Kei Kumai a fost unul din regizorii importanti pe care i-a dat Japonia cinematografiei universale, desi niciodata nu a fost considerat unul de nivelul marilor maestri ai vechii generatii, in umbra careia a creat. Nascut in 1930, prinzand ca adolescent si fiind profund marcat de consecintele celui de-al doilea Razboi Mondial asupra Japoniei, Kumai a studiat literatura, insa a urmat o cariera in lumea filmului, in spatele camerelor de luat vederi. Dupa ce a lucrat o perioada ca asistent de regie (1953 “Hiroshima” si 1963 “Alibi”) si a inceput sa scrie scenarii din 1960, a debutat in 1964 ca regizor. Primele sale filme au fost thrillere inteligente, in care folosea investigarea crimelor ca vehicul pentru examinarea consecintelor agresiunii si infrangerii Japoniei in al doilea Razboi Mondial. Daca in filmul de debut, “The Long Death” (1964), prezenta un fapt real – o otravire in masa petrecuta in 1948 in Manciuria, in al doilea sau film, “Japanese Archipelago” (1965), uciderea unui soldat american a fost utilizata ca si catalizator pentru o analiza complexa a Japoniei postbelice si a statutului ei de colonie americana, fara a ezita sa critice politica externa americana in Asia. Filmul i-a si adus primul premiu din cariera, iar 7 ani mai tarziu a ajuns cu filmul sau “Shinobu Kawa” la Festivalul de la Moscova. 2 ani mai tarziu a fost prezent si la Berlin cu “Rise, Fair Sun”. Alte filme remarcabile ale acrierei sale au fost “Sandakan No. 8”, “Cape of North”, “The Sea and Poison” sau “Death of a Tea Master”. Ultimul sau film a fost “The Sea is Watching”, o poveste frumoasa ce are la baza un scenariu scris de Akira Kurosawa. 5 ani mai tarziu, in 2007, Kei Kumai (foto) deceda la 76 de ani. Unul dintre ultimele sale filme a fost “To Love” (1997), o poveste simpla inspirata din romanul lui Shusaku Endo, “Femeia pe care am abandonat-o”. De altfel, nu a fost pentru prima oara cand Kumai a apelat la romanele lui Endo (“Marea si otrava” a fost ecranizat in 1986), un scriitor din generatia lui, mai mic cu 7 ani ca el, ce poate fi citit, din fericire, si de publicul de la noi (“Scandalul”, “Samuraiul”, “Tacere” sau “Un idiot minunat” fiind deja publicate de editura Polirom.) “To Love”, care ii are in rolurile principale pe Miki Sakai (pe atunci o tanara actrita de 19 ani) si Atsuro Watabe, e o tulburatoare poveste de dragoste ce trateaza ostracizarea la care sunt supuse persoanele ce sufera de o boala considerata pana recent incurabila. Desi nu este unul din filmele exponentiale ale lui Kumai, “To Love” e o mostra elocventa a stilului simplist si ascutit al regizorului, ce nu ezita sa arunce cateva sageti catre politic, ce intotdeauna e vinovat de dramele sociale.

Mi-chan (Miki Sakai) e o tanara adolescenta timida, ce are o singura prietena, pe Yo-chan, cu care merge peste tot. Lucreaza cu aceasta la o fabrica privata de prelucrare a bumbacului, provenind dintr-o familie in care mama i-a murit, iar tatal s-a recasatorit cu o alta femeie ce are 3 copii. Cum nu putea fi o povara pentru noua ei familie, s-a distantat de aceasta si a incercat sa-si croiasca singura drumul in viata pornind de jos. Intr-una din zile, stand cu prietena sa la coada sa cumpere bento (mancare la cutie), il cunoaste pe Yoshioka (Atsuro Watabe), vanzatorul ambulant, care o invita in oras si-i face cinste cu un pranz. Cei doi se ataseaza repede unul de celalalt, dar fiecare are propria viziune despre iubire. Pe masura ce aceste obstacole sunt trecute, relatia lor in loc sa se limpezeasca, intra intr-un con de umbra, dupa ce Yoshioka dispare un timp din peisaj, plin de datorii si cu chiria neplatita proprietarei imobillului unde sta. Disparitia fara un semn a lui Yoshioka o intristeaza pe Mi-chan, ce e derutata. Intr-un final prietena ei da de Yoshioka, dar relatia intra iar in impas cand Mi-chan face un control la spitalul universitar din capitala. Drumurile lor din nou se despart, iar iubirea ramane doar un vis indepartat…

In ciuda faptului ca are o durata de aproape 2 ore, “To Love” nu reuseste sa produca puternicul impact pe care spectatorul il asteapta citind rezumatul sau vizionand trailerul de prezentare. Efectul melodramatic al filmului pare prea evident calculat si gradual acumulat, singura intrebare la care spectatorul mai trebuie sa afle raspunsul fiind cand anume drama devine o melodrama. Meritul lui Kumai e ca a reusit sa pastreze misterul pana la final, fara a lasa indicii despre cum se va sfarsi povestea, asta in ciuda faptului ca exista momente in film in care ai crede ca acesta urmeaza o directie clara, dar nu e deloc asa. Intalnirea celor doi tineri – Mi-chan si Yoshioka – e intamplatoare, insa evolutia relatiei lor e spusa parca pe fuga, dand senzatia ca in cateva ore s-a consumat totul. Fiind absolvent de Litere, Kumai ar fi trebuit sa stie ca baza unei povesti solide e conturarea cat mai clara a personajelor si interactiunea dintre ele, cu atat mai mult cu cat ai ca model o poveste de roman, nu un scenariu, unde pot exista divagatii. Este cam singurul lucru ce se poate reprosa acestui film, prezentarea superficiala a modului in care se incheaga relatia dintre protagonisti. In rest, e de remarcat atmosfera specifica filmelor japoneze a anilor ’90, cu mai multe momente in care coloana sonora transmite mai bine decat imaginile tensiunea interioara acumulata de fiecare personaj in parte. Ai impresia, pe masura ce povestea – ce e extrem de simpla – avanseaza, ca te cufunzi intr-o ceata tacuta si umeda, exact ca Mi-chan cand ajunge la sanatoriul unde e trimisa sa faca analize suplimentare, si te trezesti brusc intr-o lume in care singurele rersorturi ce pot fi explorate sunt dimensiunea umana a sufletului fiecaruia. Cu un usor iz britanic, filmul devine induiosator pe masura ce Mi-chan ajunge sa cunoasca viata din acel loc in care sunt ostracizati oameni sarmani si in care speranta ca intr-o zi se va intampla o minune e singurul motor al vietii lor. Iar Mi-chan va fi cea care va aduce cu ea minunea, prin tinerete, optimism si increderea ce o acorda celor din preajma ei. Intunecat pe alocuri asemeni coridoarelor lungi si umbroase ale spitalelor ce par a nu duce niciunde decat spre moarte, “To Love”, desi e o melodrama, reuseste sa transmita un mesaj uman profund, de compasiune si de critica la adresa societatii moderne, ale carei reguli stricte pot distruge pentru totdeauna vieti prin nepasarea sa.

Traducerea si adaptarea a fost realizata in premiera in Romania de gligac202 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil