“Mojin: The Worm Valley” continua seria de succes de filme de fantezie si aventuri inspirata din celebrul roman “Ghost Blows Out the Light” al lui Tian Xia Ba Chang (cunoscut sub pseudonimul Zhang Muye), deschisa in 2015 de “Chronicle of the Ghostly Tribe” si continuata in acelasi an cu “Mojin: The Lost Legend”. Diferenta dintre cele doua filme a fost data de sursa de inspiratie, aceasta fiind primele 4 volume pentru “Chronicle…” si ultimele 4 pentru “Mojin”. Filmul din 2019, lansat cu cateva zile inaintea incheierii anului, se deosebeste de anterioarele prin faptul ca atat actorii cat si povestea nu au nimic in comun, existand, cu toate acestea, doua personaje commune in toate aceste filme, Shirley Yang, interpretata de Yao Chen, apoi de celebra Shu Qi, iar acum Gu Xuan, si Hu Bayi. De altfel, intreaga distributie nu include nume cunoscute, insa producatorii au avut grija sa distribuie in rolurile principale actori care sa se asemene fizic cu protagonistii partilor anterioare, Gu Xuan semanand mult cu Shu Qi, iar protagonistul masculin, Cai Heng (Julian Cai), semanand, in rolul Hu Bayi, cu Mark Chao din “Chronicles…” si Chen Kun din anteriorul “Mojin”. In ciuda titlului spectaculos, “Valea Viermelui” nu are nici o legatura, paradoxal, cu viermii, ci mai degraba cu un sarpe tarator gigant, cu crabi uriasi, pesti carnivori sau soparle gigantice, adica orice creatura reconstituita pe calculator cu ajutorul efectelor grafice pentru a capta interesul iubitorilor de fantezie. Ecranizarea e departe de succesul anterioarelor productii, obtinand doar 22,2 milioane dolari incasari la box-office in conditiile in care s-au investit aproximativ 40 de milioane de dolari in crearea lui. In comparatie, primele doua ecranizari dupa roman au strans impreuna 384 milioane dolari ! In ciuda esecului usturator la box-office, producatorii au lasat loc de o continuare, care probabil se va realiza la un moment dat, subiectul fiind unul tentant, iar “Mojin” fiind deja o franciza profitabila.

Legenda spune ca in urma cu un mileniu, Printesa Jingjue i-ar fi blestemat pe cei ce ar fi incercat sa i se opuna, acestia dobandind un semn pe umar si pierind in chinuri groaznice. Blestemul s-a transmis timp de o mie de ani din generatie in generatie, acesta putand fi ridicat doar in urma combinarii a doua obiecte magice: Tomul Osului Dragonului Celest si Sfera Mu Chen. In zilele noastre, un grup de jefuitori de morminte ce poarta pe umar acest blestem descifreaza catrenele din Tomul Osului Dragonului, ce pot duce la intelegerea misterului din spatele Muntelui Dragonului Ascuns din provincia Hunnan. Acestea indica faptul ca in interiorul acestui munte ar exista un palat, unde s-ar afla Sfera Mu Chen. O singura persoana s-a intors dintr-o anterioara expeditie pe munte, insa aceasta si-a pierdut vederea si totodata si mintile. Cei 6 exploratori (Shirley, Hu Bayi, Profesorul, Linglong, Grasanul si Dinte de Aur) trebuie sa gaseasca cu orice pret relicva antica, de aceasta depinzand vietile lor, care conform blestemului ar urma sa se sfarseasca la implinirea varstei de 40 de ani. Drumul este plin de obstacole, dand peste tot felul de creaturi fioroase si peste locuri magice. Vor reusi, oare, in misiunea lor, doar bazandu-se pe vointa si curaj ?

“Mojin: The Worm Valley” s-a dorit o lovitura de box-office, dar a sfarsit printr-un esec memorabil, pe care producatorii cu siguranta il vor tine minte mult timp, pentru ca jumatate din investitie a fost practic pierduta. Esecul se datoreaza povestii simpliste, pline de clisee, in multe parti artificiala, cu personaje absolut deloc dezvoltate sau, in cel mai rau caz, conturate pe fuga. Chimia dintre protagonisti putea fi speculata, pentru ca exista, insa regizorul pare ca a fost depasit de situatie, mai mult ca sigur coplesit de presiunea bugetului urias de 40 de milioane de dolari. Nu intamplator acesta a preferat sa se axeze strict pe latura spectaculoasa, de entertainment a productiei, in care efectele speciale au avut un cuvant de spus. Desi filmul e o veritabila cursa contra cronometru pentru a ni se insira tot felul de lupte dinamice intre aventurierii nostri si diverse creaturi fioroase fantastice, pe alocuri efectele vizuale sunt mult prea exagerate si prost realizate, in sensul ca la munca de editare au ramas multe greseli necorectate. Daca urmariti cu atentie unele scene, veti avea impresia ca protagonistii alearga avand in spate de fapt un urias ecran de pe care un monstru se napusteste asupra lor, in momentul interactiunii dintre monstru si eroi aparand aceste erori grafice evidente. O atentie mai mare din partea echipei de editare grafica ar fi eliminat aceste fragmente penibile ce nu-si au locul intr-un film cu un asemenea buget. Povestea nu e deloc convingatoare; nu se speculeaza absolut deloc misterul, anumite lucruri paranormale se petrec ca si cum ar fi normal sa se petreaca, fara ca regizorul sa se oboseasca sa ofere prea multe explicatii (a se vedea cazul insulei plutitoare). Impresia generala e ca urmarind acest film pornesti intr-un safari de aceasta data pe si in interiorul unui munte, o calatorie in care trebuie sa faci un singur lucru: sa te asezi confortabil in fotoliu si sa-ti legi centura de siguranta, pentru ca totul se desfasoara intr-un ritm extrem de alert, uneori fara nici o explicatie suplimentara. Ca intr-un joc pe calculator, pe care il joci pentru a te deconecta. Totul e cu atat mai suprinzator cu cat vorbim de un regizor, Xing Fei, cu o oarecare experienta (a mai regizat thriller-urile “The Man Behind the Courtyard House” si “Silent Witness”), care ar fi trebuit sa aiba talentul de a impacheta aceasta a treia ecranizare dupa un roman de succes intr-o forma cat mai atractiva pentru public, si care ar fi trebuit sa mai aduca si ceva nou in comparatie cu celelalte doua filme ce au intrat in istorie cu succesul lor comercial. Coerenta narativa lipseste cu desavarsire, si in afara de aventuri dupa aventuri, ca in jocurile pe calculator in care se trece de la un nivel la altul dupa ce scapi de cate un monstru pe drum, productia nu ofera nimic consistent. Nici interpretarea protagonistilor nu face valuri (desi e una decenta), si putea fi exploatata mult mai bine, orice dramatism fiind sortit esecului din cauza faptului ca nu se construieste atmosfera specifica. Una peste alta, aventura, fantezia si actiunea spectaculoasa primeaza in aceasta poveste dinamica lipsita de consistenta si coeziune. Daca doriti doar distractie, cu siguranta o veti gasi, insa nu aveti nici o asteptare de la scenariu, acesta e doar un element de decor in aceasta productie.

Traducerea, adaptarea si timingul au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

“Made in Hong Kong” din 1997 e filmul ce i-a adus celebritatea atat in Hong Kong cat si la nivel international regizorului Fruit Chan, pe atunci de 37 de ani, ce se afla la abia al doilea film al carierei. Productia se constituie in prima parte a trilogiei “Anului 1997”, o serie de 3 filme ce abordeaza, tangential, subiectul retrocedarii Hong Kong-ului Chinei in anul 1997. Fruit Chan face parte din asa-numitul Al Doilea Val de cineasti din cinematografia din Hong Kong, un curent ce a inflorit spre sfarsitul anilor ’80 si cu precadere in anii ’90, precedat de Noul Val inceput in 1979. In anii ’80, industria de film din Hong Kong a inceput sa infloreasca, in conditiile in care filmul era principala sursa de divertisment a vremii, multi chinezi din Hong Kong neavand pe atunci un televizor. Multi din regizorii Noului Val, avand o educatie occidentala, au fost puternic influentati de cultura si industria de film occidentala, si chiar daca stilistic, productiilor lor le lipsea coerenta, acestea utilizau tehnologii noi de realizare (noi tehnici de editare, sunete sincrone – adica introducerea sunetului pe imagine asa cum a fost inregistrat la filmarea scenei, si nu dublarea lui, cum era practica in toate filmele din Hong Kong de pana atunci) si, un lucru important, au inceput sa se faca filmari exterioare, in diverse locatii (se stie ca pana pe la mijlocul anilor ’80, industria de film din Hong Kong era dominata de celebrele studiouri Shaw Bros, pe ale caror platouri de filmare si in ale caror decoruri se filmau sute de filme de arte martiale realizate cu buget redus si care iti dadeau senzatia unei piese de teatru, la cat de artificiala era scenografia). Al Doilea Val de cineasti preia si dezvolta noile tehnici, marea deosebire de Noul Val fiind data de faptul ca acestia incep sa obtina notorietate internationala cu productiile lor. Astfel, Fruit Chan (foto) e coleg de generatie cu nume la fel de mari ale filmului din Hong Kong, precum Wong Kar-wai, Stanley Kwan, Peter Chan sau Mabel Cheung. “Made in Hong Kong” a fost produs cu un buget infim pus la dispozitie de megastarul Andy Lau, ce a dorit sa sustina un tanar cineast de perspectiva, insa bugetul pe care Fruit Chan l-a avut la dispozitie era unul modest pana si pentru un film independent. Acesta a realizat filmarile pe resturi de pelicula (stranse din perioada cand era asistent de regie), pe care mai apoi le-a unit si a rezultat, in urma editarii, acest film, care la 20 de ani distanta, in 2017, a beneficiat de o binemeritata restaurare in 4k, noua imagine mult mai curata a filmului fiind prezentata in cadrul Festivalului de Film Asiatic de la Udine. Filmul regizat si scris de Fruit Chan a fost recompensat cu nu mai putin de 15 premii si a avut 9 nominalizari, fiind propunerea Hong Kong-ului la Premiile Oscar pentru Cel mai bun film strain la a 71-a editie (fara a intra in selectia finala).

Luna de Toamna (Sam Lee) e un pierde-vara ce a abandonat liceul, prea independent sa intre intr-o triada, insa suficient de multumit sa faca tot felul de comisioane pentru “Fratele Mare” Wing, un camatar local. Locuieste intr-un complex de apartamente sociale alaturi de mama lui, ce a fost parasita de sot si care incearca sa-si reface viata alaturi de un barbat infidel. Luna de Toamna isi pierde vremea prin cartier, pe terenul public de baschet, refuza sa se alature triadelor pe motiv ca nu vrea sa fie asociat cu imaginea lor si il ia sub aripa sa pe Sylvester, un baiat retardat de care se leaga toti baietii de cartier. Nu munceste, dar traieste din comisioanele pe care le acorda Wing din datoriile recuperate. Intr-una din zile, mergand sa recupereze o datorie de la o femeie, o cunoaste pe fiica acesteia, Ping, de care se indragosteste iremediabil. La randul sau, Sylvester e martor la sinuciderea unei tinere, Susan, care se arunca de pe o cladire. Acesta gaseste in mana victimei doua scrisori, una adresata iubitului ei, si alta adresata mamei sale. Impreuna cu Luna de Toamna si cu Ping, cei trei incearca sa livreze cele doua scrisori destinatarilor, fara a realiza ca vietile lor aveau sa fie marcate pentru totdeauna de aceasta tanara necunoscuta ce a ales sa-si ia viata in acest mod tragic…

Fruit Chan s-a facut cunoscut prin stilul aparte al productiilor sale, ce incearca sa redea viata de zi cu zi a oamenilor din Hong Kong. De cele mai multe ori, filmele sale sunt productii cu buget redus, drame sociale puternice construite in jurul unor personaje marginalizate, cum este cazul celor din aceasta excelenta drama, “Made in Hong Kong”. Luna de Toamna, interpretat de Sam Lee, e un adolescent rebel, ce a abandonat liceul considerand ca nefiind priceput la invatatura, sistemul educativ nu face decat sa creeze un delincvent juvenil care nu are nici o posibilitate de a-si continua studiile dupa terminarea liceului. E un tanar ce provine dintr-o familie dezorganizata (abandonat de tata si cu o mama preocupata mai mult sa-si refaca propria viata), cu suflet bun, ce se zbate sa nu cada in capcana de a fi recrutat de triade si de a deveni un gangster. Nu agreeaza reputatia gangsterilor si desi se ocupa cu recuperarea de datorii de la oameni sarmani, prin amenintari si uneori prin recurgerea la violenta – desi e pe alocuri hilara -, Luna de Toamna nu se considera un raufactor, iar banii castigati prin “sudoarea fruntii” ii considera bani obtinuti cinstit. El, de fapt, traieste intr-o pseudo-realitate, intr-o lume a iluziilor, in care fara sa vrea se indragosteste – lucru firesc pentrru varsta lui – si in care se inconjoara de un anturaj la fel de periferizat de societate ca propria lui persoana: Sylvester, un retardat mintal batut de toti baietii de cartier, caruia ii ia apararea, Keung, un prieten ce se zbate sa duca o viata normala si sa-l tina si pe Luna departe de tentatiile vietii de gangster, cautandu-i un loc de munca, si Ping, tanara de care se indragosteste, fiica unei debitoare, ce se zbate si ea intre saracia crunta si boala care o macina. Lumea lui Luna de Toamna nu e decat o extensie a unei probleme generalizate a societatii din Hong Kong, cea a tineretului ce cade in capcana delincventei juvenile, Fruit Chan fiind puternic influentat de perioada filmelor din anii ’60 din Japonia, cand regizorii japonezi (cum a fost in special mentorul sau artistic Nagisa Oshima) nu se temeau sa produca filme realiste ce abordau problemele reale ale societatii acelor timpuri. Pe atunci au aparut primele filme japoneze cu adolescenti rebeli prinsi in aceeasi dilema ca si personajul Luna de Toamna, care negasind sprijin in propria familie descompusa, cade usor prada iluziei ca poate duce o viata onesta pe cont propriu, ajungand de fapt in plasa mirajului unei imbogatiri rapide oferite de faradelegi comise pentru organizatiile interlope. Un lucru interesant este faptul ca Fruit Chan e cunoscut pentru faptul ca prefera sa lucreze cu actori amatori in productiile sale, iar Sam Lee a fost remarcat la vremea respectiva de Chan si distribuit direct in rolul principal. Pe atunci, Sam Lee era un amator, debutand intr-un film, rolul aducandu-i un premiu si o nominalizare, deschizandu-i calea spre o cariera in industria de film din Hong Kong, aparand de atunci in 99 de filme si mai multe seriale. Ceilalti actori din distributie, amatori, n-au perseverat in industrie, avand aparitii in putine filme, iar actrita ce o interpreteaza pe iubita lui Luna de Toamna, Ping, n-a mai aparut vreodata in vreun film, desi avea potential. Alegand astfel de actori, Fruit Chan a reusit nu doar sa se incadreze in restrictiile bugetare ci si sa pastreze un puternic simt al realitatii in productiile sale, interpretarea naturala a unor actori amatori si scenele filmate fara duble dand o nota accentuata de realism atmosferei peliculelor sale. “Made in Hong Kong”, dincolo de premiile obtinute si de aprecierea criticilor de film, e un exemplu mai putin comun pentru Hong Kong de film autentic independent, fiind un raspuns realist la popularul gen al filmelor cu adolescenti rebeli, un comentariu stilat despre alienarea urbana, o critica subtila la retrocedarea Hong Kong-ului catre China (exprimata atat de elegant in cateva cuvinte in finalul filmului) si o privire lirica tulburatoare asupra a ceea ce inseamna sa fii tanar si sa infrunti necunoscutul intr-o societate surda si salbatica. Tema productiei e atat universala cat si unica in acelasi timp, evidenta si totusi limitata, puternica si totusi subtila. Chiar daca iubitorii filmului din Hong Kong nu sunt obisnuiti cu stilul propus de Fruit Chan (direct, sarcastic, dureros de realist), ci probabil cu productiile comerciale de actiune facute celebre de un John Woo sau Benny Chan (specificul cinematografiei din Hong Kong al anilor ’90 si pana in zilele noastre), “Made in Hong Kong” are de transmis un mesaj artistic puternic, emotionant, care te misca profund si te urmareste mult timp dupa vizionarea peliculei. E un altfel de film, in peisajul cinematografic chinezesc, pe care il vizionezi nu pentru spectacol sau relaxare, ci pentru mesajele sale subliminale, pentru realismul sau artistic si maturitatea in exprimare a unui regizor genial aflat, in 1997, abia la inceputurile carierei sale.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate de selaflaure (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Masahiro Shinoda e un nume mare al cinematografiei japoneze, un regizor exponential al Noului Val, avandu-i colegi de generatie pe Shohei Imamura, Nagisa Oshima, Hiroshi Teshigahara sau Seijun Suzuki. Noul Val japonez si-a luat numele de la celebrul “Nouvelle Vague” din cinematografia franceza a acelorasi timpuri, si fara a fi un curent care sa puna bazele unei miscari coerente, ca in cazul filmului francez, s-a remarcat prin faptul ca toti cineastii ce au fost incadrati prin stilul lor acestui curent au incercat sa respinga conventiile filmului japonez clasic in favoarea unor creatii mult mai provocatoare, atat ca tema cat si ca forma. Teme noncomformiste precum cultura tineretului, delincventa, radicalismul, urmarile celui de-al Doilea Razboi Mondial sau chiar violenta sexuala (un subiect tabu in cinematografia japoneza de pana la inceputul anilor ’60) au inceput sa fie abordate de tinerii regizori intr-un stil neortodox, chiar experimental, atat sub aspect narativ cat si ca mod de realizare propriu-zis. Insa filmul despre care vom vorbi in continuare, “Ballad of Orin” (1977), nu se incadreaza in Noul Val, care, ca si in Franta, a apus la inceputul anilor ’70. Noul Val l-a propulsat pe Masahiro Shinoda in postura de una din cele mai cunoscute figuri ale studiourilor Shochiku, abordand subiecte diferite in filmele de la inceputul carierei, precum tema vietii de Yakuza in “Pale Flower” sau cea a vietii de samurai in “Assassination”. In special, insa, a devenit cunoscut pentru concentrarea sa asupra unor personaje marginalizate social si pentru interesul sau pentru teatrul traditional japonez, elemente definitorii si ale productiei din 1977, “Ballad of Orin”. In anul 1965, Shinoda (foto) a parasit studiourile Shochiku si si-a deschis propria casa de productie, iar 2 ani mai tarziu s-a casatorit pentru a doua oara cu cea care i-a ramas sotie pentru toata viata, nimeni alta decat actrita Shima Iwashita. Aceasta este, de altfel, si protagonista din “Ballad of Orin”, un film care i-a adus actritei nu mai putin de 5 premii pentru interpretare, inclusiv Premiul pentru cea mai buna interpretare feminina acordat de Academia Japoneza de Film. In total, filmul a castigat 8 pemii si a avut 5 nominalizari. Iwashita e o actrita renumita in Japonia, aparand in nu mai putin de 40 de productii de televiziune si in peste 100 de filme intr-o cariera lunga, de 60 de ani. Daca sotul ei, Masahiro Shinoda (in prezent ajuns la 87 de ani), s-a retras din lumea filmului in 2003, Iwashita (in prezent de 76 de ani) inca mai apare in piese de teatru sau productii de televiziune.

La varsta de 6 ani, micuta Orin e abandonata de mama ei, ce fuge cu un barbat, lasandu-si fiica nevazatoare in voia sortii. Intreaga suflare din satul Obama isi face griji pentru soarta acesteia, pana cand spiterul Saito isi face aparitia si o duce la o casa de goze (femei oarbe ce interpreteaza la samisen). Aici e crescuta de stapana asezamantului, si ea nevazatoare, si invatata sa interpreteze melodii traditionale pe care grupul le canta la diverse evenimente. Regulile stricte si aplecarea spre invataturile lui Buddha aveau ca scop disciplinarea si educarea fetelor nevazatoare, incalcarea regulilor fiind sanctionata cu excluderea din grup, fapt care, de cele mai multe ori echivala cu ratacirea si, eventual, sfarsitul. Odata devenita femeie in toata firea, Orin ajunge sa fie sufletul grupului de goze, intretinand cu jovialitatea sa atmosfera tuturor petrecerilor. Insa in momentul in care incalca regulile grupului, se vede alungata si nevoita sa rataceasca de una singura prin tara. Pericolele pandesc la tot pasul…

“Ballad of Orin” e o drama romantica cu un puternic impact estetic si emotional, ce ne aduce in atentie o categorie periferizata a societatii japoneze de la inceputul secolului XX, asa-numitele “goze”. Notiunea e una ce se refera la femei nevazatoare, majoritatea acestora castigandu-si existenta interpretand in special muzica. Inca din perioada Edo (secolele XVII – XIX), goze se organizau in diverse asociatii, uneori numele lor fiind asociat cu cartierele rau-famate in care barbatii cautau placeri, ele fiind chemate sa-si interpreteze cantecele la petreceri. Istoria a consemnat aceste asezaminte de goze, si, un fapt interesant, in 2005 a decedat ultima importanta goze in in activitate, la varsta de 105 ani ! Alte femei oarbe puteau alege sa devina samani, maseuze si, cum o subliniaza si filmul, mai exista si alternativa injositoare de a deveni prostituate. Insa in conditiile in care vorbim de o societate patriarhala, traditionalista, in care conditia femeii era una evident inferioara, pana si un trai ca prostituata era unul in masura a asigura traiul pentru o persoana lovita de soarta si care oricum nu avea nici o sansa de a-si intemeia o familie si de a-si gasi un sprijin in cineva. Judecand din perspectiva mentalitatii acelor vremuri, pentru o goze era important sa se alature unei asociatii, indiferent de “specializarea” practicata, deoarece o viata pe cont propriu insemna o lupta pentru supravietuire aproape pierduta din start. In plus, intrarea intr-un asemenea asezamant oferea femeilor oarbe o oarecare independenta in a-si urma carierele ca muziciene. Regulile erau stricte si se axau pe principiile propovaduite de Buddha, in general urmarind neincalcarea regulilor morale ale societatii vremurilor. Celibatul era una din principalele reguli, incalcarea ei atragand automat excluderea din grup, explicatia fiind simpla: daca o goze avea un amant sau se casatorea cu un barbat, nu mai avea nevoie de caritate, beneficiind de suportul financiar al acestuia. Insa multe erau pacalite, abuzate, si, odata ramase insarcinate, erau alungate din grup, fapt ce ducea la adevarate tragedii. Conta mult reputatia grupului, incercandu-se evitarea asocierii acestuia cu retelele de prostitutie si insistandu-se pe imaginea de organizatie non-profit. Cum grupurile de goze calatoreau mult, batand tara in lung si in lat, pe ploaie, arsita sau ninsoare, petreceau mult in casele unde erau gazduite temporar de localnici, un motiv in plus pentru o reputatie intacta a grupului, ce putea propulsa o goze in cariera de interpreta. Goze se deplasau in rand, fiecare atingand umarul persoanei din fata, fiind ghidate de o goze care nu era complet oarba si care putea indica drumul de urmat. Erau niste interprete ambulante, carand cu ele shamisen-ul (traditionalul instrument cu trei corzi japonez) si avand in memorie o multime de melodii, asa-numitele “joruri”, un fel de muzica narativa foarte asemanatoare doinelor de pe meleagurile noastre. In mare masura, repertoriul acestor goze s-a pierdut odata cu trecerea timpului, insa unele din melodiile interpretate de acestea in anumite zone din Japonia au fost inregistrate pe discuri sau pe magnetofon. Melodiile relatau povesti arhaice, mesaje budhiste, elemente traditionale lirice, folclor, teme melodramatice precum sinuciderea, transmise de obicei prin viu grai de la o goze la alta. Unele astfel de melodii erau interpretate asemeni colindelor de la noi, in pragul usii sau in fata casei gazdei, pentru a strange donatii sau orez ca hrana pentru grup. Melodiile folclorice, in general cu autor necunoscut, erau preferate a fi interpretate la diverse petreceri unde goze erau invitate pentru a intretine buna dispozitie, iar pentru a demonstra ca pot interpreta un repertoriu variat, multe goze invatau pentru astfel de petreceri si melodii “clasice” apartinand mai multor genuri japoneze de muzica, de la interpreti profesionisti din afara grupurilor lor. Viata de goze era aproape o tortura, pentru ca pe langa constrangerile regulilor grupului se adauga obligativitatea de a invata de la varste fragede numeroase melodii (personajul Orin intra la 6 ani in grupul de goze, si de la 8 ani invata sac ante la shamisen si versuri), ca sa nu mai vorbim de drumurile epuizante dar si de pericolele pe care aceste calatorii le ridica – teama de a nu cadea victima prostitutiei si abuzurilor. La sfarsitul anilor ’60 si in anii ’70, cam in perioada in care Masahiro Shinoda a facut acest film, fenomenul goze aproape se stinsese, si nu intamplator un fotograf a mers pe urmele lor si a reusit sa faca mai multe fotografii alb-negru ale acestora, surprinzand adevarate documente sociale in forma lor cea mai pura, parte a istoriei sociale care altfel ar fi riscat sa ramana complet necunoscuta odata cu disparitia acestor goze. In acest fel, aceste fotografii raman printre rarele marturii ale prezentei goze in constiinta publica japoneza, iar existenta lor va fi recunoscuta, odata cu trecerea timpului, de generatiile viitoare. Asadar, “Ballad of Orin” ne prezinta o adevarata pagina de istorie uitata a culturii japoneze transmisa prin viu grai, din generatie in generatie, un tezaur folcloric si etnografic nebanuit, care va ramane marturie vie de-a lungul timpului a sufletului acestei natiuni apparent atat de reci dar cu oameni cu sufletul atat de cald.

Revenind in incheiere la filmul propriu-zis, nu poate fi trecuta cu vederea interpretarea protagonistei Shima Iwashita, ce insufleteste un personaj extrovertit, Orin, care in ciuda loviturilor sortii, a greselilor pe care le comite si a singuratatii pe care sufletul ei o resimte in fiecare clipa, reuseste sa isi gaseasca fericirea, fie si pentru putin timp, in aceasta lume pe care mama ei adoptiv din grupul goze o califica drept “Iadul vremurilor noastre” de care “Buddha ne-a ferit luandu-ne vederea”. Ce metafora mai frumoasa poate motiva o fetita de 6 ani sa isi traiasca viata, in ciuda abandonului de catre mama ei si a orbirii din nastere, decat aceasta ? Pe de alta parte, filmul ne ofera un tablou realist al Japoniei celui de-al doilea deceniu al secolului trecut, in care ascensiunea militarismului, impactul reformelor Meiji si al occidentalizarii tarii loveste din plin mentalitatea retrograda a omului de rand, ce se simte derutat de schimbarea din radacini a societatii feudale. In fapt, Shinoda incearca sa faca o antiteza subtila, opunand natura esentiala a lui Orin, a omului simplu ce traieste dupa regulile vechii societati feudale si pentru care legatura cu natura, cu pasiunea, cu frumosul e neintinata, la contrastul oferit de faurirea noii societati, care se ridica calcand in picioare toate cutumele ce constituiau reperele, limitele orizontului de cunoastere al oamenilor de rand. Un film de o frumusete aproape poetica, cu peisaje incantatoare si cu o poveste simplista dar suficient de captivanta pentru a o urmari pana la final, una din productiile memorabile ale apreciatului Masahiro Shinoda, pe care iubitorii de filme clasice nu trebuie sa o rateze. Dupa vizionarea lui, cu siguranta cultura si cunoasterea fiecaruia se vor mai imbogati cu ceva, in conditiile in care, din pacate, filmele zilelor noastre nu ne mai ofera asemenea perspective.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de selaflaure (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Unul din regizorii coreeni de perspectiva ai momentului, Park Hoon-jung, s-a mentinut constant in atentia publicului cu productiile sale extrem de apreciate, fie ca e vorba de realizari cu buget mai mic, precum filmul de debut “The Showdown”, sau filme cu buget ridicat, precum “New World”, fie ca e vorba de filme cu actori cunoscuti in distributie, ca “The Tiger” (Choi Min-sik) sau “V.I.P” (Jang Dong-gun, Kim Myung-min), sau cu nume mai putin cunoscute, ca cel mai nou film al sau, “The Witch: Part 1 – The Subversion”. Noua lui productie nu a beneficiat de nume mari ca si cap de afis, care sa traga filmul dupa ele, dar a avut un buget mai mult decat decent pentru un film coreean, de 5,5 milioane dolari. Lansat in plina vara a anului trecut, filmul s-a descurcat excelent la box-office, obtinand incasari de 23,4 milioane de dolari si devenind al 9-lea film coreean al anului 2018 dupa incasari. “The Witch” marcheaza debutul fulminant al tinerei actrite Kim Da-mi (a mai aparut anterior in 2 filme, insa in roluri minore, nici macar secundare), direct intr-un rol principal, avand o prestatie deosebita in rolul unei eleve al carei trecut ascunde multe secrete. Pentru aceasta interpretare, actrita a fost recompensata cu 3 premii plus 3 nominalizari, iar filmul a mai avut parte de inca 3 nominalizari separate. Park Hee-soon, unul din actorii preferati ai regizorului, ce a aparut in alte 2 filme ale acestuia, e cel mai cunoscut nume din distributie, insa are un rol secundar. Lee Jong-suk a fost ofertat pentru rolul principal masculin, dar a refuzat, fiind inlocuit cu Choi Woo-sik, un actor foarte talentat, prezent de cativa ani in peisajul k-dramelor si filmelor coreene in roluri secundare. Veterana Jo Min-soo, cunoscuta in special din rolul din filmul lui Kim Ki-duk “Pieta” (ce i-a adus 2 premii de interpretare), are un rol negativ remarcabil, o buna ocazie pentru a reintra in atentia producatorilor, pana acum neavand o cariera prea reusita in luma filmului. Productia a avut in general critici pozitive, si la scurt timp de la lansare a devenit extrem de populara mai ales in randul tinerilor.

La varsta de doar 8 ani, Koo Ja-yoon (Kim Da-mi) reuseste sa evadeze intr-o noapte dintr-o cladire secreta a guvernului unde se desfasura un proiect infiorator. Urmarita de agenti in costume negre, aceasta se refugiaza in apropierea unei ferme locuita de doi varstnici simpli, care, gasind-o aproape fara suflare, o salveaza si o adopta. Suferind o pierdere a memoriei, aceasta nu isi cunoaste nici numele, nici parintii, si nici nu stie de unde vine. Peste 10 ani, o regasim pe Ja-yoon eleva in ultimul an de liceu, in pragul majoratului. E o minte sclipitoare, prima in clasa si in scoala ei, are grija de parintii ei adoptivi, aprovizionand cu nutret vitele si avand grija de mama ei ce sufera de dementa. Dar viata nu e deloc usoara, pentru ca pretul vitelor scade, iar factura spitalizarii mamei tot creste. Pentru a-si ajuta parintii, la sugestia bunei sale prietene, se inscrie in calificarile unui show tv de talente nou lansat, ce promitea un premiu urias castigatorului. La scurt timp dupa, incepe sa aiba un succes urias la public, ce o simpatizeaza pentru talentul ei la cantat si care ramane fermecat de numarul de magie al celei poreclite “Vrajitoarea”. Insa o serie de personaje stranii incep sa o caute, pretinzand ca o cunosc, iar insistenta acestora ii va schimba pentru totdeauna viata… pentru ca vin de undeva din trecutul ei uitat.

“The Witch: Part 1 – The Subversion” a fost conceput ca un proiect in doua parti, insa partea a doua nu a fost inca filmata, producatorii asteptand sa vada reactia publicului la prima parte. Cum filmul a fost un succes de box-office, in curand va urma si continuarea, care va relua povestea din locul unde a fost lasata si care, fara indoiala, va fi la fel de captivanta si plina de surprize ca aceasta prima parte. Filmul e unul clasic pe tema razbunarii – atat de indragita in cinematografia coreeana -, ce imbina cam toate genurile posibile, de la thriller, mister si fantezie la actiune si drama cu adolescenti in prim plan. Sau, ca sa fim mai exacti, e o combinatie intre “A Werewolf Boy” si “X Men”, daca tot vorbim de o productie finantata de coreeni dar distribuita de celebra Warner Bros. Povestea nu pare a iesi in evidenta in prima sa jumatate cu nimic, ba din contra pare o insiruire de clisee ce ofera senzatii de deja-vu (Coin Locker Girl, Monster, A Special Lady); partea a doua, in schimb, e mult mai dinamica, chiar cu ceva efecte speciale de nivel hollywoodian ce maresc spectaculozitatea productiei, si cu o schimbare a datelor problemei foarte interesanta, ce ridica mult valoarea filmului, ce la un moment dat parea unul anost. De fapt, una din problemele productiilor coreene cand vine vorba de realizarea de ansamblu a lor e modul in care bugetul se reflecta in modul in care e spusa povestea. In cazul de fata, cea mai mare parte a bugetului filmului a fost alocata postprocesarii scenelor de actiune, concentrate spre final, in conditiile in care in aproximativ 65-70% din film nu exista scene care sa necesite cheltuieli prea mari, ci doar scene banale de interior sau exterior, in care primeaza dialogul si firul epic. Aceasta inegala distributie a actiunii pe toata durata povestii afecteaza rabdarea spectatorului, cu mentiunea ca de aceasta data, povestea plictisitoare din prima parte (zici ca realizatorii coreeni abia au terminat de vizionat clasicul “Superman”) e compensata de prestatia exceptionala a debutantei Kim Da-mi, ce atrage toata atentia. Personajul ei, cu toate ipostazele sale – din copilarie pana la deznodamantul povestii – trece printr-o serie de transformari si evolutii, prin schimbari de stare si de atitudine, devenind dintr-o anonima o vedeta de televiziune cu talente speciale. Pe masura, insa, ce incepe sa-si aminteasca, treptat, lucruri din copilaria ei, personajul se transforma, iar Kim Da-mi dovedeste o capacitate extraordinara de adaptare la toate situatiile prin care personajul ei trece. E evident ca marele castig al acestui film e maleabilitatea acestei tinere actrite, triplu premiata pentru acest rol, ce are un viitor stralucit in fata daca va mai prinde cateva roluri care sa o puna in valoare. Park Hee-soon e singura vedeta din distributie, actor ce prin partitura sa (ce nu e extraordinar de intinsa) reuseste sa intareasca coeziunea fiecarei tabere, in timp ce tanarul actor Choi Woo-sik, aflat in fata celui mai important rol a carierei sale ce a inceput acum 5 ani, interpreteaza un personaj fascinant prin misterul pe care il emana, mister mentinut pana la final cu ajutorul comportamentului sau subtil, ce frizeaza si pe alocuri iti da fiori. Un film captivant si plin de surprize in a doua sa jumatate, atat in privinta scenariului cat si a realizarii (care uneori exceleaza), al carui punct forte sta in interpretarea actorilor mai putin cunoscuti dar extrem de talentati.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Felix Chong, unul dintre cei mai straluciti scenaristi din Hong Kong, da o noua lovitura cu cea mai noua productie a sa, pe care o si regizeaza, “Project Gutenberg”. Cunoscut in special pentru scenariul trilogiei de mare succes de la inceputul anilor 2000, “Infernal Affairs”, Chong a reusit sa ramana un scenarist de top in industria de film din Hong Kong-ul de dupa perioada revenirii la China, urmatoarele lui scenarii marcand alte premii si nominalizari (multe obtinute in urma colaborarii cu prietenul sau Alan Mak): “Initial D”, “Confession of Pain”, trilogia “Overheard”, “The Silent War”. Producatorii i-au incredintat pe mana un buget urias pentru “Project Gutenberg”, nu mai putin de 38 de milioane de dolari, insa increderea acestora nu a fost inselata, filmul fiind un succes de box-ofice in China in toamna lui 2018. A obtinut incasari de 183,3 milioane de dolari, devenind al 7-lea film chinezesc al anului 2018 dupa incasarile de la box-office, fiind depasit doar de productii precum “Operation Red Sea”, “Monster Hunt 2”, “Us and Them” sau surpriza “Dying to Survive”. Si cum ii sade bine unui film de top 10, distributia e una cu doi monstri sacri ai filmului din Hong Kong, care impreuna probabil au adus cel putin 10% din veniturile producatorilor de film din Hong Kong de-a lungul timpului: superstarul Chow Yun-fat si Aaron Kwok. Chow Yun-fat, ajuns la 63 de ani, ce activeaza in industria de film din anii ’70, se afla la unul din cele mai bune roluri ale ultimilor ani (din 2012, de la “The Last Tycoon”, nu a mai avut o prestatie atat de solida in vreun film), in timp ce Aaron Kwok, cu 10 ani mai tanar, se ridica la nivelul prestatiilor din “Cold War 1 si 2”, interpretand un personaj aparent complex ce oscileaza intre genialitate si spaima. Frumoasa actrita Zhang Jingchu, una din cele mai cunoscute figuri feminine ale filmului din Hong Kong, ajunsa la 39 de ani, interpreteaza principalul rol feminin. Filmarile au fost realizate in Hong Kong, dar si in Canada si Thailanda, alte doua locatii in care se desfasoara povestea, iar colaboratorul obisnuit al regizorului Felix Chong, Alan Mak, s-a ocupat de aceasta data de regia artistica. Mai trebuie spus ca pentru ca totul sa para cat mai realist, fiind vorba in scenariu despre falsificarea de bani, realizatorii au achizitionat o presa de tiparit de 7 tone, ce a trebuit raportata Autoritatii Monetare chineze, aceasta costand aproape 13.000 $ din bugetul total al productiei. “Project Gutenberg” a castigat pana in prezent 5 premii (unul pentru Felix Chong – regie si scenariu, cate unul pentru Aaron Kwok si Chow Yun-fat, unul pentru film in ansamlul sau si unul Joyce Feng “Cel mai bun rol secundar feminin”) si are alte 9 nominalizari.

Lee Man (Aaron Kwok) este, aparent, unicul supravietuitor al unei organizatii internationale care se ocupa cu falsificarea de bani. Retinut de politia thailandeza, acesta e transferat inapoi in tara de origine, Hong Kong, unde urmeaza sa fie judecat pentru mai multe capete de acuzare. Ancheta condusa de inspectoarea Ho (Joyce Feng) vizeaza nu doar faradelegile organizatiei, ci si anumite fapte grave care aparent ar fi fost comise de Lee Man. Astfel, din simplu membru al organizatiei ce se ocupa cu partea tehnica a procesului de falsificare a banilor, acesta devine suspect de crima, riscand detentia pe viata. Inspectoarea, insa, doreste sa ajunga la o intelegere cu Lee Man, dezvaluindu-i acestuia ca mai exista un supravietuitor al organizatiei, nimeni altul decat temutul Pictor (Chow Yun-fat), seful organizatiei. Nici un serviciu secret din lume nu detine informatii sau poze cu acesta, Pictorul fiind, practic, o “umbra” nedetectabila despre care nimeni nu stie nimic, si care acum e liber ca pasarea cerului. Mai mult, toti cei implicati in procesul de falsificare al banilor au fost lichidati de acesta. Mentionarea numelui Pictorului si faptul ca acesta e inca in viata declanseaza o stare de panica in comportamentul lui Lee Man, sporindu-i nelinistea. In momentul in care o cunoscuta pictorita, Yuen Man (Zhang Jingchu), prima si marea iubire a lui Lee Man, vine cu avocatul ei la sediul politiei si solicita eliberarea lui Lee Man pe cautiune, acesta se decide ca in schimbul libertatii temporare sa vorbeasca, incercand sa puna umarul la capturarea Pictorului…

“Project Gutenberg” nu ai spune, la prima vedere, ca este un film care sa urmeze tipicul productiilor de actiune din Hong Kong. De fapt, nici nu este un film de actiune, ci unul care incearca sa descrie, poate mult prea amanuntit, procesul de falsificare a banilor si toate consecintele acestuia. Daca in filmele clasice de actiune din Hong Kong regula spune ca in primele 10 minute ceva spectaculos obligatoriu se intampla pentru a capta atentia spectatorului, de aceasta data actiunea intarzie sa se declanseze pana ce filmul trece cu mult de jumatatea sa. Altfel spus avem mai mult de jumatate de film extrem de arid in actiune si tensiune, regizorul concentrandu-se pe detalii mai degraba de natura tehnica, pe alocuri chiar plictisitoare (prea putina lume e interesata despre procedurile ce le implica crearea si multiplicarea banilor), neglijand total condimentarea productiei cu ceea ce cu totii asteapta cu siguranta de la un astfel de film. Partea nefericita e ca si scenariul e lipsit de consistenta in prima parte, chimia intre personaje si conexiunile se stabilesc greu, iar pe la jumatatea filmului se mai deschide un fir epic nou care chiar te bulverseaza, odata cu intrarea in scena a unor personaje noi ce in aparenta nu au legatura cu protagonistii. Insa cei ce cunosc stilul scenariilor lui Felix Chong stiu ca asa a procedat acesta si la “Infernal Affairs”, pe principiul pieselor de puzzle imprastiate in cele mai indepartate colturi ale mesei, care, mai apoi, sunt puse cap la cap, reconstituind, incet, un tablou de ansamblu care pe masura ce ne apropim de final devine tot mai interesant si mai consistent. Apoi, brusc, de pe mare actiunea se muta in jungla thailandeza, unde Chow Yun-fat ne aminteste de eroul din “A Better Tomorrow”, un mare clasic al cinematografiei din Hong Kong. E momentul in care filmul se aprinde, iar actiunea incepe in sfarsit sa isi intre in rol. Iar de aici, pana la final nu te mai poti dezlipi de film, pentru ca toata povestea se limpezeste, fiecare personaj isi urmeaza traseul predestinat, iar rasturnarile de situatie nu intarzie sa se produca. Chow Yun-fat ne aminteste de perioada lui de glorie (chiar daca fizic nu mai face fata scenelor de actiune, lucru firesc la 63 de ani), oferindu-ne un veritabil recital actoricesc, in timp ce Aaron Kwok e atat de convingator incat reuseste sa atraga simpatia publicului, in ciuda faptului ca, in definitiv, tot personaj negativ e, in calitate de acolit al Pictorului si geniu in ale falsificarii. “Project Gutenberg” e un amestec de drama, crima, mister si actiune pe fondul unei afaceri de anvergura centrata pe falsificarea dolarilor americani, in care important e cum se ajunge la deznodamantul plin de surprize si nu ritmul in care se intampla asta. Iar daca dupa incheierea vizionarii va veti pune intrebari punctuale, cautand raspunsurile la o eventuala a doua vizionare in lucruri concrete, factuale, veti face un efort inutil, deoarece anumite situatii in mod intentionat au fost lasate interpretabile. Cheia scenariului e ca “vazutul in spatiu” din geometria in spatiu, o chestiune de perspectiva ce tine de istetimea fiecarui spectator in parte. Un film inteligent, in pur stil Felix Chong, care daca ar fi avut o prima parte mult mai dinamica ar fi cucerit cu siguranta mai multi spectatori. Ramane, totusi, o realizare remarcabila, cu doi actori de top care incanta, un film candidat serios la premii la festivalurile de film de pe continentul asiatic din acest an si o importanta provocare pentru imaginatia spectatorilor.

Traducerea si adaptarea au fost efectuate in premiera in Romania de gligac2002 (Asia Team) pentru asiacinefil. Timingul a fost relucrat manual integral, linie cu linie, pentru o afisare adecvata ca durata pe ecran a replicilor.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil

Va rugam nu copiati.