si sesizari la politie legate de presupuse faradelegi grave. Pana intr-o zi, cand Lok-Han ii spune lui Jane sa foloseasca cazul crimelor in serie din Itaewon, in plina desfasurare, ca sursa de inspiratie pentru romanul mult asteptat. Editorul ei merge si mai departe, sugerand ca vanarea si prinderea criminalului in serie chiar de catre aceasta i-ar asigura nu doar sansa scrierii unui roman oarecare, ci chiar a unui bestseller. Imbatata de promisiunea succesului, Jane accepta provocarea. Mutarea, cu un etaj mai sus, a unui atragator vecin, Jason Chen (Chen Bolin), un agent FBI din Miami aflat in vacanta in Coreea, ii da toate planurile peste cap, indragostindu-se lulea de acesta… Prinsa la mijloc intr-o dilema sentimentala, Jane trebuie sa fie puternica si curajoasa pentru a razbi in obiectivele sale… Oare intuitia va fi, de aceasta data, de partea ei, sau o va trada din nou ?

Extrem de amuzant si relaxant, “Life Risking Romance” reprezinta alegerea ideala pentru cei ce vor sa se distreze garantat. In ciuda cliseelor ce uneori imping filmul spre parodie, regizorul reuseste sa pastreze suspasul si indoielile pana la final, astfel ca daca unele cadre le-ai mai vazut in alte filme, acestea nu ti se vor parea obositoare ci, din contra, reconfortante. Ha Ji-won e distribuita intr-un rol exact asa cum ii place ei, dinamic, amuzant si provocator, in timp ce ceilalti doi actori isi impart rolul principal masculin, Bolin si Chung-myung reprezentand cele doua provocari sentimentale ale lui Ha Ji-won. Un film perfect pentru toti cei ce vor sa inceapa noul an cu zambetul pe buze…

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: joi 3 noiembrie 2016

Regizorul si scenaristul memorabilului “A Werewolf Boy” (2012), Jo Sung-hee, revine la 4 ani distanta cu “Phantom Detective”, abordand un cu totul alt gen, puntea de legatura cu anteriorul sau film fiind fantezia, care acum e limitata de cerintele genului in care filmul poate fi incadrat. Avand titlul original “Detective Hong Gil-Dong: Disappeared Village”, „Phantom Detective” fiind, desigur, titlul international al productiei, realizarea regizorului si scenaristului Jo Sung-hee poate fi incadrata in genul noir, la care se adauga mister, umor si dramatism la discretie. Genul noir a inflorit la Hollywood in anii ‚30-‚40, dar a prins repede si in Extremul Orient, unde Japonia a fost varful de lance al genului, numeroase productii noir realizandu-se in anii ‚50-‚60. In privinta Coreei de Sud, filmele noir in perioada exploziei industriei de dupa 2000 au fost reinventate sub numele genului neo-noir, titlurile exponentiale fiind „Sympathy for Mr. Vengeance”, „Oldboy” sau „A Bittersweet Life”. Totusi, in 2007, Lee Myung-se, regizorul lui „Duelist” si „Nowhere to Hide”, regiza ca la carte un film noir autentic, „M”, fara a fi fost un succes de box-office. Genul nu e usor de abordat, existand unele reguli ce trebuie respectate si, evident, un buget care sa sustina decorurile noir, de aceea nici nu s-au mai facut multe astfel de productii in cinematografia coreeana recenta. Jo Sung-hee accepta provocarea si in ciuda faptului ca publicul coreean nu prea gusta acest gen, reuseste cu „Phantom Detective” sa realizeze poate cea mai reusita productie noir coreeana din toate timpurile. Filmul a obtinut incasari de 9,7 milioane dolari la box-ofice, lumea fiind atrasa de distribuirea in rolul principal a unui star al tinerei generatii talentate de actori coreeni (a nu se confunda cu idolii proveniti din industria k-pop-ului, convertiti peste noapte in „actori”), Lee Je-hoon. Actorul a revenit dupa rolul din „My Paparotti” (2013) si dupa incheierea stagiului militar obligatoriu, filmarile durand peste 4 luni. Desi acesta da un adevarat recital actoricesc, iar Go Ara („Dance, Subaru”, „The Magician”) nu joaca decat de la distanta rolul de partenera, avand mai degraba un rol secundar, prestatia lui Lee Je-hoon e „amenintata” de interpretarea celor doua partenere ale sale, adorabilele actrite-copil Roh Jeong-Eui („The Phone”, k-drama „Angel Eyes”) si mai ales Kim Ha-na, o debutanta absoluta (n-a mai aparut nici macar in seriale), care la data filmarilor avea doar 6 ani, insa care reuseste sa cucereasca pe toata lumea, eclipsandu-l in multe scene pe Lee Je-hoon.

Hong Gil Dong (Lee Je-hoon) e detectiv particular la o agentie ilegala de detectivi, Hwalbindang, in fruntea careia se afla o femeie, presedintele Hwang (Go Ara). Adoptat de mic si crescut ca fiu al familiei Hwang, Hong Gil Dong si sora ei vitrega incearca sa indeplineasca dorinta tatalui defunct, starpirea organizatiilor secrete ce comit faradelegi, preluand averea fabuloasa a acestuia si deschizand o firma obscura de detectivi particulari. Gil Dong isi face un nume in domeniu, capturand infractori periculosi in doar cateva ore. Totusi, unul din ei reuseste sa-i scape tot timpul printre maini de mai bine de 20 de ani, un anume Kim Byeong Deok (Park Geun-hyung), ce devine, astfel, inamicul lui numarul 1. Mai mult decat atat, Hong Gil Dong sufera de amnezie partiala, avand cosmaruri cu momentul tragic din copilarie cand isi pierde mama. Mergand pe urmele lui Kim Byeong Deok, ajunge sa le cunoasca mai intai pe cele doua nepoate ale acestuia, Dong Yi (Roh Jeong-Eui) si Mal Soon (Kim Ha-na), doua fetite simpatice si agere, ce ii cer ajutorul in gasirea bunicului lor ce a disparut de acasa. Folosind mai multe identitati si apeland la minciuna, lui Hong Gil Dong i se deschid toate usile, dar cele doua fetite, cu sinceritatea lor dezarmanta, devin un veritabil obstacol in misiunea lui. Vrand-nevrand, reuseste sa dea de urma unei periculoase organizatii secrete, Gwangeunhwe, ce pare a avea legatura cu disparitia bunicului fetelor…

“Phantom Detective” a fost o mare provocare pentru regizorul Jo Sung-hee, care reuseste, fara indoiala, sa intreaca orice asteptari ale unui cinefil de la un film noir coreean. Chiar daca majoritatea decorurilor sunt realizate pe calculator, acest lucru e aproape insesizabil sau, din contra, accentuat de regizor in anumite momente tocmai pentru a potenta efectul asupra spectatorului. Nu se specifica o perioada anume cand se desfasoara actiunea povestii, insa de la inceput pana la sfarsit ai impresia ca intri in decorul filmelor cu gangsteri de la Hollywood din anii ’40. Tot ce inseamna noir e magnific in acest film: costumele de anii ’30-’40 (la care sunt atasate unele accesorii frapante in masura a atrage atentia asupra unor trasaturi ale personajului), decorurile orasului pierdut parca in desertul nord-american, jocul de lumini si mai ales umbre, urmaririle si confuntarile cu mitraliere mai ca in Chicago-ul lui Al Capone. Pana si cliseele (amnezia detectivului, serile ploioase si masinile cu faruri aprinse ce gonesc in ploaie si bezna) sunt redate intr-un mod agreabil, fiind doar liantul diverselor elemente ale firului narativ. Scenariul este intortochiat la inceput, iar daca pornesti cu mari asteptari, s-ar putea sa ai un soc in momentul contactului cu atmosfera filmului si lumea imaginata de regizorul scenarist. Nimic nu aminteste de faptul ca am avea in fata un film coreean, atat de “americanizat” pare totul, de la costume la gesturile personajelor, de la decoruri la interpretare. Povestea inainteaza greu – durata productiei de 2 ore si 6 minute e exagerat de lunga, de aici si senzatia de stagnare a actiunii, iar prima jumatate a filmului va fi necesara pentru a gusta din atmosfera si a te acomoda cu ea, insa odata ce te prinde si intelegi unde vrea sa ajunga regizorul, restul filmului nu poate fi decat un bonus binemeritat. “Phantom Detective” nu prin poveste impresioneaza (desi are destule rasturnari de situatii, iar neclaritatea din prima jumatate e scuzabila daca ne gandim la faptul ca totul se dezvaluie treptat, fiind vorba de un film de mister, in care deductia detectivului si urmarirea ei e vitala), ci prin decoruri si mai ales prin interpretarea protagonistilor. Lee Je-hoon e extraordinar in rol de detectiv, osciland cand intre un personaj ce da fiori lumii interlope, cand un personaj cu trasaturi pozitive pe care nu si le poate exprima din prima datorita traumei din trecut care i-a alungat orice senzatie de frica. Starea lui de confuzie (o trasatura tipica a detectivilor filmelor noir) sporeste misterul, dar ii si permite personajului sa caute o punte de comunicare cu cele doua micute partenere ocazionale, Dong Yi si Mal Soon. Asemeni personajului Hong Gil Dong din folclor, al carui nume il preia, originea lui e obscura, fiind adoptat de un bogatas, iar toate asemanarile dintre Hong Gil Dong din film si cel din literatura populara nu sunt intamplatoare, spunand totul despre caracterul sau justitiar. Mai avem o Dong Yi (nume celebru de concubina regala – din nou exista multe similitudini intre micuta Dong Yi si Dong Yi personajul principal intruchipat, de exemplu, de serialul omonim din 2010), in timp ce micuta Mal Soon face tot deliciul acestei productii, replicile ei taioase venite in cele mai nepotrivite momente, starnind zambete spectatorului, avand rolul de liant in stabilirea chimiei dintre cele doua micute si detectiv. Go Ara are un rol secundar sters, in timp ce in rolul negativ, Kim Sung-kyun (The Chosen: Forbidden Cave, The Deal, We Are Brothers) e fenomenal, dand la un moment dat senzatia ca il vedem pe Robert Patrick, negativul din “Terminator 2”. Avand o poveste complexa, cu toate ingredientele genului noir perfect livrate si condimentat cu putin umor, dramatism si actiune, “Phantom Detective” e un film reusit ce face apel la imaginatia noastra, un posibil deschizator de drumuri pentru genul noir in cinematografia coreeana. Iar la cum stau lucrurile, nu este exclus sa avem parte in anii viitori de un sequel, asa cum s-a intamplat in cazul lui “Detective K”, de exemplu.

Traducerea, adaptarea si timingul (refacut integral) au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 30 octombrie 2016

Prima jumatate a anului 2016, si mai ales vara acestui an au insemnat o revigorare vizibila a industriei coreene de film, ce a inceput sa performeze la box-office depasind pana si cele mai optimiste asteptari. “Train to Busan” a detronat “A Violent Prosecutor”, ce a condus box-office-ul coreean o jumatate de an, iar in primele opt filme ca incasari din 2016, mai regasim o singura productie americana, “Captain America: Civil War”, restul fiind realizari de succes autohtone. Una din surprizele anticipate ale anului a fost filmul “The Tunnel”, care in ciuda subiectului banal, abordat in atatea filme americane – un dezastru cauzat de prabusirea unui tunel -, a reusit sa capteze atentia publicului coreean si sa-l atraga in salile de cinema la sfarsitul acestei veri. Cu 51,3 milioane dolari incasari si dominand box-office-ul de pe prima pozitie timp de 4 saptamani la rand, “The Tunnel” a devenit, cu doar 2 luni inainte de sfarsitul lui 2016, a patra productie a anului in Coreea. Performanta e cu atat mai remarcabila cu cat nu vorbim de un film de actiune si nici macar de un thriller, ci de o drama despre constiinta publica si manifestarea ei deformata in contextul unor evenimente tragice cum sunt catastrofele cauzate de greseli umane. Avand la baza un roman omonim publicat in 2013, filmul il are ca regizor si scenarist (practic regizorul a adaptat romanul pentru marele ecran) pe Kim Sung-hoon, cel care se remarcase cu un thriller de actiune captivant in 2014, “A Hard Day”. Distributia este una cu nume mari, dintre protagonisti remarcandu-se Ha Jung-woo (vazut in acest an in remarcabilul “The Handmaiden”), Bae Doo-na (cunoscuta in ultimii ani mai ales din aparitiile la Hollywood in filme ca „Cloud Atlas” sau „Jupiter Ascending”, dar pe care iubitorii de filme coreene o tin minte din frumoase comedii romantice precum “Sprin Bears Love” sau “Saving My Hubby”) si Oh Dal-su (o figura familiara din multe filme coreene de succes ale ultimilor ani).

Lucrand ca agent de vanzari la o firma de autoturisme din Hado, Lee Jung-soo (Ha Jung-woo) e un cap de familie mereu pe drumuri, ocupat sa dea fuga sa mai incheie o afacere profitabila pentru compania sa, la orice ora din zi si din noapte. Dedicat trup si suflet slujbei sale, automat ajunge sa-si neglijeze familia si sa incalce promisiuni facute micutei Su Jin, fiica lui, ce isi aniverseaza ziua de nastere si-si doreste ca si cadou un catel. Problema e ca el insusi are o problema cu cateii, nesuportandu-i… Asa ca se mai gandeste daca va trece peste frica si oroarea ce o are fata de caini pentru a-i face o surpriza fiicei sale, sau daca ramane inflexibil. Cert e ca avand un tort in masina, se indreapta obosit spre casa. Intrand in tunelul Hado, acesta se prabuseste, fiind la un pas sa-si piarda viata. Odata ce-si revine, Lee Jung-soo se trezeste captiv in masina aproape distrusa si total izolat, inconjurat de bolovani si moloz cazut de pe muntele la baza caruia era construit tunelul. Cu ajutorul telefonului mobil alerteaza autoritatile, si o echipa de salvare e cu intarziere alocata acestei misiuni. Doar ca odata ajunsa la fata locului, aceasta constata ca ambele intrari in tunel au fost practic blocate de alunecarea de teren, fapt ce face imposibila o interventie rapida. Pe masura ce orele trec, subiectul devine de prioritate nationala, intrand in atentia presei, televiziunilor si guvernului. Curand, bateria telefonului lui Lee Jung-soo va ceda, astfel ca incepe o cursa contra cronometru pentru localizarea acestuia si mai apoi salvarea lui. Va fi, aceasta, posibila ?

“Daylight” din 1996 va suna cunoscut ? Un film american cu o nominalizare la Oscar despre un tunel din New York care in urma unei explozii e blocat la ambele sale capete, permitand unui erou – desigur, Stallone – sa inceapa o misiune de salvare pe cont propriu. Ei bine, “The Tunnel” e ceva asemanator, insa mult mai static si mai axat pe partea dramatica si pe consecintele sociale ale prabusirii unui tunel proaspat inaugurat si prost construit. In plus, nu avem un grup de captivi si un erou, ci doar un captiv-erou in persoana lui Lee Jung-soo, interpretat cu clasa de minunatul Ha Jung-woo. Povestea e simpla si “consumata”, prima parte a filmului fiind o insiruire de clisee ce risca sa te determine sa renunti la vizionare dupa prima jumatate de ora. Dar lucrurile devin treptat interesante, pe masura ce tensiunea se acumuleaza, departandu-se de tiparul filmelor de gen si transformandu-se intr-o profunda drama umana cu o incarcatura emotionala aparte. Scenariul este dirijat intr-o singura directie, clara, ce nu lasa loc de prea multe interferente in masura a-i schimba cursul. De aici o oarecare monotonie uneori deranjanta, in conditiile in care singura dilema a filmului, de la inceput pana la sfarsit, este daca personajul principal va reusi sa scape sau nu cu viata din incercarea la care e supus. Altfel spus daca va fi strivit de indiferenta unei societati perfide in cautare de senzational, a unei clase politice pentru care omul de rand e doar o simpla masa de manevra la care se face apel si care devine importanta doar in anii electorali, de rautatea semenilor obisnuiti ce nu au educatia necesara pentru a intelege rolul si rostul fiecaruia in societate. Regizorul nu ezita sa lanseze cateva sageti ascutite catre clasa politica coreeana, criticand cinismul politicienilor, ce nu au nici o jena ca si in situatii tragice sa pozeze in “binefacatorii” natiunii, la propriu si la figurat. Si nu doar politicienii sunt criticati, ci societatea in ansamblul ei, ce e la fel de vinovata si complice ca si clasa politica de ea aleasa. In plus, regizorul muta atentia de la dezastrul in sine, neavand placerea altor regizori de a explora latura spectaculoasa a evenimentului, adica can-can-ul, si se concentreaza pe portretizarea – inclusiv sub aspect psihologic – a unui singur personaj, Lee Jung-soo, ajuns intr-o situatie limita, ce trebuie sa faca lucruri peste puterile lui pentru a supravietui. Uneori, insa, nici acest lucru nu e suficient, dupa cum se va vedea, iar de aici pana la a lasa spectatorului posibilitatea de a constientiza singur vina fiecarei parti implicate e un singur pas. “The Tunnel” e un film cinic si acid la adresa societatii in ansamblu, cu care uneori nu ne identificam si avem tot dreptul a o face cand vedem nepasare si incompetenta. Rolul individului in societate trebuie sa fie altul, cel al unui factor activ mobilizator, nu static, asa cum il definesc regulile scrise si lipsite de orice substanta ce ne calauzesc viata de zi cu zi. Individul nu este doar o cifra, un element statistic, un simplu contribuabil sau un votant, ci trebuie sa fie ceva mai mult de atat. Ramane ca fiecare sa-si defineasca rolul in societate dupa cum ii dicteaza propria constiinta, insa “The Tunnel” e evident un film cu un rol edificator asupra conditiei individului intr-o lume condusa de cu totul alte valori decat cele profund umane. Ha Jung-woo si Oh Dal-su stralucesc, o combinatie perfecta intre drama si umor usor intr-un context dramatic evident, in timp ce Bae Doo-na probabil a fost distribuita in acest film in vederea unei relansari a carierei in Coreea, rolul ei nefiind unul solicitant. Deloc spectaculos (practic singurele efecte speciale sunt cele legate de prabusirea tunelului) dar cu interpretari de calitate, “The Tunnel” e un strigat surd indreptat impotriva societatii insasi, indiferentei oamenilor si cinismului politicienilor si autoritatilor, ce desconsidera individul, tratandu-l cu indiferenta. Multe din criticile ascutite ale acestui film ne sunt atat de familiare noua, romanilor…

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: marți 11 octombrie 2016

Park Heung-sik, regizorul memorabilului “My Mother, the Mermaid” dar si al recentului “Memories of the Sword”, schimba decorul si tematica, alegand pentru noul sau film o poveste tulburatoare plasata in ultimii ani ai Ocupatiei japoneze in Joseon. Dar “Love, Lies”, caci despre el vorbim, e mai mult decat o poveste tragica despre iubire, gelozie si tradare, si asta pentru ca fundalul povestii e unul ce nu a mai fost abordat in cinematografia coreeana: nasterea genului muzical “pop” (desi suna cam atemporal raportat la anul 1944) – poate mai corect ar fi sa-i spunem muzica usoara sau de cabaret, si ciocnirea acesteia cu muzica traditionala coreeana, prin analiza impactului asupra mentalitatii epocii si a perceptiei populare. In plus, asistam la nasterea fenomenului impresarierii in lumea muzicala coreeana, filmul gravitand in jurul uneia din primele Agentii de talente din Coreea (pe atunci inca Joseon). Chiar daca povestea este una fictiva, scenariul fiind excelent construit de o echipa de 3 scenaristi (Jeon Yoon-soo – Portrait of a Beauty, My Girl and I; Song Hye-jin – My Mother, the Mermaid si debutantul Ha Young-joon), acesta e foarte bine integrat in atmosfera epocii prin relationarea personajelor fictive cu cele reale, cum e cazul unei celebre cantarete de cabaret din acele vremuri, Lee Nan-young, care in 1935 vindea peste 50.000 de copii ale melodiei “Lacrimile Mokpo-ului” si care in film e “idolul” protagonistelor. Filmul a avut incasari de 3,1 milioane de dolari la box-office, distributia fiind una cu vedete de prima mana ale micului si marelui ecran: Han Hyo-joo (Love 911, Always, Masquerade) care are din nou un rol superb, de aceasta data al unui personaj antagonic, ce oscileaza intre negativ si pozitiv, dupa rolul negativ din Masquerade; Yoo Yoon-seok, ce revine pe marele ecran dupa comedia de succes Mood of the Day, si Chun Woo-hee, o actrita aproape exclusiv de film, deja consacrata dupa roluri din filme precum “The Wailing”, “The Piper”, “Mother” si mai ales “Han Gong-ju”. Cei trei protagonisti au aparut toti in “The Beauty Inside”, avand roluri scurte (cine a vazut filmul stie despre ce este vorba). In rolurile secundare vedem actori de top, precum Park Sung-woong (de aceasta data desi e un inspector japonez de politie crud, e mult mai temperat fata de rolul anterior din “The Deal” sau “For the Emperor”), Lee Han-wee (nostim ca intotdeauna) sau Jang Young-nam, o actrita de roluri secundare constant prezenta in mari succese de casa, precum “Ode to My Father”, “The Classified File” sau “A Werewolf Boy”. Productia a fost apreciata de critici pentru modul meticulos in care a reconstituit Seulul anilor ’40, cu redarea corecta a unor locatii asa cum au fost ele in epoca, pentru costumele si muzica sa, dar si pentru interpretarea actorilor si originalitatea scenariului.

In 1991, in timpul unor excavatii pe un santier, este gasit un disc muzical ce dateaza din 1944. Locul santierului a fost, pe vremuri, locatia Agentiei Daesung, una din primele agentii “de impresariere” din lumea artistica coreeana. Discul este, de fapt, un album muzical intitulat “Inima Joseonului”, interpreta fiind o anume Seo Yeon-hee, o figura pana atunci necunoscuta a istoriei muzicii coreene. Si astfel, calatorim inapoi in timp pentru a descoperi povestea tragica din spatele acestui album… In anii ’30, micuta Jung So-yool (Han Hyo-joo) e cea mai invidiata fata de la Agentia Daesung, un fel de scoala de muzica si arte la care erau crescute si educate cele care in trecut purtau numele de curtezane. So-yool era orfana de mica, fiica unei recunoscute interprete, fiind crescuta ca propria fiica de patroana, cea careia toate ii spuneau generic “Mama”. Avea talent la interpretare, si toate fetele o invidiau. Intr-una din zile, in schimbul unei datorii, Seo Yeon-hee (Chun Woo-hee), fiica unui tragator de ricse, e vanduta Agentiei pentru doar 5 monede, fara vreo remuscare, de catre propriul tata. So-yool si Yeon-hee devin cele mai bune prietene, iar 10 ani mai tarziu, in 1944, amandoua absolva cursurile de la Agentie si devin artiste. Dar Yeon-hee e atrasa de muzica de cabaret, ce incepe sa-si faca loc in Joseonul ultimilor ani de Ocupatie japoneza, in timp ce So-yool ramane fidela muzicii traditionale, elitiste. Intr-o zi, un barbat, Yoon-woo (Yoo Yoon-seok) isi face aparitia. Acesta va reusi sa schimbe cursul vietii celor doua prietene.

“Love, Lies” e martora scrierii unei pagini din istoria muzicii coreene, care dincolo de povestea si drama personala a protagonistilor, are o tema majora in componenta sa: confruntarea dintre traditie si modernitate. Desi Joseonul era sub Ocupatie japoneza, restaurantele si localurile infloreau. Iar pentru intretinerea atmosferei era nevoie de artisti. Asa s-au nascut primele “agentii” de talente, un fel de mostenitoare ale caselor de placeri de pe vremuri, in care fete tinere erau crescute si educate sa cante, sa danseze, sa cunoasca artele si sa stapaneasca cuvantul, pentru a se ridica la nivelul asteptarilor clientilor. Erau denumite simbolic “flori”, iar dupa terminarea perioadei de instruire, unele, cele mai talentate, deveneau artiste, pe cand cele mai putin indemanatice deveneau curtezane. Deosebirea era ca artistele erau flori ce nu puteau fi “culese” de clienti, ci doar apreciate pentru talentul lor artistic, eventual “puse in vaza” de catre cei mai de… vaza, in timp ce curtezanele trebuiau sa presteze inclusiv favoruri sexuale. Insa muzica coreeana sufera transformari, odata cu Ocupatia japoneza si patrunderea influentelor occidentale. Muzica pop timpurie coreana isi face timid aparitia, pe atunci purtand numele de “trot”. Aceasta avea la baza ritmuri occidentale, era cantata prin diverse localuri moderne sau la concerte si avea o trasatura care va declansa conflictul cu muzica traditionala: era pentru oamenii din popor (de altfel termenul “pop” ce desemneaza acest gen de muzica vine chiar de la “popular”). Temele melodiilor pop erau comune, precum dragostea, curajul, ambitia, loialitatea, iar impactul lor asupra oamenilor de rand i-au facut pe aparatorii traditiei sa o considere decadenta, injositoare. Interpretele de muzica pop trebuiau sa renunte la costumele traditionale (hanbok), adoptand o moda lejera, occidentala, la fel si la coafura stricta. Pentru multi, inflorirea acestui gen muzical a fost un soc, insa aparitia trotului coreean nu facea decat sa arate mugurii unei schimbari de mentalitate. Spre deosebire de muzica pop timpurie, muzica traditionala era cantata pentru cercuri exclusiviste, in general pentru oameni veniti la casele de placeri pentru a bea si a cauta placeri carnale, de aceea deseori distinctia intre artist si prostituata e aproape inexistenta. Exponentii muzicii traditionale se considerau adevaratii artisti, iar orice aluzii la altfel de prestatii erau onsiderate de acestia o ofensa (ceilalti erau numiti “cantareti”, astfel ca atunci cand in epoca spuneai artist sau cantaret, delimitarea te trimitea clar spre genul de muzica interpretat de fiecare). Filmul de altfel abordeaza aceasta dualitate asteptata de la o artista (“gisaeng” e termenul din epoca ce desemna o artista, ceea ce spune tot), care sub aspect educational era superioara, insa ca statut social era tratata ca o persoana inferioara, de multe ori existand doar pentru placerile barbatilor. Nu intamplator titlul in coreeana al filmului s-ar putea traduce prin “Flori care inteleg cuvintele” sau “Florile care vorbesc”.

Ca realizare, filmul e superb. Decoruri minunate ce reconstituie una din cele mai intunecate perioade din istoria Gyeongseong-ului (cum era numit Seulul pe atunci), ce ne permit sa percepem acele vremuri asa cum au fost cu adevarat, cu bune si cu rele. Costumele sunt realiste si poate singurul lucru ce nu se potriveste in aceasta atmosfera e repetarea obsesiva de catre personajul principal masculin, Yoon-woo, a americanului “Okay”, ce pare complet scos din context, daca tinem cont de faptul ca americanii nu prea aveau treburi prin capitala Joseonului ocupat. Insa acest aspect tradeaza tendinta din ultimii ani de introducere in filmele si serialele coreene a unui limbaj cu tot mai multi termeni americani, asa cum vedem in cazul Bollywoodului, a filmelor filipineze sau a celor din Hong-Kong cu al lor nelipsit “Yes, Sir”. Melodiile interpretate in film sunt fie unele originale, cantate cu adevarat odata de Lee Nan-young, de exemplu, fie sunt ceea ce azi numim “cover-uri”, adica adaptari la niste teme muzicale arhicunoscute a unor versuri autohtone si prezentarea lor ca ceva inedit (de pilda, la un moment dat, vom avea surpriza sa ascultam compozitia lui Iosif Ivanovici din 1880, “Valurile Dunarii”, ce a fost prelucrata prin alaturarea unor alte versuri, coreene). In acele vremuri nu exista notiunea de drept de autor, astfel ca un cantaret de muzica pop putea prelua liber si interpreta melodii celebre. Jocul actorilor e unul excelent. Yoo Yoon-seok cu frizura din film seamana mult cu Song Il-gook din “Desert Spring”, insa nu are o partitura complicata care sa-l solicite prea mult. Han Hyo-joo, poate parea ciudat, nu e cea care ar fi trebuit sa fie vedeta filmului, adica protagonista feminina principala, care e interpretata de Chun Woo-hee. Insa in ciuda pozitiei oarecum inferioare in scenariu, reuseste sa fure laurii colegei sale, avand o interpretare deosebita, devenind prin prestatia sa adevarata vedeta a filmului. Actrita a declarat ca a acceptat acest rol de femeie dominata deoarece voia un rol mai provocator ca cele de pana acum, iar eforturile de a invata japoneza, dansul si cantecele traditionale coreene i-au fost pe deplin rasplatite atat de critici cat si de premiul Asia Star castigat. Chun Woo-hee e foarte stearsa pentru ceea ce ar fi trebuit sa fie o protagonista hotarata, “regina” productiei, insa acest lucru nu trage in jos productia ci, din contra, o potenteaza, pentru ca in final, personajul interpretat de ea ne apare zugravit ca unul timid, ce cunoaste o prima iubire pura, chiar naiv pe alocuri, adica exact cum ar trebui sa arate cineva ce nu a avut contact cu lumea exterioara timp de mai bine de un deceniu. Scenariul e solid si ofertant, poate singura sa lipsa fiind omiterea faptului ca in 1944, cand se desfasoara cea mai mare parte a actiunii, lumea se afla in plin razboi mondial. Acest lucru ar fi putut sa fie exploatat, fie si macar amintit pe fuga de scenaristi; inclusiv intruziunile ocupantului japonez in viata protagonistilor sunt destul de discrete, ceea ce e un lucru bun pentru ca nu trage filmul spre victimizarea coreenilor, pastrandu-si obiectivitatea. Fara a avea un buget extraordinar, “Love, Lies” ne ofera 2 ore de neuitat in compania unei povesti ce aminteste de tragismul unui “Ode to My Father”, oferindu-ne posibilitatea de a fi martori la scrierea istoriei muzicii coreene si la reconstituirea grandioasa a unor vremuri de mult apuse, dar atat de vii… Un film de nota 10, cu adevarat de neuitat !

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 9 octombrie 2016

Regizorul lui “100 Days With Mr. Arrogant”, Shin Dong-yeob, ne ofera in “Untouchable Lawmen”, recenta productie pe care a scris-o si regizat-o, un cocktail de actiune si comedie in stil coreean, dupa model Hollywoodian. Filmata in doua luni si jumatate, productia tanarului regizor coreean (39 de ani) a reusit sa obtina doar 1,7 milioane dolari incasari la box-office, poate atat din cauza scenariului destul de subtire cat si a absentei din rolurile principale a unui veritabil star de prima mana care sa atraga lumea in salile de cinema. A fost ultimul rol al lui Daniel Choi (Big Man, 11:00 A.M., The Chronicles of Evil) inainte de incorporare si o noua incercare de reinventare a lui Lim Chang-jung (Tumbleweed, Fortune Salon, Sisily 2 km) intr-un film de actiune, dupa ce la inceputul anilor 2000 facea furori cu roluri in filme cu priza la publicul tanar precum “Sex is Zero” (1 si 2), “My Boss, My Hero” si in alte comedii usoare. Cei doi protagonisti, de altfel, au mai aparut impreuna in drama “Traffickers”, iar Lim Chang-jung a aparut pentru cateva minute in acest an si in cel mai recent film al regizorului Shin Dong-yeob, “Showdown”. In rolurile secundare se disting doi actori veterani de top, Lee Kyung-young si Jang Gwang, fiecare intr-o tabara opusa, ce dau culoare productiei. Ce pot face doi indivizi ce lucreaza in Politie, etichetati “nebuni”, cand sunt pusi laolalta cu un scop ? Desigur, numai nazbatii ! Plin de umor si actiune, “Untouchanle Lawmen” incearca sa se ridice la nivelul asteptarilor fanilor acestui gen, iar in multe privinte reuseste sa satisfaca exigentele amatorilor de actiune.

Fortele coreene de politie au doua arme secrete, bine ascunse… in anonimat. E vorba de Jo Yoo-min (Daniel Choi), un playboy interesat doar de cum sa seduca femeile naive, visand intr-o zi sa-si deschida un club cu animatoare unde sa-si delecteze privirea toata ziua. Iar cand imbina “pasiunea” cu simtul datoriei, se lasa cu scantei. Absolvent de top al Academiei de Politie, acesta s-a pierdut pe parcurs datorita stilului de viata decadent, patand onoarea politiei. Consecinta: 12 avertismente, 3 taieri de salariu si 4 suspendari. Lee Jung-jin (Lim Chang-jung) a pornit de jos, dar a ajuns departe. Tocmai la Universitatea din Kansas, unde datorita unei burse a studiat Psihologia Criminalistica, trecand examenul FBI si devenind un “profiler”. Adica cititor al chipului si mintii criminalilor. Doar ca are un mic defect: inainte ca legea sa ii condamne pe infractori, le aplica acestora o corectie pe cinste, ca sa fie tinut minte. Bataia, santajul, rapirea sau tortura sunt metodele neortodoxe ce i-au adus 12 avertismente, 5 micsorari de salariu si 4 suspendari. In momentul in care un val de rapiri de studente tinere are loc in Seul si toate indiciile duc spre liderul unei secte, Biserica Paradisului, Politia decide sa-i aduca pe cei doi nebuni si sa le incredinteze misiunea vietii lor: sa se infiltreze in secta si sa stranga dovezi pentru capturarea liderului ei.

“Lumea zilelor noastre e plina de tipi rai, dar din pacate traim intr-o lume in care tipii rai intotdeauna scapa.” Un motto ce foarte bine poate fi folosit pentru a rezuma ceea ce si un elev de scoala stie. De aceea tipii cei buni trebuie sa isi uneasca fortele. Dar pentru succes, exista o singura reteta: sa fii… incoruptibil. Si putin nebun. E si cazul protagonistilor nostri, doi politisti-problema, unul afemeiat dar galant cu femeile, cucernic, crai cu ochelari de soare de firma si cu o frizura extravaganta (Yoo-min, magistral interpretat de un Daniel Choi ce ne demonstreza ca se descurca perfect si are carisma si in roluri comice si de actiune, nu doar in cele negative), mereu atent la propriul look; si unul (Lee Jung-jin, interpretat de energicul Lim Chang-jung) care cand se dezlantuie e de neoprit, ce are un obicei ce demonstreaza fair-play-ul profesional, dand sansa anumitor categorii din randul viitorilor arestati sa scape de macelul ce-i asteapta din principii… umanitare. Suflet mare, ce sa zici… Amandoi sanctionati de nenumarate ori din cauza acestor defecte ce au adus o pata pe obrazul politiei, acestia ajung printr-un context mai putin fericit fata in fata. Unul e un gura-sparta (ati ghicit, cuceritorul), celalalt vorbeste cu pumnul, preferand tacerea. Lucrand dupa principii si metode diametral opuse, cumva trebuie sa gaseasca o punte de legatura, altfel risca nu doar sa compromita dificilul caz pentru care formeaza o echipa ad-hoc, dar si sa zboare definitiv din politie. Folosindu-se de principala lor calitate – faptul ca sunt incoruptibili -, seful lor, Wang (Lee Kyoung-young), lasa pe umerii lor povara salvarii onoarei Politiei, grav stirbita in urma unor cazuri nsolutionate de rapiri. Deghizati in studenti, acestia se vad nevoiti sa-si puna inteligenta si ingeniozitatea la contributie pentru a se infiltra intr-o periculoasa secta banuita a fi in spatele rapirilor. Cu mult umor, filmul urmareste aventurile celor doi sub acoperire, iar rasturnarile de situatie sunt la ordinea zilei. Cu toate ca unori umorul e dus pana la limita parodiei (ideea de incoruptibili si crearea unui birou special al Politiei ne duce cu gandul la filmul lui Brian de Palma “The Untouchables”, imbracarea lor in costume negre si purtarea de ochelari de soare parodiaza clar “Men in Black”, iar anumite rasturnari de situatie trimit cu gandul la alte productii cunoscute), filmul nu e lipsit de dramatism, insa nu e genul de dramatism care sa schimbe tonul general al filmului, ci unul de conjunctura, care pana si el e parodiat in final. Evolutia evenimenteor e alerta, regizorul nu sta prea mult pe ganduri si nici nu aprofundeaza legaturile dintre personaje, lasand ca chimia dintre cei doi protagonisti sa vina de la sine. Ideea de 2 parteneri e tipic hollywoodiana si pana prin 2005 a fost cu succes exploatata si in filmul coreean. Se pare ca aceasta revine la moda (a se vedea si “A Violent Prosecutor”, pentru ca in doi distractia e intotdeauna mai mare, nu ?). In ciuda tuturor cliseelor si deja-vu-urilor, “Untouchable Lawmen” ramane o productie agreabila, entertainment pur ce ofera buna dispozitie oricui cauta sa se relaxeze cu un film usor, fara prea multe pretentii.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: vineri 24 iunie 2016

Mult asteptatul „Battleship Island”, filmul care strange in distributia sa nume precum Hwang Jung-min, So Ji-sub, Lee Jung-hyun sau Song Joong-ki, a demarat in sfarsit. Ieri, CJ Entertainment a confirmat: „Am inceput filmarile pe 17 iunie, incepand cu scena in care personajul Lee Kang-ok, interpretat de Hwang Jung-min, implora sa i se dea o slujba in Japonia.” Filmul e regizat de Ryu Seung-wan, ce are la activ recentul succes „Veteran”, actiunea lui petrecandu-se in perioada ocupatiei japoneze. Practic, filmul spune povestea a 400 de coreeni ce-si pun vietile in joc in incercarea de a evada de pe insula Hashima, unde au fost dusi cu forta. In spatele subiectului filmului se afla istoria reala nestiuta a insulei Hashima, cunoscuta si ca Gunkanjima (sau Insula Navei de razboi), unde mii de coreeni au fost concentrati si fortati sa lucreze pana la moarte in timpul ocupatiei japoneze in Joseon.

Hwang Jung-min va interpreta rolul lui Lee Kang-ok, un dirijor ce lucreaza pentru formatia muzicala a unui hotel, care crede ca e trimis in Japonia sa lucreze, insa e tras pe sfoara si ajunge pe insula amintita. Va fi a doua colaborare a celebrului actor cu regizorul Ryu Seung-wan. So Ji-sub il va interpreta pe Choi Chil-sung, cel mai tare bataus din Gyeongseong (denumirea Seulului din perioada ocupatiei japoneze), ce a pacificat intregul district Jongno. Cu alte cuvinte, va fi un fel de gangster ce stie sa dea cu pumnul pentru a-si apara teritoriul. Song Joong-ki se va transforma in luptatorul pentru independenta Park Moo-young, ce se infiltreaza pe insula pentru a salva importante figuri ale miscarii pentru independenta. In sfarsit, actrita si cantareata Lee Jung-hyun a fost distribuita in rolul Mal Nyun, o femeie din Joseon ce a fost fortata sa vina pe insula. Destinele acestira se vor intersecta cand o evadare de proportii e pe insula va fi pusa la cale.

Regizorul Ryu Seung-wan a declarat: „Sunt bucuros ca prima filmare a mers cum trebuia, lin ca o apa curgatoare. Mai mult ca sigur lucrurile se vor complica, dar cred ca vom continua sa facem progrese, mergand inainte.” Hwang Jung-min a spus, la randul sau: „Acesta e doar inceputul. Sper ca proiectul sa se sfarseasca fara probleme, ca orice mare film. Nu sunt prea ingrijorat deoarece regizorul si mare parte din staff sunt colegi cu care am mai lucrat inainte la ‚Veteran’. Sunt entuziasmat deoarece prima noastra filmare a decurs bine si, pe masura ce avansam, ma voi gandi mai mult la cine e personajul meu.”

„Battleship Island” va avea premiera in cinematografele coreene in prima jumatate a anului viitor, data fiind stabilita dupa incheierea filmarilor.

Articol realizat de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 19 iunie 2016

Nascut din pasiunea pentru analiza instinctiva si profunda a relatiilor interumane prin intermediul imaginilor si sunetului a regizorului si scenaristului coreean Lee Yoon-ki, “A Man and a Woman” se inscrie in tipicul filmelor anterioare ale acestuia, “Come Rain, Come Shine”, “My Dear Enemy” si “This Charming Girl”. Castigator al premiului pentru Cel mai bun regizor la Baeksang Arts Awards cu “My Dear Enemy”, Lee Yoon-ki a ales-o din nou pe Jeon Do-yeon protagonista (ca in “My Dear Enemy”), actrita de 43 de ani avand din nou o prestatie la inaltimea renumelui sau, amintindu-ne de Jeon Do-yeon din “Secret Sunshine”, ce i-a adus premiul pentru Cea mai buna actrita la Cannes. Pentru ca distributia sa fie completa si filmul mai atragator, in rolul principal masculin a fost distribuit Gong Yoo, aflat la primul sau rol intr-o drama cu nunate artistice. Desi e un actor croit pentru roluri romantic-comice, acesta a incercat in ultimii ani si altfel de roluri, in filme precum Silenced, The Suspect, si, in acest an, Train to Busan, un mult asteptat blockbuster comercial. Dezavantajat in mod evident de infatisarea blanda ce nu-l recomanda pentru toluri de actiune sau dramatice, Gong Yoo se achita doar pe jumatate de rolul din acest film, mai exact de latura romantica a personajului sau, pentru cea dramatica nefiind prea convingator. Ca de obicei, Lee Yoon-ki a reusit cu un buget deloc ridicat sa puna pe picioare o drama intima despre oameni obisnuiti si problemele lor de comunicare si intelegere in interiorul si in exteriorul relatiei de cuplu. Obtinand 1,4 milioane de dolari incaari la box-office, o suma mai mult decat decenta pentru un film de festival, “A Man and a Woman”, filmat partial in Estonia, parafrazeaza deloc intamplator titlul unui celebru film al lui Claude Lelouch, “Un homme et une femme”, ce a scris istorie pentru cinematografia franceza, europeana si mondiala in 1966. Cu toate ca preia doar ideea relatiei extraconjugale, fara a avea vreo legatura cu filmul clasic, putem spune ca realizarea lui Lee Yoon-ki aduce ceva din atmosfera clasicului francez, cu toate ca regizorul, ce-l considera pe Hou Hsiao-hsien mentorul sau, a recunoscut ca e puternic influentat in stilul sau de regizori americani de filme independente din anii ’70-’80, precum Robert Altman, Woody Allen sau fratii Coen.

Sang-min (Jeon Do-yeon) si fiul ei Jong-hwa se afla departe de casa, tocmai in glaciala Finlanda, unde Jong-hwa urmeaza o terapie pentru deficientele mintale grave de care sufera. Pana si plecarea fiului ei intr-o tabara la Tampere o ingrijoreaza pe Sang-min, care ar fi dorit sa-si insoteasca fiul. La locul de plecare in tabara, sub impulsul stresului despartirii temporare de Jong-hwa, Sang-mi cere involuntar un foc pentru a-si aprinde tigara, unui barbat, Ki-hong (Gong Yoo). Din vorba in vorba, cei doi coreeni, straini in tara lui Mos Craciun, decid sa plece cu masina la locul unde se afla tabara copiilor lor, pentru a se convinge, in sufletul lor, ca totul e in regula. Din vorba in vorba, cei doi se imprietenesc si, tot involuntar, apare atractia. Fara a ezita, cei doi traiesc clipa, profitand de o ninsoare care ii blocheaza inr-o padure. Peste 8 luni, cei doi se reintalnesc mai mult sau mai putin accidental in Coreea. Amintirea clipelor din Finlanda e inca proaspata in mintile lor, iar tentatia adulterului reapare… Doar ca de aceasta data lucrurile sunt mai complicate, familia fiecaruia si greutatile din viata de zi cu zi schimband datele problemei.

“A Man and a Woman” e o poveste romantic-dramatica despre doi oameni cu probleme similare pe care destinul ii aduce impreuna intr-un loc indepartat. Sa fie o coincidenta, sau chiar mana destinului ? Amandoi sunt coreeni, si se intalnesc in indepartata Tara a celor o mie de lacuri. Mai mult decat atat, problemele lor sunt similare: Sang-min e mama unui baiat cu retard mintal, pe care-l aduce la o terapie speciala in Helsinki, in timp ce Ki-hong e tatal unei fetite ce sufera de depresie, aflata si ea la terapie de luni bune in capitala finlandeza. Insa pentru regizor conteaza prea putin daca intalnirea celor doi e urmare a destinului sau a unei coincidente. Personajele sale vad in aceasta intalnire o oportunitate de a evada din grijile cotidiene, si implicit aventura lor devine ceva tamaduitor, facandu-i sa uite de insingurarea pe care o traiesc in sanul propriilor lor familii: sotia lui sufera la randu-i de depresie, in timp ce sotul ei e mai tot timpul ocupat cu serviciul. Regasim in filmul lui Lee Yoon-ki aceeasi atentie speciala in analizarea lumii femeilor, zugravite din perspectiva acestora, insa de aceasta data vedem lucrurile si din perspectiva barbatului, ce se confrunta cu aceleasi probleme in familie. Lucrul inedit e faptul ca se mimeaza o relatie de cuplu, pe baza acestor fapte, cu doi protagonisti din doua casnicii diferite, ce reusesc sa gaseasca elemente in comun, altele decat suferintele ce ii apropie in mod firesc. Apropierea celor doi amanti porneste de la lucruri marunte, ce le remarca fiecare despre celalalt: ea e mereu obsedata, in momentele de neliniste, sa stie cat e ceasul, adica simte nevoia unui reper fix care s-o pastreze ancorata in normalitatea ce nu se regaseste in viata ei cotidiana. Eventual o tigara aprinsa are puterea de a o linisti, chiar daca nu simte neaparat nevoia de ea. El are prostul obicei, pe care ea i-l reproseaza, de a da raspunsuri vagi, fie cu da, fie cu nu, fapt ce tradeaza nehotarare, o stare de confuzie, lipsa de perspective. Fundalul sonor instrumental, excelent dozat si cu o incarcatura emotionala consistenta, da cel mai bine glas trairilor interioare ale celor doi, ce oscileaza intre nehotarare si descatusare, pe un crescendo ce duce emotiile lor la cote inalte. Imaginile superbe cu peisaje glaciale din Finlanda (de fapt Estonia, unde s-a filmat) contribuie la frumusetea artistica a acstei productii, aducand o stare de liniste necesara inaintea furtunii. “A Man and a Woman” e un film simplu si frumos deopotriva, in care simti vibratia dragostei dar si a suferintei, iluzia implinirii si amaraciunea vietii cotidiene atunci cand familia e un surogat al fericirii. Un film ce merita vazut si pentru interpretarea lui Jeon Do-yeon, una din actritele de top ale momentului in Coreea, care din nou incanta.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: joi 16 iunie 2016

Cand numele lui Kim Ki-duk e amintit, orice cunoscator al filmului coreeean tresare, mecanic. Si asta pentru ca Kim Ki-duk a scris istorie pentru cinematografia coreeana contemporana, punand serios umarul, prin productiile si scenariile sale, la renasterea filmului coreean la sfarsitul anilor ’90 si la inceputul anilor 2000. Premiat pentru scenariile lui “3-Iron” sau “Rough Cut”, pentru regia unui “Dream” sau “Pieta”, avand la activ numeroase filme ce impresioneaza prin realismul lor crud si simplitatea complicatelor cai ale vietii pe care le releva, Kim Ki-duk a devenit unul din cei mai apreciati regizori coreeni la nivel mondial. Desi filmele sale sunt realizate cu bugete minuscule si sunt filmate intr-un stil ce dau impresia de graba (unele din ele sunt filmate in doar cateva zile !), acestea au puterea de a transmite o multitudine de idei si trairi pe care nu le poti simti decat lasandu-te prins in atmosfera atat de incarcata si totodata naturala a povestilor sale. In ultimii ani, Kim Ki-duk a inceput sa si produca filme prin intermediul propriei case de productii (“Kim Ki-duk Film”), majoritatea cu ajutorul apropiatilor ce l-au ajutat la anterioarele proiecte. Acestea este si cazul productiei “Godsend”, produsa de Kim Ki-duk, ce are la baza un scenariu scris tot de acesta. Regia lui e, insa, semnata de regizoarea Moon Si-hyun (foto), asistent de regie la alte 3 filme de-ale lui Kim Ki-duk, “Breath”, “Time” si “Pieta”. Aproape nu realizezi ca filmul nu este in totalitate realizat de Kim Ki-duk, regizoarea preluand de la marele regizor unele elemente specifice stilului acestuia pe care le simti pe parcursul derularii povestii. Lee Eun-woo, actrita foarte talentata dar din pacate ocolita de regizorii de filme comerciale, pe care am vazut-o si in “Moebius”, si mai tanara ei partenera Jeon Soo-jin (ce a aparut si in seriale precum “Heirs” sau “Descendants of the Sun”) sunt protagonistele unei povesti interesante, adanc ancorate in realitatea cotidiana, ce exploreaza chestiuni sociale de interes ale unei lumi tot mai putin atente la aproapele sau.

Seung-yeon (Lee Eun-woo) e o femeie trecuta de 30 de ani, marcata psihic de faptul ca nu poate avea copii. E casatorita cu un sot ingaduitor, ce are o situatie financiara destul de buna, insa simte ca increderea si casnicia poate fi consolidate doar printr-un copil. In consecinta, mai toata ziua ea sta pe culoarele unei clinici private, unde impanzeste toaletele cu anunturi privind cautarea unei mame surogat care sa aduca contra cost pe lume un copil. La un moment dat, da peste o tanara ce vine neinsotita la clinica de obstetrica, fiind insarcinata in 6 luni. So-young a ramas insarcinata cu prietenul ei, ce nici nu vrea sa auda de perspectiva de a deveni tata, la doar 23 de ani. Si cum nici ea nu intentioneaza sa devina mama, se decide sa avorteze. E momentul in care intervine disperata Seung-yeon, care ii propune ca in schimbul aducerii pe lume a copilului si al predarii acestuia ei, tanara sa intre in posesia masinii luxoase pe care ea o poseda. Fata accepta aceasta intelegere, si pentru a nu aparea insarcinata acasa, se retrage lunile ramase pana la nastere la o cabana la munte detinuta de Seung-yeon. Cele doua devin prietene, dar izolarea pe munte atrage dupa sine o serie de evenimente neasteptate, care le vor marca pe durata urmatoarelor luni vietile.

Dupa cum o spune si titlul, “Godsend” este o poveste despre un lucru neasteptat care se intampla atunci cand iti pierzi speranta ca s-ar mai putea intampla. Termenul de “mana cereasca” este poate cel mai potrivit pentru a transmite mesjaul ascuns al acestui film scris de Kim Ki-duk si regizat de o femeie. Nu intamplator vom regasi personaje feminine greu incercate, surprinse in etape diferite ale vietii (iesirea din adolescenta, respectiv inceputul unei casnicii), ce sunt aproape victimizate in opozitie cu personajele masculine, amorale si misogine, iresponsabile si interesate doar de vremelnicia unei vieti aventuroase. Prin excelenta femeia este cea care isi asuma, in “Godsend”, rolul partenerului matur in cadrul relatiei de cuplu, dispus sa-si asume si responabilitatile, desi acest lucru nu e unul realizat de la inceput, ci doar dupa parcurgerea unor momente delicate. In fapt, exista un cuvant de ordine legat de personajele acestui film: responsabilitatea. Fie ca e vorba de asumarea ei, fie ca e vorba, din contra, de fuga de ea. Seung-yeon e o fosta translator, care odata casatorita cu sotul ei, devine casnica. Pare, insa, a avea o problema, atat fizica (nu poate naste copii) cat si psihica (consecinta a problemei fizice, manifestata prin dorinta exasperanta de a infia sau de a dobandi un copil prin intermediul unei mame surogat, stare ce merge pana la deviatii comportamentale de genul mimarii unei sarcini cu ajutorul unei perne). In mod paradoxal, in dorinta ei nebuna de a avea un copil, personajul Seung-yeon poate da impresia ca are probleme psihice grave, insa tocmai de la acest personaj usor labil va veni acea doza de normalitate de care spectatorul va simti pe tot parcursul filmului ca are nevoie ca de aer. Toate personajele din jurul acesteia, desi par normale, se dovedesc lipsite de responsabilitate: sotul ei nu e interesat sa aiba un copil, vrea independenta, eventual din cand in cand o aventura extraconjugala. Sotia incearca sa se responsabilizeze pe sine si pe sotul ei, insa o face cu un scop: sa pastreze relatia cu acesta. Doar copilul poate intari aceasta relatie; absenta lui inseamna posibilitatea de a-l pierde pe partener, ce decurge din lipsa ei de incredere de sine, lucru firesc daca tinem cont de problema medicala de care sufera.

Tanara abia iesita din adolescenta, So-young, se trezeste peste noapte insarcinata si speriata de consecinte, cand vede ca din partea prietenului ei nu gaseste nici macar o incurajare sau asumare a sarcinii. Vede sarcina ca pe o anomalie, nu realizeaza ca e vorba de un suflet in interiorul ei care usor prinde viata si se lupta sa traiasca. Ea accepta targul (un termen dur dar realist pentru ceea ce incheie cele doua femei, un targ pentru o viata, ca si cum o viata e un obiect comparabil ca valoare cu o masina, fie ea si straina) dintr-un singur motiv: nu neaparat pentru a dobandi masina, pentru care invata sa conduca pe carari de munte, cat pentru a scapa de responsabilitatea de a deveni mama. Cum e previzibil, pe masura ce sarcina devine vizibila si se apropie termenul nasterii, So-young se transforma, incepe brusc sa se maturizeze in fata unor evenimente neasteptate ce o aduc atat de aproape de moarte. In acest fel, experienta din ultimele luni de graviditate transforma viziunea acesteia despre viata si, in mod neasteptat, o responsabilizeaza. De remarcat si modul in care sunt zugraviti barbatii in acest film regizat de o femeie, cu doua femei protagoniste. Daca initial, cele doua femei devin prietene, atmosfera fiind una aproape idilica, in momentul in care apar barbatii in scena, evenimentele iau o turnura neasteptata. Brusc apare tensiunea, ca e de natura sexuala sau psihica, iar filmul devine captivant. Actiunea are o desfasurare rapida, si in ciuda realizarii minimalistice, filmul reuseste sa transmita exact ceea ce a dorit Kim Ki-duk, anume pictarea un tablou al lumii contemporane, al relationarii in cadrul unui cuplu al secolului XXI in care fuga de responsabilitate si instrainarea intre oameni a devenit cuvant de ordine. Iar pe acest fundal, responsabilitatea de a deveni parinte apare ca un fapt divers ce nu poate schimba cu adevarat sensul vietii decat prin asumare comuna intre parteneri prin relationare, dialog, intelegere reciproca. Un film excelent, care desi nu are o distributie cu nume cunoscute, ne introduce perfect in lumea lui Kim Ki-duk, dincolo de care intotdeauna exista o raza de speranta.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: marți 7 iunie 2016

“The Phone”, filmul de debut al regizorului si scenaristului Kim Bong-joo, a fost un neasteptat succes de box-office al anului 2015 in Coreea. Productia a fost nr. 1 in saptamana lansarii, la box-office, iar dupa cele 4 saptamani de rulare in cinematografe a reusit sa stranga nu mai putin de 10,5 milioane dolari incasari. Suma e una extrem de mare daca ne gandim ca distributia filmului nu are super-vedete in prim plan, “The Phone” depasind anul trecut productii mult mai bine cotate, precum “Chronicle of a Blood Merchant”, “The Magician”, “Empire of Lust” sau “The Trreacherous”, toate cu actori foarte populari in distributie. Filmul e o inedita combinatie de thriller cu fantezie, realizat in pur stil hollywoodian (se pare ca tinerii regizori coreeni se lasa cu totul inghititi de fascinatia Hollywood-ului, oferind, de altfel, ceea ce cere publicul, productii autohtone care sa faca concurenta celor americane). In rolul principal il revedem pe Son Hyun-joo, un specialist al thriller-urilor (The Chronicles of Evil, Hide and Seek, Secretly Greatly), interpretand din nou rolul unui personaj dezordonat si disperat, avand-o ca partenera pe Uhm Ji-won (din recentul “The Silenced”) Bae Sung-woo e din nou senzational in rol negativ (dupa ce l-am vazut si in “Office”, dar si in alte filme recente precum “Inside Men”, “You Call It Passion”, “Veteran” sau “The Beauty Inside”), confirmand ca e unul din cei mai cautati actori coreeni ai momentului, de roluri secundare. Cu un scenariu surprinzator, “The Phone” ofera aproape 2 ore captivante iubitorilor genului, confirmand asteptarile de la un astfel de film.

Viata avocatului Koh Dong-ho (Son Hyun-joo) pare a fi ajuns la momentul de apogeu. Sot si tata al unei fete de gimnaziu, implinit in plan personal, acesta e promovat si director juridic in plan profesional. Implicandu-se intr-un caz in care un sindicalist e batut, se trezeste cu scrisori de amenintare sosite acasa, pe care le ignora. Intr-una din seri, profitand de faptul ca fiica lui pleaca intr-o excursie, decide sa sarbatoreasca promovarea cu colegii. Desi sotia lui, Yeon-soo (Uhm Ji-won), se decide sa vina mai devreme acasa de la spitalul unde lucreaza, pentru o iesire la o cina in oras cu el, planurile ii sunt date peste cap de doua incidente: un accident usor care o retine in trafic, si o furtuna solara, care afecteaza telecomunicatiile, ingreunand contactul telefonic al celor doi. Intr-un tarziu, cand soseste acasa ametit de aburii alcoolului, avocatul Koh isi gaseste sotia fara suflare, ucisa cu sange rece de un hot ce le-a spart casa. Pentru acesta incepe cosmarul, invinovatindu-se pentru moartea sotiei, si nici la un an de la tragicul eveniment nu pare a-si reveni. Cand, in sfarsit, se decide sa ia viata de la capat si sa se angajeze din nou la compania unde a lucrat, spre bucuria fiicei sale, un apel straniu pe care il primeste urmeaza sa-i schimbe definitiv destinul… Si, exact ca in urma cu un an, o noua explozie solara are loc…

Povestea lui “Siworae” (mai bine cunoscut cinefililor ca “Il Mare”) pare sa fi fascinat atat de mult incat la 15 ani distanta se simte din nou nevoia de putina fantezie intr-un gen, thriller, care trebuie mereu reinventat pentru a capta atentia. Folosindu-e de fantezia romantica din “Il Mare”, “The Phone” reuseste sa imbine misterul cu tensiunea intr-un mod inedit, amintindu-ne de un alt thriller coreean celebru, “The Handphone”. Doar ca de data asta locul lui Uhm Tae-woong e luat de un alt coleg de generatie, Son Hyun-joo, un actor talentat dar pe care multi il considera fara carisma sau fara o infatisare conform standardelor actuale ale filmului coreean. Nu e nici fotogenic, nici inalt, infatisarea lui e aproape de a unei persoane comune, insa are marele atu de a sti sa interpreteze perfect personaje aflate in situatii limita. Si chiar daca nu e unul din preferatii publicului, cu siguranta ramane un actor de buna calitate, ce a reusit cu succes sa faca pasul de la rolurile secundare la cele principale, neavand nici pretentii financiare de nivelul starurilor. Uhm Ji-won, in rolul sotiei, nu straluceste, personajul ei fiind unul banal, “mielul dus la taiere” ce nu reuseste sa transmita emotia ce era de asteptat sa stoarca spre final niste lacrimi celor mai sentimentali dintre amatorii de thrillere. De altfel, desi scenariul e fascinant, chiar de-a dreptul electrizant, cele o ora si 45 de minute ale derularii lui par a fi insuficiente pentru a transmite si ceva emotie si sensibilitate. Desi vorbim de o familie, regizorul prefera sa insiste pe imperfectiunile capului familiei decat sa faca spectatorul sa se ataseze de protagonisti. Lipseste profunzimea din relatia celor doi soti, in timp ce relatia tata-fiica abia e conturata, in ciuda faptului ca dupa disparitia sotiei, se presupune ca cei doi ar fi trebuit sa devina mult mai atasati. Ne trezim cu o relatie tata-fiica in pragul rupturii, fara a se explica prea mult cum s-a ajuns in acest punct, nici macar prin tipicul pretext al varstei adolescentei. Lipsa totala de interes a regizorului scenarist pentru aprofundarea coeziunii familiei, si preocuparea doar pentru latura senzationala si de mister a povestii sunt un indicator al lipsei de experienta a acestuia. Insa ca thriller, filmul e bine construit, are tot ce e nevoie pentru a da culoare si tensiune, si mai ales are coerenta. Exista si cateva elemente ce nu pot sa nu fie laudate, cum e paralela trecut/prezent prezentata in timp real, ca si cum ai urmari un “reality-show” pas cu pas, minut cu minut, in care schimbarile scriu sau rescriu istoria. Ai senzatia, la un moment dat, ca totul e o cursa contra cronometru in care in fiecare moment astepti sa se intample ceva, ceva care sa schimbe totul si sa rastoarne lucrurile stiute, in ciuda logicii lor. Trecand cu vederea peste faptul ca probabil colosul Samsung a sponsorizat serios acest film in care isi promoveaza telefoanele inteligente in cel mai agresiv mod cu putinta, “The Phone” ramane un thriller de senzatie, o productie “de popcorn” coreeana autentica care fara indoiala ii va satisface pe toti amatorii genului. Fuziunea cu fantezia e una reusita, aceasta fiind de altfel si arma secreta a succesului acestui film. Nu trebuie ratat !

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: vineri 8 aprilie 2016

Un subiect indelung dezbatut: este pedeapsa corporala o metoda corecta de educare? Regizorul Jung Ji Woo declara ca “niciodata”, in cel mai recent film al sau, „Fourth Place”, ce abunda in mesaje ce trebuie auzite de societatea din Coreea de Sud unde vocile parintilor impotriva acestei metode de educare a copiilor se aud destul de rar. Peste 80% dintre parinti, conform unor studii recente, cred ca din cand in cand bataia este necesara pentru a disciplina un copil, asa cum spune si zicala “bataia e rupta din Rai”. Dar filmul demonstreaza cum violenta este o alegere gresita, ce impact are asupra copilului si ca oricine poate sa devina un agresor.

Kim Gwang Su jucat de Park Hae Jun (care a atras atentia din 2014 dupa rolul din “Misaeng”), o fosta speranta a inotului coreean dupa ce a stabilit un nou record asiatic prin anii 1980, paraseste echipa nationala, dupa ce este batut cu duritate de antrenor pentru ca a lipsit de la antrenament timp de 10 zile, fara a anunta. Saiprezece ani mai tarziu, revine pentru a antrena un baiat de 11 ani pe nume Jun Ho, interpretat de Yoo Jae Sang, care termina competitiile mereu pe locul patru, desi este un talent innascut. Gwang Su nu-si doreste de la bun inceput sa-l antreneze pe pusti, dar se razgandeste dupa ce vede cat este de talentat. In ciuda trecutului sau in care a fost victima a violentei antrenorului sau, Gwang Su il antreneaza pe Jun Ho intr-un mod mai dur, deseori recurgand la pedepse corporale pentru a-l determina sa fie mai bun, fapt ce-l afecteaza pe copil facandu-l sa il loveasca pe fratele sau mai mic, furios ca acesta i-a purtat ochelarii de inot. Filmul descrie si felul in care violenta este folosita in numele iubirii.

Pentru mama copilului, Jeong Ae (Lee Hang Na) locul patru inseamna nimic. Cea mai mare dorinta a sa este ca fiul sau sa castige medalia de aur intr-o competitie, si face tot ce stie ca acest lucru sa se intample: merge deseori la biserica protestanta unde merge si mama unui fost campion de scoala elementara pentru a fura niste ponturi, inclusiv numarul de telefon al unui antrenor mai competitiv. Mai tarziu merge si la un templu budhist unde se roaga pentru succesul fiului sau, dar nu cere nimic pentru ea. Observa ca Jun Ho devine mai bun dupa ce incepe antrenamentele cu noul antrenor, dar realizeaza ce se intampla cu adevarat dupa ce vede urmele loviturilor pe corpul copilului sau. Alegerea sa este de a trece peste asta fara sa ia masuri, gandindu-se ca violenta este necesara pentru un viitor mai bun pentru copil; “Ce ma sperie mai rau nu este ca Jun Ho este batut, ci ca ar putea iesi din nou pe locul patru”.

Gwang Su crede ca ar fi putut sa fie un inotator bun daca ar fi stat in echipa si ar fi suportat toate acele pedepse corporale de la antrenorul sau. Regretul sau duce la violenta degizata in atasament fata de elev.
Filmul este al 12-lea proiect finantat de National Human Rights Commission. In acest mod au mai fost finantate si alte filme ce prezinta probleme privind drepturile omului, inclusiv drepturile elevilor si ale mamelor singure si discriminarea sociala impotriva familiilor multiculturale, inca din 2003.

De fapt, “Fourh Place” reflecta societatea coreeana intr-un mod usturator, dar afectuos: o atmosfera sociala extrem de competitiva, parinti care sunt dispusi sa faca orice pentru a-si trimite copiii la facultati de renume si copii care sunt impreuna, dar sunt cufundati, furati de jocurile de pe smartphone-uri. Filmul mai subliniaza si modul in care afecteaza felul in care copiii isi petrec timpul liber in faimoasele sali de jocuri PC si cum o mana ferma acasa este ceea ce-i trebuie unei mame atunci cand copiii nu-si respecta promisiunile legate de orele de joaca la calculator, fapt ce afecteaza copiii la nivel mondial, nu numai intr-o Coree superdezvoltata tehnic.

Chiar si cu dificultatea unor subiecte atinse de scenariu, filmul ramane clar si nu devine sentimental, fiind fidel pana la final subiectului atins. Scenele subacvatice in care Jun Ho se furiseaza intr-un bazin de inot inchis unde inoata in mod liber sunt superb filmate si par chiar magice, regia geniala fiind usor de remarcat aici. Jun Ho arata mai fericit decat in orice alt moment; inoata pur si simplu de placere, nu pentru medalia de aur.

Regizorul Jung Ji Woo nu este la primul scenariu cu o poveste foarte bine inchegata si cu descrieri pline de delicatete ale emotiilor prin imagini superbe. Acesta a regizat in trecut si „Happy End” (1999), „Blossom Again” (2005) si „Eungyo” (2012).

Cu o premiera mondiala ce a avut loc in timpul Festivalului de Film de anul trecut de la Busan, “Fourth Place” va fi prezent in cinematografele coreene din 13 aprilie.

Articol realizat de chocolate_cleo – asiacinefil

Publicat: vineri 18 martie 2016

Mood of the Day (2015) e o tipica comedie romantica coreeana care in mod normal ar fi trebuit sa se realizeze cu un deceniu in urma, dupa spusele producatorilor. Intr-un final, filmarile s-au realizat la sfarsitul lui 2014 si inceputul lui 2015, iar premiera a avut loc in cinematografe abia un an mai tarziu, in ianuarie 2016. In ciuda tuturor acestor intarzieri, pentru genul abordat filmul e unul extrem de placut de urmarit, avand faze relaxante si comice deopotriva, astfel ca lansarea in sfarsit a productiei cu doar 2 luni in urma a fost o decizie inspirata. La box-office, productia s-a comportat ca orice poveste romantica, avand aproape 1,9 milioane dolari incasari, acest gen nefiind unul care sa umple salile de cinematograf in perioada sfarsitului lui ianuarie. Se demonstreaza o data in plus ca vedete ale micului ecran nu au puterea de a-si atrage fanii in salile de cinema, acestia din urma fiind mai degraba un public imobil, captive in fata televizoarelor si calculatoarelor, de unde isi sustin idolii. Moon Chae-won are din nou un rol plin de buna dispozitie, charisma deosebita a actritei, mimica si gestica ei fiind o garantie a succesului rolurilor ce le interpreteaza. Are o naturalete ce ti-e dat sa o vezi doar la o Son Ye-jin, si o dezinvoltura unica, aceste trasaturi dand personalitate personajelor ce le interpreteaza. In schimb, Yoo Yeon-seok, pe care ni-l amintim din rolul Regelui din “The Royal Tailor”, ne da o lectie de cum ar trebui interpretat un rol masculine intr-o poveste romantica, chiar daca personajul sau e putin “indraznet” in propunerile pe care i le face fetei. Actorul da dovada de maturitate evidenta, talentul sau fiind incontestabil. Cei doi protagonisti au o chimie deosebita, dar cu cine nu are chimie radianta Chae-won ?

Soo Jung (Moon Chae-won) lucreaza la departamentul de publicitate al unei companii de cosmetice, si ziua pe care urmeaza sa o traiasca urmeaza sa-i schimbe viata. Desi pare o zi de toamna ca oricare alta, incepe cat se poate de prost pentru ea, fiind lovita in cap, in timp ce se grabea la serviciu, de o minge de bachet. Din acel moment, lucrurile par a merge din ce in ce mai prost. La companie presiunea este mare, deoarece jucatorul de baschet Kang Jin Chul, noul star in ascensiune al baschetului coreean, se zvoneste ca va semna un contract de publicitate cu compania la care Soo Jung lucreaza. Doar ca acestuia i s-a ivit sansa de a pleca sa joace in NBA, peste Ocean, iar semnarea contractului e pusa sub semnul indoielii. Mai mult, Jin Chul dispare fara urma, zvonindu-se ca ar fi fugit cu o fata. Nici managerul sau, Jae Hyun (Yoo Yeon-seok) nu stie nimic despre el. In momentul in care afla ca acsta s-ar afla in Busan, urca in primul tren si se indreapta spre orasul-port. In acelasi tren urca si Soo Jung, ce merge la Busan pentru o prezentare in numele companiei. Destin sau coincidenta, cei doi ajung colegi de scaun in tren. El o abordeaza, ea se fereste de avansurile lui, si, din vorba in vorba, constata ca au mai mult decat un element in comun, jucatorul de baschet fugar pe care amandoi au interesul sa-l gaseasca. Si incepe cea mai lunga zi a vietii lor, una plina de neprevazut si romantism, in Busan…

“Mood of the Day” e o comedie romantica in care aproape intregul spectacol e intretinut, in cele 100 de minute, de cei doi protagonisti, Moon Chae-won si Yoo Yoen-seok. Cateva numere comice presarate pe parcurs sunt asigurate de actorul Jo Jae-yun, in rolul amicului lui Jae Hyun, dar vorbim, practic, de un film jucat in doi, in care protagonistii acapareaza aproape fiecare scena. Soo Jung e o corporatista clasica, ce face totul pentru compania la care lucreaza. Trecuta de 30 de ani, viata ei amoroasa se poate rezuma la o prima iubire, adolescentina, consumata inainte de a implini 20 de ani, primul ei iubit casatorindu-se cu… prietena ei cea mai buna, dupa care intreaga ei viata graviteaza in jurul actualului ei prieten, unul nevazut, alaturi de care sta timp de un deceniu, fara a indrazni sa faca pasul urmator. Are principii clare cand vine vorba de relatia cu un barbat, e calculata la prima vedere, insa repede se da de gol cand vine vorba de slabiciuni. In aceste conditii, e victima sigura pentru indraznetul Jae Hyun, care ii spune pe sleau ca s-a indragostit de ea, facand-o sa roseasca. Iar de aici pana la o propunere indecenta – o aventura de o noapte fara obligatii pentru vreunul – e un singur pas, de care Jae Hyun nu are cum sa se impiedice. Jae Hyun da senzatia ca stie ce vrea de la viata, insa ii vine greu sa-i inteleaga pe cei din jur si faptul ca ceilalti pot gandi altfel decat el. E un playboy prin excelenta, cuceririle lui in materie feminina insirandu-se in Busan, aparandu-i in fata cand lumea ii e mai draga. Dar asta nu-l impiedica sa incerce totul pentru a o seduce pe aparent naiva Soo Jung. Cum se va descurca, ramane sa descoperiti. Cert e ca filmul, desi are cliseele specifice genului, e foarte amuzant, simplu si aducator de buna dispozitie, peisajele romantice ale Busanului si melodiile occidentalizate de pe fundalul sonor completand tabloul unui film placut, ce sigur va va delecta. Nota 10 pentru interpretarea celor doi protagonisti, fara de care probabil scenariul ar fi fost unul plictisitor…

Traducerea si adaptarea su fost efectuate in premiera in Romania de uruma si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil. Timingul a fost refacut manual.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: joi 3 martie 2016

Hyun-chae (Bae Doo-Na) e o tanara fara prea mult noroc in dragoste. Desi se visa stewardesa, lucreaza la un hipermarket, iar perspectiva intalnirii unui Fat Frumos e indepartata… Tatal ei e singura ei familie, fiind un scriitor de mana a treia, cum il califica chiar ea. Din dorinta de a cunoaste mai multe despre arta, care ii poate furniza informatii pretioase pentru povestirile sale, acesta o roaga pe Hyun-chae sa imprumute niste carti despre pictura de la o biblioteca. In momentul in care fara descopera niste notite misterioase sub anumite poze cu picturi scrise de un anume Vincent, care isi marturiseste iubirea “pentru ea” facand trimiteri la noi si noi carti de pictura, tanara e cucerita imediat de gandurile romantice ale acestuia si imprumuta cartile recomandate de Vincent. Astfel, in naivitatea sa, se indragosteste de acesta, dorindu-si sa-l intalneasca. Astfel ca incepe sa cerceteze cine ar putea fi misteriosul romantic la ale carui ganduri rezoneaza. Tot acum il reintalneste si pe Dong-ha (Kim Nam-jin), prietenul ei impiedicat din perioada scolii, ce lucreaza ca operator de tren la metrou si care a venit din Busan in Seul special pentru a-si reintalni prima iubire: pe Hyun-chae. Si astfel, daca pana mai ieri nu-si gasea Fat Frumosul, iata ca Hyun-chae e pusa in situatia de a alege intre… doi Feti Frumosi…

“Spring Bears Love” (cunoscut si ca “Do You Like Spring Bear ?”) e o comedie romantica coreeana din perioada inceputului Valului Coreean realizata in spiritul filmelor de gen ale vremii. Regizorul si scenaristul Yong Yi, care nu a mai regizat sau scris nimic din 2003, avand doar cateva aparitii sporadice in filme precum “Oldboy”, “Sunday Seoul” sau “Dasepo Naughty Girls”, nu a dat lovitura cu filmul sau de debut, in ciuda faptului ca e o comedie romantica simpatica, in care are un mic rol de cateva secunde (un jucator de baseball din anii de liceu ai lui Hyun-chae de care aceasta se indragosteste). Talentul regizoral al lui Yong Yi e scos la lumina de anumite exagerari si scene de teatru ce parodiaza unele momente din viata lui Hyun-chae, insa desi scenariul a avut cele mai bune intentii, structurarea lui sub forma unui mini-roman cu 13 capitole s-a dovedit mai putin inspirata. Lipseste coeziunea intre aceste capitole, pe alocuri povestea parand putin fortata. In plus, ideea – romantica – a unui admirator din umbra ale carui cateva replici scrise sub niste poze de picturi au puterea de a cuceri pana intr-atat incat sa simti… iubire, e putin exagerata. Ideea a fost mult mai bine exploatata in filme ulterioare, ce reiau tema bibliotecii ca loc de legatura al sufletelor (Heartbreak Library), insa retinem intentia si folosirea, cu mai mult sau mai putin succes, a unui element evident de simbolistica romantica.

Filmul, in ansamblul sau, este agreabil, Bae Doo-na (23 de ani pe atunci), protagonista feminina, si Kim Nam-jin, un tanar aratos la 26 de ani ce tocmai debutase in “Lover’s Concerto”, formand, – oricat de ciudat ar parea – un cuplu ce are o chimie aparte. Amandoua personajele nu au noroc in dragoste, sunt niste impiedicati ce inca viseaza cu ochii deschisi cu toate ca viata le aminteste in fiecare moment care le e conditia, si, lucrul cel mai important, au o fire asemanatoare, fapt ce vrand-nevrand ii atrage ca un magnet pe unul spre celalalt. Cei doi nu sunt un cuplu obisnuit, nu sunt nici macar un cuplu, reintalnirea lor presupunand reluarea unei legaturi colegiale, mai mult de amicitie, intrerupta odata cu terminarea studiilor liceale. Cu mult umor, scenaristul ii apropie si ii departeaza dupa bunul lui plac, jucandu-se cu trairile si imaginatia fiecaruia, rezultatul fiind multa buna dispozitie transmisa privitorului. Dincolo de simplitatea povestii – oare cate cupluri nu se regasesc in aceasta poveste banala de iubire ? – filmul mai oscileaza in jurul unei interesante provocari. Hyun-chae se lasa vrajita de cuvintele gasite in carti si isi creeaza o imagine idealista despre misteriosul ei Vincent, de care se indragosteste in secret. Desigur, in viata reala nici o persoana cu un psihic normal – nici macar una predispusa a se indragosti usor – (tinand cont ca e un gen usor, trecem cu vederea naivittea ideii) nu cade pe spate dupa cateva cuvinte romantice care nici macar nu stii daca iti sunt adresate. Mai degraba o asemenea provocare e una specifica varstei adolescentei, nicidecum celeia a maturitatii, astfel ca directia scenariului in raport cu varsta personajelor e destul de bizara. Dar explicatia o furnizeaza chiar scenaristul, pe parcursul filmului, in momentul in care prietena lui Hyun-chae, Mi-ran. ii face acesteia o marturisire de o sinceritate dezarmanta: “A fi obiectul afectiunii cuiva creeaza dependenta”. In special cand o femeie se simte apreciata, iar cineva ii arata afectiune, chiar si sub aceasta forma ciudata a unui dialog surd de la distanta, curiozitatea si mai ales dorinta ca aceste aprecieri sa continue dau nastere la nivel de subconstient la o veritabila dependenta. O dependenta de afectiune la care orice femeie tanjeste, dar care da nastere si unei nevoi firesti de reevaluare a propriilor trairi, pentru a nu cadea in capcana departarii de realitate, ca personajul principal din “Pisces”, ce face o pasiune nebuna pentru un alt strain misterios.

Un film placut si relaxant, ce aduce cu el parfumul unic al comediilor romantice coreene de dinaintea schimbarii la fata a filmului coreean, cu multe melodii superbe pe fundal si cu cateva prezente surpriza in distributie ce nu pot trece neobservate (Yoon Ji-hye, prietena Mi-ran, pe care am vazut-o si in “Pisces”; Oh Gwang-rok in rolul tatalui lui Hyun-chae, cu blandeatea unica din glas; Uhm Tae-woong – in rolul unui fost iubit al lui Hyun-chae, un actor necunoscut pe atunci, azi un star de prima mana). Un film ce ne aduce primavara in suflete, prin optimisul si buna sa dispozitie ce o degaja.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in pemiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: joi 24 decembrie 2015

Cand spui numele regizorului Jo Jin-gyu, automat nu il poti disocia de “My Wife is a Gangster” si de recentul “Man on the Edge”, doua comedii antrenante cu gangsteri. Acelasi este si genul lui “Who’s Got the Tape ?”, al doilea film din cariera acestuia, o comedie de zile mari ce ironizeaza atat gangsterii, cat si politia coreeana. Nasterea comediilor cu gangsteri in Coreea s-a datorat in mare masura succesului dramei cu gangsteri “Friend” din 2002, dar inainte de aceasta, in anii ’90, seria de filme “Two Cops” a fost adevarata deschizatoare de drumuri in domeniu. Comedii precum “My Wife is a Gangster” si “Marrying the Mafia” s-au dovedit lucrative. Avand bugete undeva la 1,5-2,5 milioane de dolari, astfel de filme au scos si incasari de 20 de ori mai mari decat costul initial. Acestea vizau doua perioade de sarbatoare, ca data a premierei, Chuseok (Ziua Recunostintei) si Seol (Anul Nou Lunar), astfel explicandu-se succesul lor de box-office. Devenind o afacere profitabila, comediile cu gangsteri, urmate de cele politiste, au inflorit odata cu Hallyu, Hollywood-ul realizand remake-uri, vandute chiar pe piata coreeana. Denumite comedii “sammai” (termen provenit din japoneza), ele au in centrul lor gangsteri, batausi, politisti mai putin manierati, iar curand genul avea sa se diversifica cu mai multe sub-genuri, tratand de exemplu conexiunile unor astfel de personaje cu oameni din afara lumii lor (celebrele drame si melodrama cu o fata de treaba ce se indragosteste de un gangster). “Who’s Got the Tape ?”, o astfel de comedie din perioada de glorie a genului (2004), trateaza cu ironie subiectul, reusind printr-o distributie cu actori cunoscuti, fara pretentii de mari vedete, sa ofere tot ce avea in acel moment mai bun genul. In rolurile principale ii vedem pe Yoo Deong-geun (cunoscut dintr-o multime de seriale, premiat anul trecut cu Marele premiu la KBS Drama Awards pentru rolul din “Jeon DoJeon”) si Lee Moon-sik (ce nu mai are nevoie de prezentare), iar intr-o aparitie inedita, pret de cateva minute, il veti vedea pe nimeni altul decat Cha Tae-hyun. Toata distributia ne ofera un recital plin de umor ce starneste hohote de ras fara oprire pe toata durata filmului, si ce poate fi mai reusit la o astfel de productie daca nu atingerea scopului pentru care a fost creata ?

Tae-sik e un gangster marunt ce face orice treaba murdara pentru bani. Ajutat de subordonatii sai, Prostanacul si Scrimerul, acesta reuseste intr-o misiune nocturna, sa atace un detectiv ce lucra pentru procurorul Na si sa puna mana pe o pretioasa caseta video. In fapt, aceasta continea o inregistrare in care interlopul Jang ii dadea niste bani ca mita unui deputat. Treaba grea odata finalizata, nu mai trebuia decat ca respectiva caseta a procurorului a ajunga in posesia lui Jang, in schimbul unei sume de bani. Doar ca, cu cateva ore inaintea predarii casetei, se produce nenorocirea: printr-un context de evenimente, caseta e pierduta, ajungand in posesia lui Dong-moo, un pierde-vara enervant, ce reuseste sa fuga. Cei 3 gangsteri incearca sa traga de timp, punand la grea incercare rabdarea lui Jang. Presati de acesta, cei 3 trebuie sa-l gaseasca urgent pe pierde-vara si sa recupereze caseta buclucasa cu orice pret… altfel vor deveni ei insisi vanat pentru fiorosii oameni ai lui Jang. Dar credeti ca totul se rezolva cat ai zice peste, cand ai in subordine doua ajutoare cu un nivel de inteligenta foarte scazut ? Iar cand acestia sunt luati drept… politisti, balul poate incepe !

Ca in orice comedie cu gangsteri, personajele sunt unele tipice, ce nu ies din limitele unei galerii predefinite. Intalnim, astfel, Prostanacul – interpretat de cine altcineva decat de Lee Moon-sik, un personaj a carui porecla spune totul despre ce asteptari sa avem de la el. Gandeste lent, e hilar in modul in care interpreteaza situatiile, dar are o naturalete ce te cucereste si te binedispune din primul moment. Nu incearca nici un moment sa-si depaseasca conditia deoarece e multumit si cu porecla data de seful sau – e mai comod sa gandeasca altul pentru tine, in opinia lui (ceea ce nu intotdeauna e un semn negativ, ci mai degraba unul de incredere in cel ce gandeste in locul tau, pentru ca o face si pentru tine…), si cu viata de gangster ce o duce, plina de adrenalina. Coleg de breasla ii e Scrimerul, un gangster ce se crde aratos, datorita alonjei, insa nu e departe de colegul sau Prostanac. Acesta e mai meditativ, invata mai repede tacand decat dand din gura si dezvaluindu-si slabiciunile, iar porecla ce o are, Scrimerul, desi nu e explicata, face trimitere la felul lui iute de a fi, la faptul ca ii sare repede tandara si reactioneaza nu neaparat asteptand comanda sefului sau. Vrea sa para mai stilat, umbla mereu elegant, la costum si camasa alba larg deschisa la gat, fara cravata, lejer, dand impresia de control de sine, relaxare, iar daca nu ar fi un gangster, sigur ai zice ca e un playboy. Nu in ultimul rand, seful celor doi, Tae-sik, e seniorul lor ca varsta, stie sa dea cu pumnul, nu se teme cand vine vorba de incaierari, ba chiar sare in mijlocul lor; e stapan pe sine in orice situatie, si cand e confundat cu un politist, nu ezita sa profite de situatie pana isi atinge obiectivul, recuperarea buclucasei casete. Victima celor trei e Dong-moo, un pierde-vara fara ocupatie, fara prietena si mare amtor de filme deocheate pe caseta video, care se dovedeste a fi omul nepotrivit in locul si timpul nepotrivit. Frizura si cercelul din urechi tradeaza naivitatea sa, imaginea de fraier fiind dublata de gesturile sale in momentele de cumpana, ce ne fac sa intelegem mai bine de ce acesta a ajuns calul de bataie al gangsterilor. Jocul actorului ce-l interpreteaza, Lee Seong-jin – despre care s-a auzit foarte putin dupa acest rol – e remarcabil, intruchipand perfect genul baiatului naiv dar sincer, de care toti vor sa profite, pe care l-am mai vazut in multe comedii de actiune din Hong Kong din anii ’80. Interactiunea celor patru personaje, intriga simpla si amuzanta, incurcaturile si complicitatile de context care iau nastere, umorul de situatie si jocul actoricesc ireprosabil transforma “Who’s Got the Tape ?” intr-o agreabila si deconectanta alternativa la filmele serioase cu gangsteri si politisti ce au scris istorie in anii 2000 in cinematogtafia coreeana. Daca vreti sa radeti sanatos, acest film in mod sigur va va indeplini dorinta.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de lasedan si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 25 octombrie 2015

“Baby Alone” e o comedie coreeana cu destula actiune incat sa reuseasca sa starneasca hohote de ras pe toata durata sa sis a iti induca o stare de buna dispozitie evidenta. Daca ar fi sa-l incadram intr-un current, atunci acela ar fi cel al comediilor de actiune cu gangsteri, care au facut istorie intre 2000-2005 in Coreea. “Baby and Me” (2008) este, cu siguranta, una din cele mai celebre comedii coreene in care protagonist este un bebelus, insa si la inceputul anilor 2000 se faceau astfel de filme, unul din cele mai cunoscute fiind “Saving My Hubby” lansat, ca o coincidenta sau nu, cu nici o luna inainte de “Baby Alone”, in 2002. In general aceste comedii de actiune nu sunt prea pretentioase cand vine vorba de buget, putand fi realizate cu bani putini, cheia fiind un scenariu cat mai amuzant. Si, desigur, niste actori cu carisma, care sa stie sa smulga zambetele spctatorilor. De aceasta data avem o tripleta stralucita de actori cunoscuti: Park Sang-myeon (cunoscut din k-drama “Shoot for the Stars” si din multe alte filme si seriale in special de pana in 2005), Lee Won-jung (unul din cei mai curtati actori coreeni pentru roluri secundare in seriale istorice) si Ahn Jae-mo (pe care ni-l amintim din King Geunchogo sau Jeong Dojeon), care intretin o atmosfera de zile mari, centrata in jurul unei simpatice bebeluse cu un zambet cuceritor. Scenariul e scris de o echipa formata din regizor si inca 2 scenaristi, unul fiind autorul scenariului thriller-ului “Truck”, in timp ce Shin Dong-yeob e autorul scenariilor unor filme celebre, precum “100 Days with Mr. Arrogant”, “Ditto” sau al succesului “Untouchable Lawmen” din acest an.

Man-su, Jae-seob si Pung-ho sunt trei prieteni nedespartiti inca din copilarie, ce s-au cunoscut la orfelinat. Fiecare a incercat sa-si urmeze visul, la maturitate, dar la 25 de ani distanta ii regasim cu moralul la pamant, infranti de greutatile vietii. Man-su nu are o ocupatie anume, singura lui preocupare e sa manance, la fel ca in copilarie. Pe cat posibil pe cheltuiala altuia. Fiind tot timpul interesat doar de mancare, cei doi prieteni ai lui mereu il conditioneaza cu mancarea de realizarea unor comisioane sau lucruri marunte, dar si a unor numere de circ periculoase, de pe urma carora sa stranga banii de chirie. Jae-seob a visat sa devina luptator in ring, dar si-a ratat visul, cazand in patima jocurilor de noroc si acumuland o serioasa datorie la camatari. Cel mai aproape de reusita a fost Pung-ho, ce a devenit ce si-a dorit, poltist. Insa intr- misiune de urmarire a unui criminal, lucrurile ies prost, iar misiunea se soldeaza cu pierderea vietii ostaticei. Marcat de remuscari, Pung-ho renunta la a mai fi politist. Si astfel, cei trei prieteni se reunesc, punand la cale deschiderea unui dojo in cartierul marginas unde locuiesc impreuna, pentru a-si castiga existenta. Intr-o seara ploaioasa, exploatat ca de obicei, Man-su e trimis sa lipeasca afise pe peretii strazilor inguste din cartier. Insa nimereste in mijlocul unei misiuni de urmarire a unor gangsteri, ce incearca sa ia viata sefului lor ce tocmai se retrasese de la conducerea unei prospere companii dubioase pentru a-si creste fetita nou-nascuta, pe Eun-ji. Din senin, Man-su se trezeste cu Eun-ji in brate si, in plus, e martor la uciderea tatalui acesteia. Urmeaza o adevarata aventura pentru cei trei prieteni, ce se vad nevoiti sa invete sa creasca un bebelus si, in paralel, sa evite a da ochii cu fiorosii gangster ice pornesc pe urmele lor…

Productia se incadreaza perfect in genul sau, alternand momentele de umor cu cele de actiune si chiar dramatice, fara insa a se indeparta prea mult de stilul comic. Cei trei protagonisti intruchipeaza trei personaje ce au esuat in viata din motive diferite. Pung-ho e un fost politist retras in urma unui incident nefericit de care se considera vinovat. Remuscarile sunt cele ce l-au facut sa renunte, convins fiind ca daca n-ar fi tras asupra criminalului ce tinea ostatica, lucrurile nu s-ar fi terminat la fel de tragic, cu moartea ostaticei. E un personaj framantat, ce nu se poate ierta pe sine, astfel ca renuntarea la insigna si regasirea prietenilor orfani din copilarie reprezinta o oportunitate de a depasi momentul si de a o lua de la zero deschizand un dojo unde sa invete artele martiale pe cei dornici. La fel de nefericit e mai tanarul lui prieten de la orfelinat Jae-seob. Cu o infatisare de playboy, acesta si-a incercat norocul in lumea luptelor, dar constatand ca e exclus din cercul restrans al invingatorilor, isi pune manusile in cui si rataceste prin saloanele de jocuri mecanice, inglodandu-se in datorii. Nu ezita chiar sa-si ofere serviciile cluburilor unde doamne ofilite sau sotii prea singure cauta un partener pentru distractii de o noapte. Dar poate cel mai amuzant dintre toti e Man-su. Supraponderal si mereu flamand, acesta e dispus sa faca orice compromis pentru o cina delicioasa. E folosit de ceilalti doi prieteni in numerele lor de circ pe care le prezinta ca si colaboratori ocazionali la circul din oras, si mereu are cele mai ingrate misiuni: fie trebuie sa isi tina rasuflarea sub apa, legat in lanturi, fie trebuie sa reziste cat mai mult intr-o casa in flacari, fie e pe post de tinta vie la aruncarile cu cutitul ale alcoolicului cu mana tremuranda Pung-ho. Riscul e meseria lui, iar infatisarea nu-l ajuta deloc in a obtine respectul celor din jurul sau, acestia luandu-l mereu peste picior. Ei bine, acesti trei crai, mai mult sau mai putin aratosi, se vor trezi dintr-odata tati de ocazie, trebuind sa se descurce cu schimbarea scutecelor, alaptatul bebelusei ajunsa in grija lor, cu joaca cu aceasta. O misiune destul de dificila, tinand cont ca toti sunt niste burlaci convinsi, unii trecuti chiar de prima tinerete. Si ca si cum nu ar fi fost de ajuns, fara sa-si dea seama, ajung tinta Mafiei, ce trebuie sa recupereze cu orice pret copila. Mai trebuie spus ca gangsterii se dovedesc niste natarai notorii, aflati chiar sub nivelul celor trei cavaleri neinfricati ? Reteta pentru o comedie savuroasa e asigurata, iar fanii genului vor avea suficiente motive sa se amuze urmarind aceasta productie coreeana simpatica de la inceputul anilor 2000, cum azi nu se mai realizeaza (idolii din ziua de azi tin atat de mult la imaginea lor incat aparitia intr-un rol de prostanac probabil e considerata o umilinta).

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 13 septembrie 2015

Cuplul Kim Jin-sung (regizor) – Byun Won-mi (scenarista) se reuneste pentru a treia oara cu ocazia productiei “My Eleventh Mom” (2007), dupa colaborarile anterioare la “Surprise Party” si “Geochilmaru”. Pana in prezent, niciunul dintre cei doi nu a mai fost implicat in vreun proiect, fara insa ca aceasta sa insemne ca au renuntat la activitatea in lumea filmului. Adevarul este ca primul deceniu al noului mileniu a insemnat, in cinematografia coreeana, o inflorire a genului melodramatic, care astazi si-a pierdut stralucirea de altadata. In filmul coreean al anilor post 2010, melodrama e inclusa in filme in egala masura cu actiunea, comedia sau romantismul, filmele fiind mult mai complexe, iar genurile – doar niste instrumente in atingerea complexitatii. In anul 2007, inca, melodramele mai prindeau la public, si erau si usor de facut: un scenariu simplu, un actor cat de cat cunoscut in distributie, o coloana sonora induiosatoare, iar hrana celor mai putin optimisti era gata de consumat. Totusi, “My Eleventh Mom”, desi are toate aceste ingrediente, se departeaza putin de tipicul filmelor melodramatice, insistand mai mult pe relationarea personajelor, decat pe descrierea fizica a suferintei personajului principal. Mai mult, vorbim de doua personaje principale (interpretate de Kim Hye-soo si de actorul copil Kim Young-chan),fiecare cu suferinta proprie, ce interactioneaza si ajung sa aiba asteptari unul de la celalalt, astfel ca filmul e mai mult o drama de familie decat o melodrama in sine. Fundalul sonor (asigurat de extraordinarul Lee Seung-cheol), uneori prea optimist si ritmat pentru un film dramatic, parca ne transmite faptul ca in tot raul acestei lumi exista o umbra de speranta ce se gaseste in noi insine, in forta nevazuta a fiintei umane, ce o poate ajuta sa depaseasca orice obstacol. “My Eleventh Mom” nu a fost un succes de box-office (nici nu existau asteptari de aceasta natura de la o investitie de 1,5 milioane dolari recuperate din cele peste 350.000 de bilete vandute), dar cand ai o poveste clasica si o distributie de prima mana (il veti detesta pe Ryu Seung-ryong, ce are un rol secundar in acest film, pentru ca la final sa ajungeti sa-l intelegeti – sau nu – in rol de tata, in timp ce Hwang Jung-min e la fel de incantator prin rolul de “prostanac” nefamilist ce traieste cu mama lui batrana in asteptarea unei femei care sa aterizeze in ograda lui) care isi interpreteaza partitura perfect, succesul e ca si asigurat.

Jae-su e un baietel de 11 ani ce duce o existenta dificila pentru un copil de varsta lui. Traieste cu tatal lui si a ramas de mic orfan de mama. Decis sa-si traiasca viata la maxim, tatal sau (Ryu Seung-ryong) se dovedeste o persoana total iresponsabila, neglijind trauma propriului copil si traindu-si viata prin salile de jocuri de noroc. Doar banii ascunsi de micutul Jae-su reusesc sa-i asigure acestuia supravietuirea in cocioaba din cartierul de la periferia Seulului unde locuieste, si, eventual, mila vecinului Baek-jung (Hwang Jung-min), un pierde-vara trecut de 30 de ani ce locuieste cu mama lui batrana fara a face nimic toata ziua. Pentru Jae-su, bataile periodice ce le primeste de la tatal sau si iubitele pe care acesta le schimba ca mai des ca pe niste sosete sunt peisajul cotidian al unei copilarii sumbre, in care pana si mersul la scoala e o povara, mai ales la sfarsit de an cand de obicei mamele trebuie sa fie prezente la serbarea scolara. Minciuna incepe sa devina o obisnuinta pentru a ascunde adevarul de educatoare, iar mediul nociv in care isi petrece copilaria pare a-l impinge spre pierzanie pe Jae-su, in ciuda rezistentei sale. Intr-una din zile, tatal sau aduce acasa o noua “sotie” (Kim Hye-soo), a 11-a mama vitrega a micutului Jae-soo. Visele ca aceasta sa devina o adevarata mama pentru micut se spulbera inca de la inceput, cand vede ca noul locatar al cocioabei doarme toata ziua si, mai mult, ii mananca mancarea, furandu-i bonurile de masa ascunse cu greu de tatal sau. Dar ceva le va deschide amandurora ochii, si ii vor face sa realizeze ca au mult mai multe lucruri in comun decat s-ar parea la prima vedere, iar cursul relatiei celor doi se schimba radical…

“My Eleventh Mom” e un film plin de sensibilitate, cu toate ca drama descrisa e una cat se poate de realista. Notiunea de “familie” e de la inceput [usa sub semnul intrebarii. Personajele din aceasta lume a periferiei sunt condamnate la nefericire si pierzanie, inclusiv sufletul pur al micutului Jae-su, interpretat ca un adevarat adult de actorul-copil Kim Young-chan. La cei 11 ani ai sai, el nu are o copilarie propriu zisa. Traieste in teama si primind corectii zilnice de la tatal cazut in patima jocurilor de noroc si a alcoolului, iar ceea ce se numeste familie e de fapt o masa zilnica luata imnpreuna cu acesta sub acoperisul saracacioasei cocioabe in care vietuiesc. Tot ceea ce ii leaga pe tata si pe fiu sunt amintirile vii ale fiului despre mama sa, uitata de mult de tatal sau ce in fiecare luna ii aduce o noua “mama” acasa. Dar si aceste amintiri sunt repede transformate in reprosuri de catre tatal iresponsabil, interesat doar de jocurile lui de noroc si de trairea clipei. Ce nu moare in sufletul micutului Jae-su e speranta. Speranta ca intr-o zi, una din femeile careia trebuie sa-i spuna “mama”, va juca cel putin 10% din acest rol si ii va arata catusi de putina afectiune. Cand apare la orizont a 11-a mama, din nou sperantele i se irosesc, vazand-o pe cucoana ce poposeste in casa lor imbracata asemeni unei prostituate, machiata strident, mestecand indiferenta guma si mancandu-i cu forta mancarea ascunsa cu greu de tatal sau. Dar viata uneori ne ofera si surprize, iar modul in care vor evolua evenimentele il va face pe Jae-su sa viseze cu ochii deschisi la faptul ca oamenii mari nu sunt toti niste mizerii precum tatal sau. Un film induiosator si realist totodata (uneori chiar prea realist), ce ne arata ca in cinematografia coreeana nu doar mamele pot fi scorpii fara inima si ca uneori nici tatii nu se lasa mai prejos, un film simplu din care ne raman o multime de invataminte despre definitia familiei.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: duminică 29 martie 2015

Exista putine filme, indiferent de ce cinematografie vorbim, care sa aiba puterea sa te impresioneze atat de mult incat sa le numesti cel putin memorabile. Capodoperele sunt nivelul cel mai de sus, atins doar de genii ale cinematografiei, iar in ziua de azi ne e destul e greu sa gasim astfel de productii la nivel mondial, insa productiile memorabile se realizeaza an de an, de artisti debutanti, in devenire sau consacrati, ce au parte fie de talent, fie de scenarii bune, fie de bugete memorabile sau actori talentati in distributie. Cand toate acestea se combina, rezulta perfectiunea, capodopera. “Blue Swallow” nu e o capodopera, insa un film memorabil e fara discutie. Si inca unul superb, realizat de coreeni in silul lor aparte, sensibil. Regizorul si scenaristul Yoon Jong-chan a debutat in 2001 cu “Sorum”, un horror cu Jang Jin-young, pe care a convins-o sa accepte rolul principal si in productia cu buget ridicat “Blue Swallow”, in 2005. Trei ani mai tarziu regiza “I Am Happy”, o poveste emotionanta cu Hyun Bin in rolul principal, iar in 2013 dadea din nou lovitura cu un film sensibil, “My Paparotti”. Revenind la “Blue Swallow”, in rolul principal feminin o revedem pe Jang Jin-young, regretata actrita ce s-a stins in 2009, ce a impresionat cu rolurile din “Over the Rainbow” si “Scent of Chrysanthemums”, si care se afla, probabil, in fata celui mai bun rol al carierei. De altfel, aceasta a si fost premiata de Asociatia Coreeana a Criticilor de Film cu premiul pentru Cea mai buna actrita in 2006. In rolul principal masculin il vedem pe Kim Ju-hyeok, pe care ni-l amintim din serialul “Lovers in Prague” si, mai ales, din recentul serial “God of War”. Surprizele nu se opresc aici: Han Ji-min, de nerecunoscut in rolul Jung-hee, debuta pe marele ecran in acest film, din a carui distributie fac parte si japoneza Yuko Fueki (daca vi se pare cunoscuta figura ei, e din cauza aparitiei in cele doua seriale coreene de succes IRIS si IRIS 2), dar si cunoscutul actor japonez Toru Nakamura (K20, I Give My First Love to You, Love Never to End). Filmul, ce a avut incasari de 3 milioane de dolari, este inspirat din povestea reala a lui Park Kyung-won, una din primele femei pilot ale Coreei.

Nascuta in 1901, Park Kyung-won a avut o viata scurta, stingandu-se in mod tragic la doar 32 de ani intr-un accident aviatic. De mica a fost pasionata de zbor si avioane, la 16 ani parasind orasul natal Daegu si plecand in Japonia pentru a-si implini visul. Frecventand biserica coreeana din Yokohama, s-a convertit la crestinism, un an mai tarziu revenind in Daegu pentru a se inscrie la Scoala de surori medicale din oras. Desi visul ei era sa devina pilot, intai avea nevoie de bani pentru studii.In 1925 se intoarce in Japonia, unde in cele din urma se inroleaza la scoala de aviatie din Kamata, asta dupa ce initial a sperat ca se va putea inrola la aceeasi scoala de aviatie unde a fost format si primul pilot coreean de avioane, An Chnag-nam (scoala care insa arsese din temelii in 1923). Diu ani mai tarziu a terminat cu bine studiile, obtinand licenta de pilot de gradul trei, iar un an mai tarziu pe cea de pilot de gradul doi. In 1933 a fost aleasa sa piloteze pentru prima data pe un traseu nou, intre Japonia si Manciuria, traversand Coreea in zbor. In fatidica zi de 7 august 1933, a urcat la bordul “Randunicii Albastre”, luandu-si zborul de pe aeroportul Haneda din Tokyo spre Manciuria, insa 42 de minute mai tarziu s-a prabusit in apropiere de Hakone, pierzandu-si viata la numai 32 de ani impliniti cu doar 2 saptamani in urma. O interesanta carte despre viata acestei curajoase femei coreene a scris Kano Makiyo in 1994, intitulata “Stramtori de netrecut: viata femeii pilot Park Kyung-won”.

Coreea, 1910. In urma tratatului de anexare japonezo-coreean, Imperiul coreean e anexat la Japonia. Daca pentru cei maturi, momentul a fost unul dureros, dand nastere unui sentiment national anti-japonez, pentru micuta Kyung-won, la cei 9 ani, japonezii erau vazuti ca niste luptatori ninja cu puteri supranaturale. Copiii nu vorbeau decat despre ninja, despre faptul ca acestia zburau asemeni unor pasari, iar in ziua in care vede pentru prima data un avion brazdand cerul campiilor manoase ale Daegu-ului, in sufletul micutei Kyung-won se cuibareste un vis: acela ca intr-o zi sa zboare. Anii trec, si in ciuda povetelor parintilor, fuge de acasa tocmai in Japonia, unde cocheteaza cu scoala de aviatie. Pentru a-si continua studiile are insa nevoie de bani, astfel ca se angajeaza ca sofer la o companie de taxiuri. Si asa il cunoaste pe d-l Isida, un client atragator ce ofera tot timpul bacsisuri consistente, dar care mai tot timpul se afla sub influenta licorii bahice. Afland ca de fapt acesta era un coreean, cu numele real Han Ji-hyuk, tanara Kyung-won se indragosteste de acesta… Insa idila lor e franta brusc de aparitia in scena a tatalui lui Ji-hyuk, care ii face ordine in viata si il trimite sa se inroleze. Cu banii castigati, Kyung-won se inscrie la academia de aviatie, unde devine unul din cei mai buni piloti, iar destinul face sa il revada pe Ji-hyuk, ce a devenit ofiter de meteorologie. Povestea de dragoste dintre cei doi continua, el sustinand-o din plin pe Kyung-won in implinirea visurilor. Dar o competitie cruciala se arata la orizont pentru academia unde s-a format Kyung-won, iar aceasta e chemata sa salveze onoarea academiei, infruntand o rivala de calibru, nimeni alta decat amanta Ministrului de Externe japonez, Gibe, ce devine rivala ei. Competitia va avea urmari care vor schimba crucial destine.

Impreuna cu Kwon Ki-ok, Park Kyung-won a fost una din primele femei coreene din aviatie. Desi in general e recunoscut ca Kwon Ki-ok a fost prima femeie coreeana pilot, aceasta a activat in afara teritoriului Coreei, fiind inrolata in Forta Militara Aeriana a Republicii China. In consecinta, istoricii o considera pe Park Kyung-won prima femeie pilot civil din istoria Coreei. Aceasta se inscrie in galeria femeilor celebre din intreaga lume care au uimit prin curajul si pasiunea lor pentru zbor in niste vremuri in care aviatia era la inceputuirle sale. In Europa, prima femeie pilot a fost baroana Raymonde de la Roche, ce a obtinut brevetul in 1910. In Statele Unite, Harriet Quimby a devenit prima femeie pilot de pe continentul nord-american in 1911, in timp ce in Romania, Elena Caragiani din Tecuci obtine brevetul de pilot la Paris, in 1914. In scurt timp, aceste femei au devenit subiecte de presa, „vedete” in competitie cu barbatii piloti. Una din cele mai celebre astfel de „vedete” a fost Amelia Earhart, ce a realizat in 1932 primul zbor solo transatlantic, in timp ce englezoaica Victor Bruce (cunoscuta sub numele The Hon Mrs Victor Bruce), dupa ce a stabilit mai multe recorduri pe uscat si pe apa, s-a alaturat in 1928 unui club de zbor, si 2 ani mai tarziu a pornit intr-un tur al lumii cu avionul ei „Bluebird”, pornind din Londra, oprindu-se in Germania, Austria, Iugoslavia, Tucia, Siria si Irak. Mai apoi a zburat spre India, Birmania, Siam si Vietnam (Indochina), a aterizat din cauza musonului in jungla Mekong-ului unde a contactat malaria, insa nici acest obstacol nu au impiedicat-o sa-si duca mai departe calatoria, ajungand la Hanoi, Hong Kong, Shanghai si Seul, fiind prima femeie ce a traversat in zbor Marea Galbena. Dupa ce a acoperit 16.625 km in 25 de zile de zbor, aceasta a ajuns la Tokyo, moment istoric suprins si de filmul „Blue Swallow”.

Revenind la film, mai trebuie spus ca acesta a starnit o puternica polemica inaintea premierei. Si aceasta datorita faptului ca, fiind studiata biografia femeii pilot Park Kyung-won, s-ar fi sustinut faptul ca aceasta ar fi intrerpins niste actiuni pro-japoneze in perioada cat a fost pilot. Nu trebuie uitat faptul ca in 1910 Coreea devine colonie japoneza, in anii urmatori luand nastere diverse organizatii nationaliste sau comuniste anti-japoneze ce au subminat autoritatea imperiala prin atentate sangeroase. Or, faptul ca Park Kyung-won a studiat zborul in Japonia, dar si contextul in care a fost nevoita sa realizeze ultimul ei zbor, care i-a si adus sfarsitul, in numele Imperiului Japonez, au dus la aceste suspiciuni de colaborare cu japonezii, care nici azi nu au fost pe deplin lamurite. „Blue Swallow” incearca sa prezinte povestea lui Park Kyung-won din perspectiva umana, a unei femei ce e dispusa pentru pasiunea sa sa faca inclusiv compromisul de a fi considerata de conationali drept tradatoare de tara, cu toate ca lucrurile nu au stat deloc asa. E adevarat ca avem in fata o dramatizare a unei povesti reale, ca unele personaje, fapte si intamplari au fost partial modificate, insa totul a fost facut in pur scop artistic, iar rezultatul a meritat tot acest efort, dand o lectie de viata impresionanta tuturor contestatarilor, ce au cerut chiar anularea premierei productiei.

S-ar putea spune multe alte lucruri despre acest film deosebit. Interpretarea tuturor actorilor e de clasa (chiar daca distributia nu are nume extraordinare), imaginile sunt senzationale, scenariul e captivant, desi putin cam lent, filmul fiind bine structurat pe durata celor 2 ore si 11 minute ale sale. Coloana sonora e un alt plus al productiei, dandu-i un aer grandios, chiar eroic, iar melodia de la final e deosebita. E un film caruia nu-i lipseste nimic, o dovada ca atunci cand vine vorba de a-si omagia eroii, coreenii sunt adevarati maestri. Un film, cum spuneam la inceput, de neuitat, ce nu trebuie scapat de nici un iubitor al cinematografiei si istoriei coreene.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: sâmbătă 14 februarie 2015

Pe langa tema razbunarii, ce o intalnim in aproape toate filmele si serialele coreene ca liant al unor povesti de viata mai mult sau mai putin extraordinare, o alta tema preferata a cineastilor din peninsula coreeana pare a fi obsesia relatiei extraconjugale. Conform unui sondaj recent, 79% din barbatii casatoriti si 15,5% din femeile casatorite coreene recunosc faptul ca au comis cel putin o data adulter. Adulterul e o infractiune pedepsita de legea coreeana, iar banii nu pot cumpara sanctionarea cu inchisoarea a comiterii acestui act, odata dovedit. In mod straniu, conceptual, o relatie extraconjugala e cel mai des considerata un act romantic curajos si rebel, decat o tradare morala. Poate si de aceea s-a discutat aprins pe aceasta tema in societatea coreeana a ultimilor ani, multi sustinand ca adulterul ar trebui rezolvat in cadrul unor procese civile, nu penale. Un lucru este cert: cu toata legislatia veche de mai bine de jumatate de secol, adulterul e un fenomen ce se petrece zi de zi in traditionala societate coreeana, constituind o importanta sursa de inspiratie pentru industria de film. O astfel de poveste este prezentata si in “Scarlet Innocence”, la exact un deceniu dupa memorabilul “The Scarlet Letter”. Chiar daca filmul nu se centreaza pe consecintele penale ale adulterului comis de personajul principal, un reputat profesor si scriitor, realizatorii reusesc sa incadreze perfect problema adulterului in tematica generala a filmului, o poveste romantica care pe masura ce avanseaza ia o turnura dramatica. Fara a se ridica la nivelul lui “The Scarlet Letter”, presarat, insa, cu destule scene erotice, filmul lui Yim Pil-sung a atras atentia prin distribuirea in rolul principal a cunoscutului star Jung Woo-sung (The Divine Move, Cold Eyes), care la 41 de ani interpreteaza un Don Juan ca la 20 de ani, tacut, ce vorbeste prin scrierile sale, dar care e plin de defecte. Esom (ce a putut fi vazuta in “Psychometry” si “Man on High Heels”) interpreteaza dezinvolt personajul feminin sedus de Jung Woo-sung, o actrita care desi nu are o infatisare naturala (operatiile estetice o dau de gol), reuseste sa joace rolul dual al victimei inocente fara a avea o clipa vreo rezerva in a intra complet in pielea personajului sau.

Prins in mijlocul unui scandal de hartuire sexuala, profesorul de la Litere Shim Hak-kyu (Jung Woo-sung) e trimis pe perioada anchetei facultatii sa predea cursul de “Introducere in scrierea unui roman” intr-un orasel de provincie. Primit de un alai nesfarsit de ciresi in floare, profesorul ajunge in orasel si are impresia ca a pasit intr-o alta dimensiune: totul este seren, aerul curat si razele calde ale soarelui ii mangaie plapand fata, locul in sine pare incremenit undeva in trecut. La un moment dat, aflat in fata unei bacanii, ochii lui se intretaie cu ai unei tinere ce ii priveste curioasa tinuta la patru ace, total nepotrivita pentru acel loc. E Deok-yi (Esom), fata care vinde bilete in parcul de distractii al oraselului, ajutandu-si mama muta sa-si duca existenta cotidiana. Si, da, se indragosteste la prima vedere de chipesul profesor aflat in prag de 40 de ani. Afland de cursurile sale, desigur se inscrie sa participe, ramanand fascinata de cuvintele celui pe care treptat ajunge sa-l considere prima si unica lui iubire. El nu ezita sa se implice intr-o relatie, si asta cu toate ca acasa are o fiica de 8 ani si o sotie depresiva, a carei gelozie e stapanita doar de pastilele antidepresive. Lumea incepe sa vorbeasca in micul orasel linistit, iar relatia neadecvata dintre cei doi, despartiti de aproape 20 de ani, devine barfa zilei. Evenimente tragice urmeaza, insa, sa se petreaca, iar vietile celor doi se vor schimba in mod iremediabil. Va supravietui iubirea lor incercarilor destinului ? Si… a fost, macar, iubire ?

Atmosfera lui “Scarlet Innocence” e una romantica, simtindu-se, totodata, un parfum de mister pe toata durata lui. Si nu, acesta nu vine de la ciresii in floare de la inceputul filmului, ce paveaza drumul “spre Rai” oferind un spectacol vizual unic, ci de la o tensiune care nici nu realizezi cum se acumuleaza. Faptele sunt banale, iar povestea parca a mai fost vazuta: el, profesor la Litere in capitala, trimis in exil intr-un orasel de provincie sa invete oamenii de la tara cum se scrie un roman, ea, fata inocenta si naiva de la tara, ce se indragosteste imediat de cuvintele si aspectul fizic al profesorului. Nu conteaza ca intre cei doi exista o diferenta de varsta de peste 15 ani, o diferenta de experienta de viata si de principii. Si asa se naste o iubire interzisa, ce am vazut-o in atatea si atatea filme cu adulteri, in care principala responsabilitate ar trebui sa cada pe umerii celui care insala. De altfel, titlul filmului, “Scarlet Innocence”, e o combinatie metaforica a celor doi termeni ce definesc relatia secreta a protagonistilor: “scarlet” inseamna, la figurat, ceva “desfranat”, deci simbolul adulterului comis de unul din parteneri, in timp ce “innocence” face trimitere la puritatea tinerei ce cade in capcana adulterului in numele unei iluzorii “iubiri”, cum o numeste ea. O relatie similara am avut ocazia sa vedem in recentul film “Innocent Thing”, in care un profesor de liceu se lasa sedus de o eleva ce a facut o pasiune molipsitioare pentru el, doar ca acolo intreaga poveste se consuma intr-o perioada scurta de timp. In “Scarlet Innocence”, relatia celor doi protagonisti e prezentata in doua etape diferite de evolutie, surprinzand personajele la varste diferite. Acest lucru da spectatorului perspective unei evolutii a acestora, oricine putand realiza evolutia sau involutia celor doua personaje. Asadar, filmul nu este deloc static, din contra, uneori da impresia ca durata lui de doar 111 minute e prea scurta pentru a spune povestea asezat. Structurat pe doua parti importante, filmul ne dezvaluie intai o poveste romantica, dupa care totul pare a se rupe, devenind precipitat. A doua parte e o insiruire de evenimente ce lasa prea putin loc spectacolului vizual (ce abunda in prima parte), concentrandu-se mai mult pe trairile interioare si regretele personajelor. Poate ca acest ritm atipic a tras in jos filmul, multe lucruri putand fi dezvoltate si extinse, insa probabil bugetul limitat al productiei si-a spus cuvantul. Ramane o poveste interesanta (nu are nimic nou in ea, dar are farmecul ei propriu), interpretarea buna a lui Jung Woo-sung si a partenerei sale Esom si o coloana sonora placuta ce fac din “Scarlet Innocence” un film situat la granita dintre comercial si artistic, o gura de oxigen intr-o cinemtografie ce incepe sa se sufoce cu scenarii pline de clisee si subiecte reluate monoton fara incetare. Astfel de filme prezinta mereu o provocare pentru spectatori, si chiar daca uneori bugetele limitate nu aduc si lovituri la box-office, festivalurile internationale reprezinta o buna ocazie de a le face cunoscute (in acest caz, “Scarlet Innocence” a fost prezent la celebrul festival de la Toronto, unde a si avut premiera mondiala).

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de lasedan si gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil !

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

A Light Sleep (2008) – o dramã realistã despre o adolescenţã cenzuratã

Asura: The City of Madness (2016) – Jung Woo-sung şi Hwang Jung-min, suflete rãtãcite în Oraşul Demonilor

Pandora (2016) – Kim Nam-gil în faţa apocalipsei nucleare !

Life Risking Romance (2016) – Ha Ji-won, un Sherlock Holmes sentimental

Phantom Detective (2016) – Lee Je-hoon în cel mai bun film coreean „noir” din toate timpurile

The Tunnel (2016) – Ha Jung-woo, lupta pentru supravieţuire şi conştiinţa publicã

Love, Lies (2016) – o frescã a Seulului anilor ’40 pe fundalul conflictului dintre tradiţie şi modernism

Untouchable Lawmen (2015) – Daniel Choi şi Lim Chang-jung trec dincolo de lege… în scopuri nobile

„Battleship Island” îi aduce împreunã pe Hwang Jung-min, So Ji-sub şi Song Joong-ki

A Man and a Woman (2016) – Jeon Do-yeon şi Gong Yoo, între responsabilitãţi şi tentaţiile sufletului

Godsend (2014) – o dramã scrisã şi produsã de Kim Ki-duk despre responsabilitate în societatea contemporanã

The Phone (2015) – un thriller fantezist de succes ce ne aratã de ce e importantã comunicarea…

‘Fourth Place’ (2016) – un film despre pedeapsa corporalã în societatea coreeanã

Mood of the Day (2015) – o zi de neuitat pentru Moon Chae Won şi Yoo Yeon Seok…

Spring Bears Love (2003) – Bae Doo-Na şi misteriosul romantic Fãt Frumos

Who’s Got the Tape ? (2004) – o comedie de zile mari cu gangsteri, poliţişti şi prostãnaci…

Baby Alone (2002) – trei (3) tãtici de ocazie, o (1) fetiţã şi o mulţime (∞) de încurcãturi…

My Eleventh Mom (2007) – de câte mame e nevoie pentru a fi o familie ?

Blue Swallow (2005) – povestea senzaţionalã a primei femei pilot civil coreene

Scarlet Innocence (2014) – lecţia iubirii, între obsesie şi rãzbunare