Shinji Aoyama, dublu castigator la Cannes pentru productia „Eureka” pe care a regizat-o si scris-o, castigator a 5 premii pentru 2 filme diferite (Eureka -3 in 2000 si 2001, si Helpless – 2 in 1997, plus inca 6 nominalizari la festivaluri internationale de film), a realizat in 2005 „Eli, Eli, Lema Sabachthani ?”. Cu Tadanobu Asano (Mongol, Invisible Waves, Survive Style 5+) si Aoi Miyazaki (The Shonen Merikensack, Children of the Dark, Virgin Snow) in rolurile principale, filmul avea succesul asigurat, date fiind si antecedentele regizorului. Insa filmul s-a dovedit a fi o adevarata piatra de incercare pentru fanii regizorului, un veritabil test de rabdare. Titlul insusi – un citat din Biblie cu ultimele cuvinte rostite de Iisus pe cruce – indica faptul ca nu e un film pe care toata lumea il poate savura in compania unei cesti de ceai. Pentru cei cu multa fantezie si rabdare, filmul va fi o delectare, insa pentru cei care cauta o productie comerciala cu o poveste clasica filmul va fi un test al rabdarii, pentru ca nu va raspunde asteptarilor acestora. Scenariul nu urmeaza regulile clasice ale unei introduceri urmate de o intriga, cu o anumita evolutie, punct culminant si deznodamant. Scenariul de aceasta data il reprezinta cateva idei abtracte puse in scena intr-un mod neobisnuit, dupa modelul unui film experimental. Filmul se apropie mai degraba de stilul lui Greenaway decat de fascinatia unui „Twelve Monkeys” al lui Gilliam.

In anul 2015, sindromul Lemming ameninta 40% din populatia globului. 3 milioane de japonezi au murit deja datorita unui virus necunoscut care se inmulteste in nervul optic al oamenilor, orice stimul extern fiind perceput de creier o comanda de autodistrugere, provocand sinuciderea. Intr-un peisaj aproape apocaliptic, in care mai rasare din cand in cand si soarele, intr-o Japonie cu oameni spanzurati la colt de strada, cu o rata a somajului de aproape 40 %, cu un guvern neputincios, doi membri ai unei formatii rock ratacesc cu mastile de oxigen pe fata in cautarea unor lucruri ciudate. In fapt, acestia cauta diverse obiecte al caror sunet straniu poate fi inregistrat si inclus in melodiile compuse de ei, pornind de la sunete scoase de cabluri, carti de joc, scoici in bataia vantului pana la sunetul valurilor marii. Si nu o fac de nebuni ce sunt, ci pentru a oferi un raspuns.

O experienta interesanta pentru cei care au rabdarea sa urmareasca filmul pana la sfarsit. Exista fragmente intregi lungi de cateva minute in care se insiruie o multime de sunete imperfecte, stridente si deranjante pentru ureche, urmate de minute in sir de peisaje dezolante, pustii, sau campii deschise luminate de soare, invocand parca speranta si tot ceea ce prezentul din film nu ofera. Lipseste o linie narativa clasica, insa filmul are sens, odata ajuns la sfarsitul sau. Aoyama e genul de regizor (ca si Kiyoshi Kurosawa) la care intrebarea in sine e totul; niciodata nu trebuie sa te astepti la un astfel de regizor sa-ti puna totul pe tava, iar filmul lui sa nu ridice nici o intrebare. Raspunsul trebuie gasit de fiecare spectator in parte, individual, pentru ca nu este dictat de regizor. Per ansamblu, un film reusit, pentru cei ce apreciaza acest gen de filme. S-au vazut si filme mai ciudate, care au lasat spectatorul complet in ceata. „Eli, Eli, Lema Sabachthani ?” e altceva. Incercati-l.