ISTORIA CINEMATOGRAFULUI ASIATIC

Publicat: sâmbătă 20 martie 2010

In topul celor mai bune filme de arte martiale din toate timpurile, pe pozitia a 9-a se situeaza filmul din 1978, “Shaolin Master Killer”. Lau-kar Leung regizeaza un thriller al razbunarii, considerat la nivel mondial unul din cele mai bune filme de arte martiale din toate timpurile. Povestea lui e plasata, in timp, la originile kung-fu-ului, aducand in prim plan un stil de lupta cunoscut, initial, doar unui select grup de calugari. Unul din acestia a pornit prin lume si, incalcand traditia, a facut cunoscut acest stil de lupta si lumii din afara. Asta despre stilul de lupta. Cat priveste subiectul, Gordon Liu il interpreteaza pe San Te, un tanar care ajunge la un teplu dup ace familia lui e macelarita de un criminal, iar aici invata timp de 10 ani arte martiale pentru a se razbuna.

Filmul, produs de fratii Shaw, este unul din cele mai bune filme de acest gen din toate timpurile din mai mult motive. Cu toate ca contine clasicul scenariu “invata sa lupti pentru razbunare”, filmul contine scene de actiune foarte rapida, pe care ai ocazia sa le vezi doar in demonstratiile publice de arte martiale sau la antrenamentele cu public practicate de trupele de cascadori sau de practicantii de meserie. Gordon Liu exceleaza si-si demonstreaza calitatile, in special cand are de infruntat un calugar inarmat cu 2 sabii. Desi lupta este scurta, ea ramane memorabilia, demonstrand impresionantul talent al cascadorilor si al celui ce a gandit aceasta scena. “Shaolin Master Killer” a avut o puternica influenta asupra altor filme ulterioare de acest gen, unul din cele mai celebre fiind productia hollywoodiana a lui Quentin Tarantino, “Kill Bill”. In 1983, filmul a avut si un sequel intitulat “Return of the Master Killer”, insa acesta nu s-a ridicat la valoarea filmului original.

Pe pozitia a 8-a, amatorii cunoscatori ai filmelor cu arte martiale au optat pentru productia legendarului Akira Kurosawa, “Seven Samurai”. Dupa 2 filme de arte martiale cu actiune 100% realizate in Hong Kong, amatorii cunoscatori in materie de film au ales filmul lui Kurosawa ca fiind mai bun in topul “all time”. E vorba de o poveste epica de peste 3 ore si 27 de minute, o stralucita realizare cinematografica a carei actiune este plasata in secolul al XVI-lea. Un sat lipsit de aparare este atacat si terorizat constant de o banda de talhari. Pentru a scapa de acestia, satenii angajeaza 7 ronini (samurai fara stapani).

Viata si traditiile samurailor sunt profund explorate, iar Kurosawa umple saga cu actiune, suspans, umor, romantism si dramatism. Se spune ca acest film, care culmineaza cu scena luptei celor 7 samurai cu uriasa banda de 40 de talhari, a stabilit standardele filmului de actiune modern. Codul samurailor este adus la rangul de arta de marele maestrul Kurosawa, iar acest lucru transforma filmul intr-o pelicula apreciata la nivel mondial.

VA URMA

Articol realizat de cris999 (c) www.asiacinefil.com

PARTEA INTAI a articolului poate fi citita AICI

Publicat: miercuri 30 septembrie 2009

Lumea occidentala dintotdeauna a fost fascinata de caile innovative de a lupta din Orient. Decenii la rand, filmele de arte martiale au avut o mare audienta in intreaga lume, nu doar in Asia. Nu de putine ori, spectatorul a invatat diferite lovituri din aceste filme, lasand imaginatia sa ii zburde, inchipuindu-se luptand cu niste ninja letali imaginari. Genul filmelor de arte martiale a devenit, cu trecerea anilor, tot mai popular, inspirand inclusiv actori occidentali, care au ajuns practicanti de arte martiale, precum Jean Claude Van Damme sau Steven Seagal. Dar daca iubesti cu adevarat acest gen de filme, trebuie sa mergi la originile acestuia.

fist_of_fury Cu ceva timp in urma, am prezentat pe site-ul nostru un top al celor mai reprezentative filme japoneze din toate timpurile. De aceasta data consideram interesanta aducerea la cunostinta pasionatilor genului a unui top al celor mai bune 10 filme de arte martiale din toate timpurile, mai ales ca si acestea scriu o istorie: a filmului de arte martiale din Orientul Indepartat. Topul a fost intocmit de critici de film occidentali si asiatici, tinandi-se cont nu doar de ritmul actiunii ci si de calitatea scenariilor si valoarea spectacolului oferit de ele. Toate filmele din acest top au fost realizate in Orient si au stabilit standardele filmelor de arte martiale datorita secventelor de actiune ingenioase, realizate in urma unei munci uriase de cascadorii si acrobatii periculoase, in mare masura realizate chiar de catre protagonistii scenelor respective. In ciuda progreselor efectelor speciale din zilele noastre, aceste filme asiatice de arte martiale au trecut testul timpului datorita unei munci extraordinare a celor de la imagine si a unei coregrafii bine organizate.

Pozitia a 10-a: Snake in the Eagle’s Shadow (1978)

snake-in-the-eaglee28099s-shadow-poster-1 Cine nu a vazut celebrul film regizat de legendarul cineast Yuen Woo-ping ? Este filmul care a lansat cariera fantastica a lui Jackie Chan in domeniul filmelor de arte martiale, acesta interpretand un slabanog orfan terorizat constant de maestrul sau. Acesta intalneste un cersetor in varsta care il invata stilul „Snake Fist Kung Fu” („Pumnul Sarpelui”), in care, desigur, exceleaza. Insa cand Societatea Eagle Claw („Gheara de Vultur”) proscrie aceasta forma letala de arte martiale,membrii ei incearca sa-l opreasca pe Jackie Chan de la a o invata.

Filmul, s-a cazut de acord, este important in primul rand pentru ca il aduce in prim plan pe necunoscutul, la acea vreme, Jackie Chan. Cariera stralucita a acestuia care a inceput atunci este de neegalat si constituie un punct de referinta pentru cinematografia din Hong Kong. Dar mai importanta decat lansarea unui star este semnificatia si impactul filmului asupra industriei de gen din Hong Kong. Un nou stil de film de arte martiale a luat nastere, un stil care combina coregrafia kung fu a scenelor de lupta cu umorul de prost gust. Jackie isi demonstreaza talentul precoce (in special in scena cu bolul de orez, unde arata o incredibila mobilitate si echilibru), dar aproape este eclipsat de invatatorul sau in varsta de 66 de ani, interpretat de Siu Tien Yuen, tatal regizorului filmului.

VA URMA

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Publicat: miercuri 19 august 2009

In intervalul 1950-1955, cele mai importante realizari ale Independentilor sunt productiile realizate de Fumio Kamei, Kaneto Shindo, Tadashi Imai si Satsuo Yamamoto. In plin razboi coreean, Fumio Kamei incepe un film („O femeie umbla singura pe pamant” ) care descrie viata si moartea unei femei lucratoare in mina, glorificand solidaritatea dintre minerii japonezi si cei chinezi. Un asemenea subiect venea la doar cativa ani dupa capitularea Japoniei in cel de-al doilea razboi mondial, fiind nevoie de o schimbare a imaginii Japoniei in Asia. China a fost una din tarile asiatice care a avut cel mai mult de suferit de pe urma Japoniei, astfel ca Kamei transmite un mesaj pacifist prin filmul sau. Acesta a fost filmat pe domeniul exploatarii carbonifere din Hokkaido, cu participarea frumoasei actrite Izuzu Yamada. Ideea filmului a fost inspirata de povestea reala a doi mineri, care a fost preluata de scenaristul filmului, nimeni altul decat Kaneto Shindo.

Curand dupa „O femeie umbla singura pe pamant” al lui Kamei, Kaneto Shindo regizeaza „Copiii din Hiroshima”. Retinut, incordat, degajand o emotie cu atat mai violenta cu cat este mai comprimata, „Copiii din Hiroshima” avea sa devina unul din cele mai sfasietoare filme japoneze legate de explozia bombei de la Hiroshima. Ziua bombardamentului este reconstituita, cu spijinul intregului oras, si de un alt independent, Hideo Sekigawa, in mai multe filme („In zorii zilei de 15 august”, „Orfani din parinti cu sange amestecat”, „Intolerabil”, „Stupida sarbatoare”).

Arta lui Kaneto Shindo contrasteaza, pe de alta parte, cu paroxismul baroc din Kanikosen („Vapoarele iadului”), regizat de un actor, Yamamura. Hohotele de plans, amestecate cu hohotele de ras isterice, urlete, toate domina regia acestui film care adapteaza un roman din anii ’20 ce descrie „ocnele plutitoare” cum au fost numite acele nave-uzine specializate in pescuitul crabilor si conservarea lor pe loc. La randul lui, Tadashi Imai reconstituie tragica intamplare a unei scolarite ucise in timpul bataliei de la Okinawa, in „Turnul florilor de liliac”, in timp ce cel mai bun film al sau, „Bezna in plina zi”, analizeaza intr-un stil viguros si variat o eroare judiciara care a facut valva in epoca, in Japonia.

Un alt cineast Independent care se remarca in aceasta perioada a fost Satsuo Yamamoto, ce se afirma ca un stilist plin de vigoare. Acesta adaptase pentru marele ecran cu o violenta care iti taie rasuflarea „Zona de vacuum”, un roman celebru ce denunta „dresajul” oamenilor de catre militaristi, in perioada de pana in 1945. In schimb, alte filme independente polemizeaza cu vechea armata, mai ales ca in acei ani se vorbea chiar de o reconstituire a acesteia. Filme de actualitate pe atunci, toate sunt marcate de umbra razboiului, care a lasat rani adanci in mentalitatea cineastilor japonezi, filme care, totodata, reflecta libertatea de gandire dobandita odata cu infrangerea militaristilor in razboi. La randul sau, debutantul Mioji Hieki, portretizeaza, in „Florile de ciresi in nori”, sistemul de indobitocire mistica intrebuintat pentru formarea pilotilor sinucigasi, asa-numitii kamikadze. Tot ceea ce razboiul a ascuns, este scos la iveala in acesti ani, cu o energie si cu un talent remarcabil.

Dupa ce infatiseaza cu verva si duiosie rascoalele taranesti din secolul al XVII-lea, in „Furtuna in muntii Hakone”, Yamamoto realizeaza o capodopera: „Strada fara soare”, o adaptare a unui roman publicat in 1930 de tipograful Tokunaga. Cu un realism liric plin de romantism, intr-un stil de montaj original, acesta descrie episoadele unei lungi si dureroase greve dintr-o tipografie japoneza.

Prin realizarile lor, „Independentii” sustin noile eforturi ale vechilor maestri. Heinosuke Gosho, inscris pe lista neagra dupa grevele de la „Toho”, se intoarce la regie cu filmul „Norii indepartati” si „Cele patru hornuri”, o descriere amanuntita, lucida si cumpanita a vietii dintr-o mahala. Crescut si el in „noul realism” al anilor ’30, Mikio Naruse da dovada de o tulburatoare sinceritate in „Mama” (Okasan), continuandu-si cariera printr-o serie de filme consacrate oamenilor de rand si dramei cotidiene a acestora. Dintre realizarile remarcabile ale acestei perioade nu trebuie uitata productia lui Keisuke Kinoshita, „24 de ochi”, ce prezinta viata unei invatatoare intr-o mica insula din arhipeleagul nipon. Desi acest film a castigat Globul de Aur in 1955 si alte 9 premii, datorita aluziilor prea discrete, a fost apreciat mai mult in Japonia decat in strainatate. In sfarsit, succesul international repurtat de „Rashomon” permite remarcabilului tanar talent Akira Kurosawa sa infloreasca din plin in subiectele contemporane. „Hakuchi” (Idiotul) a fost la acea vreme un succes de neuitat, poate cea mai fidela ecranizare a romanului lui Dostoievski de pana atunci din intreaga lume. Dar capodopera lui Kurosawa din acesti ani, un film care a infruntat timpul si si in zilele noastre e considerat de o frumusete artistica si a sentimentelor de-a dreptul tulburatoare, este „Ikiru”. In acest film, Takashi Shimura intruchipeaza, cu o halucinanta putere de invocare, un mic functionar local care se stie condamnat de medici si care isi va consacra ultimele zile din viata amenajarii unui teren de joc pentru copiii dintr-un cartier nevoias.

Datorita unor asemenea opere si pasionantului avant al neorealismului, cinematograful japonez se claseaza, in jurul anului 1953-1955, printer primele din lume. In 1953, cand tara putea, in sfarsit, semna un tratat de pace cu Statele Unite, care punea capat ocupatiei militare, cinematograful se afla in plina dezvoltare: 4.000 de sali de cinematograf, 800 de milioane de spectatori si 300 de filme autohtone pe an. Cele 5 mari companii de film turnau, intr-un timp relativ scurt (cateva saptamani) toate genurile de filme: filme-sabie, filme-revolver, filme erotice, pornografice, science-fiction (precum Godzilla). Filmul japonez a revenit la viata si era pregatit pentru un nou inceput.

VA URMA

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Publicat: miercuri 24 iunie 2009

mahwa-100-ani-poster-oficial „Manhwa de astazi implica mai mult decat o simpla publicare. Ea inspira, de asemenea, diverse forme de arta si continuturi culturale„. Sub acest discurs a fost marcata, recent, implinirea unui secol de manhwa (sau, altfel spus, de benzi desenate) in Coreea. A luat multi ani benzilor desenate coreene sa-si castige recunoasterea; mai exact un secol. Pentru a celebra tumultuoasa istorie a manhwa coreene si centenarul din aceasta luna, Muzeul National de Arta Contemporana din Seul a organizat o expozitie intitulata „100 de ani de benzi desenate coreene”.

muzeu-manhwa-2 O istorie a manhwa coreene ar fi extrem de interesanta, insa nu este nici locul, nici momentul sa insistam pe larg asupra acestui subiect. Odata, mahwa a fost privita ca o distragere negative de la invatatura a tinerilor coreeni. Mai mult, in anii ’70, mii de copii dupa benzi desenate au fost arse in curtile scolilor, in fata elevilor, pentru a servi drept exemplu. Dar asta nu a impiedicat manhwa sa-si castige fanii ei atat in Coreea cat si peste hotare. Acestea au ajuns sa fie exportate in tari precum Algeria, Japonia, Franta, Germania sau China. Dupa spusele conducatorilor muzeului, aceasta este cea mai mare expozitie din istoria celor 100 de ani ai manhwa, fiind expuse 1.500 de exemplare apartinand a 250 de artisti. Expozitia include copii rare ale unor benzi desenate din anii ’30-’40, si 60 de ilustratii artistice inspirate din manhwa, apartinand artistilor contemporani. Ilustratiile datoreaza mult din umorul si inteligenta lor benzilor desenate. Spre exemplu, „Scena de vanatoare” a lui Seong Tae-jin il distribuie pe Taekwon V, un robot coreean care a facut istorie in animatii, intr-o parodie a unei scene de vanatoare din timpul regatului Goguryeo.

muzeu-manhwa-1 Dar manhwa din ziua de astazi e mai mult decat arta. De-a lungul anilor, ele au inspirat numeroase seriale de televiziune si filme facute in tara si peste hotare. Spre exemplu, drepturile pentru realizarea unui film dupa benzile desenate ale lui Hyung Min-woo, „Priest”, au fost vandute unei companii de productie hollywoodiene, filmul fiind programat a avea premiera in 2010.

In cadrul expozitiei, istoria manhwa e prezentata in 3 sectiuni. Prima prezinta istoria pornind de la prima caricatura satirica, publicata in 2 iunie 1909 in „Daehan Minbo”, unul din primele ziare din Coreea. Aceasta sectiune cuprinde, de asemenea, caricaturi care au fost uploadate pe internet de catre caricaturisti in spiritul unei mode despre care industria crede ca este viitorul genului. A doua sectiune imparte manhwa pe genuri, iar a treia le prezinta pe acestea combinate cu variate forme de arta. Nu au lipsit proiectiile gratuite de animatii, lectii de desenat benzi desenate tinute de artisti din domeniu si seminarii tinute intr-una din salile muzeului.

Expozitia este in plina desfasurare, incheindu-se pe 23 august.

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Publicat: joi 11 iunie 2009

ausaja-3 In India, istoricul de film S.M.M. Ausaja, in varsta de doar 36 de ani, a reusit sa stranga la un loc un volum imens cu postere, unele vechi chiar din timpul primelor filme realizate in India. Acesta a colectionat, timp de 20 de ani, postere ale filmelor indiene, unele desenate de mana, avand, in prezent, aproximativ 5.000 de astfel de exemplare. Totul a inceput de la fascinantul Amitabh Bachchan, tanarul rebel al cinematografiei indiene. „Pe cand eram un tanar elev de liceu, stateam la coada pentru a prinde un billet la filmele lui, si atunci a inceput totul. Am inceput sa merg la toate cinematografele unde rulau filme cu el si ii imploram sa-mi dea postere de film. Totul a pornit de la fascinatia pentru acest actor”, a spus Ausaja, amintindu-si de vremurile de altadata. ausaja Colectia lui cuprinde nu doar postere de film, ci si mii de resturi de bilete de acces rare la cinematograf, reviste de film de pe vremuri si afise. Spre exemplu, in colectia lui exista un numar din 1949 al revistei „Film India”, primul numar, de altfel, al publicatiei; un poster desenat de insusi Satyajit Ray la filmul „Charulata” din 1964, sau o brosura din 1946 a filmului „Aap Ki Sewa Mein”, in care Lata Mangeshkar a cantat si a interpretat in aceeasi masura un rol. Lata, astazi in varsta de 78 de ani, a intrat intre 1974 si 1991 in Cartea Recordurilor, fiind persoana cu cele mai multe inregistrari audio din lume (peste 20.000 !!!). Pe colectia impresionanta de raritati a lui Ausaja probabil ar fi invidioasa orice biblioteca din India sau chiar din lume, insa Ausaja nu e dispus sa o vand nimanui, pentru nici un pret.

ausaja-2 In prezent, Ausaja lucreaza la 2 carti: una despre filmografia actorului Dev Anand si cealalta, aproape finalizata, despre cele mai bune filme ale Bollywood-ului. Cea din urma a fost lansata in aceste zile in India. In prefata ei, Amitabh Bachchan scria: „Posterele au fost ingredientul cel mai important in domeniul informarii si al marketingului filmelor. Ele ne spun, in spatiul restrans al catorva cm, despre ce este vorba in produsul finit si de ce e important pentru spectator sa cumpere acel ravnit bilet pentru a ne regasi in acea sala intunecata, unde hartia si desenele se vor transforma, printr-o magie, in imagini in miscare”. Bachchan este bine cunoscut pentru reactia sa la utilizarea termenului „Bollywood” in descrierea industriei indiene de film, in ciuda raspandirii pe scara larga a lui in intreaga lume de astazi. Mai mult, chiar a scris pe blogul sau despre aceasta aversiune. De aceea, Amitabh a preferat sa nu foloseasca termenul „Bollywood” referindu-se la titlul cartii lui Ausaja, pe care l-a evitat, inlocuindu-l, elegant, cu :industria indiana de film”.

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Publicat: luni 4 mai 2009

1. Rashomon – Akira Kurosawa (1950)

In 1951, Giuliana Stramigioli a fost insarcinata sa gaseasca un film japonez care sa participe in competitia din acel an in cadrul Festivalului international de film de la Venetia. Stramigioli era atat in fruntea sectiunii japoneze din cadrul Italiafilm (agentie italiana de promovare a filmului), cat si profesoara de limba italiana si literatura in cadrul Universitatii de Studii Straine din Tokyo. Aceasta a selectat, in vederea participarii la festival, un film obscur, putin cunoscut, realizat de Sturiourile Daei, datorita „ciudateniei” scenariului. Din nefericire, producatorul filmului, Masaichi Nagata, a urat acest film, considerand lipsit de sens povestea sa contradictorie. Filmul despre care este vorba se numeste „Rashomon”, era regizat de Akira Kurosawa, si spunea povestea unui samurai si a sotiei acestuia, care sunt atacati de un bandit (Toshiro Mifune) la drumul mare, femeia fiind violata iar samuraiul ucis. Nagata s-a gandit ca filmul romantic al lui Tadashi Imai, „Until We Meet Again” ar fi fost mult mai reprezentativ pentru cinematografia japoneza. In cele din urma, insa, Stramigioli l-a convins sa se razgandeasca.

Rashomon” a fost prezentat la Festivalul de la Venetia. Nu existau asteptari mari de la el, insa in acel an, Kurosawa s-a intors acasa cu Leul de Aur sub brat, castigand cea mai inalta distinctie a festivalului. Istoria a investit acest film cu titlul de „filmul care a prezentat cinematografia japoneza lumii”. Din 1935, de la filmul lui Mikio Naruse – „Wife, Be Like a Rose”, unele filme japoneze au fost rasplatite cu cateva prezentari in cinematografele din America de Nord, insa niciunul din ele nu a atras atentia si nu a starnit imaginatia Occidentului precum filmul lui Akira Kurosawa. Acesta a facut o stralucita adaptare a doua nuvele ale lui Ryūnosuke Akutagawa, intitulate „Rashomon” (din 1914) si „In A Grove” (1921). Pe langa frumusetea vizuala rara adusa in fata ochiului spectatorului de talentatul Kazuo Muyagawa (omul din spatele camerei de luat vederi) si de interpretarea carierei din partea lui Toshiro Mifune (banditul ucigas) si a actritei Machiko Kyo (sotia samuraiului ucis), „Rashomon” prezinta adevarul uman ca ceva absolut subiectiv si in intregime mincinos. Nu intamplator tocmai acest lucru a facut ca aceasta realizare stralucita sa infrunte timpul si sa fie mereu un film de actualitate.

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Publicat: joi 16 aprilie 2009

In acest an, cinematografia din Hong Kong isi celebreaza centenarul. Cel mai timpuriu film facut in insula este scurt-metrajul „Stealing a roast duck”, in 1909. Filmul regizat de Liang Shaobo a fost prima productie realizata in Hong Kong, filmata cu ajutorul unei camere imprumutate de la impresarul american Benjamin Brodsky, stabilit in Shanghai. Comedia avea 3 actori, dintre care unul era insusi Liang, fiind o palpitanta urmarire a unui hot al unei rate fripte. Din nefericire, filmul pare a se fi pierdut, nefiind disponibil. Unii chiar sunt de parere ca acest film care scrie istoria filmului din Hong Kong ar fi disparut alaturi de toate peliculele realizate in Hong Kong inaintea celui de-al doilea razboi mondial. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, japonezii au volatilizat fiecare bucatica de pelicula ce le-a cazut in mana cu scopul de a folosi nitratul obtinut astfel la fabricarea de bombe. Exista, insa, si posibilitatea ca acest prim film despre care se spune ca marcheaza nasterea cinematografiei din Hong Kong nici sa nu fi existat vreodata.

Istoricul Law Kar (foto) a explicat, intr-un interviu acordat celebrului „The Guardian”:

„Cand vine vorba de „Stealing a Roast Duck”, lucrurile sunt foarte generale. Toti cei din acele timpuri au murit, asa ca trebuie sa privim inapoi apeland la alte surse, ca de exemplu presa vremii. Asta inseamna ca exista argumente in privinta existentei sale. Ce stim despre el este doar un scurt rezumat spus de cineastul Moon Kwan, care a sustinut ca l-a vazut in California, in 1917, impreuna cu un film intitulat „Zhuangzi Tests His Wife”. Acesta sustinea ca filmul a fost facut in 1909, in fata istoricului de film Yu Mo-wan in anii ’60. Deci, acesta este sursa originala.” Un atent observator, Lai Shek, considerat de autorul articolului din „The Guardian” „fiul lui Lai Man-wai, omul cunoscut ca Tatal cinematografiei din Hong Kong„, e inclinat sa acorde credit celuilalt film, „Zhuangzi…”. Acesta spunea: „As spune ca „Zhungzi Tests His Wife” are mai multe atuuri pentru a fi considerat primul film. A fost facut in 1913, iar tatal meu a marcat acel film si acel an in jurnalul sau, pe care il am, inca, asupra mea.” Istoricul Law Kar a conchis, pentru a nu transforma aceasta problema intr-una care sa separe 2 tabere: „Orice discutie despre cinematografia din Hong Kong este constructiva. Iar anul 1909 e la fel de bun pentru inceputul filmului din aceasta tara ca oricare altul„.

Law Kar si Frank Bren (un actor si scriitor australian) au incercat sa urmareasca aceasta dilema a primului film facut in Hong Kong realizand o ancheta minutioasa si vasta asupra carierei lui Benjamin Brodsky, impresarul american stabilit in Shanghai, ce a imprumutat camera de filmat regizorului lui „Stealing a Roast Duck”. Rezultatele cercetarii lor au fost cuprinse intr-o carte publicata in 2004: „Hong Kong Cinema: A Cross-Cultural View”. In aceasta lucrare, cei doi fac o prezentare ampla a activitatii de cineast a lui Brodsky in China si Japonia, insa sunt foarte atenti cand e vorba sa se faca vreo referire la filmele acestuia din 1909. In carte se spunea, citez: „Stealing a Roast Duck a fost inregistrat ca fiind primul film comercial facut in Hong Kong de un regizor chinez. Din nefericire, datorita nedescoperirii nici unei relatari despre realizarea de filme in China, in nici un ziar contemporan din Hong Kong sau Shanghai, povestea [lui Brodsky] ramane partial „legendara”.

Vom continua descifrarea inceputurilor filmului in Hong Kong in partea a doua a articolului.

VA URMA

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Publicat: marți 7 aprilie 2009

3. In the Realm of the Senses – Nagisa Oshima (1976)

Un top al filmelor care au schimbat istoria cinematografiei japoneze nu ar fi completa fara filmul lui Nagisa Oshima din 1976, „In the Realm of the Senses”. In timp ce multi ar contesta includerea unui film reprezentativ al „pinku eiga” in acest top, ar fi greu de ales unul care sa provoace definitiile artei si pornografiei in sensul in care a facut-o Oshima. In 1960, „Night and Fog in Japan” al lui Oshima a fost interzis in cinematografele japoneze in urma protestelor, Oshima avand un renume de regizor controversat. In „In the Realm of Senses”, este adaptata povestea reala sa viata a unei foste prostituate, Sada Abe, si a aventurii sale amoroase cu proprietarul casatorit al unui han din Tokyo-ul anilor ’30, Kichizo Ishida. De altfel, filmul este inspirat de cazul Sada Abe, unul care a facut mare valva in societatea japoneza antebelica. In acest film, Oshima impinge temele sale obisnuite (sexul si moartea) la extrem, actorii din rolurile principale (Eiko Matsuda si Tatsuya Fuji) angajandu-se in scene de sex nesimulate. A fost o miscare care ar fi incitat furia Eirin, comisia de cenzura japoneza a acelor timpuri. Ca urmare a acestor masuri restrictive, Oshima a fost nevoit sa strecoare secvente de film cenzurate in Japonia, in Franta, pentru a putea completa productia, forma finala a filmului fiind, la randul ei, cenzurata si in alte tari, inclusiv europene.

Intrebarea daca Oshima a facut un film obscen a devenit, in 1978, subiectul unui proces, in cadrul caruia regizorul Seijun Suzuki (realizatorul cunoscutului film „Branded to Kill”) a depus marturie in apararea lui Oshima. La randul lui, Oshima, el insusi fost student la Drept, a constestat faptul ca ceea ce a ramas nevazut din acel film a fost si ceea ce era considerat „obscen” din acel film. In cele din urma, Curtea nu a reusit sa defineasca ca era „obscen”, si a permis rularea filmului in cinematografele din Japonia, insa cu cateva taieturi (care in zilele noastre, din fericire, au fost recuperate). Acel proces nu doar ca a schimbat cursul istoriei cinematografiei japoneze, insa alaturi de procesul din 1960 impotriva editurii „Penguin” ca urmare a publicarii controversatelor romane ale lui D.H.Lawrence – „Lady Chatterly’ Lover” si a lui William Burrough – „Naked Lunch”, filmul lui Oshima a spart barierele in special mentale ale societatii japoneze cu privire la ceea ce era permis si posibil a fi tiparit, jucat de o scena sau intr-un film.
In cele din urma, deoarece filmul nu a putut fi definitivat in Japonia, acesta a fost lansat ca o productie frantuzeasca. In Statele Unite, premiera lui in 1976 la Festivalul de Film de la New York, a prezentat o varianta cenzurata a filmului, abia ulterior fiind prezentat filmul integral. Nici in Statele Unite, nici in Germania, filmul nu a fost disponibil in sistemul „home video” decat dupa 1990.

VA URMA

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Publicat: marți 31 martie 2009

In 1936, Kenji Mizoguchi regiza „Surorile din Gion”, multi vorbind inca de pe acea vreme despre un neo-realism autohton in cinematografia japoneza. Abia in 1951 se poate vorbi cu adevarat de un neo-realism, in conditiile resimtirii unor evidente influente ale filmului lui Vittorio de Sica, „Hotii de biciclete”, asupra primul film al „Independentilor”: „Still We Live” („Suntem in viata”). Regizat de Tadashi Imai, filmul spune sfasietoarea poveste a unei familii de someri, framantata o zi intreaga de gandul unei sinucideri colective. Dupa filmul lui Imai, se pare ca neo-realismul japonez tinde sa-l intreaca pe cel italian in forta si elan. „Independentii” ajung sa produca anual 10-12 filme si, lucru mai important, ajung sa-i influenteze pe cineastii legati prin contracte de cele 5 mari companii japoneze de film: Toho, Shochiku, Shintoho, Toei si Daei. Un exemplu este filmul Rashomon al lui Akira Kurosawa, unde regasim influente neo-realiste evidente, desi avem de-a face cu un film apartinand genului Jidai-Geki (filme istorice cu samurai).

„Rashomon” e filmul care il dezvaluie Occidentului pe Akira Kurosawa. Acesta va pastra elementele „pirandellismului” romanului original (dedublarea actorului, monologul interior etc) insa se va folosi de acestea pentru a condamna, prin gura unui taietor de lemne sarac, eroii dragi „militaristilor”, personajele cu tenta de eroi traditionali ai filmelor cu samurai (razboinicul, doamna nobila, banditul). Ulterior, „Cei 7 samurai” vor lupta, alaturi de fermierii saraci impotriva banditilor care le jefuiau satul.

Perioada neo-realismului e marcata de o puternica critica sociala. Kinugasa realizeaza 2 filme remarcabile: „Statuia marelui Buddha” si „Poarta Iadului”, acesta din urma o frumoasa simfonie in culori inspirata de un roman cu samurai modern. Kenji Mizogichi este insa cel mai cunoscut pentru critica sociala necrutatoare. Inainte de a muri (1955), acesta realizeaza o serie de filme in care reia teme din filmele sale mai vechi, condamnand obiceiurile epocii feudale japoneze si consecintele acestora.

Inrobirea femeii in societatea japoneza e una din temele de critica din filmele sale. Ultimele 2 capodopere ale acestui maestru rafinat si sensibil sunt „Viata lui Oharu” si „Ugetsu Monogatari”. In acest din urma film, cineastul imbina fantasticul cu realitatea, amintind despre piesele traditionale din popor cu diavoli. Acestea nu constituie decat un pretext pentru condamnarea razboiului si a epocii feudale, deci sunt instrumentate intr-o ascutita critica sociala.

Dincolo de succesul genului Jidai-Geki in Occident (filmele istorice japoneze), subiectele moderne (Gendai-Geki) reprezinta mai mult de 2/3 din productiile japoneze de film. Spre exemplu, in 1953, 211 din 302 filme sunt inspirate din teme moderne. Insa incepem sa asistam la scaderea neincetata a productiilor istorice. Acestea au ajuns sa fie realizate „in serie” (cu cateva exceptii), adesea fiind destinate exportului.

VA URMA

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Publicat: duminică 29 martie 2009

„Film Technology Zone” si „Animation Zone” sunt proiectate astfel incat tinerii studenti si pasionati de filme sa inteleaga mai bine tehnologia implicata in productia unui film. Aici se arata modul in care un film este filmat si proiectat cu 24 de cadre pe secunda, fiind transformat astfel incat sa fie perceput ca imagini in miscare, pentru ochiul uman. Filmul de 35mm este proiectat pe un ecran cu ajutorul unui proiector. Se arata, celor interesati, modul in care filmele sunt restaurate, dar si procesul de productie al unui film celebru, deja: „Secret Sunshine” al lui Lee Chang-dong. Exista si o incapere unde se face o demonstratie a modului in care se realizeaza o animatie, iar in cadrul unui program special, vizitatorii isi pot crea propriul lor film de animatie.

Dar cea mai populara sectiune din intreg muzeul este cea dedicata filmului mut. Nu este de mirare acest lucru din moment ce organizatorii s-au gandit sa ridice o copie fidela a Templului Wongak, unul din cele mai importante cinematografe din Coreea din anii ’30. Cinematograful permite vizitatorilor sa vizioneze productii din perioada filmului mut si le ofere posibilitatea de a lua parte la o experienta intr-un cinematograf-multiplu. Proiectiile de filme mute contin pe fundal glasul original al naratorilor acelor timpuri, materialele fiind restaurate. Aceste imagini in miscare si materiale ofera tinerilor studenti la Teatru si Film unele informatii despre aspectele vizuale si auditive ale lumii filmului coreean de la inceputurile sale, scopul lor nefiind decat introducerea in atmosfera inaintea vizionarii propriu-zise a unui film. Iar acest program educational al muzeului este ideal pentru o veritabila insusire a unor date la care nu multa lume poate ajunge usor.

Templul Wongak - asa aratau primele cinematografe coreene

Organizatorii s-au gandit si la vizitatorii de varsta mica, care ar fi venit cu bunicii sau parintii in vizita la muzeu. Exista o sala intitulata „Sa facem jucarii optice”, in care copiilor li se permite sa construiasca jucarii optice, ce erau la moda la sfarsitul secolului 19, ca un exercitiu din stadiul pre-filmului, ce permite copiilor sa invete despre tehnologia realizarii unui film. Pe viitor se intentioneaza deschiderea unor sali in care tehnologia de ultima ora permite improvizarea si nararea inter-titlurilor ce insotesc scenele dintr-un film mut; nu a fost ocolita nici ideea unei sali in care sa se faca o proiectie a unui film coreean, urmata de discutii in cadrul grupului de spectatori, pe marginea filmului. Nu in ultimul rand, copiilor li se va da posibilitatea de a-si crea propriile materiale video, prin astfel de programe educationale destinate tinerilor incercandu-se o educare a acestora in spiritul respectarii si aprecierii valorilor cinematografiei nationale.

Pana la sfarsitul acestui an, accesul in Muzeul Filmului Coreean este gratuit.

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Publicat: sâmbătă 28 martie 2009

Conform definitiei dintr-un dictionar, un muzeu este „locul unde obiecte de interes arheologic, artistic sau istoric si alte materiale academice sunt expuse publicului in scop educational sau de cercetare”. In urma cu aproape un an de zile, pe 9 mai 2008, a luat fiinta Muzeul Filmului Coreean; acesta ar putea fi usor descris de aceasta definitie, cu adaugarea specificarii legaturii cu lumea filmului, si in special a filmului coreean. Mai intai de toate ar trebui aruncata o privire asupra continutului acestui muzeu inedit in Coreea de Sud. Acesta este impartit in doua sectiuni: o zona de prezentare si una de „invata din experienta”. Zona de prezentare contine un loc destinat expozitiilor permanente – „Masina Timpului Filmului Coreean” – si „Biografii ale actritelor”, si unul pentru expozitii speciale: „Spatiul dramelor istorice – Spatiu al imaginatiei”. Sectiunea „invata din experienta” curpinde: o zona a animatiei, una a tehnologiei filmului si, preferata tuturor vizitatorilor, zona cinematografului mut.

„Masina Timpului Filmului Coreean” e o sectiune in care vizitatorii pot invata despre cele mai timpurii realizari din istoria filmului coreean, incepand cu 1903 pana in prezent. Sectiunea a fost conceputa pentru a acoperi 4 perioade diferite. Prima (1903-1945) porneste de la prima drama inregistrata pe pelicula („Fight for Justice”), primele productii cinematografice facute in Coreea („The Tale of Jang-Hwa and Hong-Ryeon”, „Arirang” si productiile lui Na Woon-gyu) si continua cu primul film sonor („Chunhyang-Jeon”) si cele 4 decade ale noului sistem de film, incheindu-se cu crearea Joseon Motion Picture Corporation. A doua perioada (1945-1972) e definita de posterele perioadei post-eliberarii de pana in 1950, a razboiului Coreean, mergand pana la Epoca de Aur a filmului coreean din anii ’60, cuprinzand diferite genuri de filme. Cea de-a treia perioada (1972-1986) incepe cu perioada cenzurii, a filmelor pro-guvernamentale si a „Culturii Tineretului” si „Era Imaginii”. Ultima perioada, din 1987 pana in prezent, e rezervata Noului Val de cineasti coreeni, Campaniei Filmului, Renasterii filmului coreean si filmelor recente.

Dotat cu 80 de monitoare, muzeul detine in posesie o mare varietate de filme si materiale asociate acestora, permitand vizitatorilor sa calatoreasca in diverse perioade temporale ale istoriei filmului coreean. Sectiunea dedicata biografiilor actritelor este si ea extrem de interesanta, punand la dispozitia celor interesati materiale video, postere si pozelor a 12 actrite importante din istoria filmului autohton. De la Mun Ye-bong, cunoscuta actrita coreeana din perioada colonizarii japoneze, la Jeon Do-youn din era post-renasterii filmului coreean, aceasta sectiune spera sa zugraveasca in imagini istoria sociala si culturala a fiecarei perioade.

„:Spatiul dramelor istorice – spatiu al imaginatiei” a fost conceput ca o replica a odaii doamnei Jo din celebrul film „Untold Scandal”. Aceasta incearca sa arate vizitatorilor modul in care combinarea faptelor istorice, a imaginatiei artelor frumoase si a profesionalismului maestrilor cineasti poate alcatui un cadru complet si ideal al dramelor istorice transplantate pe marele ecran.

VA URMA

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Publicat: marți 24 martie 2009

Pozitia a 4-a: The War at Sea from Hawaii to Malaya – Kajiro Yamamoto (1942)

Filmele de propaganda din timpul celui de-al doilea razboi mondial sunt putin cunoscute in zilele noastre. Implicarea unui fost asistent de imagine de 41 de ani (al regizorului legendar Teinosuke Kinugasa) a facut ca filmul japonez de propaganda sa-si castige o pozitie care avea sa schimbe cursul cinematografiei japoneze. In 1942, guvernul imperial a ordonat studiourilor Toho sa produca un film care sa comemoreze prima aniversare a gloriosului razboi japonez din Pacific. Toho nu s-a uitat la costuri, aproband un buget de 380.000 $, o suma de aproape 10 ori bugetul unui film obisnuit al acelor timpuri. Mentorului lui Akira Kurosawa, Kajiro Yamamoto, i-a fost incredintata misiunea de a pune pe ecran povestea epica a anilor de strategie si planuire care au dus la atacul asupra bazei americane de la Pearl Harbour.

Cu scopul de a descrie cat mai realist cu putinta evenimentele, Toho dorea sa aiba la dispozitie, sub forma unei machete, un model al unei nave de razboi americane. Aici a intervenit fostul asistent de imagine al lui Kinugasa, Eiji Tsuburaya. Acesta a fost deja implicat in crearea de machete si efecte speciale pentru alte filme „national-politice”; insa filmul lui Yamamoto – „The War at Sea from Hawaii to Malaya” ii va forta limitele talentului, ajungand intr-un teritoriu complet nou si incercand sa recreeze ziua binecuvantata de sansa in cel mai mic detaliu. Efortul lui a facut toti banii. Filmul a avut premiera pe 7 decembrie 1942, la exact un an dupa atacul japonez de la Pearl Harbor, fiind primit cu mare entuziasm si avand un mare succes financiar.

Talentul lui Tsuburaya nu a fost apreciat doar de catre audienta japoneza. In timpul Ocupatiei, americanii au gasit o copie a acestui film si, poate parea incredibil, au crezut ca au gasit o filmare clasificata „top secret” a atacului japonez de la Pearl Harbor. O data razboiul si Ocupatia Americana incheiate, studiourile Toho nu au uitat sa aprecieze acest prim „blockbuster” japonez si efectele speciale care au contribuit la succesul acestuia si au incercat capitalizarea lui pe piata.

Tsuburaya a fost rechemat de Toho pentru a pune in practica indemanarea ce a stat la baza succesului lui „The War at Sea”, insa talentul urma sa vizeze, de data aceasta, un gen de film diferit: filmul fantastic. Incepand cu „Godzilla” lui Ishiro Honda, din 1954, Tsuburaya va da viata celebrei creaturi fantastice, intr-o vreme in care Toho lansa pe piata si alte filme de acest gen, precum „Mothra”, „Ghidorah: The Three-Headed Monster” sau „Varan the Unbelievable”. „Kaiju eiga” sau filmele cu monstri, ca gen cinematografic, au luat nastere.

VA URMA

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Publicat: sâmbătă 21 martie 2009

Pozitia a 5-a: Souls on the Road – Minori Murata (1921)

In cartea sa din 2001, „Un secol de film japonez”, Donald Richie (foto), remarca faptul ca in timp ce spectatorii de film din Occident, de la sfarsitul secolului XIX, vedeau tehnologia imaginilor in miscare ca fiind asociata cu fotografia, in Japonia aceasta era vazuta ca o forma de teatru. Astfel, in timp ce maestri filmului timpuriu, ca D.W.Griffiths si Ernst Lubitsch, experimentau imagini din diverse unghiuri, cat mai interesante si captivante, cineastii japonezi timpurii si-au pus camerele intr-o pozitie fixa, filmand in continuu lunga interpretare a actorilor pe scena. Acesta nu a fost singurul procedeu preluat din teatru de catre primii regizori japonezi. Interpretarea era una rafinata, scenele de lupte cu sabii beneficiau de o coregrafie rigida, iar femeile nu aveau voie sa apara in aceste filme. Asa-numitii „Oyama” – actori barbati ce interpretau roluri feminine – aveau sarcina de a inlocui personajele feminine in partiturile de pe scena.

Pe masura patrunderii filmelor straine in Japonia, treptat, aceasta traditie in privinta realizarii de filme a inceput sa paleasca. In anul 1921, filmul produs de compania Shochiku, regizat de Minoru Murata, „Soul on the road” („Un suflet gasit pe drum”) avea sa schimbe istoria filmului japonez, fiind considerat in zilele noastre primul film modern realizat in Japonia. Vazand colaborarea dintre scriitorul rus Maxim Gorky si germanul Wilhelm Schmidtbaum, Murata si scenaristul sau, Kiyohiko Ushihara, si-au propus in mod express a realizeze un film „intr-o maniera straina”. In locul catorva scene au fost filmate 127, editate atent, fiind folosit procedeul flashback-ului si al intunecarii imaginii in momentul in care se trecea de la un subiect la celalalt. Una din teme se centra pe Koichiro (Denmei Suzuki), un tanar din Hokkaido ce incearca sa-si castige existenta ca violinist in Tokyo, in timp ce cealalta ce concentreaza pe doi condamnati evadati, Kamezo (Shigeru Tsutamura) si Tsurikichi (Komei Minami) si incercarea lor de a-si gasi un loc de munca la tara.

Minoru Murata (stanga) si Kenji Mizoguchi

Pentru prima oara se permitea o dezvoltare a subiectului pe un plan nou si o schimbare a decorurilor. Mai mult decat atat, se folosea pentru prima data procedeul „close-up”-ului (insistarea pe imaginea unui personaj filmat din apropiere, pentru surprinderea sentimentelor acestuia), ce a avut un rol major in apropierea spectatorului de trairile personajului din film. Pentru ca ruptura de regulile traditiei sa fie completa, starleta Haruko Sawamura a interpretat un rol feminin, fiind prima femeie ce aparea intr-un film japonez.

Toate aceste lucruri au facut ca filmul lui Murata sa vesteasca o noua era in cinematografia japoneza, fiind pe drept cuvant considerat un film cu adevarat modern, cu nimic mai prejos de productiile hollywoodiene contemporane.

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Publicat: vineri 20 martie 2009

Unul din evenimentele ce marcheaza sfarsitul acestei perioade de „democratizare” este un incident petrecut in 1948. Ca parte a procesului de democratizare, autoritatile de ocupatie au incurajat, initial, sindicatele. Ulterior si-au schimbat parerea vazand ca fosti lideri cu orientari marxiste si comuniste si-au asumat pozitii de conducere in cadrul acestora. Intre martie 1946 si august 1948, sindicalistii studiourilor „Toho” au tinut 3 greve de proportii, obtinand importante concesii. Heinosuke Gosho, deja un regizor consacrat, isi amintea despre acei ani, vorbind despre faptul ca aceste greve au dus nu doar la oprirea filmarilor la „Once More”, ci si la divizarea echipei de filmare si a protagonistilor filmului. Unii dintre acestia erau de partea grevistilor, in timp ce altii au format un nou sindicat, „Noul Toho” si au parasit echipa de filmari. Cu greu productia a putut fi definitivata, in aceste conditii; mai ironic e faptul ca subiectul filmului era mai mult decat la ordinea zilei, raportat la evenimentele petrecute in timpul realizarii lui.

Heinosuke Gosho nu era un simplu regizor; acesta era puternic implicat in miscarea sindicala. Dupa ce se incheiau filmarile, acesta participa la adunari ale sindicalistilor si chiar se deplasa pe teren in vederea strangerii de fonduri pentru organizarea unei greve de proportii. Acesta declara, referitor la acele evenimente: „Nu puteam sta, pur si simplu, sa privesc cum oameni care cu devotament m-au ajutat sa fac filme, ss fie concediati. Nu eram un comunist, insa nu puteam ramane indiferent la situatia critica a prietenilor mei„.

Pe 19 august 1948, Gosho, ca si alti cineasti cu o gandire similara, nu neaparat de orientare de stanga, au participat la o greva de rasunet in istoria studiourilor Toho, dar si a cinematografiei japoneze. Excelenti realizatori, scenaristi sau actori ai timpului au protestat ca urmare a concedierii lor de catre nimeni altul decat… reinstalatul la carma studiourilor „Toho”, Ichizo Kobayashi, privit de americani drept raul cel mai mic.

Toti cei cu orientari de stanga, membrii ai sindicatului, au fost dati afara, netinandu-se cont de valoarea lor in domeniu. Greva a devenit violenta, iar pentru inabusirea ei armata americana de ocupatie a intervenit cu tancurile, mitralierele si chiar cu avioanele (!) pentru a intimida multimea grevistilor. A doua zi, un director de imagine al lui Gosho si alti grevisti apareau pe prima pagina a ziarelor, insotiti de titluri de o schioapa: „Luptatorii Rosii”.

Ordinea odata restabilita a dus la „curatarea” studiourilor „Toho” de elementele „rosii”. Fostilor sindicalisti li s-au desfacut contractile de munca, acestia organizandu-se intr-un fel de cooperative ale cineastilor, sprijinite de diverse sindicate si organizatii independente. Filmele lui Hiroshi Shimizu, „Copiii de la stupi” si al lui Satzuo Yamamoto, „Orasul violentei” marcheaza, astfel, debutul productiilor independente, care nu mai tin de studioul care a detinut multa vreme monopolul in industria cinematografica japoneza. O noua pagina din istoria filmului japonez era pe cale a se scrie.

VA URMA

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com

Publicat: marți 10 martie 2009

La 15 august 1945, Japonia capituleaza. Distrugerile razboiului au afectat si industria filmului: din cele 2.500 de cinematografe cate existau in 1941, in stare de functionare mai erau aproximativ 1.000. Studiourile de film erau, in mare parte, distruse, iar ocupatia americana isi va impune autoritatea, retragand din exploatare majoritatea filmelor japoneze, inlocuite cu productii Hollywoodiene. Intr-un efort de „democratizare”, producatorii cei mai compromisi sunt epurati, intre acestia aflandu-se si Ichizo Kobayashi (foto), fondatorul „Toho”. Studiourile sale intra in posesia sindicatelor cinematografice si a „progresistilor” eliberati din lagare.

Infrangerea, ocupatia americana si consecintele lansarii bombelor atomice nu au constituit in aparenta un obstacol insurmontabil, industria de film japoneza avand de-a face cu o veritabila renastere chiar din 1946. Nucleul acestei renasteri cinematografice sunt studiourile „Toho” si un cerc de cineasti deja consacrati (Kinugasa, Mizoguchi, Gosho), insa lor li se alatura si cativa nou-veniti ca A. Kurosawa, T. Imai, S. Yamamoto, F. Kamei si altii.

Akira Kurosawa debutase in anii 1943-1945 cu filme de importanta inca minora. Datorita unei productii indraznete, acesta afirma o personalitate de prim ordin tratand subiecte contemporane. In 1946 regizeaza „No Regrets for our Youth” („Nu-mi pare rau de tineretea noastra”), un film ce reconstituie un conflict din 1933 dintre universitari si militaristi. Apoi realizeaza un fel de trilogie a haosului moral si social postbelic: „Wondeful Sunday” („O duminica minunata”), „Drunken Angel” („Un inger beat”) si „Stray Dog” („Un caine vagabond”). Din aceste filme de un stil rafinat si viguros se intrevede o mare generozitate si o profunda umanitate, doua trasaturi care vor caracteriza intreaga opera cinematografica a acestuia.

Tadashi Imai debutase ca regizor, ca si Kurosawa, in timpul razboiului. Marele sau talent explodeaza odata cu „An Enemy of the People” („Dusmanul poporului”), tot in 1946, o critica violenta la adresa militarismului nipon, confirmand in „Clandestin 24 de ore” si „Muntii inverziti”. „Razboi si Pace” din 1947 il regizeaza alaturi de Fumio Kamei (foto), zugravind un pasionant tablou al Japoniei contemporane si al suferintelor natiunii japoneze. Fumio Kamei era un documentarist ce lucra in cadrul armatei; in 1938 a regizat „Shanghai”, transmitand un mesaj pacifist care l-a costat libertatea, fiind aruncat dupa gratii. Dupa razboi, cu un an inainte de „Razboi si Pace” a realizat un mare montaj de actualitati intitulat „Tragedia Japoniei”, un documentar despre realitatea unui Imperiu militarist necrutator, propria lui tara.

Keisuke Kinoshita debutase, ca si precedentii regizori, in timpul razboiului. In 1946 obtine un mare succes cu filmul „Morning for the Osone Family” („Dimineata la familia Osone”). El se va dovedi un realizator plin de viata, care va indragi micile drame sentimentale sau comediile de moravuri. Acelasi Kinoshita va scrie o pagina de istorie in cinematografia japoneza, regizand primul film japonez in culori: „Intoarcerea lui Carmen”, in 1951.

Care este orientarea ideologica si genurile abordate de regizorii japonezi din perioada postbelica ? Kinugasa si Mizoguchi reiau si accentueaza critica sociala; daca primul transmite acest mesaj prin intermediul filmelor istorice („S-a intamplat unui samurai”), al doilea isi continua ciclul consacrat conditiei femeii („Izbanda femeii”). Heinosuke Gosho, sprijinindu-se pe propria sa traditie neorealista, lanseaza si el un protest impotriva razboiului ce impiedica fericirea indragostitilor („O data mai mult”). Ca urmare a suprimarii cenzurii, studiourile „Toho” se orienteaza spre subiecte ce privesc dezvoltarea societatii contemporane a acelor timpuri la toate nivelurile. Acest exemplu este urmat si de studiourile „Shoshiku” si „Dai Ei”. Filmelor cu samurai si de razboi li se adauga „filmele-revolver” (cu gangsteri), dupa moda filmelor noir de la Hollywood, inmultindu-se totodata si productiile erotice, expresie a lipsei ingradirii de orice fel.

In 1948 insa, un incident de proportii isi pune amprenta asupra perioadei de sfarsit a democratizarii cinematografiei japoneze de dupa razboi.

VA URMA

Publicat: vineri 6 martie 2009

Pozitia a 6-a: „Crazed Fruit” (1956) – Ko Nakahira

In vara lui 1956, un film urma a avea premiera, constituind scanteia unei revolutii culturale si artistice in Japonia si peste granitele ei. Nu putini sunt cei care au auzit de Ryunosuke Akutagawa, unul din cei mai reprezentativi scriitori ai Japoniei moderne („Rashomon”, „A Fool’s Life”, „Kappa”). Disparut prematur, in urma sinuciderii sale la doar 35 de ani, cel mai bun prieten al sau a instituit, in 1935, premiul Akutagawa. In timp, acesta a devenit cel mai prestigios premiu acordat pentru o scriere literara in Japonia, celor mai promitatori scriitori debutanti. In 1955, un anume Shintaro Ishihara castiga acest premiu pentru romanul sau „Season of the Sun”, incepand o cariera prodigioasa in literatura (intrat ulterior in politica, in 1999 devenea guvernator al Tokyo-ului). Un an mai tarziu, la doar 30 de ani, regizorul debutant Ko Nakahira realiza filmul „Crazed Fruit” (cunoscut si ca „Juvenile Jungle”), inspirat din romanul premiat al lui Ishihara, „Season of the Sun”. In film au fost distribuiti atat Shintaro Ishihara, cat si fratele acestuia, Yujiro Ishihara.

Filmul a aparut intr-un context foarte tulbure: abia se scursese un deceniu de la incheierea conflagratiei mondiale, iar ranile razboiului erau inca deschise. Amintirea ororilor comise de Imperiu in cea mare parte din Asia era inca vie, iar filmul japonez incerca, ca de altfel intreaga Japonie, sa se ridice din ruine. Studiourile Nikkatsu au considerat ca este momentul pentru o schimbare, iar pentru a preveni falimentul industriei de film a incercat o revolutie in acest domeniu. Este vorba de ceea ce ulterior avea sa fie cunoscut sub numele de „taiyozoku” (taiyo=soare, zoku=trib) sau „Clanul Soarelui”, o subcultura a tinerilor, in genul celor manifestate si in lumea occidentala postbelica. In anii ’50 asistam, la nivelul tineretului din Japonia, la un fenomen de inviorare culturala si la o explozie de subculturi. Acestea purtau de obicei sufixul de „clan”(zoku): Kaminarizoku („subcultura clanului motociclistilor”), Saikezoku („clanul psychedelic”), Bara-zoku (subcultura clanului gay) etc. Notiunea, in scurt timp, s-a extins in plan social la diverse categorii: salariati, activisti politici etc. In esenta, termenul a ramas unul care se refera la tineret si la dorinta acestuia de emancipare si afirmare a personalitatii intr-in mod neconventional.

In lumea filmului, aceasta subcultura isi are corespondenti si la Hollywood. Subculturile „Rocker” si „Greaser” erau promovate, cam in acelasi timp, in filmul lui Nicholas Ray, „Rebel Without a Cause” sau al lui Richard Brooks, „Blackboard Jungle”. In Japonia, „Crazed Fruit” lansa Noul Val intr-o cinematografie tributara traditiei si conservatorismului. Subcultura „taiyozoku”, care a stat la baza acestui suflu nou, a fost condamnata de societatea traditionalista, fiind considerata drept una care imbratisa si incuraja violenta si promiscuitatea in randul tinerilor din anii postbelici, a acelei generatii care a crescut in saracia si greutatile de dupa razboi.

Pivotand in jurul unui triunghi amoros tragic intre 2 frati (Natsuhisa – interpretat de Yujiro Ishihara si Haruji – interpretat de Masahiko Tsugawa) si o frumoasa dar speculativa fata pe nume Eri (Mie Kitahara), „Crazed Fruit” nu prezinta doar nemultumirile si frustrarile tineretului japonez din anii postbelici, ci ale unei intregi generatii de cineasti. „Intre sfasierea fustei unei femei si zgomotul ascutit al motoarelor motocicletelor, persoanele sensibile au sesizat mesajul unei noi generatii in filmul japonez”. Astfel descria Nagisa Oshima impactul pe care filmul l-a avut asupra sa si a Noului Val ce inmugurea in cenusa umbrelor trecutului. In acelasi timp, pionierul Noului Val din cinematografia franceza, François Truffaut, recomanda proiectarea acestui film japonez la prestigioasa Cinémathèque Français. Unii critici de film chiar au avut o polemica aprinsa pe marginea faptului ca „Crazed Fruit” ar fi avut o influenta majora asupra filmului lui Truffaut din 1962, „Jules et Jim”.

Indiferent de ce s-a vorbit despre acest film, de influenta pe care acesta a avut-o sau nu asupra cineastilor europeni sau occidentali, aceasta poveste a unor tineri ce resping valorile traditionale japoneze, imbratisand senzatiile tari, violenta si sexul a pavat drumul catre viitoarele filme cu delincventi juvenili precum cele din seria „Stray Cat Rock”, filmul lui Masato Harada „Bounce KO Gals” sau, ar spune unii, chiar „recentul” „Battle Royale” al lui Kinji Fukasaku. Desi „Crazed Fruit” i-a asigurat lui Nakahira un loc de cinste in istoria filmului japonez, cariera lui ulterioara (era doar la primul sau film) s-a dezvoltat in paralel cu declinul lent al industriei de film japoneze. A sfarsit intr-un complet anonimat, ajungand sa regizeze filme de arte martiale cu buget redus in Hong Kong, sub numele de Yang Shu Hsi.

Publicat: miercuri 4 martie 2009

Spre sfarsitul anilor ’70, „Robot Taekwon V”, un robot urias care lupta pentru dreptate si pace, devenea un erou national in Coreea de Sud. Acesta era vedeta unei animatii pentru televiziune care a avut un succes incredibil in anul 1976 (anul realizarii). In anii urmatori a inspirat mai multe sequel-uri (pana in 1990 realizandu-se 8 continuari), faima lui trecand de granitele Coreei. A existat si un serial animat difuzat la televiziunea coreeana, ce a fost cumparat spre difuzare si in Statele Unite, versiunea dublata in limba engleza avand numele „Voltar the Invincible”. Poate si datorita succesului de care s-a bucurat timp de mai bine de un deceniu, in 2005, „Robot Taekwon V” a fost primul film coreean din istorie ce a fost supus unei restaurari digitale complete, ce a durat aproape 3 ani.

Timpul a trecut, industria de film din Coreea a ajuns una din cele mai apreciate la nivel mondial si, treptat, producatorii au investit in super-productii costisitoare realizate cu ajutorul unor mijloace tehnice ultra-moderne. Pentru acest an, realizatorii coreeni au pregatit un proiect extrem de ambitios, altadata demn de scenarii de science-fiction: realizarea unui live-action dupa „Robot Taekwon V”. Aceasta animatie extrem de populara a inspirat generatii, astfel ca nu mica iti va fi mirarea sa vezi, in zilele noastre, coreeni trecuti de 40 de ani interesati de adaptarea pe marele ecran a acestei animatii care le-a marcat copilaria. „Personajul [robotul Taekwon V] a fost cel mai bine cunoscut si mai iubit personaj de film din Coreea acelor timpuri„, a afirmat Hong Young-ki, co-presedinte al companiei care produce acest film. Modelul de robot (in miniatura) folosit a costat 34 $, fiind „o figura multivalenta. Poate sa se miste din toate incheieturile, chiar sa faca miscari de taekwondo„, a spus cu mandrie Hong. Pentru a modifica acest robot si a-l folosi conform dorintei realizatorilor, producatorii s-au vazut obligate sa cumpere licenta de la compania care timp de 3 ani a lucrat la restaurarea animatiei pentru televiziune.

Animatia originala a avut premiera in 1976, fiind regizata de Kim Chong-gi. Povestea il are in centrul ei pe Kim Hoon, un campion de taekwondo, al carui tata, doctorul Kim, e un cercetator faimos care realizeaza roboti. Dupa nesfarsite eforturi, doctoral Kim reuseste sa realizeze un robot urias, Taekwon V, pe care il da fiului sau. Filmul a inspirat mai multe sequel-uri, insa, din nefericire, odata cu trecerea timpului, copia originala a acestui film s-a pierdut. In 2003, o copie a animatiei science-fiction a fost gasita, intr-o stare deplorabila, iar munca de restaurare ce a durat aproape 3 ani a inceput. La Festivalul International de Film de la Pusan din 2005, animatia restaurata a fost proiectata pentru a incanta audienta, acest lucru accelerand lansarea filmului pe dvd, in 2007.

Adaptarea pentru marele ecran din acest an este regizata de Won Sin-yeon si co-produsa de William Teitler, un producator de la Hollywood cunoscut pentru munca sa la „Jumanji” si „The Polar Express”. Bugetul estimat al filmului este de 20 bilioane woni (circa 20 milioane dolari), si desi initial se preconizase premiera undeva in 2009, aceasta s-a amanat cu un an. „Unul din motivele pentru care incercam sa readucem in prim plan figura acestui robot este pentru a celebra recuperarea acestui film despre care acum cativa ani se stia ca nu mai exista„, a afirmat Hong. „Industria locala de simboluri in domeniu a fost dominate de personaje din Japonia, Hong Kong sau Statele Unite, iar acum e randul simbolurilor noastre sa treaca in lumina reflectoarelor„. Acesta a preconizat un mare succes folosirea imaginii acestui robot atat pe ecran cat si in domeniul afacerilor, jucarii cu aspectul acestui robot comercializandu-se deja in Coreea la un pret destul de piperat (aproape 50 de dolari) si, in ciuda acestui fapt, rafturile magazinelor de profil golindu-se in foarte scurt timp. Directorul executiv al Companiei „Robot Teakwon V” si-a amintit, din urma cu 4 ani, cand a avut loc premiera versiunii restaurate la Pusan, ca „editia limitata de 1.976 de exemplare [cifra simbolica a anului premierei animatiei] semnata de Kim Chong-gi [regizorul filmului original] s-a epuizat in 40 de ore„. Pretul jucariei a crescut de 10 ori in ultimii 2 ani, existand un numar tot mai mare de colectionari fanatici ale unor astfel de jucarii.

Asadar, se pare ca si Coreea de Sud incepe sa fie cuprinsa de febra figurinelor cu eroi din animatii sau benzi desenate. Filmul pentru marele ecran urma a avea premiera in 2009, concomitent cu lansarea in Coreea a filmului „Transformers 2”, insa se pare ca fanii robotului Taekwon mai au de asteptat cel putin pana in anul urmator., filmul fiind in plin stadiu de productie.

Publicat: sâmbătă 28 februarie 2009

Pozitia a 7-a: “Battles without Honor and Humanity” – Kinji Fukasaku (1973)

In timpul Ocupatiei Americane, comisia de cenzura a Comandamentului Suprem al Fortelor Aliate era responsabila cu asigurarea faptului ca filmele produse in Japonia nu vor include nici un indiciu care sa trimita cu gandul la loialitatea feudala. Asta insemna ca filme cu samurai care cu altruism isi traiesc viata conform codului Bushido, onorandu-si clanul si shogunul, si luandu-si viata cu onoare in situatia in care nu-si indeplineau misiunea urmau a fi serios trecute prin filtrul cenzurii. Samuraiul nu a disparut din filmele japoneze ale perioadei postbelice, dar prezentarea lui a devenit una mai umanista, precum cea din filmele lui Akira Kurosawa.

Insa in anii ’60, aceste valori intruchipate de samurai au reaparut in povestile japoneze cu gangsteri. Astfel a luat nastere asa numita „yakuza-eiga” („era” sau „varsta” yakuza) in filmul japonez. Actori precum Koji Tsurata si Ken Takakura interpretau criminali periculosi pentru care strada reprezenta caminul lor, si care cu multa indrazneala aparau codul yakuza, onoarea clanului lor, pe sefii lor, iar in cazul in care esuau erau supusi supliciului taierii cate unui deget. Tot ce era vechi era, practic, nou in aceasta „era a cavalerismului” in filmul japonez, cum a mai fost numita „yakuza-eiga”. Iar acest gen de filme a devenit extrem de popular in randul publicului masculin. Ce e interesant e faptul ca aceste filme nu s-au apropiat prea mult de brutala si imorala lume a adevaratilor yakuza, care controlau intr-un mod violent jocurile de noroc, industria de sex si piata neagra din Japonia acelor timpuri. Totul pana in 1973, cand studiourile Toei au lansat filmul lui Kinji Fukasaku, „Battles without Honor and Humanity”. A fost primul film care a aratat ce se intampla cu adevarat pe strazi, iar lumea a tresarit.

Filmul prezinta povestea ridicarii lui Shozo Hirono (interpretat de Bunta Sugawara), un fost soldat ce revine, dupa ce a scapat cu noroc cu viata din Hiroshima bombardata cu bomba atomica, ca un violent soldat in slujba clanului Yamamori. In momentul in care Hirono inceteaza a mai fi loial clanului Yamamori, in urma unei tradari care il face sa duca o viata de fugar prin incaperi ascunse si la umbra aleilor putin umblate, acesta nu inceteaza sa ramana fidel principiilor pe care le-a avut in respectivul clan. Asa cum si samuraiul, odata devenit ronin, respecta un cod al onoarei, specific samuraiului. Bazat pe adaptarea de catre ziaristul Koichi Iiboshi a memoriilor din inchisoare ale temutului yakuza Kozo Mino, „Battles without Honor and Humanity” s-a bucurat de aprecierea criticilor de film. Acestia au conchis ca acest film, plin de „furie si nihilism” a vestit, in plina yakuza-eiga, un nou sub-gen, „jitsuroku eiga” sau „adevaratul film document”. Mai mult, s-a bucurat de un asemenea succes incat au fost realizate 4 sequel-uri, deschizand drumul indraznetelor si sangeroaselor filme ale unui Takeshi Kitano, Takashi Miike sau Rokuro Mochizuki.

VA URMA

Publicat: marți 17 februarie 2009

Pozitia a 8-a: “Love Letter”(„Koibumi”) – Kinuyo Tanaka (1953)

A spune ca industria japoneza de film este un club exclusiv al barbatilor ar fi putin nedrept, in conditiile in care am porni de la premisa ca industria filmului din intreaga lume nu este un astfel de club. Se stie, de exemplu, ca nu doar in Japonia, ci chiar in cetatea filmului hollywoodian, rar ti-e dat sa vezi femei in spatele camerelor de filmat. Tinand cont insa de traditia cinematografica a Japoniei si de interferenta politicului in realizarea de productii, patrunderea unei femei intr-un domeniu prin excelenta al barbatilor era un lucru in masura a revolutiona mentalitatea unei societati traditionaliste.

Daca nu ar fi existat o femeie extraordinara care, in 1953, sa fisureze suprematia barbatilor in domeniul regiei de film, e indoielnic faptul ca astazi ar fi existat filme semnate de o Sumiko Haneda, Mai Tominaga sau Naomi Kawase. Acea femeie remarcabila a fost Kinuyo Tanaka. La inceputul anilor ’50 aceasta era deja o actrita veterana, jucand in peste 90 de filme semnate Hiroshi Shimizu, Yasujiro Ozu si Kenji Mizoguchi. Putini poate stiu acest lucru, dar Kinuyo Tanaka era nimeni alta decat sotia lui Hiroshi Shimizu. A aparut in 15 filme de-ale lui Kenji Mizoguchi, in 1929 fiind distribuita la o varsta frageda in filmul lui Ozu, „I Graduated, But…”.

Totul s-a petrecut in acelasi an in care Kinuyo Tanaka aparea in rolul nevestei olarului din arhi-cunoscutul „Ugetsu monogatari” al lui Mizoguchi. In 1953, a profitat de ocazie si a incercat sa speculeze oportunitatea ivita pentru a solicita producatorilor executivi de la studiourile Toho sa-i acorde sansa de a-si regiza propriul ei film.

Si aceasta i-a fost oferita. Pe baza romanului lui Fumio Niwa si a unui scenariu adaptat realizat de nimeni altul decat Keisuke Kinoshita, Tanaka a regizat „Love Letter” („Koibumi”). Filmul spune povestea lui Reokichi (interpretat de partenerul de pe ecran din „Ugetsu monogatari”, Masayuki Mori), un soldat care se intoarce in Japonia dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial cu scopul de a o gasi pe fosta lui iubita din anii liceului, care intre timp devenise amanta unui ofiter american. Dincolo de contributia majora din spatele camerelor de filmat, Tanaka a interpretat si un rol minor in acest film.

Yoshikata Yoda, scenarist, Kinuyo Tanaka si Kenji Mizoguchi la Paris in 1953

„Koibumi” a ramas in istoria cinematografiei japoneze drept primul film regizat de o femeie. Din acel moment, Tanaka a mai jucat in peste 40 de filme pana la moartea sa, in 1977, la varsta de 66 de ani. Aceasta si-a mai gasit timp sa regizeze inca 5 filme, inclusive filmul romantic „The Moond has Risen”, in 1955, la al carui scenariu a colaborat cu prietenul si apropiatul Yasujiro Ozu. In 1965 aparea in Red Beard a lui Akira Kurosawa, iar cu 2 ani inainte de a se stinge, a castigat Ursul de Argint la Berlinale pentru rolul din „Sandakan nr 8” al lui Kei Kumai. La trecerea ei in nefiinta, istoria fusese deja scrisa.

VA URMA

Publicat: miercuri 11 februarie 2009

Cartile de benzi desenate coreene, reaparute sub forma unor materiale cu evident continut cultural, tintesc piata europeana. Agentia coreeana de cultura (KOCCA) a tinut intre 2-7 februarie 2009 o expozitie speciala de prezentare a cartilor de benzi desenate coreene, la Centrul Cultural coreean din Paris, pentru a celebra cea de-a o suta aniversare a nasterii acestui gen. Cu ocazia acestei expozitii a fost explorat un secol de istorie a genului, luminile reflectoarelor fiind indreptate asupra a 7 autori veterani. Au fost celebrati Kim Jin-I, autorul benzilor desenate devenite astazi celebre datorita unui serial cu nume omonim („Kingdom of the Winds”) si Park So-hee („Goong” – „The Palace”), dar si autori din noul val, care au marcat o evolutie a genului, cum a fost Oh Yeon („East Asia Fantasy”).

In paralel cu expozitia de la Paris, organizatorii evenimentului si autori de benzi desenate coreeni au participat la Festivalul International de Benzi Desenate Angouleme, organizat la Paris intre 29 inauarie si 1 februarie. In zilele ce au urmat, in 2 si 3 februarie, autorii s-au intalnit cu fanii locali, impartasind idei despre noile tendinte din domeniul benzilor desenate coreene.

Evenimentul organizat la Paris a avut o arie de cuprindere vasta, fiind prezentate in cadrul expozitiei benzi desenate din intervalul perioadei coloniale a Coreei (1910-1945), a Razboiului Coreean (1950-1953), a perioadei politice tulburi si a zilelor infloririi genului din anii ’80-’90, ajungandu-se pana la benzile desenate ale zilelor noastre, pe baza carora se realizeaza filme sau animatii. Au fost proiectate, de asemenea, cateva filme inspirate din benzile desenate, precum „Le Grand Chef”, „The War of Flower” sau „Hello Schoolgirl”. Ko Suk-man, presedintele KOCCA, a declarat, cu ocazia acestui eveniment: „Benzile desenate coreene, prin aniversarea centenarului, se asteapta sa se apropie de fanii europeni prin intermediul acestei expozitii speciale. Vom incerca o globalizare a benzilor desenate coreene pe pietele de peste mari, prin variate strategii.” O expozitie similara va fi tinuta, de asemenea, si la Bologna (Italia), in martie, si una in Marea Britanie, in mai 2009.

In 1909, unul din primele ziare din Coreea publica realizari ale unui anume Lee Do-young. Acesta era un pictor traditional, iar in acel an, redactia ziarului „Daehan Minbo” a acceptat sa publice in paginile ei primele caricaturi practice, cu tenta politica, in care Japonia era criticata pentru tentative de a prelua controlul asupra Coreei. Una din aceste caricature se amuza pe seama oficialilor coreeni corupti care imitau comportamentul japonezilor. De atunci, acest gen de reprezentari desenate au devenit un mijloc de propaganda politica, mai ales in timpul regimurilor militare, iar mai tarziu a capatat o nuanta comica evidenta. In prezent, benzi desenate stau tot mai des la baza productiilor de televiziune si pentru cinematograf („Le Grand Chef”, „The War of Flower”), dar si a unor jocuri video („Kingdom of the Winds”, adaptare dupa drama „Land of the Winds”).

Topul primelor zece filme de arte marţiale asiatice din toate timpurile (2)

Topul primelor 10 filme de arte marţiale asiatice din toate timpurile (1)

JAPONIA – episodul 6: Creaţiile „independenţilor” şi înflorirea filmului japonez în perioada 1950-1955

100 de ani de benzi desenate în Coreea

Un colecţionar indian de doar 36 de ani scrie o pagină din istoria filmului indian

Topul filmelor care au schimbat istoria cinematografiei japoneze (10)

Centenarul cinematografiei din Hong Kong şi controversa naşterii sale (partea 1)

Topul filmelor care au schimbat istoria cinematografiei japoneze (8)

JAPONIA – episodul 5: Neo-realismul japonez

Maşina Timpului Filmului Coreean – un muzeu unic în Coreea (partea a 2-a)

Maşina Timpului Filmului Coreean – un muzeu unic în Coreea (partea 1)

Topul filmelor care au schimbat istoria cinematografiei japoneze (7)

Topul filmelor care au schimbat istoria cinematografiei japoneze (6)

JAPONIA – episodul 4: Vînătoarea de „roşii”, sindicalism şi restauraţie

JAPONIA – episodul 3: „Epoca democratizării” în cinematografia japoneză

Topul filmelor care au schimbat istoria cinematografiei japoneze (5)

„Robot Taekwon V”, simbolul animaţiei coreene – readus la viaţă

Topul filmelor care au schimbat istoria cinematografiei japoneze (4)

Topul filmelor care au schimbat istoria cinematografiei japoneze (3)

100 de ani de benzi desenate în Coreea