Naoko Ogigami, regizoarea filmului „Megane” („Glassess”), este o figura apreciata in lumea buna a filmului, atat la nivel international cat si in Japonia. Filmul „Barber Yoshino”, scris si regizat de Ogigami (39 de ani) a castigat o mentiune speciala la Berlin, in 2004. Acest prim succes international a regizoarei japoneze aflata, pe atunci, la al doilea sau film din cariera, a continuat 4 ani mai tarziu cu „Megane”, care a obtinut o nominalizare la Sundance, pentru Marele Premiu al Juriului, si a castigat premiul Manfred Salzgeber la Berlin. Ogigami nu a urmat calea traditionala pe care o urmeaza cineastii japonezi; dupa un program experimental in Statele Unite, a revenit in Japonia pentru a face filme artistice, si a gasit o industrie mai mult decat primitoare. Succesele au inceput sa apara: „Barber Yoshino” i-a adus prima mentiune la nivel international. „Love is 5-7-5 !” a pregatit calea spre un nou succes, urmatorul sau film – „Seagull Dinner” atingand un neasteptat varf sub aspect comercial. Popularitatea acestui din urma film a incurajat-o pe regizoare sa spuna o poveste mult mai cu subinteles decat orice tentativa comerciala anterioara. Asa s-a nascut „Megane”.

Taeko, o femeie trecuta de prima tinerete, probabil o neinsemnata functionara intr-una din numeroasele companii japoneze, ajunge in concediu pe o insula mirifica. Rupta de civilizatie, aici e departe de stresul unei zile din jungla de asfalt, nu are semnal gsm si, stangaci, tradandu-si constitutia firava, taraste dupa ea o valiza de calatorie cu lucruri de care poate niciodata avea nevoie intr-un asemenea loc. Aici nimereste la o pensiune pierduta in pustietate, unde cunoaste oameni, locuri si obiceiuri stranii. Dimineata se trezeste in sunetul exercitiilor bizare facute pe plaja de putinii locuitori ai insulei – un fel de ritual hazliu de multumire inchinat soarelui -, iar amiaza i se pare straniu sa stea pe o bancuta si sa consume gheata privind marea. Se trezeste, brusc, intr-un veritabil labirint invizibil, asemeni personajului lui Lewis Carroll, Alice, ratacind dintr-o situatie stranie in alta. In scurt timp isi face prieteni din acei putini oameni ciudati pe care ii cunoaste, si reuseste sa invete ilogicul logicului insulei. Si nu in ultimul rand, invata sa… „asfinteasca”.

Un film minunat, care trezeste in sufletul fiecarui spectator dorinta de a evada, de a lasa sufletul sa se manifeste in deplinatatea vointei sa. „Glasses” este un film care nu ofera raspunsuri usoare la intrebarile pe care in mod firesc fiecare va fi tentat sa si le puna, dupa vizionare sau pe parcursul ei. In fapt, filmul nu ofera nici un fel de raspuns. Nimic nu pare a perturba linistea si starea de reverie in care intri odata cufundat in peisaj, impreuna cu personajul. Ai impresia ca te afli intr-o alta dimensiune, in care nu exista conflicte, si in care nu conteaza ce esti in viata de zi cu zi. Exista un moment, in film, in care Taeko se intereseaza de viata de zi cu zi din lumea reala a celorlalte personaje, insa primeste niste raspunsuri evazive si nu mai insista. Realizeaza ca nu are motive sa o faca, pentru ca pe o insula aproape pustie tacerea meditativa e cel mai important mijloc de comunicare. Peisajele care ti se pun in fata par niste picturi idealizate a caror frumusete te lasa fara cuvinte sit e face sa intelegi de ce tacerea e cel mai bun mijloc de comunicare.

„Glassess” nu este un film pentru cei ce cauta o drama intense sau un film cu o actiune cat de cat inchegata. Actiunea, atat cat exista, se petrece de-a lungul meselor luate impreuna de personaje, fiecare fiind mai tentanta decat precedenta, si apropriind mai mult personajele unele de altele. Cu un umor discret, asistam la o adevarata meditatie a sufletului intr-un loc in care mintea e condamnata la tacere. O opera de arta care pentru necunoscatori poate parea plictisitoare, insa pentru adevaratii cinefili – un adevarat festin.