Timpul trece, iar pentru Seo Yeon fiecare secunda scursa inseamna o afundare in abisul intunecat al necunoasterii. Cu totii asista neputinciosi la stingerea acesteia, incercand sa-i ofere toata compasiunea si sprijinul posibil. In timpul unei iesiri la un supermarket, matusa constata la un moment dat ca Seo Yeon nu mai este langa ea. Disperata, aceasta isi alerteaza sotul si fiica, si toata lumea o cauta speriata pe Seo Yeon. Intr-un final este gasita de Myung Hee tocmai in timp ce aceasta urma sa se urce intr-un autobuz ce trebuia sa o duca acasa. Doar ca nu era autobuzul obisnuit care ani de zile, zi de zi, o aducea acasa de la serviciu. Mai apoi, Seo Yeon, tot mai distrasa si absenta, descopera o persoana care o priveste, in timp ce se uita… in oglinda. Se intreaba mai intai pe sine cine e acea persoana, iar mai apoi ii pune aceasta intrebare si matusii ei. Momentele de ratacire alterneaza cu tot mai putine clipe de luciditate, cand ea insasi recunoaste: “Cred ca sunt momente in care dispar, cand simt ca nu sunt eu insami. Am devenit chiar proasta, nu-i asa ?”. Minciuna in masura a o linisti e rostita de matusa ei: “Nu ai devenit proasta. Esti exact la fel.”. Dar nici vorbele matusii, nici cele ale sotului ei nu sunt in masura a-i impiedica incursinile in universul pe care zi de zi si-l creeaza in interior. Mai bine zis pe care boala i-l creeaza. Nici fetita ei nu e o persoana fata de care sa arate o prea mare afectiune. Teama de a o nu scapa din mana o face sa nu o tina nici macar o data in brate, iar la un moment dat, unele gesturi necontrolate ii fac pe cei din jur sa se gandeasca ca poate ar fi mai bine ca micuta sa fie crescuta de bunici. Si astfel, Seo Yeon ajunge in faza terminala a bolii…

Prezentarea: cris999 – asiacinefil.com