„Plastic City” este o inedita colaborare intre cinematografia din Hong Kong si cea sud americana. In ultima vreme s-a vorbit mult de o cplaborare coreeano-neo-zeelandeza, sau de diverse co-productii cu actori asiatici in filme de succes hollywoodiene, insa o co-productie sino-braziliano-japoneza e cu adevarat un lucru inedit. Nelson Yu Lik-wai e la primul film important pe care il regizeaza, domeniul lui de specialitate fiind imaginea, care i-a adus mai multe premii internationale si nominalizari. Regia filmului nu e extraordinara, insa imaginile reusesc pe un fundal sonor specific sa te introduca intr-o atmosfera stranie, la fel ca lumea descrisa in film. In fapt, putem spune ca „Plastic City” reda o farama din „Cidade de Deus”, poate cel mai cunoscut film brazilian din toate timpurile. Filmul surprinde saracia populatiei braziliene, insa dintr-o cu totul alta perspective decat in Codade de Deus, anume cea a lumii contrafacerilor si pirateriei. Nu lipsesc secnele de violenta – uneori exagerata -, fapt care face filmul recomandabil doar pentru publicul adult. In rolurile principale 2 actori mari in tarile lor: Anthony Wong – o legenda vie a filmului din Hong Kong, si japonezeul Jo Odagiri (din „Warrior anf the Wolf” sau „Dream”).

In 1984, pe la frontiera nordica a Braziliei, un imigrant chinez pe nume Yuda (Anthony Wong) intra ilegal in Brazilia. In 20 de ani, acesta cladeste un imperiu al produselor contrafacute aduse din China, capatand renumele de Regele Contrafacerilor. Fiul sau, Kirin (Jo Odagiri) ii calca pe urme si-si creaza o adevarata retea ce vindea pe sub mana produse de firma contrafacute. Comertul ambulant intra, insa, in atentia autoritatilor corupte braziliene, iar la interventia unui politician, au loc cateva actiuni impotriva retelei conduse de Yuda. Desigur, cu stirea acestuia. Insa acesta se trezeste prins in mijlocul unui complot impotriva sa, prin care se incerca eliminarea lui din bransa. In fata acestei situatii, Kirin incearca sa-si salveze tatal si afacerile, inainte ca acestea sa se prabuseasca de tot.

De remarcat coloana sonora, ce reuseste sa redea pe de o parte farmecul Braziliei prin dansurile sale pline de viata si romantism, si pe de alta parte lumea dura a strazii, prin intermediul unor melodii abstracte, parca special deformate. Imaginile sunt un alt punct forte al productiei, in timp ce scenariul pe alocuri nu e suficient de lamuritor, lasand la latitudinea spectatorului judecarea anumitor gesture si atitudini ale personajelor. Una peste alta, „Plastic City” ofera o imagine perfecta a unei societati- cea brazialiana – marcata de coruptie, consum de droguri, piata neagra, violenta, pe fundal de samba. In final suntem invitati cu totii la o meditatie, pentru ca exista multe lucruri profunde care nu se pot spune in cuvinte.