noiembrie 2016 – Asiacinefil – Totul despre filmul asiatic

Publicat: luni 28 noiembrie 2016

Regizorul si scenaristul Lee Jong-pil debuta in 2013 cu “Born to Sing”, un film ce avea in centrul sau muzica. Aceeasi tema e reluata in 2015 in “The Sound of a Flower”, schimband insa decorul intr-unul de epoca. De aceasta data, insa, filmul are la baza o poveste reala, cea a vietii unei anume Jin Chae-sun, prima interpreta profesionista de pansori a Joseonului. Viata ei se intersecteaza cu cea a lui Shin Jae-hyo, un maestru instructor in pansori, cel care in a doua jumatate a secolului XIX a deschis si prima Academie de pansori din Joseon, Acadeemia Dongli. Cu toate ca despre partea a doua a vietii lui Jin Chae-sun se stiu foarte putine lucruri (nu se stie nici macar anul in care a murit), regizorul si scenaristul Lee Jong-pil reuseste o reconstituire remarcabila a primei parti a vietii acesteia, ajutandu-ne in acelasi timp sa cunoastem si mentalitatea acelor vremuri, in care femeile nu aveau voie sa interpreteze in public. In rolul eroinei Jin Chae-sun o revedem pe Bae Suzy, la al doilea rol pe marele ecran dupa debutul in “Architecture 101”. Implicata mai mult in lumea muzicala (e membra a unei formatii k-pop de fete, Miss A) si a serialelor de televiziune (unde a castigat cu precadere premii de popularitate, dar si cateva pentru interpretare in seriale precum “Dream High” sau “Gu Family Book”), Bae Suzy reuseste o interpretare acceptabila, stimulata si de numele mari ale partenerilor colegi de platou: Ryoo Seung-ryong (Miracle in Cell No 7, All About My Wife, Masquerade) si Kim Nam-gil din recentul “The Shameless”, care insa are un rol secundar, lucru care pare a nu-l deranja pe indragitul actor. Filmul a obtinut 1,9 milioane dolari incasari la box-office anul trecut (o suma mincinoasa daca ne referim la calitatea filmului), iar actrita Bae Suzy a castigat un premiu pentru popularitate cu acest rol (cu toate ca prestatia ei a lasat pe alocuri de dorit, poate de aceea i se si spune “premiu de popularitate”, acesta nerasplatind talentul).

In a doua jumatate a secolului XIX, maestrul Dongli Shin Jae-hyo (Ryoo Seung-ryong) umbla cu trupa lui prin Joseon, tinand reprezentatii de pansori. La o astfel de reprezentatie asista si micuta Chae-sun (Bae Suzy), ce e fascinata de povestea trista a lui Sim Cheong, ce trebuie sa aiba grija de tatal ei orb. Maestrul este atat de convingator in interpretare incat fetita izbucneste in plans, si, conform spuselor acestuia, inainte sa-si dea seama, un zambet isi face loc pe chipul ei. Momentul i se pare magic si i se intipareste adanc in memorie. Peste ani, o regasim pe Chae-sun in grija curtezanelor de la o casa de placeri, insa dand toata ziua tarcoale academei din vecini, unde sunete asemanatoare celor de la reprezentatia la care a asistat in copilarie se aud continuu. In secret, trage cu ochiul si mai ales cu urechea la instruirea baietilor dornici sa devina interpreti de pansori, si isi doreste si ea sa cante. Doar ca legile Joseonului acelor timpuri interziceau ca femeile sa interpreteze pansori in public. Drept urmare, decide sa se deghizeze in baiat si bate la usile academiei pentru a-si implini visul…

“The Sound of a Flower” (al carui titlu in coreeana, “Dorihwaga” face trimitere la o melodie compusa de maestrul Shin Jae-hyo dedicata elevei sale) nu este un film comercial, de aici si esecul sau la box-office. In stilul filmelor marelui Im Kwon-taek, “The Sound of a Flower” reflecta unul din elementele definitorii ale culturii coreene, pansori-ul. Pansori este un gen muzical popular tipic coreean, bazat pe naratiune, in care aceasta se imbina cu muzica pe ritmul unei tobe, datand inca din secolul XVII. Doar 5 povesti pansori au rezistat timpului, ajungand pana in zilele noastre: Simcheongga (Povestea lui Sim Cheong), Chunhyangga (Povestea lui Chun Hyang), Heungbuga, Jeokbyeokga si Sugungga. Primele doua vor aparea amintite in acest film si partial reconstituite, facandu-ne o impresie despre cum se desfasurau aceste reprezentatii, considerate precursoare ale operei moderne coreene.Bae Suzy a declarat ca s-a pregatit un an de zile pentru acest rol, luand lectii de pansori, adevarul fiind ca nu oricine poate interpreta pansori, ce presupune nu doar talent muzical, ci si calitati scenice, o infatisare placuta, care sa poata transmite prin gesturi si mimica povestea si sa faca publicul sa vibreze, sa planga si sa rada in acelasi timp. Asadar, asistam la un adevarat film artistic, ce-i drept lipsit de profunzimea unui “Painted Fire”, ce reconstituie nu neaparat o epoca, cat mai ales o peceptie – cea a omului simplu, despre o arta pe care nobilimea nu a reusit, inca, sa o confiste. Daca gisaeng, curtezanele din Joseon, dadeau reprezentatii private nobililor, oferindu-si odata cu talentul interpretativ si cunostintele dobandite in ani de pregatire nu de putine ori si trupul pentru delectarea acestora, Jin Chae-sun se dezice de drumul de gisaeng si paseste pe propriul ei drum, incercand sa-si implineasca cea mai arzatoare dorinta, cea de a canta. Doar ca in acele vremuri, femeile nu puteau interpreta in public, ci doar in cadrul privat al caselor de placeri. Desi filmul nu subliniaza in special acest lucru, Jin Chae-sun s-a dovedit a fi nu doar o femeie curajoasa, ci si o veritabila deschizatoare de drumuri. Cu toate ca a fost cunoscuta ca o “gisaeng desemnata” a printului Daewon, tatal Regelui copil al Joseonului acelor vremuri, ea a intrat in istorie ca prima femeie interpreta de pansori din istoria Joseonului, spargand prin aceasta zidul ridicat de normele confucianiste ce defineau clar rolul femeii in societate. Nascuta femeie prin jocul orb al sortii, nevoita sa traiasca in niste vremuri tulburi in care drumul in viata iti era creionat de la nastere via case de placeri, Jin Chae-sun si-a lua in mana propria soarta si a scris istorie. Ryoo Seung-ryong face din nou un rol remarcabil, in timp ce Bae Suzy incearca sa se ridice la nivelul asteptarilor, insa ii lipseste in mod bizar tocmai… carisma pe care un personaj ca al ei ar trebui sa o emane. Nu poate fi trecuta cu vederea prezenta intr-un rol secundar al lui Kim Nam-gil, povestea in sine amintindu-ne in mod evident de cea dintr-un alt film in care aparea acesta, “Portrait of a Beauty”. Exista niste similitudini flagrante intre cele doua filme, doar ca de aceasta data Kim Nam-gil schimba tabara, avand un rol cenusiu (negativ ar fi prea mult spus) si destul de sters in comparatie cu asteptarile fanilor.

Un film document superb, chiar daca uneori minutele in sir de pansori remarcabil interpretate pot plictisi audienta. Scenariul este mult prea simplist, durata filmului (o ora si 50 de minute) e prea scurta pentru acest gen de film, iar nedeschiderea unor fire epice mai consistente, in paralel cu firul epic principal, da senzatia ca regizorul nu s-a documentat suficient despre acele vremuri, incat sa integreze povestea lui Jin Chae-sun intr-un cadru mai larg. Cu toate aceste lipsuri, daca iubiti Coreea si arta coreeana, “The Sound of a Flower” e un film ce nu trebuie ratat.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: miercuri 23 noiembrie 2016

Dupa ce in luna mai aparuse stirea conform careia Hiromu Arakawa, cel care a scris si ilustrat manga cu acelasi nume, se alatura echipei ce lucreaza la film, multi fani ai povestii lui Edward si Alphonse Elric pot, in sfarsit, vedea primul trailer al filmului “Fullmetal Alchemist”. Filmarile la film au fost facute din iunie pana in august, in Italia, regizorul filmului fiind Fumihiko Sori (“Ping Pong”, “Ashita no Joe”).

Celebra manga a fost scrisa din 2001 pana in 2010, povestea desfasurandu-se intr-un univers alternativ, in Amestris (ce face trimitere la revolutia industriala europeana), in care alchimia este una din cele mai avansate stiinte; alchimistii care lucrau pentru Guvern primeau titlul de maiori, in cadrul armatei. Alchimistii aveau abilitatea (cu ajutorul cercurilor de transmutatii) sa creeze aproape orice doreau, dar, conform “Legii de schimb echitabil” erau obligati sa ofere in schimb ceva de aceeasi valoare. Doua lucruri nu aveau voie sa faca: sa obtina aur si sa transmuteze fiinte umane; cei care o faceau, pierdeau o parte din propriul corp, terminand prin a trai ca niste creaturi inumane. Acestia erau dusi in fata Adevarului (Shinri), un fel de semizeitate cerebrala care reglementeaza utilizarea alchimiei.

Povestea urmareste doi frati alchimisti numiti Edward si Alphonse Elric, care sunt in cautarea Pietrei filozofale pentru a-si reface trupurile dupa o incercare ratata de a-si aduce la viata mama decedata, folosindu-se de alchimie.
Edward si Alphone traiesc in Resembool alaturi de mama lor, fiind parasiti de tata din motive necunoscute. Cand mama lor moare, fratii incearca sa o readuca la viata cu ajutorul alchimiei; transmutatia nu reuseste si totul se intoarce impotriva lor din cauza Legii de schimb echitabil, piciorul stang al lui Edward este distrus, iar trupul lui Alphonse este si el distrus, in intregime. Edward isi sacrifica bratul drept pentru a salva sufletul lui Alphonse, legandu-l de o armura cu un sigiliu de sange. Edward este invitat de Roy Mustang sa devina alchimist in slujba Guvernului pentru a cauta un mod de a recupera corpul lui Alphonse.

Seria exploreaza probleme sociale, inclusiv discriminarea, dezvoltarea stiintifica, lacomia politicienilor, familia si razboiul, dar exploreaza si conceptul schimbului echitabil: pentru a obtine ceva nou trebuie sa platesti cu ceva de aceeasi valoare.

Edward Elric va fi interpretat de Ryosuke Yamada (“Assassination Classroom”, “Grasshopper”) din formatia Hey! Say! JUMP, Winry Rockbell de Tsubasa Honda (“Terminal”, “Blue Spring Ride”), Roy Mustang de Dean Fujioka (“Shanti Days”, “I am Ichihashi”), maiorul Shou Tucker de Yo Oizumi (“I am A Hero”, “Kakekomi”), Envy de Kanata Hongō (“Attack on Titan”, “Gantz”) si Lust de Shinji Uchiyama (“Aruyo no Dekigoto”, “Gokusen: The Movie”).

Articol realizat de chocolate_cleo – asiacinefil

Publicat: duminică 20 noiembrie 2016

“The Master” (2015) (cunoscut cu titlul international “The Final Master”) e cel de-al treilea film al carierei regizorale a lui Xu Haofeng. Regizorul nascut in Beijing in 1973 a practicat artele martiale de la varsta de 14 ani, un stil centrat pe lupta din maini, pe care il vedem aplicat din plin in aceasta noua productie. Intrand la Acedamia de Film din Bejing, studiind regia, a dat si o aplicare cunostintelor de arte martiale, devenind si regizor de coregrafie, ocupandu-se si de scenele de lupta din filmele sale. A absolvit in 1997 si a devenit ucenicul a doi maestri de arte martiale, unul din ei inspirandu-l sa scrie romanul biografic “The Bygone Kung Fu Wolrd”. In 2007 a publicat romanul “Monks Come Down the Mountain”, devenit best-seller, care anul trecut a fost ecranizat cu succes de Chen Kaige. In 2011, Xu a debutat ca regizor cu “The Sword Identity” inspirat din romanul sau omonim, castigand 2 premii si obtinand critici pozitive la Venetia. In 2012 colabora cu Wong Kar-wai la scenariul lui “The Grandmaster”, un film cu 53 de premii si 50 de nominalizari, regizand si “Judge Archer”, un film cu un buget redus. In 2014 publica romanul “The Master”, ce a si stat la baza productiei sale omonime din 2015, ce a avut in general critici favorabile. Filmul a castigat 3 premii si a avut 9 nominalizari, intre care cele mai prestigioase au fost premiul pentru Cea mai buna coregrafie si nominalizari la Cel mai bun scenariu si Cea mai buna actrita intr-un rol secundar la Golden Horse Awards. Cele mai importante figuri ale productiei sunt actorul Liao Fan, cunoscut pentru rolul premiat la Berlin cu Ursul de Aur din “Black Coal, Thin Ice”, Song Jia (din recentul “My Beloved Bodyguard”) si Jiang Wenli, o cunoscuta actrita de televiziune din China, in rolul principal negativ.

In 1912 lua nastere primul dojo din Tianjin, un oras din nordul Chinei, astazi al patrulea ca marime dupa Shanghai, Beijing si Guangzhou. 20 de ani mai tarziu, Tianjin a devenit orasul artelor martiale, discipoli si maestri de arte martiale din intreaga China venind aici in cautarea faimei si gloriei. Un maestru din Sud, Chen (Liao Fan), incearca sa patrunda cu stilul sau necunoscut in Nord, Wing Chun, in elitista si inchisa lume plina de tabu-uri a luptatorilor de arte martiale din Tianjin. Orasul isi are propriile reguli, iar lumea artelor martiale interzice transmiterea catre o persoana straina de Tianjin a invataturilor martiale. Existau 90 de dojo-uri in oras, si o regula de baza: daca invingeai 8 dojo-uri, puteai sa-ti deschizi un dojo si sa iti predai propriul stil de lupta acolo. Pana atunci, nimeni n-a invins mai mult de 5. Acesta era si telul veneticului maestru Chen, odata mostenitor al unei mari averi pe care a pierdut-o in urma unei rebeliuni, acum in cautarea deschiderii unui dojo in Tianjin pentru a nu lasa ca Wing Chun-ul sa moara. Doar ca se ciocneste de regulile stricte si tabu-urile din Tianjin, el fiind un strain. Pentru a reusi in planul sau, se casatoreste formal cu o localnica (Song Jia) si, pentru ca in curand nu va mai putea lupta din cauza varstei, pune la cale un plan impreuna cu Marele Maestru al lumii artelor martiale din Tianjin: antrenarea unui discipol caruia sa-i transmita toate secretele stilului sau, care sa infrunte, dupa 2-3 ani de antrenament, cele 8 dojo-uri pe care trebuie sa le invinga. Doar ca in planul maestrului Chen interfereaza mai marii locali, ce complica lucrurile cu interesele lor meschine.

Xu Haofeng e unul din regizorii de mare perspectiva ai Chinei zilelor noastre. Faptul ca a practicat artele martiale, faptul ca isi scrie propriile scenarii si romane si talentul evident pe care il are in regizare sunt tot atatia factori decisivi pentru un viitor stralucit in lumea filmului. In filme precum “The Sword Identity” sau in “The Grandmaster” (la care a colaborat ca scenarist) punctul vulnerabil a fost in mod paradoxal tocmai scenariul, in ciuda realizarii lor de exceptie. Xu a preluat stilul lui Wong Kar-wai din “The Grandmaster”, dand o infatisare noua, moderna, filmelor de arte martiale. “The Master” se departeaza evident de tiparul clasic al filmelor de arte martiale chinezesti, mutand accentul dinspre o poveste plina de clisee si previzibila inspre una spusa intr-un mod aparte, prin imagini dinamice si unghiuri de filmare neconventionale. “The Master” e o experienta noua pentru iubitorii genului, in care nu primeaza actiunea, luptele spectaculoase sau cascadoriile, ci firul narativ. In fapt, intai de toate filmul e o drama – drama ultimului pastrator al secretelor Wing Chun-ului, care calatoreste in orasul sfant al artelor martiale al vremii, Tianjin, pentru a transmite lumii cunostintele sale. Doar ca se ciocneste de tabu-urile locale, pe care incearca sa le ocoleasca printr-o intelege cu Marele Maestru din Tianjin, ce e si el constient ca daca aceste cunostinte nu sunt transmise viitoarelor generatii, indiferent de stilul de lupta, acestea se vor stinge odata cu maestrii purtatori. Astfel, lupta maestrului Chen ce incepe nu e una neaparat pentru a demonstra superioritatea unui stil de lupta asupra altuia, cum vedem in clasicele filme de arte martiale, cat una de supravietuire a insusi stilului de lupta intr-o lume in continua schimbare, in care rolul dojo-urilor (un termen japonez dat scolilor de arte martiale, ce devine de actualitate odata cu prima invazie manciuriana din 1931) tinde sa fie preluat de armata. Nu avem parte de foarte multa actiune pe durata filmului, poate cel mult o confruntare finala ce tine minute bune in incheierea filmului, in rest primand latura dramatica a povestii, spusa intr-un stil noncomformist, cu imagini surprinzatoare si cu o coloana sonora atipica acestui gen de filme. Inevitabil, exista tentatia de a face o comparatie cu seria de filme “Ip Man” dedicata vietii celui mai important exponent al Wing Chun-ului. “Ip Man” (si sequel-urile) a fost un film pur comercial, mult mai vast ca si cuprindere, biografic, abordand toate laturile vietii marelui maestru, in toate perioadele sale, existand si un star de prima mana, Donnie Yen, care a atras toata atentia. “The Master” nu e un film autobiografic, insista doar pe o perioada de cativa ani din viata unui maestru mai putin cunoscut, iar numele lui Yip Man nici macar nu este amintit. In “The Master”, latura dramatica nu e suficient potentata, datorita unei superficiale portretizari a personajului principal. E clar ca chinezi nu sunt maestri in zugravirea personajelor, in stabilirea unei legaturi dincolo de ecran intre personaj si spectator, asa cum sunt coreenii. Povestea insasi e putin incalcita, lipsand explicatiile clare pentru care aceasta evolueaza intr-o anume directie, principalul defect de altfel si al filmului de debut al regizorului, “The Sword Identity”. Insa o oarecare evolutie in bine se simte, parca exista mai multa claritate in toata graba cu care e spusa povestea, povestea pare mai inchegata ca in “The Sword Identity” si, pana la urma, spectatorul intelege incotro se indreapta filmul. Din fericire, aceste lipsuri sunt compensate din plin de munca cameramanilor, de coregrafia impresionanta a scenelor de lupta, de decorurile superbe, de noncomformismul stilului regizoral plin de inovatii atipice filmului chinezesc. “The Master” e un fel de “The Grandmaster” al lui Wong Kar-wai insa mult mai logic, la fel de extravagant si atragator vizual, putin cam lent, una peste alta o experienta placuta ce arata ca filmul chinezesc are resurse sa tina pasul cu timpurile prezente, sa se transforme si sa iasa din specificul sau.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in pemiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil. Multumiri lui polux pentru contributia adusa la acest proiect.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: joi 17 noiembrie 2016

De la spatiul grotesc din “The Wailing” la ruinele claustrofobice din “The Tunnel”, Lee Hoo Kyoung a aratat un design impresionant. In momentul de fata lucreaza alaturi de Ryoo Seung Wan la realizarea unui spatiu istoric plin de intensitate pentru filmul “Battleship Island”, ce are actiunea amplasata in anii ‘40.

Ai absolvit Scoala de Arte. Ce te-a indemnat sa te indrepti catre o cariera in film?

Mi-au placut filmele inca de cand eram copil, mai ales cele stiintifico-fantastice. Credeam ca voi face filme precum “Blade Runner” (1982) daca reusesc sa obtin o slujba in industria de film, dar primul film la care am lucrat a fost “Memories of Murder” (2003). Eram in facultate si in acelasi timp predam la un institut de arta cateva ore pe saptamana, cand m-am gandit ca ar trebui sa apuc pe drumul pe care vreau sa merg. Atunci am auzit ca echipa ce se ocupa de “Memories of Murder” era in cautare de oameni. Am mai lucrat si la “Old Boy” in acel an (2003).

Care a fost primul tau proiect ca designer de productie?

Nu a fost un film. A fost un serial din 2005, difuzat de un post de televiziune prin cablu, se numea “Same Bed, Different Dreams”. Am fost foarte stresat din cauza responsabilitatii. Ca film, “Sunflower” (2006) a fost primul meu proiect ca scenograf.

Cred ca “Insadong Scandal” (2009) a fost primul tau film in care ti-ai consolidat numele ca designer de productie.

Pentru ca actiunea filmului se petrecea in domeniul artei, detaliile erau foarte importante, si pentru ca eu asta studiasem, am avut multi prieteni care m-au ajutat. A fost mult de munca, bugetul era limitat, dar a fost amuzant. Nu a fost usor, insa, deseori fiind nevoit sa creez ceva din nimic.

In productia la care lucrezi acum, cum comunici cu regizorul si echipa?

Fie ca e vorba de scenografie sau altceva, incerc sa raman fidel ideii originale, pe cat posibil. Asa ca incerc sa am un plan foarte clar inca de la inceput. Este genul de plan din care intelegi totul in ansamblu si incerci sa discuti cu actorii despre toate detaliile necesare pentru a-i ajuta sa construiasca rolurile. Ca in arta conceptuala, incerc sa fac totul cat mai detaliat posibil.

“The Wailing” a fost o poveste originala, un gen interesant. Cum a fost munca ta in acest film?

Designul de productie a fost foarte interesant, dar filmul in sine a fost fascinant, de-a dreptul. Un scenariu bun se desfasoara cu sens intr-un anume spatiu. Asta face ca lucrurile sa fie dificile pentru tine pentru ca nu vrei ca ceea ce faci sa lezeze in vreun fel un film foarte bun.

Ai lucrat cu Na Hong Jin in “The Yellow Sea” (2010) si “The Wailing”. Cum e sa lucrezi cu el?

Am avut multe conflicte cand am facut “The Yellow Sea” pentru ca filmarile erau dificile. Dar, in timp, ne-am apropiat si asta a dus la un alt proiect alaturi de el, “The Wailing”. Este genul de om care te stimuleaza mereu, vrea mereu ceva in plus fata de ce fac, orice ar fi acel lucru. La “The Wailing” am lucrat alaturi de el de la stadiul de scenariu, am invatat multe de la el.

Esti foarte bun la combinarea elementelor fantastice cu spatial real, dupa cum am vazut in “Miracle in Cell No. 7” (2013) si “The Wailing”. Cum faci asta?

Ar fi plictisitor sa fac sau sa copiez ceva ce s-a facut deja. Cea mai amuzanta parte a muncii mele este sa creez ceva nou, fara a strica scenariul filmului sau ceea ce vrea sa transmita. De aceea vreau sa fac filme S.F. Trebuie sa recombin diferite lucruri pentru a crea ceva nou. In cinematografia coreana nu sunt multe filme in care scenografia transmite ceva audientei, in mod activ, fie ca vorbim de fundal, recuzita sau stari de spirit. Asta e ce vreau eu sa fac.

In “The Tunnel” ai creat o realitate pe care nu ai experimentat-o. Pe ce te-ai bazat, in mod deosebit?

Pentru a face munca mea trebuie sa mergi acolo si sa ai acea experienta, dar nu e mereu posibil. A trebuit sa ne bazam pe informatii si a trebuit sa fim fideli detaliilor pentru a descrie atmosfera, dezastrul. Ce a fost greu a fost sa facem ca totul sa fie totusi functional si eficient, adica in acel spatiu trebuia sa incapa actorii si cameramanii cu camerele de filmare pentru a putea filma scenele respective.

Acum lucrezi la “Battleship Island”. Este o productie cu mult mai mare decat cele de care te-ai ocupat pana acum. La ce esti mai atent, de data asta?

Deja am fost in acel loc istoric, dar au mai ramas doar niste ruine. Nu a fost usor sa readuc totul la viata, este o strada care era foarte aglomerata in acei ani (1940). Nu mai exista nici prea multe referinte sau informatii. A trebuit sa facem aproape totul din nou si sa existe o realitate cinematografica in acel spatiu. Si, mai mult decat orice, a fost foarte mult de munca.

Care crezi ca este cel mai urgent lucru in scenografie, in cinema-ul coreean?

Mediul de lucru s-a schimbat considerabil, dar inca faci sacrificii. Mai trebuie imbunatatit pentru a avea pretentia cresterii calitatii unui film. Cred ca ajungem la cel putin 80% productiile de la Hollywood sau cele din Europa. De cei 20% ramasi depind conditiile de munca. Cu alte cuvinte, e vorba de timp si bani.

Articol realizat de chocolate_cleo – asiacinefil

Publicat: duminică 13 noiembrie 2016

“Sand Chronicle“ a fost unul din filmele de succes ale regizorului japonez Shinsuke Sato, unul din cei mai bine cotati regizori de filme comerciale ale momentului in Japonia. Cunoscut pentru “All About My Dog”, “Gantz”, “Gantz: Perfect Answer”, “Library Wars”, “Library Wars: The Last Mission”, “All-Round Appraiser Q” sau recentul “I Am a Hero” sau “Death Note: Light Up the New World” (proaspat lasant in cinematografele japoneze), Shinsuke Sato reapeleaza, in “Sand Chronicle”, la sursa sa preferata de inspiratie, manga. De aceasta data vorbim de “Sand Chronicles”, o manga scrisa de Hinako Ashihara, autoare de altfel si premiata pentru manga sa, publicata in 10 volume din 2003 pana in 2006. Urmare a succesului mangai, in 2007 TBS a difuzat un serial omonim de 60 de episoade, iar un an mai tarziu s-a realizat si acest “live-action” cu fonduri de la TBS, departamentul filme. Filmul are o particularitate datorata scenariului, mai exact alternanta dintre trecut si prezent, care e atat de bine conturata incat avem practic doua perechi de actori ce-si impart rolul protagonist – feminin, respectiv masculin – pe toata durata povestii. Protagonista feminina, Ann Minase, e interpretata in adolescenta de actrita Kaho, pe atunci o tanara de 17 ani ce la cateva luni distanta aparea in memorabilul “Tokyo Girl”, in timp ce rolul personajului la maturitate e interpretat de Nao Matsushita, o cunoscuta actrita japoneza de seriale de televiziune. In ce priveste rolul protagonistului masculin Daigo Kitamura, Sosuke Ikematsu respectiv Shunya Isaka dau viata celeilalte jumatati a cuplului. Si, in mod la fel de suprinzator, actorii adolescenti sunt si adevaratele vedete ale filmului, pe langa numarul mai mare de scene in comparatie cu actorii seniori, acestia avand si o charisma mult mai evidenta. Minunat filmat, regizorul de imagine oferindu-ne niste cadre naturale superbe din prefectura Shimane, si acompaniata de o coloana sonora instrumentala romantica, povestea curge lin pana spre final, asemeni nisipului unei clepsidre, astfel incat nici nu realizezi cand s-au scurs cele 2 ore minunate in compania protagonistilor.

Ann Minase e o adolescenta, care la 14 ani vine impreuna cu mama ei, din Tokyo, in oraselul natal din prefectura Shimane. Aceasta din urma tocmai a divortat si, neavand unde sa stea si fiind daramata psihic de nefericitul eveniment, decide sa se intoarca in oraselul natal din regiunea rurala Shimane, pentru a sta o vreme la mama ei, bunica lui Ann. Acomodarea adolescentei cu viata aparent linistita din orasel este usurata de Daigo, un tanar localnic de varsta ei, care fara a sta mult la discutii o angajeaza la firma unde lucreaza si el. Entuziasmul tanarului are un motiv: s-a indragostit la prima vedere de Ann, si si aceasta pare atrasa de tacutul ei binefacator. Intree cei doi ia nastere o poveste de iubire adolescentina, acea iubire pura numita “prima iubire”, cu promisiuni ca va dura o eternitate. Dar greutatile nu tin niciodata cont de varsta, iar la putin timp dupa, un eveniment tragic schimba viata tinerei Ann, marcand-o ani la rand si indepartand-o, incet, de Daigo. Poate prima iubire sa invinga toate obstacolele, cum se spune ?

Japonezii, ca si coreenii, de altfel, au adanc inradacinata in mentalitatea lor ideea puritatii primei iubiri. Prima iubire e ceva de neuitat, ce ocupa un loc aparte in sufletul unui el si al unei ea, si de obicei e prezentata in antiteza cu o iubire ulterioara. Mereu vedem cupluri ce cunosc in copilarie prima iubire, isi fac promisiunile pure ca se vor iubi toata viata, iar peste ani ii vedem pusi in fata dificilei alegeri de a se lupta cu propriul trecut, in fata alternativei prezentului ce deschide noi perspective de viitor, alaturi de o alta persoana draga sufletului. Ce este, in fapt, prima iubire ? Aceasta notiune e definita ca “prima data cand ai avut niste sentimente pentru o persoana anume, fie ele mutuale sau neimpartasite”. E acel prim moment in care simti ca inima iti bate putin mai repede si ca creierul tau functioneaza putin mai irational, doar la simpla vedere a “primei iubiri”. Si ca ai fi in stare sa faci orice pentru a impresiona aceasta persoana, indiferent cat de ridicol ar fi acel “orice”. Aceasta “prima iubire” poate aparea oricand, din scoala primara pana la facultate, elementul comun al acesteia fiind inocenta, puritatea si natura ei lipsita de orice prejudecata. Acestea sunt si motivele pentru care cultura asiatica pune mult accent pe prima iubire. Traditionala din fire, cultura asiatica se mandreste cu conservatorismul sau, opus liberalismului culturii occidentale. De aici si viziunea acceptata privind relatiile dintre un barbat si o femeie, ce trebuie sa fie cat mai putine la numar, un barbat netrebuind sa aiba multe “foste” la “activ”. Dar aceasta obsesie a japonezilor si coreenilor pentru prima iubire nu e un fenomen nou, cum am fi tentati sa credem, asadar nu e asociat cu Hallyu si expansiunea k-dramelor pe continentul asiatic, ci e inradacinata in credinte mult mai traditionaliste, care in ziua de azi incep incet sa se erodeze in fata influentelor dinspre cultura occidentala.

Ca multe alte filme, manga sau seriale japoneze, prima iubire e din nou protagonista unei povesti romantice cu adolescenti in “Sand Chronicle”. Ann Minase, protagonista filmului, e o adolescenta sensibila, tandra si simpatica, careia ii place uneori sa fie naiva, tinand la prietenii pe care si-i face atat in Tokyo, cat si in oraselul natal unde o vreme merge la scoala. Viata ei sufera schimbari radicale cand mama ei divorteaza si e nevoita sa lase in urma viata din Tokyo, colegii de scoala si sa vina in orasul ei natal, unde nu o cunostea decat pe bunica ei. Firea ei deschisa o face sa accepte repede prietenia lui Daigo, un adolescent de prin partile locului, mai putin vorbaret dar harnic, si odata cu primele sentimente ce le are fata de acesta, acomodarea ei la noua viata nu mai pare a fi o problema. Relatia ei cu Daigo e una tipica de prima iubire pura, cu cliseele inerente date de varsta si de ce inseamna prima iubire in sine, cei doi promitandu-si ca vor fi impreuna pentru totdeauna, ca nimeni altcineva nu le va patrunde vreodata in suflet. Dar cum rareori astfel de prime iubiri se transforma in ceea ce spun promisiunile adolescentine, odata cu maturizarea sau cu diferite evenimente ce intervin in viata fiecaruia, incet, lucrurile se schimba, odata cu viziunea fiecaruia despre viata. Prima iubire ramane ceva bine cuibarit in sufletul fiecaruia, insa odata deveniti maturi, si orizontul nostru se largeste si multi dintre noi tindem sa privim aceste prime iubiri ca niste frumoase amintiri idealiste, de basm, in care ea era o zana iar el eventual un Fat Frumos neinfricat, undeva, in “illo tempore”. Viata prinde culoare pentru Ann cand revine in Tokyo si constata ca relatia ei cu Daigo nu are sanse sa se fructifice de la distanta. Dar alte lucruri vor schimba cursul frumoasei lor povesti de iubire, invatandu-i pe cei doi protagonisti un lucru pana atunci nestiut: anume ca viata in sine este o clepsidra a timpului prin care se scurge ireversibil graunte cu graunte nisipul timpului, cu bune si cu rele. Dar cum clepsidra poate fi intoarsa cu susul in jos, sta in puterea fiecaruia ca trecutul sa devina in orice moment… viitor, resetand cursul vietii. O metafora frumoasa pe care, din joaca, Ann o descopera, o exploreaaa si incearca sa o puna in valoare. Daca va reusi, ramane sa descoperiti urmarind acest film minunat.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: sâmbătă 12 noiembrie 2016

Kim So-hyun din „Bring It On, Ghost” a confirmat acceptarea rolului principal in serialul „Ruler: Master of the Mask”, urmand sa joace alaturi de Yoo Seung-ho din „Remember”, serialul fiind difuzat de postul MBC.

„Ruler: Master of the Mask” este descris ca un serial romantic ce vrea sa aduca un aer de prospetime in industria serialelor de gen. Suntem in epoca Joseon, in anii 1700, in perioada „privatizarii” surselor si proviziilor de apa, evenimente care s-au intamplat cu adevarat. Yoo Seung-ho interpreteaza un print mostenitor singuratic care lupta impotriva unei organizatii secrete alcatuita din „antreprenori” bogati si foarte influenti, care doresc sa preia controlul surselor de apa. Kim So-hyun a fost distribuita sa joace rolul unei tinere femei inteligente si cu simt al dreptatii, al carui tata este executat la ordinele lui Yoo Seung-ho. Acest lucru o face pe tanara eroina sa porneasca intr-o misiune de razbunare, insa sfarseste prin a se indragosti de printul mostenitor. Se pare ca producatorii serialului mizeaza pe aceasta relatie de dusmani de moarte care sfarsesc prin a se indragosti unul de altul.

Yoo Seung-ho si Kim So-hyun au mai jucat impreuna in acelasi serial, desi nu au jucat in aceleasi scene: So-hyun a jucat versiunea din copilarie a personajului principal feminin din serialul „I Miss You” din 2012, iar Seung-ho a fost prietenul acesteia la varsta maturitatii. Dar au acumulat multa experienta jucand in alte seriale, precum „The Moon That Embraces the Sun” in care So-hyun a jucat rolul rivalei rele si pline de gelozie, si in „Rooftop Prince”, unde a fost o sora rea si geloasa pe propria sora. Seung-ho a jucat in seriale istorice in perioada adolescentei si nu este strain de roluri de printi, acesta jucand in roluri de regi in perioada copilariei in „Legend”, „King and I” si „Queen Seon-deok”. A jucat regi tineri in „King of Heaven” si „Arang and the Magistrate”.

„Ruler–Master of the Mask” va fi difuzat miercurea si joia la MBC, in prima jumatate a anului 2017. Filmarile vor debuta in decembrie.

Articol realizat de chocolate_cleo – asiacinefil

Publicat: miercuri 9 noiembrie 2016

Kim Jeong-kwon, regizorul lui „Ditto”, „A Man Who Went to Mars” si „Ba Bo: Miracle of a Giving Fool” isi face revenirea in industria de film la 7 ani distanta de la ultimul sau film, „Heartbreak Library”, cum se poutea altfel daca nu cu o melodrama, stilul ce i-a adus celebritatea. Impreuna cu scenaristul debutant Kim Goon-young, acesta scrie scenariul ce sta la baza noi sale productii „Snow in Sea Breeze” (cunoscut si ca „Snow is on the Sea”), filmata in decursul a doua luni la inceputul anului 2012. Problemele legate de buget au intarziat premiera filmului pana in ianuarie 2015. In rolurile principale il vedem pe Park Hae-jin inainte de a deveni celebru, la debutul pe marele ecran (abia anul viitor va aparea in al doilea sau film de lungmetraj, inspirat dintr-un serial de televiziune de succes intitulat „Cheese in the Trap”). In 2012, Park Hae-jin era doar un actor de seriale promitator ce se apropian vertiginos de 30 de ani, care se remarcase in 2008 in East of Eden si a carui adevarata ascensiune incepe abia in 2013 cu rolul din serialul „My Love From the Star”, urmat de „Doctor Stranger”, „Bad Guys” si „Cheese in the Trap”. Partenera lui, simpatica Lee Young-ah, a aparut in cateva filme modeste („Two Faces of My Girlfriend” e cel mai cunoscut, filmul ei de debut) si a prins cateva roluri bune in seriale de televiziune precum „King’s Dream”, „Vampire Prosecutor” 1 si 2 sau „Iljimae”. Cei doi formeaza in acest film un cuplu frumos, cu o evidenta chimie, a caror relatie agreabila merge la sufletul spectatorilor. Desi vremea melodramelor a apus de ceva timp in cinematografia coreeana, e clar ca reinventarea genului e o necesitate. „Snow in Sea Breeze” nu aduce mai nimic in plus fata de melodramele clasice coreene ale anilor 2000, insa reuseste prin carisma celor doi protagonisti sa satisfaca asteptarile amatorilor de melodrame romantice.

Kim Son Mi (Lee Young-ah) lucreaza la un laborator de parfumuri. Sta toata ziua cu nasul in eprubete, cautand elixirul fericirii femeilor, esenta perfecta de parfum. Preocupata mai mult de slujba ei, e mai tot timpul cu capul in nori, intarziind la o cina romantica cu prietenul ei din cauza ca adoarme in autobuz si pierde cadoul ce i l-a pregatit acestuia, un parfum special. Poate a fost mai bine asa, deoarece in aceeasi seara acesta ii transmite dorinta de… a se desparti de ea. Stand sa-si inece amarul in alcool pe malul raului Han, da peste un tanar ce o priveste insistent in timp ce-si mananca ramenul. Privirile insistente se datorau sunetelor scoase de o cutiuta muzicala veche, defecta, pe care tanara le asculta retraind amintiri din trecut, iar tanarul era Lee Sang Woo (Park Hae-jin), un inotator de performanta si totodata directorul unui acvariu vizitat de public. Desigur, aceasta prima intalnire nu avea cum sa nu se lase cu un final neprevazut, vajnicul inotator sfarsindu-si cina… in raul Han, datorita aiuritei sale partenere ocazionale de discutii. Gasind cutiuta muzicala uitata de fugara inspaimantata de ce a facut, se ghideaza dupa cartea de vizita gasita in ea si asa ajunge la laboratorul unde lucreaza Son Mi. Din vorba in vorba cei doi se apropie, dar in scurt timp relatia lor abia nascuta va fi supusa la o grea incercare…

„Snow in Sea Breeze” urmeaza reteta anterioarelor melodrame ale regizorului Kim Jeong-kwon, povestea fiind initial una romantica cu accente usor comice, ce mai apoi se transforma, pe masura ce adevarul iese la suprafata, intr-o previzibila drama dusa la extrem. Si totusi, finalul este unul oarecum surprinzator, fiind cam singurul ce iese din monotonia unui film plin de clisee. Expert in construirea romantismului, regizorul ne ajuta sa ne familiarizam repede cu cei doi protagonisti simpatici, cu toate ca mai apoi in fiecare clipa tragedia parca pandeste dupa colt, asteptand momentul prielnic sa isi intre in rol. Fara a avea parte de un teatralism exagerat, filmul reuseste sa-si pastreze realismul, scotand la iveala drama persoanelor ce sufera de o maladie inca incurabila, cum e cazul prietenului din copilarie al lui Son Mi, Woo Ho, bolnav de leucemie. La randul sau, Sang Woo a suferit si el o drama in familie, pierzandu-si sora mai mica tot in urma luptei cu o boala necrutatoare, astfel ca toate aceste nenorociri comune ii apropie pe cei doi indragostiti, ii invata sa pretuiasca clipa si iubirea. De aceea relatia lor devine una sudata, incercarile la care viata ii va supune doar intarindu-le vointa si determinarea. Park Hae-jin e talentat, incantator, aratos, insa e eclipsat de partenera ei din film, Lee Young-ah, mult mai dezinvolta si mai deschisa, ce pare ca isi traieste rolul la maxim pe toata durata filmului. Una peste alta, fara prea multe de spus, „Snow in Sea Breeze” e o melodrama romantica obisnuita pentru cinematografia coreeana, care nici nu exceleaza, dar nici nu dezamageste, ce are tot ce isi doreste un iubitor al genului, de la romantism si umor la drama si multe lacrimi. Un film emotionant despre o iubire sincera, asa cum numai coreenii stiu sa faca si sa o exprime in imagini, ce merita vizionat.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: marți 8 noiembrie 2016

Datorita cresterii popularitatii actorului Sung Hoon (gratie rolului important avut in “Five Kids” alaturi de Shin Hye, sau rolului din “Oh My Venus”), actorul a primit un nou rol principal intr-o noua comedie, “My Secret Romance” (desi titlul in coreeana s-ar traduce, mai degraba, “O iubire cu nabadai”).

Intr-o lume in care oamenii sunt din ce in ce mai ocupati pentru a merge la o intalnire romantica, acestia au tendinta de a flirta si a recurge la relatii lipsite de insemnatate, care nu le ofera ocazia sa isi dezvaluie cu adevarat sentimentele sau sa cunoasca persoana de langa ei. Intr-o astfel de lume, cele doua personaje principale au parte de o intalnire de o noapte. Trei ani mai traziu se reintalnesc si se avanta intr-o relatie cu nabadai.

Sung Hoon este Jin Wook, fiul unui magnat care alege sa aiba doar relatii pasagere, pana cand intalneste personajul feminin si incepe sa se schimbe. Este genul de barbat dupa care toate femeile sunt innebunite, dar pentru care el nu simte nimic, merge in cluburi si adora sa fie mereu in centrul atentiei. Jin Wook si Yumi, in varsta de 25 de ani, se intalnesc intr-o statiune din Jeju si sunt prinsi intr-o serie de neintelegeri si mici accidente. Yumi este o fata modesta careia nu-i pasa de cerintele modei sau de trend-uri si nu se da in vant dupa make-up, dar este uimita si incantata de personalitatea vicleana si jucausa a lui Jin Wook, si isi petrec noaptea impreuna.

Dimineata il gaseste singur pe Jin Wook; fata a disparut “precum Cenusareasa, lasand in urma sa un pantof, si dupa acea noapte, acestuia nu-i mai arde de alte femei, ca si cum ar fi vrajit.” Isi declara indignarea ca Yumi a disparut fara urma si fara a lasa macar un mesaj, desi nu acestea par a fi motivele supararii sale.

Trei ani mai tarziu, cei doi se reintalnesc: el, complet schimbat, transformat intr-un barbat obsedat de munca ce nu mai stie ce inseamna distractia sau cum arata interiorul unui club de noapte, care se concentreaza numai asupra muncii. Desi inca se supara atunci cand in minte ii vine Yumi, dintr-un anume motiv nu a putut sa arunce la gunoi pantoful lasat in graba, cu trei ani in urma. Intr-o buna zi Yumi apare, fiind noul nutritionist al unei cantine ce hraneste angajatii unei companii, si, desi se prefac ca nu se cunosc, in timp ce isi dau seama ca inca se simt atrasi fizic unul de celalalt incep sa se gandeasca daca cumva totul poate deveni ceva mai mult sau vor avea doar de suferit.

“My Secret Romance” a fost selectat in 2015 la auditiile Top Creator tinute de KOCCA (Agentia Coreeana de Continut Creativ) si este produs de Godin Media, care produce si remake-ul difuzat acum la T.V, “1% from Anything”. De regia serialului se va oupa Kang Chul Woo, care regizeaza si serialul mai sus amintit si care a mai regizat si ambele sezoane din “Ghost-Seeing Detective Cheo Yong”. Serialul va fi 100% preprodus si desi inca nu exista alte informatii legate de difuzare, se spune ca tinta este lansarea concomitenta pe mai multe piete internationale, in prima jumatate a lui 2017.

Articol realizat de chocolate_cleo – asiacinefil

Publicat: duminică 6 noiembrie 2016

Kei Kumai a fost unul din regizorii importanti pe care i-a dat Japonia cinematografiei universale, desi niciodata nu a fost considerat unul de nivelul marilor maestri ai vechii generatii, in umbra careia a creat. Nascut in 1930, prinzand ca adolescent si fiind profund marcat de consecintele celui de-al doilea Razboi Mondial asupra Japoniei, Kumai a studiat literatura, insa a urmat o cariera in lumea filmului, in spatele camerelor de luat vederi. Dupa ce a lucrat o perioada ca asistent de regie (1953 “Hiroshima” si 1963 “Alibi”) si a inceput sa scrie scenarii din 1960, a debutat in 1964 ca regizor. Primele sale filme au fost thrillere inteligente, in care folosea investigarea crimelor ca vehicul pentru examinarea consecintelor agresiunii si infrangerii Japoniei in al doilea Razboi Mondial. Daca in filmul de debut, “The Long Death” (1964), prezenta un fapt real – o otravire in masa petrecuta in 1948 in Manciuria, in al doilea sau film, “Japanese Archipelago” (1965), uciderea unui soldat american a fost utilizata ca si catalizator pentru o analiza complexa a Japoniei postbelice si a statutului ei de colonie americana, fara a ezita sa critice politica externa americana in Asia. Filmul i-a si adus primul premiu din cariera, iar 7 ani mai tarziu a ajuns cu filmul sau “Shinobu Kawa” la Festivalul de la Moscova. 2 ani mai tarziu a fost prezent si la Berlin cu “Rise, Fair Sun”. Alte filme remarcabile ale acrierei sale au fost “Sandakan No. 8”, “Cape of North”, “The Sea and Poison” sau “Death of a Tea Master”. Ultimul sau film a fost “The Sea is Watching”, o poveste frumoasa ce are la baza un scenariu scris de Akira Kurosawa. 5 ani mai tarziu, in 2007, Kei Kumai (foto) deceda la 76 de ani. Unul dintre ultimele sale filme a fost “To Love” (1997), o poveste simpla inspirata din romanul lui Shusaku Endo, “Femeia pe care am abandonat-o”. De altfel, nu a fost pentru prima oara cand Kumai a apelat la romanele lui Endo (“Marea si otrava” a fost ecranizat in 1986), un scriitor din generatia lui, mai mic cu 7 ani ca el, ce poate fi citit, din fericire, si de publicul de la noi (“Scandalul”, “Samuraiul”, “Tacere” sau “Un idiot minunat” fiind deja publicate de editura Polirom.) “To Love”, care ii are in rolurile principale pe Miki Sakai (pe atunci o tanara actrita de 19 ani) si Atsuro Watabe, e o tulburatoare poveste de dragoste ce trateaza ostracizarea la care sunt supuse persoanele ce sufera de o boala considerata pana recent incurabila. Desi nu este unul din filmele exponentiale ale lui Kumai, “To Love” e o mostra elocventa a stilului simplist si ascutit al regizorului, ce nu ezita sa arunce cateva sageti catre politic, ce intotdeauna e vinovat de dramele sociale.

Mi-chan (Miki Sakai) e o tanara adolescenta timida, ce are o singura prietena, pe Yo-chan, cu care merge peste tot. Lucreaza cu aceasta la o fabrica privata de prelucrare a bumbacului, provenind dintr-o familie in care mama i-a murit, iar tatal s-a recasatorit cu o alta femeie ce are 3 copii. Cum nu putea fi o povara pentru noua ei familie, s-a distantat de aceasta si a incercat sa-si croiasca singura drumul in viata pornind de jos. Intr-una din zile, stand cu prietena sa la coada sa cumpere bento (mancare la cutie), il cunoaste pe Yoshioka (Atsuro Watabe), vanzatorul ambulant, care o invita in oras si-i face cinste cu un pranz. Cei doi se ataseaza repede unul de celalalt, dar fiecare are propria viziune despre iubire. Pe masura ce aceste obstacole sunt trecute, relatia lor in loc sa se limpezeasca, intra intr-un con de umbra, dupa ce Yoshioka dispare un timp din peisaj, plin de datorii si cu chiria neplatita proprietarei imobillului unde sta. Disparitia fara un semn a lui Yoshioka o intristeaza pe Mi-chan, ce e derutata. Intr-un final prietena ei da de Yoshioka, dar relatia intra iar in impas cand Mi-chan face un control la spitalul universitar din capitala. Drumurile lor din nou se despart, iar iubirea ramane doar un vis indepartat…

In ciuda faptului ca are o durata de aproape 2 ore, “To Love” nu reuseste sa produca puternicul impact pe care spectatorul il asteapta citind rezumatul sau vizionand trailerul de prezentare. Efectul melodramatic al filmului pare prea evident calculat si gradual acumulat, singura intrebare la care spectatorul mai trebuie sa afle raspunsul fiind cand anume drama devine o melodrama. Meritul lui Kumai e ca a reusit sa pastreze misterul pana la final, fara a lasa indicii despre cum se va sfarsi povestea, asta in ciuda faptului ca exista momente in film in care ai crede ca acesta urmeaza o directie clara, dar nu e deloc asa. Intalnirea celor doi tineri – Mi-chan si Yoshioka – e intamplatoare, insa evolutia relatiei lor e spusa parca pe fuga, dand senzatia ca in cateva ore s-a consumat totul. Fiind absolvent de Litere, Kumai ar fi trebuit sa stie ca baza unei povesti solide e conturarea cat mai clara a personajelor si interactiunea dintre ele, cu atat mai mult cu cat ai ca model o poveste de roman, nu un scenariu, unde pot exista divagatii. Este cam singurul lucru ce se poate reprosa acestui film, prezentarea superficiala a modului in care se incheaga relatia dintre protagonisti. In rest, e de remarcat atmosfera specifica filmelor japoneze a anilor ’90, cu mai multe momente in care coloana sonora transmite mai bine decat imaginile tensiunea interioara acumulata de fiecare personaj in parte. Ai impresia, pe masura ce povestea – ce e extrem de simpla – avanseaza, ca te cufunzi intr-o ceata tacuta si umeda, exact ca Mi-chan cand ajunge la sanatoriul unde e trimisa sa faca analize suplimentare, si te trezesti brusc intr-o lume in care singurele rersorturi ce pot fi explorate sunt dimensiunea umana a sufletului fiecaruia. Cu un usor iz britanic, filmul devine induiosator pe masura ce Mi-chan ajunge sa cunoasca viata din acel loc in care sunt ostracizati oameni sarmani si in care speranta ca intr-o zi se va intampla o minune e singurul motor al vietii lor. Iar Mi-chan va fi cea care va aduce cu ea minunea, prin tinerete, optimism si increderea ce o acorda celor din preajma ei. Intunecat pe alocuri asemeni coridoarelor lungi si umbroase ale spitalelor ce par a nu duce niciunde decat spre moarte, “To Love”, desi e o melodrama, reuseste sa transmita un mesaj uman profund, de compasiune si de critica la adresa societatii moderne, ale carei reguli stricte pot distruge pentru totdeauna vieti prin nepasarea sa.

Traducerea si adaptarea a fost realizata in premiera in Romania de gligac202 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Publicat: joi 3 noiembrie 2016

Regizorul si scenaristul memorabilului “A Werewolf Boy” (2012), Jo Sung-hee, revine la 4 ani distanta cu “Phantom Detective”, abordand un cu totul alt gen, puntea de legatura cu anteriorul sau film fiind fantezia, care acum e limitata de cerintele genului in care filmul poate fi incadrat. Avand titlul original “Detective Hong Gil-Dong: Disappeared Village”, „Phantom Detective” fiind, desigur, titlul international al productiei, realizarea regizorului si scenaristului Jo Sung-hee poate fi incadrata in genul noir, la care se adauga mister, umor si dramatism la discretie. Genul noir a inflorit la Hollywood in anii ‚30-‚40, dar a prins repede si in Extremul Orient, unde Japonia a fost varful de lance al genului, numeroase productii noir realizandu-se in anii ‚50-‚60. In privinta Coreei de Sud, filmele noir in perioada exploziei industriei de dupa 2000 au fost reinventate sub numele genului neo-noir, titlurile exponentiale fiind „Sympathy for Mr. Vengeance”, „Oldboy” sau „A Bittersweet Life”. Totusi, in 2007, Lee Myung-se, regizorul lui „Duelist” si „Nowhere to Hide”, regiza ca la carte un film noir autentic, „M”, fara a fi fost un succes de box-office. Genul nu e usor de abordat, existand unele reguli ce trebuie respectate si, evident, un buget care sa sustina decorurile noir, de aceea nici nu s-au mai facut multe astfel de productii in cinematografia coreeana recenta. Jo Sung-hee accepta provocarea si in ciuda faptului ca publicul coreean nu prea gusta acest gen, reuseste cu „Phantom Detective” sa realizeze poate cea mai reusita productie noir coreeana din toate timpurile. Filmul a obtinut incasari de 9,7 milioane dolari la box-ofice, lumea fiind atrasa de distribuirea in rolul principal a unui star al tinerei generatii talentate de actori coreeni (a nu se confunda cu idolii proveniti din industria k-pop-ului, convertiti peste noapte in „actori”), Lee Je-hoon. Actorul a revenit dupa rolul din „My Paparotti” (2013) si dupa incheierea stagiului militar obligatoriu, filmarile durand peste 4 luni. Desi acesta da un adevarat recital actoricesc, iar Go Ara („Dance, Subaru”, „The Magician”) nu joaca decat de la distanta rolul de partenera, avand mai degraba un rol secundar, prestatia lui Lee Je-hoon e „amenintata” de interpretarea celor doua partenere ale sale, adorabilele actrite-copil Roh Jeong-Eui („The Phone”, k-drama „Angel Eyes”) si mai ales Kim Ha-na, o debutanta absoluta (n-a mai aparut nici macar in seriale), care la data filmarilor avea doar 6 ani, insa care reuseste sa cucereasca pe toata lumea, eclipsandu-l in multe scene pe Lee Je-hoon.

Hong Gil Dong (Lee Je-hoon) e detectiv particular la o agentie ilegala de detectivi, Hwalbindang, in fruntea careia se afla o femeie, presedintele Hwang (Go Ara). Adoptat de mic si crescut ca fiu al familiei Hwang, Hong Gil Dong si sora ei vitrega incearca sa indeplineasca dorinta tatalui defunct, starpirea organizatiilor secrete ce comit faradelegi, preluand averea fabuloasa a acestuia si deschizand o firma obscura de detectivi particulari. Gil Dong isi face un nume in domeniu, capturand infractori periculosi in doar cateva ore. Totusi, unul din ei reuseste sa-i scape tot timpul printre maini de mai bine de 20 de ani, un anume Kim Byeong Deok (Park Geun-hyung), ce devine, astfel, inamicul lui numarul 1. Mai mult decat atat, Hong Gil Dong sufera de amnezie partiala, avand cosmaruri cu momentul tragic din copilarie cand isi pierde mama. Mergand pe urmele lui Kim Byeong Deok, ajunge sa le cunoasca mai intai pe cele doua nepoate ale acestuia, Dong Yi (Roh Jeong-Eui) si Mal Soon (Kim Ha-na), doua fetite simpatice si agere, ce ii cer ajutorul in gasirea bunicului lor ce a disparut de acasa. Folosind mai multe identitati si apeland la minciuna, lui Hong Gil Dong i se deschid toate usile, dar cele doua fetite, cu sinceritatea lor dezarmanta, devin un veritabil obstacol in misiunea lui. Vrand-nevrand, reuseste sa dea de urma unei periculoase organizatii secrete, Gwangeunhwe, ce pare a avea legatura cu disparitia bunicului fetelor…

“Phantom Detective” a fost o mare provocare pentru regizorul Jo Sung-hee, care reuseste, fara indoiala, sa intreaca orice asteptari ale unui cinefil de la un film noir coreean. Chiar daca majoritatea decorurilor sunt realizate pe calculator, acest lucru e aproape insesizabil sau, din contra, accentuat de regizor in anumite momente tocmai pentru a potenta efectul asupra spectatorului. Nu se specifica o perioada anume cand se desfasoara actiunea povestii, insa de la inceput pana la sfarsit ai impresia ca intri in decorul filmelor cu gangsteri de la Hollywood din anii ’40. Tot ce inseamna noir e magnific in acest film: costumele de anii ’30-’40 (la care sunt atasate unele accesorii frapante in masura a atrage atentia asupra unor trasaturi ale personajului), decorurile orasului pierdut parca in desertul nord-american, jocul de lumini si mai ales umbre, urmaririle si confuntarile cu mitraliere mai ca in Chicago-ul lui Al Capone. Pana si cliseele (amnezia detectivului, serile ploioase si masinile cu faruri aprinse ce gonesc in ploaie si bezna) sunt redate intr-un mod agreabil, fiind doar liantul diverselor elemente ale firului narativ. Scenariul este intortochiat la inceput, iar daca pornesti cu mari asteptari, s-ar putea sa ai un soc in momentul contactului cu atmosfera filmului si lumea imaginata de regizorul scenarist. Nimic nu aminteste de faptul ca am avea in fata un film coreean, atat de “americanizat” pare totul, de la costume la gesturile personajelor, de la decoruri la interpretare. Povestea inainteaza greu – durata productiei de 2 ore si 6 minute e exagerat de lunga, de aici si senzatia de stagnare a actiunii, iar prima jumatate a filmului va fi necesara pentru a gusta din atmosfera si a te acomoda cu ea, insa odata ce te prinde si intelegi unde vrea sa ajunga regizorul, restul filmului nu poate fi decat un bonus binemeritat. “Phantom Detective” nu prin poveste impresioneaza (desi are destule rasturnari de situatii, iar neclaritatea din prima jumatate e scuzabila daca ne gandim la faptul ca totul se dezvaluie treptat, fiind vorba de un film de mister, in care deductia detectivului si urmarirea ei e vitala), ci prin decoruri si mai ales prin interpretarea protagonistilor. Lee Je-hoon e extraordinar in rol de detectiv, osciland cand intre un personaj ce da fiori lumii interlope, cand un personaj cu trasaturi pozitive pe care nu si le poate exprima din prima datorita traumei din trecut care i-a alungat orice senzatie de frica. Starea lui de confuzie (o trasatura tipica a detectivilor filmelor noir) sporeste misterul, dar ii si permite personajului sa caute o punte de comunicare cu cele doua micute partenere ocazionale, Dong Yi si Mal Soon. Asemeni personajului Hong Gil Dong din folclor, al carui nume il preia, originea lui e obscura, fiind adoptat de un bogatas, iar toate asemanarile dintre Hong Gil Dong din film si cel din literatura populara nu sunt intamplatoare, spunand totul despre caracterul sau justitiar. Mai avem o Dong Yi (nume celebru de concubina regala – din nou exista multe similitudini intre micuta Dong Yi si Dong Yi personajul principal intruchipat, de exemplu, de serialul omonim din 2010), in timp ce micuta Mal Soon face tot deliciul acestei productii, replicile ei taioase venite in cele mai nepotrivite momente, starnind zambete spectatorului, avand rolul de liant in stabilirea chimiei dintre cele doua micute si detectiv. Go Ara are un rol secundar sters, in timp ce in rolul negativ, Kim Sung-kyun (The Chosen: Forbidden Cave, The Deal, We Are Brothers) e fenomenal, dand la un moment dat senzatia ca il vedem pe Robert Patrick, negativul din “Terminator 2”. Avand o poveste complexa, cu toate ingredientele genului noir perfect livrate si condimentat cu putin umor, dramatism si actiune, “Phantom Detective” e un film reusit ce face apel la imaginatia noastra, un posibil deschizator de drumuri pentru genul noir in cinematografia coreeana. Iar la cum stau lucrurile, nu este exclus sa avem parte in anii viitori de un sequel, asa cum s-a intamplat in cazul lui “Detective K”, de exemplu.

Traducerea, adaptarea si timingul (refacut integral) au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Archive: noiembrie 2016

The Sound of a Flower (2015) – povestea primei interprete de pansori a Joseonului

„Fullmetal Alchemist” şi Legea schimbului echitabil

The Final Master (The Master) (2015) – povestea ultimului maestru al Wing Chun-ului

Lee Hoo-kyung – provocarea de a fi scenograf în industria coreeanã de film

Sand Chronicle (2008) – cronica unei prime iubiri prinse în clepsidra timpului

Yoo Seung-ho şi-a ales serialul cu care îşi va încânta admiratorii în 2017

Snow in Sea Breeze (2015) – Park Hae-jin într-o melodramã romanticã tulburãtoare

Sung Hoon primeşte rolul principal într-o nouã comedie romanticã

To Love (Aisuru) (1997) – Kei Kumai şi ostracizarea ca instrument al nepãsãrii

Phantom Detective (2016) – Lee Je-hoon în cel mai bun film coreean „noir” din toate timpurile