Regizorul si scenaristul Lee Jong-pil debuta in 2013 cu “Born to Sing”, un film ce avea in centrul sau muzica. Aceeasi tema e reluata in 2015 in “The Sound of a Flower”, schimband insa decorul intr-unul de epoca. De aceasta data, insa, filmul are la baza o poveste reala, cea a vietii unei anume Jin Chae-sun, prima interpreta profesionista de pansori a Joseonului. Viata ei se intersecteaza cu cea a lui Shin Jae-hyo, un maestru instructor in pansori, cel care in a doua jumatate a secolului XIX a deschis si prima Academie de pansori din Joseon, Acadeemia Dongli. Cu toate ca despre partea a doua a vietii lui Jin Chae-sun se stiu foarte putine lucruri (nu se stie nici macar anul in care a murit), regizorul si scenaristul Lee Jong-pil reuseste o reconstituire remarcabila a primei parti a vietii acesteia, ajutandu-ne in acelasi timp sa cunoastem si mentalitatea acelor vremuri, in care femeile nu aveau voie sa interpreteze in public. In rolul eroinei Jin Chae-sun o revedem pe Bae Suzy, la al doilea rol pe marele ecran dupa debutul in “Architecture 101”. Implicata mai mult in lumea muzicala (e membra a unei formatii k-pop de fete, Miss A) si a serialelor de televiziune (unde a castigat cu precadere premii de popularitate, dar si cateva pentru interpretare in seriale precum “Dream High” sau “Gu Family Book”), Bae Suzy reuseste o interpretare acceptabila, stimulata si de numele mari ale partenerilor colegi de platou: Ryoo Seung-ryong (Miracle in Cell No 7, All About My Wife, Masquerade) si Kim Nam-gil din recentul “The Shameless”, care insa are un rol secundar, lucru care pare a nu-l deranja pe indragitul actor. Filmul a obtinut 1,9 milioane dolari incasari la box-office anul trecut (o suma mincinoasa daca ne referim la calitatea filmului), iar actrita Bae Suzy a castigat un premiu pentru popularitate cu acest rol (cu toate ca prestatia ei a lasat pe alocuri de dorit, poate de aceea i se si spune “premiu de popularitate”, acesta nerasplatind talentul).

In a doua jumatate a secolului XIX, maestrul Dongli Shin Jae-hyo (Ryoo Seung-ryong) umbla cu trupa lui prin Joseon, tinand reprezentatii de pansori. La o astfel de reprezentatie asista si micuta Chae-sun (Bae Suzy), ce e fascinata de povestea trista a lui Sim Cheong, ce trebuie sa aiba grija de tatal ei orb. Maestrul este atat de convingator in interpretare incat fetita izbucneste in plans, si, conform spuselor acestuia, inainte sa-si dea seama, un zambet isi face loc pe chipul ei. Momentul i se pare magic si i se intipareste adanc in memorie. Peste ani, o regasim pe Chae-sun in grija curtezanelor de la o casa de placeri, insa dand toata ziua tarcoale academei din vecini, unde sunete asemanatoare celor de la reprezentatia la care a asistat in copilarie se aud continuu. In secret, trage cu ochiul si mai ales cu urechea la instruirea baietilor dornici sa devina interpreti de pansori, si isi doreste si ea sa cante. Doar ca legile Joseonului acelor timpuri interziceau ca femeile sa interpreteze pansori in public. Drept urmare, decide sa se deghizeze in baiat si bate la usile academiei pentru a-si implini visul…

“The Sound of a Flower” (al carui titlu in coreeana, “Dorihwaga” face trimitere la o melodie compusa de maestrul Shin Jae-hyo dedicata elevei sale) nu este un film comercial, de aici si esecul sau la box-office. In stilul filmelor marelui Im Kwon-taek, “The Sound of a Flower” reflecta unul din elementele definitorii ale culturii coreene, pansori-ul. Pansori este un gen muzical popular tipic coreean, bazat pe naratiune, in care aceasta se imbina cu muzica pe ritmul unei tobe, datand inca din secolul XVII. Doar 5 povesti pansori au rezistat timpului, ajungand pana in zilele noastre: Simcheongga (Povestea lui Sim Cheong), Chunhyangga (Povestea lui Chun Hyang), Heungbuga, Jeokbyeokga si Sugungga. Primele doua vor aparea amintite in acest film si partial reconstituite, facandu-ne o impresie despre cum se desfasurau aceste reprezentatii, considerate precursoare ale operei moderne coreene.Bae Suzy a declarat ca s-a pregatit un an de zile pentru acest rol, luand lectii de pansori, adevarul fiind ca nu oricine poate interpreta pansori, ce presupune nu doar talent muzical, ci si calitati scenice, o infatisare placuta, care sa poata transmite prin gesturi si mimica povestea si sa faca publicul sa vibreze, sa planga si sa rada in acelasi timp. Asadar, asistam la un adevarat film artistic, ce-i drept lipsit de profunzimea unui “Painted Fire”, ce reconstituie nu neaparat o epoca, cat mai ales o peceptie – cea a omului simplu, despre o arta pe care nobilimea nu a reusit, inca, sa o confiste. Daca gisaeng, curtezanele din Joseon, dadeau reprezentatii private nobililor, oferindu-si odata cu talentul interpretativ si cunostintele dobandite in ani de pregatire nu de putine ori si trupul pentru delectarea acestora, Jin Chae-sun se dezice de drumul de gisaeng si paseste pe propriul ei drum, incercand sa-si implineasca cea mai arzatoare dorinta, cea de a canta. Doar ca in acele vremuri, femeile nu puteau interpreta in public, ci doar in cadrul privat al caselor de placeri. Desi filmul nu subliniaza in special acest lucru, Jin Chae-sun s-a dovedit a fi nu doar o femeie curajoasa, ci si o veritabila deschizatoare de drumuri. Cu toate ca a fost cunoscuta ca o “gisaeng desemnata” a printului Daewon, tatal Regelui copil al Joseonului acelor vremuri, ea a intrat in istorie ca prima femeie interpreta de pansori din istoria Joseonului, spargand prin aceasta zidul ridicat de normele confucianiste ce defineau clar rolul femeii in societate. Nascuta femeie prin jocul orb al sortii, nevoita sa traiasca in niste vremuri tulburi in care drumul in viata iti era creionat de la nastere via case de placeri, Jin Chae-sun si-a lua in mana propria soarta si a scris istorie. Ryoo Seung-ryong face din nou un rol remarcabil, in timp ce Bae Suzy incearca sa se ridice la nivelul asteptarilor, insa ii lipseste in mod bizar tocmai… carisma pe care un personaj ca al ei ar trebui sa o emane. Nu poate fi trecuta cu vederea prezenta intr-un rol secundar al lui Kim Nam-gil, povestea in sine amintindu-ne in mod evident de cea dintr-un alt film in care aparea acesta, “Portrait of a Beauty”. Exista niste similitudini flagrante intre cele doua filme, doar ca de aceasta data Kim Nam-gil schimba tabara, avand un rol cenusiu (negativ ar fi prea mult spus) si destul de sters in comparatie cu asteptarile fanilor.

Un film document superb, chiar daca uneori minutele in sir de pansori remarcabil interpretate pot plictisi audienta. Scenariul este mult prea simplist, durata filmului (o ora si 50 de minute) e prea scurta pentru acest gen de film, iar nedeschiderea unor fire epice mai consistente, in paralel cu firul epic principal, da senzatia ca regizorul nu s-a documentat suficient despre acele vremuri, incat sa integreze povestea lui Jin Chae-sun intr-un cadru mai larg. Cu toate aceste lipsuri, daca iubiti Coreea si arta coreeana, “The Sound of a Flower” e un film ce nu trebuie ratat.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil