ISTORIA CINEMATOGRAFULUI ASIATIC

Publicat: duminică 1 februarie 2009

Pozitia a 9-a: „Carmen Comes Home” – Keisuke Kinoshita (1951)

Cand majoritatea cinefililor pasionati de filmul clasic japonez se gandesc la marile filme ale anilor ’50, inevitabil acestora le vin in minte tristele drame familiale ale lui Ozu, operele istorice rafinate ale lui Mizoguchi sau monumentalele puneri in scena ale lui Kurosawa. Ar mai putea fi vorba si de „Godzilla” lui Ishiro Honda, care a facut furori in lumea intreaga si a dat nastere unui intreg sir de filme in care celebrul monstru japonez a avut de infruntat tot ceea ce imaginatia umana putea plasmui; insa pentru cea mai mare parte a filmelor din aceasta „a doua varsta de aur” a cinematografului japonez filmele sunt caracterizate de sobrietate, contemplatie meditativa si, sub aspect tehnic, aproape toate sunt filme alb-negru.

In timp ce Hollywoodul folosea procedeele Technicolor inca de pe la sfarsitul anilor ’20 (a se vedea acele pelicule colorate in albastru sau roz inchis, devenite mai apoi adevarate filme color), in Japonia, intreg spectrul de culori este folosit prima oara la redarea unui film abia in 1951 (Fujicolor-ul studiourilor Shochiku). Sarcina realizarii primului film color japonez a revenit unui tanar regizor, in varsta de doar 39 de ani, Keisuke Kinoshita. Acesta nu doar ca a urmat instructiunile si sfaturile cameramanului sau si ale studiourilor Shochiku de a filma cat mai multe imagini cu peisaje, munti sau campii inverzite cu scopul evident de a sublinia tehnologia Fujicolor, dar, mai mult, acesta a introdus mai multe numere muzicale in film pentru a spori valoarea ludica a realizarii sale cinematografice.

Hideko Takamine intrepreteaza, in film, rolul lui O-Kin, o tanara ce se intoarce in orasul natal din Japonia rurala, dupa ce s-a scolit in domeniul „artelor” in metropola Tokyo. „Artele” se dovedesc a se referi, de fapt, la burlesc, O-Kin fiind o dansatoare ce realiza numere comice pe ritm de dans si de muzica vesela. Spunandu-si „Lily Carmen”, aceasta, impreuna cu prietenul ei Maya (Toshiko Kobayashi) il convinge pe credulul primar ca orasul are nevoie de putina „cultura”, pe care numerele lor muzicale le puteau oferi. Astazi, cand epoca filmului muzical a apus demult, poate parea un subiect plictisitor; ins ala acea vreme, dupa un razboi care a epuizat si fizic, si psihic Japonia, un astfel de film nu putea aparea decat un binemeritat respiro pentru intreaga natiune chinuita de suferintele postbelice. Acest respiro a avut un asemenea succes incat in anul urmator s-a realizat un sequel, „Carmen’s Pure Love”. Pe langa faptul ca acest film a fost prima realizare in culori a cineastilor japonezi, incepea o decada in care standardele in privinta realizarilor color au fost ridicate tot mai sus, deschizandu-se un drum care avea sa consacre definitiv mari regizori si sa marcheze pentru totdeauna istoria filmului japonez

Articol realizat de cris999 (c) www.asiacinefil.com

Publicat: vineri 30 ianuarie 2009

De la primii pasi ai filmului in lume, o data cu Edison, pana la cinematograful fratilor Lumiere deschis in Kobe spre sfarsitul secolului XIX, trecand prin doua „varste de aur” recunoscute de catre critici si cu o ultima explozie de interes pentru filme ale unor regizori precum Takeshi Kitano, Takashi Miike sau Kiyoshi Kurosawa, cinematografia japoneza a suferit o evolutie uluitoare. De-a lungul timpului, unele filme au contribuit decisiv la progresul artei cinematografice, iar inovatiile in stil, tehnologie si continut nu au facut decat sa transforme filmul clasic japonez – cunoscutele jidai-geki traditionale – in salbaticele excese ale „pinku eiga” (filmele cu continut erotic evident, impletite pe o poveste traditionala) sau in absurdul sangeros al unor filme contemporane ale lui Miike. Pentru a onora aceste filme care au impulsionat, provocat, revoltat si uimit atat pe cinefilii din Japonia cat si pe cei de peste hotare, a fost realizat un top al primelor 10 filme care au schimbat cinematografia japoneza.

In aceasta prima parte vom prezenta filmul care ocupa ultima pozitie in acest top-10 al tuturor timpurilor, urmand ca in partile urmatoare sa le prezentam si pe celelalte.

Pozitia a 10-a: „Momotaro’s Divine Sea Warriors” – Mitsuyo Seo (1945)

In ziua de astazi, anime-urile reprezinta unul din cuvintele cheie in momentul in care vorbesti despre Japonia celei de-a saptea arte. Este potrivit, din acest motiv, sa includem in acest inedit top si primul film de animatie realizat vreodata in istoria cinematografiei japoneze. Spre deosebire de animatiile contemporane cu aventuri futuriste sau povesti de iubire ori prietenie intre personaje cu valente eroice, prima animatie de lung metraj realizata in Japonia a fost un film lung de 74 de minute, de propaganda a perioadei celui de-al doilea razboi mondial.

Asemeni tuturor cineastilor ce lucrau in Japonia in perioada de sfarsit a anilor ’30 si in anii ’40, si Mitsuyo Seo a fost obligat sa produca filme care sa promoveze „filosofia nationala japoneza”, o filosofie ce preamarea superioritatea rasiala si culturala japoneza, dar si agresiunea imperialismului japonez. Nu exista, probabil, un subiect mai adecvat pentru a reflecta aceasta decat atacul surpriza al Japoniei de la Pearl Harbor, de pe 7 decembrie 1941. Seo a luat aceasta „binecuvantata” zi si a incorporat-o intr-un film de animatie de 37 de minute, in 1943, intitulat „Momotaro’s Sea Eagles”. Momotaro era un erou popular din folclorul japonez, numele lui traducandu-se literalmente „Baiatul Piersica” (pentru ca s-ar fi nascut dintr-o piersica ce plutea pe un rau, gasita de o batrana fara copii – „momo”= piersica, „taro”=cel mai mare fiu dintr-o familie). In acest scurt metraj animat, Momotaro isi conducea trupele formate din animale simpatic desenate pentru a bombarda „Insula Demonului”.

Ministrul Flotei japoneze a fost atat de incantat de aceasta realizare incat a ordonat lui Seo sa realizeze un sequel. Rezultatul a fost „Momotaro’s Divine Sea Warriors”, un film care s-a inspirat din cele mai cunoscute simboluri americane ale acelor timpuri, Walt Disney si Mickey Mouse. Eroul principal, Momotaro, si armata acestuia cantau si dansau dupa ce au „eliberat” insulele Sulewasi din Pacificul de Sud (insule situate in Indonezia de astazi care, bineinteles, au fost ocupate de catre Japonia in timpul celui de-al doilea razboi mondial).

Multa vreme s-a crezut ca acest film a fost distrus de catre americani in timpul ocupatiei acestora. In 1984, a fost gasita, in depozitele studiourilor Shochiku, o copie a acestui film, o relicva a unor vremuri intunecate din istoria Japoniei, insa una care, in ciuda acestui stigmat, a pavat drumul spre marile animatii realizate de cineastii japonezi ai zillor noastre, Hayao Miyazaki, Mamoru Oshii si Katsuhiro Otomo.

(VA URMA)

Articol realizat de cris999 (c) www.asiacinefil.com

Publicat: joi 18 decembrie 2008

In zilele noastre, serialele de televiziune sunt cele care fac legea la televiziunile din Extremul Orient. Ele atrag reclamele, fac audienta si sunt subiectele a numeroase site-uri in jurul carora se strang fanii de pe internet din intreaga lume. In paralel cu ele, insa, posturile de televiziune din Coreea de Sud au trecut la producerea unei serii de documentare de foarte buna calitate, care i-au captivat pe fani cu imagini spectaculoase si cu povesti cu caracter educativ evident. La inceput a fost vorba despre documentare legate de Polul Nord si de traseele preistorice ale dinozaurilor, insa pe masura timpului aceste documentare si-au castigat tot mai multi fani tot mai pretentiosi. Astfel au crescut si asteptarile spectatorilor acestui gen de filme.

Filmul documentar „Chamagodo”, produs de KBS in 2007, si-a gasit mai mult decat niste fani receptivi la mesajele transmise. Documentarul despre stravechiul drum comercial ce traversa Tibetul, Himalaya, India si Nepalul a cucerit sufletul a milioane de telespectatori. Acest film a fost privit in Coreea drept initiatorul noii directii a „documentarelor premium” de televiziune, obligand la mai mult. In consecinta, in acest an, KBS a difuzat primul din cele 6 episoade ale documentarului „Noodle Road”, tratand istoria productiei de taitei, care reprezinta unul din alimentele de baza din Extremul Orient. Primul episod, cum era de asteptat, a avut un mare succes, fiind distribuit si in Occident. Serialul este gazduit de celebrul Ken Hom, realizatorul emisiunii „Ken Hom’s Chinese Cookery” de la BBC, episoadele 2 si 3 fiind difuzate in ianuarie 2009.

Postul concurent al KBS, MBC, a prezentat, la randu-i, doua documentare captivante: „Spice Route” si „The Tears of the North Pole”. „Spice Route” („Drumul mirodeniilor”) a fost difuzat in noiembrie, incercand reconstituirea stravechiului drum al mirodeniilor dinspre Extremul Orient spre Europa. Documentarul explica, spre exemplu, cum piperul rosu coreean a fost folosit, de-a lungul istoriei, ca un inlocuitor pentru piperul negru. Cu astfel de amanunte inedite, serialul a fost o mare lovitura pentru MBC, echipa de filmare reusind sa aduca secretele bucatariei regala si ale culturii piperului in casele fiecarui spectator. In schimb, „The Tears of the North Pole” („Lacrimile Polului Nord”) a fost unul din cele mai populare documentare ale acestui an, datorita mesajului sau simplu si peisajelor mirifice filmate la Polul Nord. Documentarul, in 3 episoade, isi va difuza ultima parte pe 21 decembrie, insa MBC a promis o redifuzare a acestuia pe 1 ianuarie 2009, la cererea telespectatorilor. Serialul prezinta Polul Nord inghetat asa cum nu a mai fost prezentat pana acum, trecand in revista salbaticia peisajelor unice si prezentand viata de zi cu zi a eschimosilor.

EBS, un alt post de televiziune, a prezentat alte 2 documentare proprii in debutul acestei ierni: „Koreanosaurus” si „Andes”. „Koreanosaurus” este primul documentar coreean despre dinozaurii care au trait in peninsula coreeana. El prezinta viata unuia dintre acesti dinozauri, numit de producatori Jeombagi. Cu ajutorul graficii de pe computer, telespectatorii au fost purtati inapoi in timp tocmai in cretacic, oferind peisaje superbe din locuri izolate din Noua Zeelanda si imagini realiste surprinzator de bine realizate ale unor variate specii de dinozauri. Si acest documentar, ca urmare a popularitatii, va fi redifuzat intre 22 si 24 decembrie. La randul sau, documentarul „Andes” prezinta viata localnicilor care traiesc in cel mai lung lant muntos din lume, muntii Anzi. De la viata in salbaticie in aceasta zona uitata de timp pana la stravechi ritualuri si festivaluri viu colorate desprinse din istorie, telespectatorul coreean a avut ocazia sa se delecteze cu un documentar captivant, care cu siguranta va fi redifuzat de EBS.

In 2009, aceasta linie a documentarelor de televiziune va continua sa constituie, alaturi de serialele de televiziune, principalele puncte de atractie ale televiziunilor coreene.

Publicat: joi 11 decembrie 2008

Generalizarea filmului vorbit in deceniul premergator conflagratiei mondiale (1930/1940), coincide cu tendinta de cenzurare a curentului “Pro-kino” si, in plan politic, cu o implicare tot mai intensa a Japoniei intr-un razboi total. Militaristii ajung sa stapaneasca guvernul, iar ideologia acestora – rezumata prin sintagma “Totul pentru razboi” – incearca sa devina cuvantul de ordine in cinematografia din intreaga Japonie. Cu alte cuvinte se incearca aservirea celei de-a saptea arte unor scopuri militare si politice, stiut fiind faptul ca cinematograful era, la acea vreme, unul din principalele mijloace de promovare si informare a populatiei cu privire la evolutia anumitor situatii. Doar cineastii de valoare vor rezista acestei presiuni. Cei care alcatuiau grupul “Pro-kino” se reorienteaza si abandoneaza, in linii mari, abordarile cu tematica sociala, incepand cu 1930. Kinugasa se orienteaza spre subiectele vechi, Mizogushi si Ushida ramanand pe linia subiectelor moderne.

In filmele lui Kenji Mizogushi din anii 1930-40 predomina critica la adresa pozitiei uneori injositoare a femeii in societatea japoneza. Cel mai de succes film al acestuia este “Surorile din Gion” (1936),

care a facut ca la acea vreme sa se vorbeasca, deja, de un neo-realism japonez in domeniul artei cinematografice. Aceasta tendinta, ce pare a fi urmat o linie asemanatoare cinematografului francez, a fost urmata de o serie de regizori deveniti ulteriori de o mare importanta pentru istoria filmului japonez, precum Heinosuke Gosho, Hiroshi Shimizu sau Nikio Naruse. Gosho are un mare succes cu “Doamna si sotie”, primul sau film vorbit, in 1926, orientandu-se mai apoi pe tema vietii poporului. Rene Clair pare a-l fi influentat pe Hiroshi Shimizu in comediile sale usoare (precum “Intoarcerea in Nord”), in timp ce Nikio Naruse a pus, asemeni unui pictor, multa caldura in tablourile vietii de familie (“Primavara pierduta”, “Dupa despartirea noastra” etc). Adaptarea pieselor si a romanelor contemporane a ajutat enorm la inflorirea, in conditii grele, a acestui neorealism japonez.

Criza economica din preajma anului 1930 a dus la inchiderea a numeroase cinematografe si la reorganizarea companiilor de film. Compania “Nikkatsu”, care in 1935 incepuse sa intampine serioase greutati, avea sa fie absorbita, in 1941, de “Dai Ei”. In Japonia, echivalentul marilor familii de bancheri ce stapaneau industria tarii erau cunoscuti sub termenul generic de “Zaibatsu”. Acestea, care au avut un rol determinant in inflorirea Japoniei din era Meiji pana in anii sfarsitului razboiului din Pacific, s-au implicat, in aceasta perioada de criza, in industria filmului. Astfel a luat fiinta firma “Toho”, fondata de Ishizo Kobayashi. In aceeasi perioada, grupul Mitsui (un fel de super- Zaibatsu, cu radacini in secolul al 17-lea), ce controla 20% din capitalul japonez, il luase pe Kobayashi ca om de incredere si sfatuitor, dupa ce acesta pusese pe picioare linia ferata “Arima Electric Railway” instaland pe parcursul acesteia un centru de petrecere si distractii. Marea atractie a acestui centru erau, dupa 1915, dansatoarele Takarasuka. Trupele de astfel de dansatoare se inmultesc, fapt ce ii permite lui Kobayashi sa injghebeze un circuit de music-hall-uri luxoase, iar apoi unul de cinematografe ce vor duce la o rapida dezvoltare a firmei “Toho”.

Ajuns ministru in 1940, Kobayashi confera societatii “Toho” un monopol comparabil cu acela detinut de U.F.A. hitlerista. Lasand in urma firma “Shoshiku”, “Toho” atrage in orbita ei compania “Dai Ei Nikkatsu”. Debutand cu balete si filme muzicale, compania “Toho” se va specializa pe “filmele-sabie”, ce exalta faptele de arme ale militaristilor niponi in China si in Pacific. “Nikkatsu” se lanseaza in aceeasi directie, majoritatea acestui gen de filme fiind realizate de oameni fara personalitate si fara viitor. Totusi, e de remarcat productia de razboi “Patrula celor cinci”, in care Tomotaka Tasaka descrie nelinistea si groaza unor soldati efectuand o recunoastere in China.

Succesele provizorii ale militaristilor in S-E Asiei permit cinematografului nipon sa-si extinda puterea, organizand productii si co-productii in Manciuria, Beijing, Shanghai, Hong-Kong, Filipine si asa mai departe. Insa, in curand, “retragerile startegice” de pe front, intensificarea bombardamentelor americane, lipsa de materii prime vor duce la o scadere considerabila a industriei de film japoneze, la doar 46 de filme in 1944, fata de 497 cate se produceau in 1940.

Odata cu Mizoguchi, Kinugasa, Ushida, Itoh sau Gosho, cei mai buni cineasti japonezi se retrag voit din productie, lasandu-se loc productiilor “Toho” realizate de oameni care nu vor ramane cu nimic in istoria filmului japonez decat cu amintirea faptului ca au servit interesul politic al unei tari aflate in Axa.

Publicat: vineri 5 decembrie 2008

Cat de mare este Hayao Miyazaki ? Raportat strict la nivel national (anume al Japoniei), trei din filmele regizate de acesta se afla in topul celor mai profitabile filme japoneze ale tuturor timpurilor. Este vorba, mai intai, de „Spirited Away” din 2001, care a intrecut la incasari filme ca „Titanic” sau „Harry Potter and the Sorcerer’s Stone”, iar in 2002 a luat Ursul de Aur. Filmul a avut o influenta atat de mare asupra publicului japonez incat multi aspiranti la titlul de creatori de „anime” si-au cautat de lucru la studiourile Ghibli, unde Miyazaki a fost co-fondator in 1985. Studiourile Ghibli, care au produs toate filmele de animatie ale lui Miyazaki, numara, astazi, 140 de angajati.

Cel mai nou film al lui Miyazaki, „Ponyo on the Cliff by the Sea„, a fost prezentat la Festivalul de la Venetia din acest an, fara a castiga un premiu, insa a reusit sa stranga doar in Japonia incasari de peste 153 milioane de dolari. Miyazaki este nimeni altul decat realizatorul unor animatii de exceptie, cunoscute in intreaga lume, precum: „Lupin the III: The Castle of Cagliostro”, „Nausicaa”, „My Neighbor Totoro”, „Kiki’s Delivery Service”, „Princess Mononoke” sau „Howl’s Moving Castle”.

Pentru a se lua in calcul sintagma de „cel mai mare regizor japonez al tuturor timpurilor”, trebuie avuta in vedere si o parere oficiala a unei autoritati in domeniu. Astfel, Federatia Industriei Japoneze de Film confirma faptul ca „Spirited Away” a avut incasari de peste 30,4 bilioane de yeni, fiind nu doar cea mai mare lovitura a lui Miyazaki ci si filmul cu cele mai mari incasari din istoria Japoniei (locul 2 fiind al Titanicului, cu 26,2 bilioane yeni, si locul 3 revenind lui „Harry Potter and the Sorcerer’s Stone”, cu 20,2 bilioane yeni). Pozitiile 4 si 5 ale acestui top „all time” le ocupa alte 2 filme ale aceluiasi Miyazaki, „Howl’s Moving Castle”(19,6 bilioane yeni), respectiv „Princess Mononke”, (19,4 bilioane yeni). „Ponyo” are, pana acum, 14,3 bilioane yeni incasari doar in Japonia, si inca nu a fost lansat in Statele Unite.

Ce parere au expertii despre filmele lui Miyazaki ? Cea mai mare parte a lor ii elogiaza munca. Haruhiko Kamijima, un romancier care a scris o carte despre filmele lui Miyazaki, considera ca nici un regizor japonez (si a luat in calcul nume mari precum Kurosawa, Ozu sau Kitano) nu ar fi avut un impact mai mare in intreaga lume a industriei de film decat Miyazaki. Si asta, sustine acesta, partial din cauza faptului ca filmele sale sunt animate, animatia fiind un domeniu in care artistii japonezi exceleaza. Tot el considera „Ponyo…” cea mai mare realizare a regizorului japonez de pana acum. Si asta si datorita faptului ca intreaga animatie a fost facuta manual, secventa cu secventa; „Miyazaki se opune trendului in materie de animatie, nefolosind calculatorul in animatiile sale”, a mai adaugat Kamijima.

In acelasi timp, Kaoru Kumi, care a scris o carte in care critica filmele lui Miyazaki, spunea despre acesta ca e un simplu desenator de animatii si ca scenariile sale sunt de slaba calitate. Miyazaki nu vine mai intai cu scenariul, spune acesta, ci mai intai cu ideea vizuala, iar apoi se gandeste la o poveste in care sa o transpuna. In felul acesta rezulta intrigi stranii. In plus, a mai adaugat acesta, studiourile Ghibli nu vor da niciodata un mare regizor deoarece Miyazaki nu poate niciodata invata cum se scrie un scenariu.

Ce face atat de speciala o animatie a lui Miyazaki ? In primul rand acesta foloseste multe culori, spre deosebire de mare amajoritate a regizorilor de animatii, care se rezuma la 3 culori primare (rosu, albastru si galben) cu cateva variatii. Miyazaki foloseste intre 300 si 600 de culori diferite, conform „Secretelor studioului Ghibli” scrisa de Hayato Kazami. In al doilea rand, personajele lui Miyazaki exprima o varietate de expresii si gesturi, chiar si in scenele solo. Animatiile sale presupun intre 50.000 si 150.000 de coli, in comparatie cu circa 10.000 cate cuprinde un show animat pentru televiziune de circa o ora. Munca la o astfel de productie este de aproximativ 8 luni, fiind depus un efort fantastic, greu de imaginat de orice fan al animatiilor sale.

E greu de spus daca Miyazaki este sau nu cel mai mare regizor japonez al tuturor timpurilor. Este adevarat ca filmele sale au avut un succes financiar fantastic in intreaga lume. Este adevarat ca acest succes a fost obtinut prin foarte multa munca, deseori migaloasa si obositoare. La fel de adevarat este ca animatiile sale au avut o recunoastere internationala la mari festivaluri de film din intreaga lume. Insa, personal consider ca Miyazaki este un mare regizor in viata, iar acesta este poate principalul defect in acordarea unui titlu atat de elogios. Cinematografia japoneza nu a dus niciodata lipsa de talente, de deschizatori de drumuri sau de ctitori de scoala cinematografica. E greu sa pui un Miyazaki, in ciuda succesului de care se bucura, alaturi de un Akira Kurosawa, Kenji Mizoguchi, Nagisa Oshima sau Yasujiro Ozu. Probabil doar timpul va putea face o alaturare a acestor nume in cartea de aur a filmului japonez. Pana ca acesta sa se scurga si sa-si spuna cuvantul, nu ne ramane decat sa ne bucuram de ceea ce magicul talent al lui Hayao Miyazaki ne ofera, inca.

Publicat: luni 1 decembrie 2008

Cea mai veche cinematografie din Extremul Orient este cea nipona. Vitascopul “Edison” sau cinematograful Lumiere fusesera cunoscute inca de pe vremea la care acestea fusesera inventate. Primele realizari din domeniu dateaza de la 1899 si 1900 (scurte fragmente de teatru clasic – cunoscute sub numele de “kabuki”) si din timpul razboiului ruso-japonez (actualitati de pe front). La scurt timp s-au amenajat primele studiouri si laboratoare la Tokyo si Kyoto de “Japan Film”, o filiala a casei de filme “Pathe” Insa adevaratul debut al productiei nipone de film se produce in 1912, odata cu fondarea societatii “Nikkatsu”. Cele doua centre de productie japoneza de film se vor specializa astfel: Tokyo – pe subiecte moderne, iar Kyoto – pe subiecte vechi.

In 1920, compania “Shoshiku”(fondata in 1900), detinatoare a unui numar mare de sali pentru kabuki, pentru teatru modern sau pentru teatru cu marionete, produce primele sale filme. Trustul poseda si o scoala de actori remarcabila, realizand numeroase filme de valoare. (foto: una din primele animatii realizate in studiourile Nikkatsu)

Pentru a se crea o parere despre filmul japonez de pana la 1920, merita mentionat un aspect extrem de interesant. In conformitate cu traditiile teatrului clasic japonez (kabuki), asa-numitii “oiamai” erau personajele centrale ale majoritatii filmelor cu subiecte vechi. Filmele erau, practic, un soi de teatru filmat, iar acesti “oiamai” erau niste barbate deghizati, ce interpretau roluri feminine. Cum, se stie, erau anii de glorie ai filmului mut, imaginile surprinse erau acompaniate de comentariul unor crainici (“benshi”), care au ramas extrem de populari in intreg Extremul Orient pana la aparitia filmului vorbit. Dar dupa 1920, un grup de tineri cineasti japonezi cer cu inflacarare modernizarea cinematografului japonez. Este vorba de Teinosuke Kinugasa, Tomu Ushida si Kenji Mizogushi (unul din marii regizori ai Japoniei), care doreau eliminarea acestor “oiamai” si “benshi” si transformarea filmului in ceva independent, desprins de teatru.

Kinugasa (foto) debutase, culmea, tocmai ca actor travestit in femeie. In Occident devine cunoscut cu “Jujiro”, un film modern, ce poate fi comparat cu cele mai reusite productii mute europene sau hollywoodiene. A mai realizat o serie de filme cu subiect istoric, iar cei 3 ani petrecuti in Europa il aduce in legatura cu Serghei Eisenstein, care il influenteaza.

Cel mai important concurent al sau era insa Kenji Mizogushi. Pe langa filme ca “Cerul rosu al amurgului” sau “Pamantul zambeste”, ce s-au bucurat de un mare succes, acesta a adaptat pe ecran si un mare numar de romane moderne din era Meiji, orientandu-se mai apoi spre o critica sociala necrutatoare.

Statistic, pana in 1923 in Japonia se realizau cateva sute de filme pe an. Cutremurul din 1 septembrie 1923 distruge 80% din salile de cinematograf si toate studiourile din Tokyo. Consecinta se vede imediat: la Kyoto, in 1924, se realizeaza peste 850 de filme. Desi Kyoto era centrul filmelor cu tematica veche, subiectele moderne si tinerii cineasti sunt stimulati, paradoxal, de cutremurul devastator din 1924, o excelenta tema pentru acestea.

Dupa 1927, acest curent de schimbare a cinematografiei japoneze este consolidat de influenta cineastilor din grupul “Pro-kino”. Abordand subiecte moderne, datorita aplecarii asupra tematicii sociale, filmele acestora au fost calificate drept “ideologice” de catre regimul de atunci. Orientarea de stanga a acestora este evidenta, fiind adaptate pe ecran piese de teatru muncitoresti. Acestei miscari i s-au raliat, in scurt timp, pe langa Tomu Ushida, si Kinugasa si Mizogushi. Insa acestia au avut de infruntat rigorile cenzurii, fiind una din primele interventii ale politicului in domeniul noii arte. Despre aceasta si multe altele, in episodul urmator.

Publicat: luni 24 noiembrie 2008

Interesul occidental pentru filmul japonez ar putea fi centrat pe 3 mari sectiuni:
1. Filmele cu Godzilla si cu clonele lui nesfarsite
2. Filmele artistice ale marilor regizori si ale scolii japoneze de film, vazute si comentate in Occident prin anii ’50.
3. Filmele din genul „action/exploitation”, inclusiv filmele comerciale cu samurai, filmele cu yakuza si filmele „roz” cu accente horror, care au facut istorie in anii ’60-’70. Filmele din aceasta din urma categorie mereu si-au avut avocatii sai in presa de scandal, iar in prezent au inceput sa fie popularizate pe dvd.
Mai putin accesibile, dar cu un interes egal manifestat de public se prezinta filmele mute japoneze. Datorita unui context de situatii nefericite, cea mai mare parte a filmelor mute japoneze – realizate in anii ’30, cand in Occident se trecuse exclusiv la filmul vorbit – au fost distruse. Cauzele acestei situatii sunt factori externi: bombardarea Companiei de film Daiei in timpul celui de-al doilea razboi mondial; conditiile climatelice din Tokyo, cu umiditate foarte ridicata si cu veri cu temperaturi extrem de mari, care au devenit principalul inamic al celuloidului; nu in ultimul rand, marele cutremur din 1923. Toti acesti factori au contribuit in mod decisiv la distrugerea istoriei filmului japonez timpuriu, ce a inceput in ultimul deceniu al secolului 19.
Un lucru stiut, poate, doar de putina lume din ziua de astazi, sunt constrangerile la care filmul mut japonez a fost supus. O lege din 1917 forta segregarea audientei in 3 grupuri separate: barbati, femei si copii care puteau urmari filmul doar alaturi de parintii lor. Tinerilor barbati necasatoriti si femeilor nu li se permitea sa asiste impreuna la proiectia unui film. Existau, apoi, si influente occidentale asupra filmului mut japonez. Cel mai elocvent exemplu e asa-numita gakudan, o formatie muzicala care era prezenta in salile de proiectie si care acompania, cu muzica ei, filmul proiectat pe ecran. Pe langa instrumente specific japoneze (cum ar fi trompetele taiko), influenta occidentala s-a facut simtita prin adoptarea pianului si a trompetelor, instrumente specifice jazzului. Pe langa formatia muzicala mai existau si asa-numitii „benshi”, acei naratori care reciclau traditia nararii kabuki-ului in cinematografie. Nu exista film japonez care sa nu beneficieze de nararea unui „benshi”.
Recent, in Japonia a fost lansat pe piata o colectie cu titlul „Capodopere ale cinematografului japonez mut”, o veritabila enciclopedie despre perioada de inceput a filmului japonez. DVD-ul contine informatii despre 12.000 de pelicule, date tehnice, dar si postere originale si peste 1.000 de prezentari ale subiectelor filmelor. De asemenea, se regasesc pe acest suport interviuri audio si video (inclusiv ale criticilor de film sau chiar voci de benshi), precum si 560 de biografii ale persoanelor implicate in realizarea acestor filme. Exista prezentate si 45 de filmulete de prezentare in genul trailerelor din zilele noastre, adaptate, desigur, posibilitatilor tehnice ale acelor vremuri, adevarate barometre ale talentului regizorilor si actorilor de atunci. Toate au subtitrari in limba engleza si sunt insotite de muzica si nararea benshi-ului. Pretul colectiei este unul prohibitiv: 200.000 $, astfel ca principalii cumparatori vor fi, fara indoiala, institutiile de stat (biblioteci, universitati, diverse institutii sau televiziuni). Trebuie mentionat ca salariul mediu, in Japonia, este de peste 3.000.000 de yeni, adica aproximativ 30.000 $ pe luna.

Topul filmelor care au schimbat istoria cinematografiei japoneze (2)

Topul filmelor care au schimbat istoria cinematografiei japoneze

Filmul documentar – o alternativã educativã la k-dramele coreene

JAPONIA – episodul 2: Între cenzurã şi libertatea de exprimare

Hayao Miyazaki – cel mai mare regizor japonez al tuturor timpurilor ?

JAPONIA – episodul 1: Anii de început

Redescoperirea filmului mut japonez