„Life Track” este o co-productie coreeano-chineza independenta, sustinuta de KOFIC – Consiliul National Coreean de Film. Jin Guang-Ho, aflat la debutul in cariera regizorala, reuseste sa realizeze un film cu un buget minim, dar al carui efect a fost maxim. „Life Track” a castigat premiul suprem la Festivalul de la Pusan, fiind extrem de bine primit si la alte festivaluri independente de film. Va vine sa credeti ca este posibil sa se realizeze un film in care sa nu existe nici un dialog intre personajele principale ? Ei bine, realizatorii lui „Life Track” reusesc aceasta performanta, fiind unul din rarele filme care impresioneaza audienta fara a acorda o prea mare atentie dialogului. La un moment dat acest lucru poate parea plictisitor si enervant, pentru ca povestea este de asa natura incat te-ai astepta ca la un moment dat anumite trairi sa fie exprimate prin cuvinte. Gesturile, privirea, tacerea sunt elementele care se subtituie retetei clasice a filmelor de acest gen, meexistand dialoguri lirice, explicatii verbale sau tentative de fortare a emotiilor prin cuvinte. Este un concept minunat ce demonstreaza teoria ca „putin poate insemna, cateodata, mai mult”.

Intr-o asezare rurala din Coreea, un barbat isi traieste viata cu pedeapsa divina de a avea ambele brate amputate. In timp, a invatat sa se descurce de unul singur. Marcat psihic de moartea in copilarie a mamei sale, lovita de tren pe calea ferata, acesta a avut o viata nefericita prin care a trebuit sa razbeasca de unul singur. A invatat sa-si foloseasca picioarele pe post de maini, si sa-si castige existenta culegand urzici si plante din padure, pe care le vindea mai apoi in piata din apropiere. Intr-o zi o intalneste pe Xiangshu, o fata bolnava, pe fondul unei epidemii de SARS care pare a fi cuprins tara. O ingrijeste, si din putinul pe care il are ii cumpara medicamente. Cand fata isi revine, incearca sa rasplateasca bunatatea salvatorului ei. Insa un lucru cutremurator iese la iveala: fata este surdo-muta. El o accepta sa mai ramana cateva zile alaturi de el, dar un alt secret iese curand la iveala.

Unul din elementele care face deosebit acest film este absenta unei coloane sonore pe fundal. Cineva spunea odata ca un film fara muzica e un film lipsit de emotie. „Life Track” contrazice aceasta teorie, iar rezultatul a fost unul extraordinar. Aproape 95% din film este natural, cu dialoguri – atat cat exista – libere, in timp ce mimica, gestica si miscarile fizice ale personajelor scriu povestea fara nici un menajament. Acest film nu avea nevoie de dialoguri, si urmarindu-l veti intelege si de ce. O tehnica interesanta, specifica acestui gen de filme, e insistarea minute in sir, uneori chiar mai mult decat este cazul, asupra unui personaj, surprins in cadrul unei anumite activitati. Poate parea plictisitor, insa aceasta tehnica ofera spectatorului posibilitatea de a medita tihnit si de a se implica in drama personajelor.

Este de laudat talentul regizorului, care reuseste fara dialog, fara coloana sonora, fara efecte speciale si fara tehnici moderne si unghiuri intortochiate de filmare sa acumuleze tensiune, care mai apoi atinge apogeul si decide soarta personajelor. Desi filmul prezinta drama a doua destine care se intersecteaza la un moment dat pe drumul vietii, regizorul nu insist ape accentuarea unor trasaturi anume ale personajelor. Cu toate acestea, el permite spectatorului sa-si formeze o opinie proprie despre povestea celor 2, fara a se plictisi din cauza ca nu primesc toate detaliile dintr-o data, pe calea traditionala a dialogului. O poveste emotionanta despre doua suflete abandonate si abuzate de minunata lume a zilelor noastre, pe care circumstante neobisnuite ii aduc impreuna si care invata sa aiba incredere in nou unul prin celalalt. Una peste alta, „Life Track” ramane unul din cele mai bune filme independente asiatice ale ultimilor ani, aproape o capodopera a genului. Cunoscatorii il vor gusta !