ANALIZE, INTERVIURI

Publicat: duminică 12 aprilie 2009

LOCATIA

In mod evident, decorul filmului „Crossing” e Coreea de Nord. Cum personajele principale din film sunt niste transfugi, Coreea de Nord era natural sa constituie fundalul acestei productii. Insa Coreea de Nord, in mod la fel de natural, nu este un loc accesibil usor sud-coreenilor. Echipa a strans informatii intervievand mai multi transfugi, insusi asistentul de regie fiind un fost transfug. A fost nevoie de o munca plina de meticulozitate pentru ca totul sa para cat mai real. Asistentul de regie Kim Cheol-young, care a fugit din Coreea de Nord in 1999, a ajuns in Coreea de Sud pe acelasi traseu descris in filmul „Crossing”. Experienta lui este pe deplin inclusa in povestea filmului, traseul transfugiloc fiind traversarea raului Tumen, intrarea in China si traversarea acesteia catre desertul Gobi din Mongolia, ultima faza fiind contactarea ambasadei Coreei de Sud din Ulan Bator. Pentru a recrea acest traseu urmat de transfugi, echipa de filmare a efectuat filmari in China si Mongolia, complet absorbita de detaliile traseului.

Celebrul talcioc din film, unde nu gaseai nimic, este dintr-un sat mongol

Orasele si peisajele sud-coreene sunt diferite de cele din Coreea de Nord, ca de altfel si modul de viata. Pentru a recrea la scara redusa atmosfera unui sat nord-coreean, echipa a ales o fosta asezare miniera din provincia Gangwon, unde s-au facut mai ales filmarile interioare. Pentru scenele exterioare a fost aleasa Mongolia, unde s-au cautat locatii similare cu peisajele oferite de satele din Coreea de Nord. Pentru a nu se depasi bugetul alocat filmului, a fost necesara gasirea acestor case similare, in Mongolia, evitandu-se cheltuieli suplimentare cu construirea lor dupa structura nord-coreeana. Initial, echipa a cautat astfel de locatii in Coreea de Sud, inclusiv in zonele miniere, insa ele nu au fost de gasit.

O parte a filmarilor au fost realizate in China, mai ales ca nord-coreenii folosesc multe produse chinezesti. O filmare, in China, nu putea decat ajuta la recrearea atmosferei specifice Coreei de Nord. Datorita relatiei diplomatice stranse dintre Coreea de Nord si China, filmarile din China s-au facut intr-o locatie fara acordul oficialilor chinezi. Si locatia, in China, a fost greu de gasit, din motive de securitate, iar echipa de filmare a fost redusa numeric si mai mereu grijulie la politia locala. Datorita acestei situatii, o mare parte din meritele filmarilor din China revine echipei locale care a ajutat enorm productia. Nu era suficient doar sa filmezi ceva la intamplare; calatoriile de prospectare in vederea gasirii locatiei ideale aveau ca scop si intelegerea modului in care se desfasura fuga propriu zisa, una din ratiunile pentru care acest film trebuia facut.

„Crossing” e aproape o drama istorica. Au fost dificil de gasit in Sud peisaje similare celor din Nord. S-au depus mari eforturi pentru redarea Yeongwol-ului, in provincia Gangwon, nu neaparat pentru ca a fost prima locatie in care s-au facut filmari, ci si pentru ca era prima privire fugara atintita asupra Coreei de Nord, in film. Ridicarea locatiei a durat o luna de zile, implicand 60 de muncitori si 20 de membrii ai echipei aflati tot timpul la fata locului. Vorbim de un fost sat minier, reconstruit in totalitate dupa modelul satelor sarace din Coreea de Nord. Aranjarea si designul ferestrelor si usilor au fost schimbate dupa stilul nord-coreean, culoarea fatadelor caselor fiind schimbata. Schimbari similare au fost facute in satul Beyiyo din Mongolia, unde s-au filmat exterioarele satelor nord-coreene. Casele au fost la randul lor aduse, in privinta aspectului exterior, la nivelul celor din Yeongwol, unde s-au filmat interioarele. Din cauza vechimii caselor si a materialelor rudimentare folosite la ridicarea lor, reconditionarea lor uneori a necesitat o munca extrem de migaloasa. In cele din urma, cele 2 asezari (Yeongwol din Coreea de Sud si Beyiyo din Mongolia) aratau aproape similar. Atmosfera din Beyiyo era foarte apropiata de cea a unui sat traditional nord-coreean, iar peisajul montan care inconjura satul a fost factorul decisiv care a dus la alegerea acestei locatii.

VA URMA

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Publicat: joi 9 aprilie 2009

Proiectul filmului „Crossing” a debutat in anul 2005, la propunerea producatorului Patrick Choi, un obisnuit al productiilor americane. Pe atunci, Choi incerca o ecranizare a cartii din 2002 „In the Absence of Sun”, ce spunea povestea lui Helie Lee, care si-a ajutat o ruda si familia acestuia sa scape din Coreea de Nord in 1997. Desi a gasit un regizor (in persoana lui Kim Tae-kyun) si un scenarist, Choi s-a trezit cu o serie de dificultati si ecranizarea romanului nu a mai fost posibila. In acest context s-a gasit un scenarist, ce a inceput munca la un scenariu neadaptat.

Din moment ce „Crossing” urma a fi o poveste reala despre viata unor fugari din Coreea de Nord, realitatea a fost cea mai mare preocupare a scenaristului in procesul de scriere al scenariului. Pentru a atinge cel mai inalt nivel de realism, peste 100 de persoane, inclusiv transfugi si „agenti” care ajuta transfugii sa fuga, au fost intervievati. Fiecare transfug avea o opinie diferita, astfel ca scenaristului i-a fost greu sa urmeze o anume directie. In noiembrie 2005, scenaristul si regizorul s-au deplasat in China luand legatura cu calauze locale; au fost martorii unei fugi a unor transfugi nord-coreeni in China, care au si fost intervievati. Multe din povestile aflate direct de la transfugi se vor regasi in forma finala a filmului.

PRE-PRODUCTIA

Cha In-pyo (actorul din rolul principal), „A Journal of 131 Days”, 15 mai 2007:

„In cele din urma, m-am imbarcat intr-un avion catre Mongolia. Trebuia sa ma alatur echipei care pregatea filmarile. Foame, disperare, deznadejde, despartiri, moarte. Cum voi exprima dureroasele lor emotii, starile celor care au trecut prin toate chinurile cunoscute omului ? Sunt pierdut, asemeni unui student care nu stie ce sa invete pentru un examen care se apropie cu pasi repezi”.

Distributia filmului „Crossing” a trecut printr-o dura preselectie. Pentru rolurile principale (un tata si un fiu), optiunile pentru distributie erau foarte limitate. Un mare numar de actori au fost recomandati pentru rolul tatalui, dar in final acesta a revenit lui Cha In-pyo. Cha este extrem de popular in Coreea, dar pe ecran nu prea a avut noroc, esuand de fiecare data. Regizorul Kim Tae-kyun a vrut mai intai de toate sa il vada in film pe omul Cha In-pyo, si nu calitatile sale de actor, tocmai pentru a putea transmite cea mai sincera traire spectatorilor. Cha a acceptat cu greu propunerea: „Nu sunt un actor de succes. Un astfel de film ar trebui facut cu cineva care poate electriza audienta, astfel incat si altii sa fie tentati sa vizioneze filmul„. Acesta a fost refuzul lui Cha. Ce l-a razgandit a fost o fotografie, si nu una oarecare, ci a unui tanar cersetor din gara Cheongjin, numai piele si os. Vazand acea poza, Cha a decis sa isi joace rolul din tot sufletul, cu toata daruirea ce o avea in el.

In privinta rolului baiatului, situatia a stat altfel. Nu ar fi departe de adevar daca s-ar spune ca stafful a intervievat aproape toti copiii-actori din Coreea. A fost destul de dificil sa fie gasit un copil-actor care sa se potriveasca circumstantelor speciale solicitate de acest film si de rolul de fugar. Shin Myoung-cheol era doar un pusti de la tara a carui singura experienta intr-un film a fost in „The Bridge of Nugunri”, in care a aparut alaturi de mai multi copii din vecini. Acesti pusti firav a dat 3 probe pentru acest rol, ultima prestatie impresionanta pana la lacrimi aducandu-i rolul binemeritat, dintre 600 de candidati ! Regizorul filmului credea ca va fi o povara sa lucreze cu un copil-actor neprofesionist, insa a simtit talentul natural al pustiului si a mers inainte, riscand sa distribuie in film un copil-actor necunoscut.

Si dupa desemnarea distributiei, au existat dificultati. Dialectul nord-coreean era o problema. Pentru a-si perfectiona accentul, echipa de actori a primit lectii de dialect nord-coreean timp de 3 luni, de la 2 indrumatori, transfugi reali din Coreea de Nord. Acestia i-au ajutat mereu actorii sa-si corecteze accentul si sa vorbeasca corect dialectul. Ulterior, dupa proiectia filmului, acestia i-au laudat pe actori, spunand ca au ajuns sa vorbeasca dialectul mai bine decat ei insisi.

VA URMA

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Publicat: duminică 15 martie 2009

Detalii despre proiectele lui Im Kwon-taek si Lee Chang-dong nu sunt inca cunoscute. Despre cel de-al 101-lea film al lui Im Kwon-taek se stie doar ca este un „proiect coreean al hartiei”, ce va fi produs de Jeonju International Film Festival si Consiliul orasului Jeonju. 2009 marcheaza a 10-a aniversare a Festivalului de Film din Jeonju, iar viitorul film al lui Im Kwon-taek e promovat in mod activ ca film de deschidere al festivalului din acest an. Filmul intentioneaza sa dezvaluie frumusetea hartiei coreene, stiut fiind faptul ca in Jeongju, capitala spirituala a dinastiei Joseon, exista un foarte cunoscut muzeu al hartiei si un festival anual de moda ce reflecta atat stilul cat si tendintele traditionale coreene ale hainelor facute din hartie. Hartia este una din mandriile Jeonju, filmul lui Im propunandu-si sa dezvaluie acest lucru intregii lumi. Venerabilul maestru, care mereu a explorat frumusetea si demnitatea poporului sau, e persoana potrivita pentru acest proiect. Kwon-taek lucreaza la scenariu, insa multe elemente ale povestii nu au fost dezvaluite.

Putine informatii au ajuns la urechile presei si despre cel mai nou film al lui Lee Chang-dong, „Poetry”, cu exceptia unui scurt rezumat prezentat la Pusan in 2008. Filmul va spune povestea unui bunic care locuieste alaturi de nepotul sau, ce incearca sa termine un poem intr-un orasel din provincia Gyeonggi. E posibil sa se speculeze faptul ca Lee Chang-dong, romancier la un anumit moment al carierei, va rifica, in filmul sau, intrebari esentiale in privinta diferentei dintre literatura si film sub aspectul formelor artei.

Bong Joon-ho si Choi Dong-hoon, regizori ce si-au obtinut recunoasterea atat prin filmele artistice cat si comerciale regizate, pregatesc si ei noi filme. Noul film al lui Bong Joon-ho, „Mother”, a intrat in atentia presei in momentul in care in rolul principal a fost distribuita actrita Kim Hae-ja, binecunoscuta pentru rolurile de mama din filmele sale anterioare, si actorul de top Won Bi, in rolul unui fiu de 28 de ani implicat intr-un caz de crima. Regizorul Bong interpreteaza genurile abordate in filmele sale ca o cale de intelegere a societatii coreene. Prin tendinta sa, „Mother” va fi o poveste foarte diferita de povestile de dragoste materna anterioare. Bong a distribuit-o pe Kim Hae-ja nu pentru ca era interesat de imaginea ei blajina si blanda, ci pentru caracteristicile ei revoltatoare, iar asta va face ca filmul sa para mult mai distinct. Pentru a sterge urmele falselor acuzatii la adresa fiului ei, mama paraseste micutul orasel si se avanta intr-o lume semi-obscura. Bong a spus ca „Mother” este primul lui film care nu descrie o anume perioada din societatea coreeana. „Am vrut cu tarie sa ma concentrez pe ceea ce relatia dintre o mama si un fiu este in esenta ei„, a spus regizorul. Bong si-a dezvaluit anterior talentul in cateva productii comerciale de mare succes, precum „Memories of Murder” si „The Host”. Filmarile au inceput la sfarsitul anului trecut, incluzand foarte multe locatii.

Choi Dong-hoon, un povestitor talentat si un iscusit regizor al filmelor de gen ca „The Big Swindle” sau „Tazza: The High Rollers” pregateste un nou film cu succes anticipat, „Jeon Woo Chi”. Filmul se inscpira din povestirea din folclorul coreean a lui Jeon Woo Chi, o povestire fantastica despre un pustnic care ii pacaleste si ii corupe pe oficialii puterii si ii salveaza pe nevinovati. Povestea este transpusa 500 de ani mai tarziu, cand un vampir (infatisat de acel pustnic) apare in Seul-ul contemporan. Distributia este plina de actori reputati, iar bugetul filmului este unul pe masura: 10 milioane de dolari.

Un alt regizor de seama al Coreei contemporane este Hur Jin-ho. Dupa extraordinarele povesti din „Christmas in August”, „One Fine Spring Day” si „Happiness”, Hur pregateste pentru 2009 un nou proiect: „Hwa-jang”. Este vorba de povestea unui barbat trecut de 40 de ani a carei sotie sufera de o tumoare pe creier. Femeia pe care acesta a iubit-o odata nu e decat o umbra a imaginii idealizate din tineretea lui. La birou, el se indragosteste de o angajata noua, iar aceasta situatie il duce intr-o stare de confuzie. De aici dilema: iubire fata de noua angajata sau sentimental de vinovatie fata de sotia lui bolnava.

Asadar, anul 2009 se anunta unul al revigorarii industriei coreene de film, in care toti marii regizori au proiectate premiere interesante. Singurul despre care nu s-a pomenit este Kim Ki-duk, mereu imprevizibil, care insa din 2000 pana in prezent a scos cel putin un film pe an. E de asteptat ca si acesta sa contribuie la revenirea in forta a maestrilor, existand premisele ca 2009 sa aduca noi succese inclusiv pe plan international pentru filmul coreean contemporan.

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Publicat: vineri 13 martie 2009

Intreaga suflare a industriei coreene de film are mari asteptari de la anul 2009. Spre deosebire de filmele anului 2008, care cu greu au avut un succes comercial sau artistic pe plan international, productiile asteptate in 2009 se anunta a fi unele ce vor culege laurii aprecierilor criticilor si spectatorilor din intreaga lume. Im Kwon-taek, Hong Sangsoo, Lee Chang-dong si Park Chan-wook, obisnuiti ai festivalurilor internationale de film, isi vor lansa cele mai noi productii, in timp ce Zhang Lu, Bong Joon-ho si Hur Jin-ho au si ei proiecte anuntate a demara.

Cel mai nou film al lui Hong Sang-soo, „You Don’t Even Know„, e o expresie a dorintei lui de a trece dincolo de ingradirile impuse de dificultatile mari ale industriei coreene de film. Vorbim de un film complet independent, produs chiar de el insusi. Aceleasi dificultati financiare le-a avut de infruntat si la anteriorul sau film, „Night and Day”. Desi „You Don’t Even Know” e produs cu un buget extrem de mic si intr-o scurta perioada de timp, distributia este una stelara: Kim Tae-woo („Woman is the Future of Man”), Um Ji-won („A Tale of Cinema”) si Ko Hyun-joung („Women on the Beach”), cu totii actori care au lucrat in trecut cu regizorul. Acestora li se adauga alte vedete ale filmului coreean, care au acceptat sa joace in acest film fara a avea nici o retributie, un lucru rar intalnit in industria filmului de oriunde din lume.

Dupa cum spunea cineva din stafful acestui film, „filmul se indeparteaza de frumusetea ascutita a aspectului cinematografic, incercand sa faca unele schimbari, fiind mai putin inteligibil ca forma, dar mult mai dinamic ca atmosfera. E mult mai comic si mai amar, totodata.” Filmul vorbeste despre… un regizor de film al carui nume insusi (in coreeana) il defineste ca un cautator de locatii pentru filmari. Acesta intalneste, in cautarile sale, diferite personaje ce iau viata de la capat. Criticii deja vad in viitorul film unul tipic pentru stilul lui Hong Sang-soo, cu multe personaje si cu o diversitate de opinii, aducand undeva cu filmele lui Woody Allen.

Noul film al lui Park Chan-wook, „Thirst„, imbina elemente specifice filmelor cu vampiri cu ambiguitatea morala, amestecandu-le cu imaginatia provocativa unica de care da dovada geniul cinematografic al lui Park. Apreciatul Song Kang-ho revine pe ecrane in rolul unui respectat preot intr-o mica comunitate, lucrand ca voluntar intr-un spital local. Acesta pleaca in Africa pentru a participa la dezvoltarea unui vaccine pentru o boala mortala. Cand proiectul de cercetare esueaza, preotul voluntar se trezeste infectat cu boala careia incerca sa-i gaseasca un remediu. Intr-un fel, acesta se vindeca miraculous si revine in Coreea. Auzind despre acest miracol, localnicii se aduna la resedinta lui pentru a fi binecuvantati. Totodata, isi reintalneste un prieten din copilaria si se indragosteste nebuneste de sotia acestuia; dar preotul moare dupa ce vomita sange si renaste ca vampire care revine dupa sotia prietenului sau din copilaria, pe care o doreste alaturi de el pe vesnicie. „Thirst” („Setea”) va fi un film controversat, care ridica numeroase controverse etice si ataca sanctitatea calitatii de preot (catolic). In plus, personajul feminin isi expune trupul mai mult decat in orice alt film coreean, toate acestea transformandu-l intr-un film asteptat, atat de catre fanii regizorului Park Chan-wook (creatorul trilogiei razbunarii) cat si de catre critici. In momentul de fata, filmul se afla in stadiul de post-productie.

VA URMA

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Publicat: miercuri 11 martie 2009

Anul 2009 a adus-o in atentia lumii filmului pe actrita indiana Freida Pinto. Prestatia din „Slumdog Millionaire”, marele castigator al Oscarurilor din acest an, a fost si prima din cariera ei in lumea filmului. Aceasta i-a adus o nominalizare la premiul BAFTA si un premiu pentru prestatia din film, alaturi de colegii ei din distributia lui „Slumdog Millionaire” („Screen Actors Guild Award for Outstanding Performance by a Cast in a Motion Picture”). Actrita de 24 de ani se afla, dupa colaborarea cu Danny Boyle, in discutii avansate cu nimeni altul decat Woody Allen, in vederea unui rol intr-o noua productie ce se anunta de succes (numele regizorului insusi spune totul). Actrita a gasit rolul interesant, timid si diferit de rolul din „Slumdog…”. In cele ce urmeaza redam un interviu recent acordat de actrita unui reporter al unei reviste mondene din India:

Reporter: Cum ai ajuns sa fii distribuita intr-un film regizat de Woody Allen ?

Freida Pinto: Am contract cu CAA („Creative Artists Agency”), una din cele mai puternice agentii de la Hollywood. Prin intermediul lor am obtinut acest rol. La cateva zile dupa Oscaruri l-am intalnit pe Woody Allen si asa s-a intamplat totul.

Reporter: Cum a fost interactiunea cu Woody Allen ?

Freida Pinto: As descrie intalnirea mea cu Woody Allen ca ceva „diferit”. E un regizor timid si reticent, insa unul cu o viziune minunata. Va fi un vis devenit realitate, din moment ce am fost studenta la Litere si am studiat interpretarile lui Woody Allen in timpul facultatii.

Reporter: Care e filmul tau favorit al lui Woody Allen ?

Freida Pinto: „Matchpoint”.

Reporter: S-au spus multe despre faptul ca distribuirea ta intr-un film de-al lui Woody Allen ar putea deschide drumul pentru o schimbare de viziune asupra actorilor indieni din filmele hollywoodiene, distribuiti in roluri deja plafonate de doctori si soferi de taxi. Esti de acord cu acest lucru ?

Freida Pinto: Sper sa se intample asta, pentru ca nu e bine sa fii distribuit in astfel de roluri tipice, mai ales ca globalizarea in lumea filmului e o orientare curenta. De asemenea, se realizeaza, in prezent, numeroase co-productii cu buget mare, iar acestea creaza mult mai multe oportunitati pentru manifestarea talentului actorilor indieni.

Reporter: Ce a fost mai maret pentru tine: faptul ca ai dat nas in nas cu atatia actori de la Hollywood la toate ceremoniile de premiere la care ai participat, sau bucuria faptului ca Rahman a castigat premiul ? [A.R. Rahman, compozitorul indian al coloanei sonore a filmului „Slumdog Millionaire”, castigator a 2 premii Oscar in acest an, supranumit „Mozart al Madrasului”]

Freida Pinto: Amandoua au fost niste experiente inedite pentru mine si mi-au oferit motive de mandrie. Ca actor indian, sa intalnesti vedete de la Hollywood a fost o experienta extraordinara; e ca si cum ai intalni oameni pe care ii vezi la televizor si ai intelege, din interior, cum functioneaza lumea filmului. Ca indieni, sa-l vedem pe Rahman pe scena la Kodak Theatre ne-a oferit un sentiment de mandrie, in completarea faptului ca acesta merita cu prisosinta fiecare bucatica din ce a primit. E un compozitor a carui muzica poate picta tablouri minunate si te poate purta intr-o lume complet diferita.

Reporter: Ai devenit deja o imagine a unui stil, pe plan international.Te vezi tu insati purtatoarea imaginii designerilor indieni pe viitor ?

Freida Pinto: Mereu am spus ca designerii nostri sunt foarte talentati si unici prin ceea ce ofera, si mi-ar placea sa fiu imbracata de un designer indian.

Reporter: Te-ar mai incanta o oferta de a juca intr-o poveste romantica tipica Bollywoodiana ?

Freida Pinto: Niciodata nu am inceput cu Bollywood-ul sau cu Hollywood-ul. Visul meu a fost, mereu, sa fiu parte a unei cinematografii plina de sens, indiferent din ce parte a mapamondului provine aceasta. De aceea, un film indian romantic care sa-mi capteze imaginatia intotdeauna m-ar tenta.

Reporter: Daca ar fi sa ti se puna la dispozitie un scenariu in care sa ai ca partener o vedeta trecuta de 40 de ani, si un scenariu in care ai avea ca partener de ecran 2 sau 3 actori consacrati, care scenariu l-ai alege si de ce ?

Freida Pinto: Am debutat pe ecrane cu „Slumdog”, un film in care cu totii eram niste debutanti necunoscuti. Asa ca nu ma pot intinde de la primul meu film sa-mi aleg singura partenerii de ecran. Nu aveam toti aceeasi varsta, faceam parte din categorii diferite de varsta, si tocmai asta a facut din filmul nostru neinsemnat unul atat de mare. Pasiunea si sufletul pe care il pui in realizarea unui film sunt lucrurile care il fac sa fie ceea ce ajunge el in final.

Reporter: Care e primul lucru pe care vrei sa-l faci odata revenita in India ?

Freida Pinto: Sa mananc mancare traditionala indiana. Occidentalii ar trebui sa stie ca curry nu este mancarea noastra de baza.

Reporter: Consideri ca Statele Unite sunt noul tau camin sau, asemeni lui Resul Pookutty [castigator al Oscarului pentru „Slumdog Millionaire” pentru mixaj sunet], India continua sa fie casa ta ?

Freida Pinto: Prefer sa fiu o cetateana a acestei lumi. Vreau sa ofer lumii cat de mult pot in materie de film. India face parte din planurile mele. Intotdeauna te realizezi mai mult in momentul in care reusesti sa intri in atentia cat mai multor oameni.

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Publicat: marți 24 februarie 2009

Atitudinea unei culturi fata de moarte si ritualurile acesteia va ramane intotdeauna ceva misterios si captivant nu doar pentru straini, ci si pentru cei care incearca sa se cufunde in cutumele locale si in tainele stravechilor obiceiuri japoneze. Filmul lui Yojiro Takita, „Okuribito” („Departures”) se concentreaza pe ritualul japonez al pregatirii defunctului inaintea plecarii acestuia pe lumea cealalta. In fapt, Takita descrie demnitatea vietii si a mortii vazute prin ochii protagonistului, interpretat de Masahiro Motoki, un violocelist ce paraseste Tokyo si revine in orasul natal, unde devine antreprenor de pompe funebre. In Japonia, acest termen are o cu totul alta insemnatate decat in Occident. Ceea ce violocelistul ramas fara slujba face este un procedeu care are in vedere pregatirea cadavrului celui decedat si asezarea lui in sicriu, inainte ca acesta sa fie incinerat. Totul se petrece in urma unui ritual elaborat, lent, in fata membrilor familiei, presupunand spalarea cadavrului, imbracarea acestuia si transformarea infatisarii defunctului in modul cel mai natural si frumos posibil, cu cel mai mare respect si tandrete.

Cei care nu au vazut sau nu au auzit in viata lor de acest ritual l-ar putea considera – ca si aceasta profesie – drept una macabra, chiar infioratoare. Insa cand acest ritual este realizat de un adevarat artist, acesta devine tulburator, frumos, aproape o parte a unei opera de arta, ajutand la eliberarea atat a spiritului celui decedat, cat si a spiritului celor pe care ii lasa in urma. Ritualul poarta numele de „nokanshi”, iar miscarile elegante ale „artistului”, in timp ce comunica compasiune fata de cel decedat, prin gesturi, ofera un spectacol tacut si unic. Defunctul nu este privit ca un cadavru fara viata, ci e tratat ca o persoana demna de respect si iubire, iar atingerile cadavrului dau impresia dorintei de readucere a acestuia la viata.

Yojiro Takita, regizorul filmului, impreuna cu producatorii Yasuhiro Mase si Toshiaki Nakazawa, au muncit aproape un deceniu pentru a aduce „Okuribito” pe ecrane, in conditiile in care subiectul filmului nu era unul care sa duca la un succes de box-office. Mai surprinzator decat atat, toti trei sunt cineasti ce provin din domeniul filmului comercial, Takita regizand anterior comedii negre independente („The Yen Family”, 1988), un „fantasy” de epoca precum „Omyoji” sau o drama despre tineri, in 2007, „Battery”.

Filmul este, pe alocuri, extrem de amuzant, desi avem de-a face cu o drama. In fapt, regizorul incearca sa puna in balanta umorul cu emotii fortate, si totul iese perfect. In acest mod reuseste sa stabileasca o relatie stransa cu spectatorii, care rad sau plang atunci cand situatia o cere. Asistam la o purificare a sufletului celui decedat in aceeasi masura cu a sufletului spectatorilor, cu ajutorul artei, prin participarea colectiva la fenomenul artistic. Un film remarcabil, care in seara zilei de 22 februarie 2009 a castigat recunoasterea Academiei americane de film, care l-a considerat cel mai bun film strain al anului 2008. Ultimul film japonez care a castigat un premiu special in America a fost „Samurai I: Musashi Miyamoto”, in 1955, cand inca sectiunea „Cel mai bun film strain” nu fusese introdusa in concurs. Din acest motiv, „Departures” (mot-a-mot „Plecari”) poate fi considerat primul film japonez din istorie care castiga titlul de „Cel mai bun film strain” pe taram american. In cadrul ceremoniei de decernare a premiului, Yojiro Takita a urcat pe scena alaturi de actorul din rolul principal, Masahiro Motoki. Radiind de bucurie, Takita s-a adresat publicului in engleza: „Ma aflu pe aceasta scena datorita filmului. Acest punct este o noua „plecare”, pentru mine„, a spus regizorul de 53 de ani, subliniind importanta premiului castigat pentru viitorul carierei sale in lumea filmului pe care l-a slujit o viata intreaga. In final, a incheiat optimist: „Eu… noi… ne vom intoarce. Sper”, iar sala a rasunat de aplauze, acompaniind iesirea din scena a realizatorilor uneia dintre cele mai placute surprize ale serii dar si din intreaga istorie a decernarii ravnitei statuete.

Articol realizat de cris999 (c) www.asiacinefil.com

Publicat: joi 19 februarie 2009

„Old Partner”, documentarul lui Lee Chung-ryul, a inregistrat un record absolut pe piata filmului coreean. Filmul despre prietenia de 4 decenii dintre un animal de tractiune si stapanii sai ajunsi la apusul vietii doboara un nou record, avand, conform Consiliului Coreean de Film peste un million de spectatori in salile de cinematograf. Acest lucru constituie o veritabila premiera pentru un film documentar in Coreea. Filmul a fost proiectat la inceput in doar 7 cinematografe independente din Seul, insa in prezent poate fi vizionat in 100 de sali de cinematograf de pe intreg teritoriul tarii.

„Numai cand vei iubi un animal, vei simti iubirea cu toata inima„. O vorba cunoscuta rostita de marele Anatole France. „Old Partner” incearca parca sa readuca la viata cuvintele rostite de acesta. Intr-o vale indepartata din Coreea de Sud, batranii Lee, sot si sotie, isi duc traiul intr-o locuinta modesta, la o ferma rustica, alaturi de boul lor numai piele si os. Timp de 40 de ani, animalul i-a servit cu fidelitate, transportand lemne pentru foc si tragand plugul peste terenurile fertile. O meditatie induiosatoare asupra ciclului vietii, „Old Partner” ne spune intr-un mod vesel si poetic povestea legaturii inefabile dintre domnul Lee si boul sau, ale caror destine au fost legate timp de 4 decenii. Pe ploaie sau pe vreme insorita, cocosat si ursuz, d-l Lee sapa, pliveste si cilege roadele pamantului, deseori aplecat in 4 labe asemeni fidelului sau animal de tractiune. Acesta din urma il priveste cu ochi stalucitori, in tacere, compatimindu-l, parca. In schimb, domnul Lee strange nutret cu mana si refuza folosirea insecticidelor de teama sa nu-si otraveasca preaiubitul animal. In schimb, doamna Lee se plange de faptul ca aceasta viata traditionala si ca acest bou ii vor grabi sfarsitul. O poveste incantatoare, emotionanta si de prietenie, „Old Partner” exprima cu gingasie legatura aproape mistica dintre om si natura, dupa cum laconic o sustine insusi domnul Lee: „Boul este karma mea”.

Unii critici sunt de parere ca „Old Partner” , dincolo de mesajul obiectiv transmis, contine alternative subiective. Acestia au mers chiar mai departe, vorbind de „manipulari ale traditiei”. Astfel, protagonistii acestui decor traditional sunt un batran fermier de 79 de ani, sotia lui si boul pe care il au de 40 de ani, iar fragmentul decupat din viata lor este un an obisnuit din existenta acestora. Firul narativ este presarat cu multiple similitudini si semnificatii, toate spuse cu simplitatea, farmecul si puritatea unei carti pentru copii. De-a lungul filmului, trinitatea centrala – tata, mama si bou (copil surogat) – imbratraneste progresiv si devine o unica fiinta plapanda, luptandu-se sa-si mentina locul in aceasta lume in destramare si, in final, incercand fie sa o schimbe, fie sa fie schimbata de ea. Un prieten al fermierului chiar glumeste la un moment dat, spunand ca animalul acestuia e mai bun decat un fiu, pentru ca niciodata nu-i paraseste ferma. Sotia se cearta cu sotul ei, cerandu-i sa vanda boul si sa-si cumpere un tractor, asa cum au facut-o si vecinii lor, mai ales ca animalul a imbatranit, si mai trebuie si hranit, pe deasupra. Ea i se plange si-si ascute discursul, la un moment dat spunand: „Nu voi trai decat daca boul acela moare”. Este evident faptul ca acest conflict casnic nu e unul legat de practica vietii, ci de traditie. El e conservator, traditionalist, ea accepta mai usor modernul, tehnica din zilele noastre care, considera, poate usura viata omului. Ea se simte rusinata de faptul ca in locul unui tractor se foloseste de un bou batran, si-si doreste o viata moderna, in timp ce el este mandru ca a ramas fidel vechilor practici de lucrare a pamantului. Mai e, apoi, manipularea presupuselor trairi ale animalului, de catre realizatorii documentarului, care incearca sa sugereze prin imagini induiosatoare ca si animalele au sentimente, isi au trairile lor (spre exemplu, aparitia unui bou tanar da ocazia realizatorilor sa sugereze o eventuala gelozie a boului batran).

Un documentar sensibil, realizat de un regizor tanar, absolvent al Universitatii Coreea din Seul, cu o cariera inceputa in domeniul televiziunii si care, dupa cum a declarat, intentioneaza sa continue atat in domeniul filmului, cat si al televiziunii. Succesul fara precedent al acestui documentar nu poate constitui decat un impuls pozitiv pentru cariera sa.

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Publicat: duminică 8 februarie 2009

Ceea ce face posibila o co-productie in mod particular intre Coreea de Sud si Noua Zeelanda, in domeniul filmului, este simbioza dintre cele 2 industrii de film. Coreea, de exemplu, desi este un „paradis digital”, e atrasa de colaborarea cu Noua Zeelanda datorita facilitatilor oferite in post-productie. Compania „Park Road Post” din Wellington si expertizele lor in domeniu este cunoscuta la nivel mondial pentru seriozitate si rapiditate in activitatea pe care o presteaza. Sub aspectul filmarilor exterioare Coreea de Sud mereu a fost interesata in folosirea Noii Zeelande drept mare locatie exotica. Totusi, cele mai mari beneficii obtinute de partea coreeana sunt cele de la finalizarea stadiului de post-productie ale unei pelicule.

Producatorii coreeni vad in aceasta colaborare o oportunitate de patrundere pe pietele de film de peste mari. Mai mult decat atat, acestia iau serios in calcul posibilitatea realizarii de filme coreene vorbite in engleza sau partial in engleza, pentru a putea astfel patrunde in zonele cu populatie vorbitoare de engleza.

De cealalta parte, neo-zeelandezii vad in partenerul lor o piata de desfacere puternica, dar si un important furnizor de locatii pentru viitoarele filmari. Daca producatorii coreeni cauta in Noua Zeelanda cu precadere locatii cu densitate mica de populatie si cat mai exotice cu putinta, cei neo-zeelandezi, din contra, sunt interesati de asezari urbane aglomerate, dar care pastreaza ceva din traditia tarii respective. Exista si diferente importante intre cele doua tari; astfel, daca coreenii au traditie in domeniul cinematografiei, pana in 2007 scotand anual cel putin 100 de filme, Noua Zeelanda e novice in acest domeniu, insa beneficiaza de actori talentati si dornici de afirmare.

In mod evident, cel mai mare avantaj al realizarii unei astfel de co-productii este faptul ca acestea se vor bucura de toata atentia de care se bucura, in fiecare din cele 2 tari, filmele locale, din partea autoritatilor. Practic, o co-productie va fi privita ca un film local si tratata ca atare, atat sub aspectul sustinerii financiare, cat si al atentiei autoritatilor statului si al promovarii. Un alt avantaj este un efort comun de promovare a distribuirii productie la nivel international. Dar, poate mai important decat toate aceste beneficii este,

dupa cum spunea producatorul Michael Stephens, semnificatia simbolica a acestui acord bilateral. Un asemenea tratat, sustine el, consfiinteste efortul pe care el si alti mari pionieri ai filmului din ambele tari l-au depus de-a lungul a ani de zile de munca.

Acordul marcheaza un pas inainte facut de industria cinematografica a ambelor tari, specialisti neutri din domeniu apreciind ca beneficiile obtinute de ambele parti vor propulsa industriile de film coreeana si neo-zeelandeza spre un viitor cinematografic de succes.

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Publicat: vineri 6 februarie 2009

Unele filme coreene, precum „Silmido”, „Old Boy” si „Antarctic Journal” au fost partial filmate in Noua Zeelanda. „Black Sheep”, unul din cele mai populare filme prezentate la festivalul „Puchon International Fantastic Film”, a fost produs de cineastii din Noua Zeelanda in colaborare cu o companie de productie coreeana. Productia epica de 42.000.000 $, „Laundry Warrior”, o co-productie coreeano-neo-zeelandezo-americane cu Jang Dong-kun (foto), Geoffrey Rush si Kate Bosworth(foto), aflata in prezent in stadiul de post-productie a fost in intregime filmat in Noua Zeelanda. Pentru a incuraja aceasta interactiune dintre cele doua indrustrii de film, guvernele coreean si neo-zeelandez au semnat un acord la Wellington. Acesta cuprinde referiri la asistenta financiara si suport tehnic (grafica pe computer si filmari digitale), dar si la inlesniri in privinta obtinerii vizelor de intrare in tara. Celebra pentru trilogia „Stapanul Inelelor”, Noua Zeelanda devine o locatie populara si atragatoare pentru cineasti, atat sub aspectul frumusetii naturii cat si a posibilitatii post-procesarii filmelor cu echipamente de ultima generatie.

Primul film in coproductie Noua Zeelanda/Coreea de Sud va fi „Soul Mates”, produs de compania coreeana de film Alchemy si regizat de neo-zeelandezul Scott Reynolds („The Ugly”, „When Strangers Appear”). Filmul este povestea fantomelor care bantuie o tanara coreeana (interpretata de Han Chae-young) ce traieste in Noua Zeelanda. Regizorul a declarat ca ar dori sa faca acest film cu respect la adresa culturii coreene. Filmarile au inceput in ianuarie, in Auckland.

Nu de putine ori auzim in ziua de astazi despre un regres al industriei coreene de film. Daca pana in 2008, industria filmului coreean s-a aflat in plina expansiune, asemeni unui balon in continua crestere, criza financiara mondiala a afectat productiile autohtone de film. Aceasta insa nu a insemnat ca Coreea de Sud a ramas intr-un etern con de umbra negativ. Pentru multi din domeniu, colaborarea in cadrul unor co-productii internationale a aparut ca un fapt pozitiv si de perspectiva. Aceasta nu este doar o cale, pentru Coreea, de a spori bugetele dedicate productiilor, ci e vazuta si ca o posibilitate de afirmare la nivel international si de patrundere pe piete profitabile sub aspect financiar. Nu putini sunt regizorii care isi inscriu filmele la festivaluri internationale de film, in speranta atragerii de investitori in noi productii in colaborare cu alte state. Colaborarea coreeano-neozeelandeza de care am amintit deja este, aparent, cantonata intr-un optimism idealist; exista multe diferente culturale si de limba intre cele 2 tari, insa acestea nu sunt un obstacol insurmontabil in realizarea unei colaborari fructuoase la nivel international. De altfel, ambele parti si-au exprimat increderea in potentialul de succes al unei colaborari.

Acordul dintre cele 2 tari este rezultatul unor ani intregi de munca in acest sens. Ideea unei colaborari s-a nascut la inceputul anilor ’90. De atunci pana in prezent, un numar in crestere de schimburi si acorduri in domeniul industriei de film au avut loc. Unul din reprezentantii de seama ai partii neo-zeelandeze a fost intreprinzatorul Michael Stephens, ce a colaborat cu producatorii coreeni iar mai apoi cu renumitul Peter Jackson la trilogia „Stapanul Inelelor”. In prezent, Stephens este foarte apropiat de acest proiect de colaborare cu coreenii, considerand ca ambele tari au cateva elemente comune: ambele realizeaza filme cu buget redus, uneori considerate ridicole in raport cu blockbuster-urile hollywoodiene ce domina box-office-ul ambelor tari la ele acasa. Tocmai din acest motiv, considera el, este necesara o apropiere intre cele doua cinematografii, a carei consecinta trebuie sa fie crearea unor productii originale, cu buget ridicat, care sa poata concura cu succes o productie hollywoodiana.

Va urma

Articol realizat de Cris999 © www.asiacinefil.com

Publicat: miercuri 14 ianuarie 2009

Un articol anterior aborda problema conditiei filmului documentar in Coreea de Sud. In continuarea acelui articol, revenim astazi cu un altul, la fel de interesant si pe o tema la fel de controversata, un documentar despre care fara indoiala se va mai auzi.

„Continutul cultural e suficient de puternic pentru a lasa lumea sa stie ca insulitele acelea tin de Coreea.”

Coreea nu duce lipsa de probleme sociale, insa nu sufera de lipsa documentarelor care sondeaza acest extrem de sensibil subiect. Astfel, intr-un recent documentar, regizorul Choi Hyeon-mook, in filmul sau „Sorry, Dokdo„, abordeaza una din cele mai controversate probleme ale Coreei de Sud. Filmul, care s-a lansat concomitent in 100 de cinematografe din intreaga tara, in primele zile ale acestei luni, se concentreaza asupra insulitelor stancoase din Marea Estului, care au fost sursa atator si atator conflicte intre statele vecine Coreea si Japonia. Coreea, sub controlul careia se afla insulele, le-a dat numele „Dokdo”. Japonia, la randul ei, revendica Dokdo, insa numele generic dat acestor insulite e „Takeshima”.

Seo Kyoung-duk, un auto-proclamat „expert-colaborator in relatii publice din Coreea”, care a realizat materiale publicitare despre Coreea pentru ziare cunoscute in intreaga lume, precum The New York Times”, a produs acest film. Cantaretul si filantropul Kim Jang-hoon a narat acest documentar.

Dupa cum a declarat regizorul Choi Hyeon-mook, „nu vreau ca acest film sa fie vazut ca unul politic sau patriotic, cat mai ales unul artistic, emotionant. Filmul prezinta frumusetea naturii insulelor si vorbeste in numele oamenilor carora chiar le pasa de acestea.” Povestea documentarului este axata pe viata lui Kim Seong-do si Kim Shin-yeol, singurii locuitori inregistrati ca fiind rezidenti ai insulei. De asemenea, este descrisa si activitatea membrilor Agentiei Voluntarilor din Coreea, un grup activist ce promoveaza Coreea la nivel global. „Ideea calauzitoare a acestui film este ca coreenilor chiar le pasa de Dokdo„, a adaugat Choi in timpul unei conferinte de presa tinuta la Lotte Cinema, la care pe langa producator au participat si cei doi protagonisti ai filmului. „Disputa teritoriala existenta intre Coreea si Japonia in privinta insulelor nu poate fi rezolvata politic„, a sustinut, pe de alta parte producatorul. „In schimb, continuturi culturale precum reclame sau filme, sunt suficient de puternice pentru a lasa lumea sa afle ca insulitele apartin Coreei„.

Filmarea documentarului nu a fost usoara. Aceasta a tinut 19 luni, timp in care s-au filmat peste 250 de ore de material ulterior selectat pentru montajul final. Filmul a costat in jurul a 700 milioane de woni (596.000 $). Una din greutati a fost vremea capricioasa din preajma Dokdo. Au existat dificultati pentru a se ajunge pe insula Ulleung, cea mai apropiata insula si singurul lor de unde vreo ambarcatiune poate pleca spre Dokdo. Din cauza marii agitate, ambarcatiunile pot ancora in Dokdo in jurul a 47 de zile pe an.

O alta dificultate pe care a avut-o de infruntat echipa care a realizat documentarul a fost, dupa spusele regizorului Choi, desconsiderarea pentru genul filmului documentar in Coreea. „Am fost afectat din punct de vedere mental de faptul ca documentarele nu sunt iubite la fel de mult precum filmele comerciale„, a continuat acesta. In plus, dupa spusele lui, insasi compania de distributie a filmului „Sorry, Dokdo” a primit amenintari telefonice in care i se cerea sa renunte la distribuirea filmului in Coreea. Chiar unii coordonatori din Japonia ai acestui proiect, ce-au ajutat la procesul de productie, au solicitat ca numele lor sa nu fie specificat in creditele finale. „Elementele emotionale, sensibile pot fi vazute din punct de vedere politic„, a spus Choi. „Insa filmul nu intentioneaza sa critice guvernul coreean pentru superficialitatea sa in tratarea problemei, nici Japonia pentru militarismul ei sau expansionismul teritorial„.

In lunile care urmeaza, filmul se va lansa si pe dvd si va fi trimis scolilor coreene de peste hotare. Propunerea este extrem de interesanta si arata cum o natiune precum Coreea stie sa cultive patriotismul in randul propriului sau popor, inclusiv in randul comunitatile de coreeni aflate peste hotare. Regizorul filmului intentioneaza sa introduca documentarul in circuitul festivalurilor internationale de film si deja se discuta de un sequel, dat fiind numarul mare de minute inregistrate la filmari.

„Farmecul unui documentar vine din faptul ca aduce schimbari marunte venite din adancul unor suflete marunte„, a spus Choi. „Nu sunt un membru al guvernului, nici al unui grup civic. Nu sunt nici un savant ce studiaza legea internationala. Singurul meu scop este sa fac lumea sa infrunte onest problema Dokdo-ului cu ajutorul sufletului si al mintii„.

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Publicat: duminică 28 decembrie 2008

Anul 2008 nu a debutat tocmai favorabil pentru industria coreeana de film. Majoritatea caselor de productie si a distribuitorilor s-au temut ca o prabusire economica ar atrage, dupa ea, si o prabusire a pietei autohtone de film. In consecinta, acestea s-au vazut nevoite sa reduca si mai mult fondurile si investitiile in filmele autohtone. Iar aceste predictii negative s-au adeverit.

Ca urmare a micsorarii bugetelor, o multime de filme cu buget mic au fost lansate pe piata in acest an, iar consecintele s-au reflectat curand in box-office, acestea neinregistrand nici un fel de performanta la capitolul incasari. Generalizarea recesiunii de pe piata materialelor dvd si video a impins distribuitorii de la Hollywood sa-si inchida birourile din Coreea. Cea mai de rasunet retragere e cea a gigantului Warner Bros, care si-a motivat decizia prin rata mare a pirateriei, care face distribuirea legala a filmelor americane in Coreea o afacere neprofitabila.

Dificultatile de acasa au afectat si performantele cineastilor coreeni peste hotare. Putine filme coreene au reusit sa obtina lauri la festivaluri internationale de film. Spre exemplu, pentru prima oara in 10 ani, nici un film coreean nu a fost nominalizat sa participe la Festivalul de film de la Venetia. Exportul de film coreean si-a incetinit, de asemenea, ritmul, in acest an.

Dar poate cea mai descurajatoare veste pentru cineastii coreeni este faptul ca productiile autohtone au ajuns sa reprezinte doar 42% din totalul filmelor care ruleaza in Coreea. Procentul este cu 10% mai mic decat cel inregistrat in 2007 si daca se continua in ritmul acesta, in 2-3 ani se poate vorbi despre industria coreeana de film la timpul trecut. Criticii de film considera ca aceasta slabiciune nu mai putea fi ascunsa, fiind un lucru asteptat sa se intample. In timp ce blockbuster-uri americane continua sa dea peste cap piata filmului asiatic, si in particular a celui coreean, majoritatea caselor de productie autohtone se confunta cu o foame de investitori. Criza economica globala a agravat situatia, care nu este una nou in industria coreeana de film, impingand potentialii investitori sa stranga cureaua si sa manifeste maxima precautie in finantarea proiectelor.

Daca aceasta cadere libera va continua si in aceasta ultima luna a anului – cum foarte probabil se va intampla – procentul de filme autohtone din totalul filmelor difuzate in Coreea va atinge un nou prag negativ. Daca nu era suficient de straniu, pana in noiembrie au fost realizate, in acest an, doar 113 filme coreene. O simpla comparatie cu Japonia anului 1940, spre exemplu, arata ca daca in Coreea, in acest an s-au facut doar 113 filme, in Japonia anului 1940 numarul de filme a fost de nu mai putin de 497 ! Nu se poate compara filmul din 1940 cu cel din zilele noastre, e evident ca filmul contemporan presupune un buget incomparabil mai mare decat cel interbelic, insa este evident faptul ca anul 2008 a fost unul negru pentru industria de film coreeana.

Si totusi, din totalul filmelor coreene realizate in acest an, 7 au adus profit. In 2005, Coreea a avut 8 blockbuster-uri, fiecare din acestea aducand vanzari de peste 3 milioane de bilete in salile de cinematograf. A fost perioada de apogeu a filmului coreean contemporan sub aspect financiar. 2008, din contra, este unul din cele mai saracacioase anuri sub aspectul incasarilor la filmele cu asteptari. Conform Consiliului Coreean de film, „The Good, the Bad and the Weird” a vandut 6,68 milioane bilete, fiind filmul cu cele mai mari incasari al acestui an. Pe pozitia a doua s-a situat „The Chaser”, cu 5,1 milioane bilete, iar pe locul 3 – „Public Enemy Returns”, cu 4,3 milioane bilete. Cu toate astea, „The Good, the Bad and the Weird” nu a reusit sa profite la maxim de succesul sau, deoarece investitia in film (ce depaseste 20 bilioane woni, adica undeva la 27 milioane $) s-a dovedit prea mare pentru performantele sale de la box-office.

Insa adevaratul film care a atras toate privire a fost „The Chaser”, un thriller care a devenit cea mai surprinzatoare lovitura de box-office a anului. Filmul, care a fost aclamat de critici, a fost si extrem de popular in box-office; timp de 3 saptamani l-a dominat copios, doar „The Dark Knight” depasindu-i performanta, in acest an, cu 4 saptamani pe prima pozitie, in timp ce „The Good, the Bad and the Weird” a stat pe primul loc doar 2 saptamani, in acest an. In plus, „The Chaser” a castigat 7 premii la Festivalul Coreean de Film: regizorul Na Hong-jin a castigat premiul pentru cel mai bun regizor sic el mai bun regizor debutant; actorul Kim Yoon-seok, alaturi de Ha Heong-woo au castigat premiul pentru Cei mai buni actori. Succesul a fost cu atat mai mare cu cat actorii distribuiti nu sunt niste vedete, in Coreea, deci si remuneratia lor nu a fost una exorbitanta.

Printre filmele straine ale anului 2008 care au facut valuri in Coreea, „Kung Fu Panda” a fost numarul 1 la vanzari, obtinand 4,6 milioane de bilete vandute, urmat de „Mamma Mia!” (cu 4,5 milioane bilete) si „Iron Man”, cu 4,3 milioane bilete.

In conditiile adancirii crizei economice, operatorii coreeni de cinematografe au luat in discutie posibilitatea maririi pretului biletelor de intrare in cinematografe, care, in prezent, este undeva la 10.000 woni (7 $). La randul lui, guvernul coreean incearca sa ajute industria agonizanta a filmului, securizand un fond de 80 bilioane woni. Consiliul Coreean de Film, agentie de stat care se ocupa de promovarea filmelor autohtone, a organizat o serie de seminarii in vederea explorarii masurilor ce pot fi propuse, dezvaluind recent un plan de 7 bilioane de woni ce urmeaza a fi investiti in 10 filme independente in anul care urmeaza.

Publicat: vineri 26 decembrie 2008

In octombrie 2008, regizorul Wayne Wang anunta un lucru care ar putea revolutiona istoria promovarii filmului contemporan: cel mai nou film al sau, „The Princess of Nebraska” va avea premiera pe un site in sistem video sharing. Filmul va fi disponibil gratuit pe YouTube Screening Room, un canal nou lansat pentru filme (www.youtube.com/ytscreeningroom ). Wayne Wang este cunoscut pentru filmele sale „The Joy Luck Club” (1993), „Smoke” (1995), „Maid in Manhattan” (2002) sau „Last Holiday” (2006), dar si pentru faptul ca este unul din cei mai importanti cineasti care incearca sa-si promoveze filmul online, fara nici o taxa. Daca pentru muzica, a devenit deja o practica standard ca albumele sa poata fi ascultate gratuit pe diverse site-uri, in mod legal, filmele gratuite sunt, in general, disponibile pe internet doar ilegal.

In septembrie 2008, Michael Moore si-a lansat documentarul „Slacker Uprising” pe internet, prin vizionare sau download gratuit legal. Daca ar fi sa asociem aceasta initiativa cu cea a lui Wang, putem vorbi de o tendinta, deja, de o ancorare adanca in internet a unor regizori, in vederea promovarii filmelor lor. „Totul este intamplator, dar uneori intamplarile sunt bune la ceva„, a spus Wang, aflat in Singapore pentru a-si promova noile filme, „The Princess of Nebraska” si „A Thounsand Years of Good Prayers”. Regizorul de 59 de ani, nascut in Hong Kong, timp de mai mult de 25 de ani a oscilat intre filme facute in Asia si cele facute la Hollywood. Cu cele doua productii noi ale sale, acesta revine oarecum la radacini, inceputuri marcate de filmul artistic. Aceste productii se inspira din romane scrise de un autor de origine chineza, Yiyun Li.

„A Thousand Years…” pivoteaza in jurul unei femei de 40 de ani care s-a maturizat in anii Revolutiei Culturale chineze si e devastata de ceea prin ce a trebuit sa treaca familia ei. Ca o alternativa, „The Princess of Nebraska” vorbeste despre o tanara ce emigreaza din China in America, care nu are nici un fel de simt al istoriei si trecutului, pentru care nu conteaza decat celularele si tehnologia moderna. „Cand terminasem Thousand Years, ne-au ramas putini bani si pur si simplu am mers inainte si am facut The Princess…”, a spus Wang, care traieste, in prezent, in San Francisco. Filmul a fost facut repede, cu o camera video digitala, si a fost filmat „ca un refren din impovizatiile de la jazz”, a mai adaugat acesta. Este destul de greu sa aduci in cinematografe un film strain, americanilor, astfel ca oportunitatile unor astfel de filme de a se face cunoscute sunt destul de reduse, pe taram american.

„Cand mi-a venit ideea, am spus: asta are sens. Chiar daca nu am facut filmul intentionat cu acest scop”, a mai adaugat Wang referindu-se la You Tube. „Filmul e foarte mult inspirat de noua media, urmarind o multime de lucruri de pe net si de pe You Tube”. Spre exemplu, o tanara insarcinata pe nume Sasha (Li Ling) pare a fi avortat, totul in timp ce, sporadic, aceasta se filmeaza cu celularul ei – momente poetice care dau o masura acestui film. „Incerc sa nu fiu judecabil pentru ca e vorba de o noua generatie, de o noua media, asta inseamna You Tube”, a spus regizorul. Wang subliniaza faptul ca, in film, ar exista o pagina web unde e postat jurnalul Sashei, insa toate comentariile vizitatorilor acelei pagini sunt legate de farmecul ei. Este evident faptul ca, prin filmul sau, acesta incearca un „mariaj” al filmului cu internetul, sub toate aspectele. Acest lucru insa nu este deloc usor, putand aparea probleme legate de calitatea imaginii, majoritatea filmelor fiind facute pentru proiectiile din salile de cinematograf. Pe calculatorul personal, pot aparea probleme in perceperea detaliilor scenice sau in privinta calitatii secventelor.

Cum portitele pentru filmele independente au devenit tot mai putine, Wang considera ca cineastii ar trebui sa exploreze diferite alternative si, mai presus de toate, sa faca filme mai bune calitativ. O alta constatare interesanta a regizorului este ca filmele independente incearca sa imite productiile de la Hollywood, ale marilor case de productii. De obicei sunt niste simple povesti narative, doar putin mai interesante, insa nu suficient. „Luati un film ca Blair Witch. Nu este cel mai stralucit film, insa macar e ceva putin mai diferit”.Asadar, se impune si o departare de modelul hollywoodian de film, in masura a salva productia de film independent prin originalitate.

Wang nu este singurul care militeaza pentru publicarea gratuita pe internet a filmelor. Celebrul Francis Ford Coppola, intrebat ce parere are despre copierea la liber de pe internet, raspundea: „Sunt destul de radical in aceasta privinta. Cred ca toata lumea ar trebui sa aiba arta pe gratis„.

Publicat: duminică 14 decembrie 2008

Filme precum „Crying Out Love – in the Center of the World” sau „Densha Otoko” au fost mari succese, la vremea lor. Filmele au fost produse cu o serioasa implicare din partea televiziunii partenere a Toho. In 2008, best-sellerul din 2007, „The Homeless Student” este adaptat de Toho si are un important succes. Dupa modelul companiei Toho, si alte companii isi produc propriile lor adaptari dupa opere originale, cu potential in privinta captarii atentiei posibililor spectatori. In paralel, numarul de cinematografe din Japonia se apropie de punctul de saturatie. Mycal Cinemas Higashi Kishiwada, un lant de cinematografe din Osaka, s-a inchis in februarie 2008 din cauza competitiei dure de pe piata. In ciuda acestei acerbe competitii dintre multiplexurile suburbane lipite de marile centre comerciale, complexele de cinematografe din mediul urban s-au inmultit foarte mult. Iar in curand acest lucru s-ar parea ca va avea si un revers.

In Japonia exista un termen care desemneaza foarte bine ceea ce se intampla in prezent in industria filmului. Acesta este „media-mix”. Termenul se refera la succesul atins de unele adaptari dupa alte surse media deja existente, care au avut succes in domeniul lor, cum sunt manga, jocurile video sau seriale de televiziune. Adaptarea acestora se face cu scopul capitalizarii popularitatii deja demonstrate a lor, a maximizarii castigurilor. In spatele industriei japoneze contemporane de film se dezvolta acest curent numit „media-mix”, menit a securiza accesul la felia de tort a companiei producatoare sau distribuitoare. Acest lucru are repercusiuni asupra calitatii ecranizarilor (care deseori raportate la sursa de inspiratie pot dezamagi – a se vedea numeroasele ecranizari dupa manga de succes, despre care cei mai fideli fani nu pot sa-si aminteasca decat gustul amar cu care au ramas in urma vizionarii filmelor) dar si a stimularii talentului creativ.

Luand in considerare starea de fapt a lucrurilor, constatam un adevar trist, dar mai adevarat ca niciodata. Kanazawa Makoto, realizatorul acestui articol, ridica o intrebare capitala, care ar trebui sa dea de gandit producatorilor: ce se va intampla in cazul in care audienta se va satura de aceste continue adaptari dupa acest sistem „media-mix” ? El este de parere ca, in ciuda eforturilor de promovare a acestor productii prin intermediul televiziunilor, publicul pentru acest gen de filme va ramane constant, si asta chiar daca va exista o ipotetica lipsa de atractivitate a ecranizarilor. Exemplul invocat de acesta este unul elocvent: Akira Kurosawa. Opera lui a ramas la fel de vizionata ca pe vremuri, chiar daca acesta a incetat din viata, chiar daca are filme reusite sau mai putin reusite. In mijlocul acestui asa-numit „boom”, spune Makoto, a sosit timpul ca industria, ca un tot unitar, sa devina serioasa si sa infrunte aceasta umbra care ii ameninta stabilitatea si viitorul.

Publicat: sâmbătă 13 decembrie 2008

In luna februarie a acestui an aparea in revista de afaceri a lui Asahi Shimbun „Aera” un articol excelent scris de veteranul Kanazawa Makoto, care explica situatia actuala a industriei japoneze de film, si perspectivele acesteia. Sa vedem ce are de spus o revista profesionista despre o adevarata industrie aducatoare de profit, in secolul XXI.

In 2006, filmul japonez a atins o cota de piata de 53,2 %, fiind pentru prima data in ultimii 21 de ani cand box-office-ul din Japonia a ajuns sa nu mai fie dominat de filmele straine. In 2006, incasarile la filmele autohtone au depasit bariera celor 100 de bilioane de yeni, ruland in cinematografele japoneze un numar de 417 filme autohtone (noi sau clasice), adica de 1,5 ori mai multe decat in ultimii 10 ani ! In 2007, productia locala de film s-a apropiat, in prima jumatate a anului, de cota de 50% din piata. Daca ar fi sa ne luam dupa cifrele inregistrate in ultimii ani, am putea spune ca un alt „boom” este de asteptat in anii urmatori, insa deja exista voci ce sustin ca totul nu e decat un balon de sapun si de iluzii, unii manifestand serioase indoieli in privinta anilor ce vor urma.

Complexele de cinematografe multiplex s-au inmultit in ultimii ani, in 2006 pentru prima oara in ultimii 36 de ani atingandu-se cifra de 3.000 de cinematografe pe intreg teritoriul Japoniei. Cu toate acestea, numarul de spectatori a ramas constant, la fel si incasarile inregistrate. Cu o astfel de piata care a esuat in obiectivul de a se extinde, si cu un mare numar de filme luptandu-se pentru o felie din tort, o veritabila inegalitate a devenit evidenta, confirmand aparentele. Dintre filmele japoneze din top 10 al box-office-ului, aproape jumatate, conform statisticilor din 2006 (Tales from Earthsea, Limit of Love: Umizaru, The Uchoten Hotel si The Sinking of Japan) au fost distribuite de compania Toho. Pana si o privire retrospectiva asupra filmelor cu cele mai mari incasari in intervalul 2001-2006 din Japonia arata ca 44 din cele 59 de filme care au avut incasari de peste 2 bilioane de yeni (adica peste 70% din ele) au fost distribuite de Toho.

De la „Godzilla: Final Wars” din 2004, Toho a incetat sa produca filme, axandu-se exclusiv pe promovarea si distribuirea lor. La 1 martie 2008, Toho Group a ajuns sa controleze 559 din cele peste 3.000 de cinematografe din Japonia, fiind numarul 1 in aceasta privinta, ca companie. In felul acesta, filmele distribuite pe teritoriul Japoniei de catre Toho au asigurata o „desfacere” in 559 de locatii diferite. Iar cum Toho este o companiei care are istoria de partea ei, majoritatea filmelor straine de succes ajung pe mana ei, in vederea distribuirii.

O caracteristica recenta a productiilor de casa este implicarea posturilor de televiziune in realizarea lor. Motivul este evident: o reclama pe masura poate duce la o promovare de succes. Iar cea mai eficienta cale de promovare este, desigur, la televizor. De asta trebuie sa se tina cont cand vorbim de Japonia, Coreea de Sud sau China, unde productiile de televiziune sub forma serialelor fac o concurenta serioasa filmelor autohtone produse pentru marele ecran. Reprezentanti ai principalelor canale de televiziune sunt cooptati in echipele de productie ale filmelor pentru marele ecran, din considerente strategic-financiare. Si in acest domeniu, Toho pare privilegiata. Este cunoscuta relatia ei cimentata de-a lungul timpului cu Fuji Television, in timp ce studiourile Ghibli colaboreaza intens cu Nihon Television (a se vedea „Spirited Away” sau „Always – Sunset on Third Street 2”).

O asemenea orientare a dus la un declin al surselor originale de inspiratie a filmelor produse. Din cele 27 de filme japoneze distribuite de Toho in 2006, doar 3 nu erau adaptate dupa romane, manga, jocuri video sau seriale de televiziune. Aceasta induce ideea ca s-a ajuns la o departare de sursele originale de scenariu, nefiind vorba de altceva decat de o adaptare, de o preluare a unor surse audio sau video anterioare, de o procesare a lor pe celuloid, deci pe un alt suport. Acest lucru nu are cum sa stimuleze originalitatea. Filmul, prin definitie, trebuie sa fie mediul prin care ideile originale ale unor creatori sunt transformate in imagini vii, in miscare. Actualul context nu stimuleaza spiritul adevarat care a facut istorie in cinematografia japoneza prin marii ei regizori de altadata.

Publicat: duminică 7 decembrie 2008

„Tarantino era o fetita inocenta”

In „Sukiyaki Western Django”, Kaori Momoi o interpreteaza pe prietena unui fost pistolar interpretat de Quentin Tarantino, un alt regizor cu un stil mai aparte. Si Tarantino pare a fi fost sedus de magia lui Miike. „Imi place mult Tarantino-san”, a marturisit Momoi, „atat ca actor cat, desigur, si ca regizor. Asa ca am fost incantata sa lucrez cu el. Tarantino a fost exact ca o fetita inocenta, pentru ca il admira mult pe Miike. A lucrat mult pentru a se apropia de Miike. La filmari, mereu intreba: „Ce zici de asta ?”, „Dar daca o facem in felul asta ?”, si de fiecare data Miike spunea, sec: „Nu, multumesc”. Dar Tarantino nu era deloc deranjat de acest refuz.[..] Ne-am distrat de minune si eram toti ca niste copii mici.”

Actrita si-a amintit, insa, ca, spre deosebire de asta, locatia aleasa pentru filmari nu era deloc un lucru care sa te amuze. „Am filmat intr-un sat de munte din prefectura Yamagata, golit de locuitori. Nu exista nici macar o toaleta. Actorii erau machiati intr-o scoala din apropiere, si lua o ora de mers cu autobuzul pana la locatie; apoi, trebuia sa stam afara toata ziua. Te raceai foarte repede si erai aproape inghetat la sfarsitul filmarilor, mai ales ca am prins toate anotimpurile. Iarna, actorii au fost ajutati de localnici si au avut o camera unde sa stea si sa se incalzeasca, insa ceilalti din echipa au trebuit sa stea in zapada de dimineata devreme pana noaptea tarziu, nefiind nici macar un scaun pe care sa se aseze. Era o vreme complet ostila. Iarna, ne trezeam pe la 3-4 dimineata si faceam 4 ore de mers cu masina spre locul de filmare. Ne intorceam tarziu, cand se intunecase deja, cu costumele pe noi sau tinandu-le in mana pentru a nu le pierde.” Momoi si-a amintit de o intamplare: intr-una din zile, pe drumul de intoarcere de la filmari, „un cal s-a ratacit din drum. Cred ca acest lucru e posibil doar in Japonia. Daca ar fi sa faci asta la Hollywood sau oriunde altundeva, as zice ca ai mai avea nevoie sa adaugi 5 bilioane de yeni (cam 50 de milioane de dolari) la buget, si minim 3 ani de zile in plus la programul zilnic de filmari. Asta s-a intamplat doar pentru ca Miike a realizat acest film intr-un singur an si cu acel buget. A fost incredibil.”

„Ce naiba mai e si asta !?

Marturisirile actritei japoneze intaresc convingerea ca Miike e un adevarat geniu al filmului. Insa daca e sa dai cuvantul geniului, acesta incearca sa-ti scape printre degete, eludand elogiile care i se aduc. Intrebat daca e sa iasa pe piata internationala cu acest film, Miike pur si simplu a evitat in mod siret sa dea un raspuns clar, la vremea respectiva: „Niciodata n-am fost constient de faima internationala, si nu ma simt deloc celebru. E meseria si hobby-ul meu sa intalnesc un producator, sa impulsionez un proiect si sa fac un film, depasind doar putin bugetul alocat opentru asta. Nu vreau sa raspund dorintelor fanilor de film, atat din tara cat si de peste hotare. Fac doar ceea ce in mod natural as face.”

Miike, cunoscut pentru numarul ridicat de filme pe care il realizeaza intr-un an, a incercat sa ofere o explicatie a acestui fapt: „Nu stiu cu cat e platit pentru un film un regizor American, dar in Japonia nu-mi pot intretine familia daca nu trag din greu la ceea ce fac. Din fire sunt lenes, deci munca de regizor este una complicata pentru mine, insa nu ma pot debarasa de aceasta pentru ca altceva nu stiu sa fac !”

„Atunci”, a concluzionat Miike, „cui ii este dedicat acest film ? Tatalui meu. Dar cand a vazut ce a iesit, a spus doar: „Ce naiba mai e si asta !?”

Articol realizat de cris999 (c) asiacinefil.com

Publicat: sâmbătă 6 decembrie 2008

Filmuletul de prezentare al filmului „Sukiyaki Western Django” prezentat in cinematografele din Statele Unite, aminteste, intre altele, despre faptul ca acesta ar fi fost realizat de „cel mai controversat regizor japonez al timpurilor noastre”. Takashi Miike, caci despre el este vorba, este, probabil, mai bine cunoscut pentru filmele sale culte de o violenta iesita din comun. Popularitatea acestuia a crescut in ultimii ani, demonstrand ca este un regizor maleabil, care poate crea productii „populare”, de la westernuri la filme pentru copii, cum este amuzantul „The Great Yokai War„.

Totusi, „Sukiyaki” a fost un film unic pentru curentul „western”, pentru fanii lui Miike si, in general, pentru filmul japonez, pentru a trece neobservat. In primul rand, dialogurile sunt, toate, in engleza, desi aproape toate personajele distribuite in film sunt… japoneze. In al doilea rand, orice s-ar spune, filmul nu se inscrie in nici un tipar care sa caracterizeze filmul japonez. Pur si simplu Miike a beneficiat de un buget pus la dispozitie de Sony Pictures, si cu magia lui a reusit sa-i vrajeasca pe investitori, care i-au oferit suficiente fonduri pentru ca Miike sa le poata consuma linistit pentru propria lui viziune western.

Actrita Kaori Momoi, care a aparut la Hollywood in productia „Memoirs of a Geisha” si care a interpretat in „Sukiyaki” rolul „Ruriko”, o femeie care il ajuta pe pistolarul din rolul principal, a acordat in septembrie 2008 un interviu, la Los Angeles, site-ului www.hollywoodnewswire.net/ .

„Stilul lui Miike este unic si creativ”

De cele mai multe ori, Miike lucreaza cu acelasi grup de actori, iar Momoi nu este cunoscuta ca facand parte din „grupul lui Miike”. Actrita sustine ca a fost atrasa de stilul unic al lui Miike, acest lucru determinand-o sa accepte rolul din „Sukiyaki”.

„Pe cand lucra impreuna cu regizorul Kazuo Kuroki la „Tomorrow – ashita” (in 1988, Kaori Momoi avand rolul principal) ca asistent de regie, Miike a spus ca l-am terorizat. Nu imi amintesc sa fi facut asta”, marturiseste zambind actrita. „Asa ca si-a spus ca niciodata nu va apela la aceasta actrita, cand va deveni regizor. Dupa acest episod, l-am intalnit mai apoi intr-un bar, si l-am intrebat intamplator daca are vreun rol pentru mine intr-unul din filmele sale. Mi-a raspuns imediat: „Niciodata !”. Asa ca am incercat sa „flirtez” cu el dupa asta, insa se incapatana sa ma refuze. Intr-un final mi-a dat un rol in „Izo”(2004), si am ramas cu adevarat impresionata de maniera lui de a regiza. Avea un stil iesit din orice tipare. Am lucrat cu multi regizori japonezi, de la tineri la veterani, insa el are ceva nebunesc, genial, in stilul sau, are simtul preferintelor spectatorului care ii vizioneaza filmele. Asa am ajuns cel mai mare fan al lui, si i-am cerut sa-mi ofere un rol ori de cate ori are vreun proiect in lucru. Nu de fiecare data, insa, programul de lucru al nostru se suprapunea. Apoi, la un moment dat mi-a spus ca scria un scenariu in care voi avea si eu un rol. Am fost incantata sa aud asta, si urma, in acelasi timp, sa fie primul meu film de actiune in care trebuia sa tin un pistol in mana”.

Actrita a relatat, apoi, cum a fost filmata o scena importanta din film, atat pentru evolutia subiectului cat si pentru definirea stilului si ineditului adus de catre Miike. Este vorba de scena in care personajul interpretat de Quentin Tarantino este impuscat prin surprindere. Miike a crezut ca ritmul acestei scene, elementul surpriza ce trebuia surprins pe pelicula trebuia sa aiba o derulare ce nu putea fi pe deplin redata printr-o scena simpla de cateva secunde. Momoi a continuat: „Si eu sunt regizor de film, asa ca am fost foarte curioasa cum va exprima pe pelicula „surpriza” atacului. Atunci Miike i-a cerut cameramanului sa intre in panica, sa filmeze scena prost, fara a se focaliza atentia pe personajele centrale ale scenei. Si scena chiar a iesit ca una incarcata de surpriza.”

Despre stilul lui Miike, Kaori Momoi a spus: „Exista niste reguli scrise despre cum se filmeaza un film, dar Miike mereu gaseste o cale noua, mai buna de-a o face, o cale posibila a se realiza doar prin intermediul lui. De asta Miike e atat de mare. De asta niciodata nu repeta aceleasi lucruri, de aceea niciodata nu realizeaza filme identice. E nou de fiecare data, aduce experiente noi cu fiecare film al sau. Cred ca asta e ceea ce face din el un mare artist. Ceea ce face deosebirea intre un mare artist si ceilalti este faptul ca acesta/aceasta mereu se indreapta spre o directie noua, neexplorata inca.”

Publicat: luni 20 octombrie 2008