“Postcard” (2010) este ultimul film al marelui regizor si scenarist japonez Kaneto Shindo. In varsta de 98 de ani la data filmarilor, acesta avea sa se stinga 2 ani mai tarziu, dupa un secol de viata, 48 de filme regizate si nu mai putin de 238 de scenarii de film scrise. Cele mai cunoscute productii ale sale au fost Children of Hiroshima, The Naked Island, Onibaba sau A Last Note, principalele teme abordate fiind consecintele bombei atomice de la Hiroshima, tema infrangerii Japoniei in cel de-al doilea razboi mondial, consecintele tragice ale razboiului. Din cele 48 de filme regizate, cateva au avut o importanta aparte pentru regizor, prezentand experiente personale, deci fiind autobiografice. In “Story of a Beloved Wife” din 1951 prezenta lupta sa de a devein scenarist, in timp ce in “Tree Without Leaves” (1986) isi prezenta propria copilarie traita in mijlocul unei familii instarite ce ajunge una saraca. In 2000, in “By Player”, prezenta povestea propriei sale companii de productie prin ochii prietenului sau Taiji Tonoyama. Ultimul sau film, “Postcard”, e din nou inspirat dintr-o experienta personala, mai precis stagiul militar consumat in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Shindo a fost un pionier al filmului independent in Japonia, fondand propria companie Kindai Eiga Kyokai, ce a produs si “Postcard”. Nu e un film realizat cu un buget ridicat si nici macar nu e o productie comerciala, insa se vede mana de maestru a regizorului. In rolurile principale au fost distribuiti doi actori experimentati, Etsushi Toyokawa (pe care am avut ocazia sa-l mai vedem in atatea filme de calitate – Year One in the North, Platinum Data, Love Letter, Love Never to End, 20 th Century Boys) si Shinobu Otake. Aceasta din urma, de altfel, a devenit actrita preferata a regizorului Kaneto Shindo, dupa moartea in 1994 a actritei Nobuko Otowa, ce i-a fost si ultima lui sotie. Shinobu Otake a castigat de 3 ori premiul de interpretare al Academiei Japoneze de Film, si nu dezamageste nici in “Postcard”.

Ultimul an al celui de-al doilea razboi mondial. Sadazo Morikawa e un recrut trecut de 50 de ani ce nu mai poate servi pe campul de lupta, motiv pentru care a fost recrutat intr-o unitate de 100 de oameni ce trebuia sa se ocupe de curatenia locului unde urmau sa fie cazate trupele aviatiei navale japoneze. Odata incheiata misiunea, prin tragere la sorti, cei 100 de recruti urmau a fi repartizati pe alte posturi, in zone fierbinti ale frontului: 60 urmau a participa la operatiunile navale din Manila, 30 urmau a se alatura echipajelor submarine, iar 10, cei mai norocosi, urmau a se deplasa la Teatrul de revista Takarazuka pentru a pregati locul pentru cazarea pilotilor. Sadazo are ghinionul de a fi trimis pe o nava de razboi sa lupte in Filipine, si e constient ca sansele de a supravietui sunt infime. Drept urmare, ii transmite ultimele ganduri camaradului sau Keita Matsuyama (Etsushi Toyokawa), repartizat la Teatrul de revista, ce are sanse mai mari de a supravietui. Iar ultimele sale ganduri se indreapta spre sotia lui, Tomoko, cu care a fost casatorit de 16 ani, incredintandu-i lui Keita o carte postala cu cateva cuvinte pe care in conditii normale superiorii le-ar fi cenzurat. Astfel aflam despre Tomoko si greutatile ce apasa pe umerii ei, aceasta fiind cea care ii intretine, practic, pe parintii neputinciosi ai lui Sadazo. In momentul in care afla despre moartea sotului ei, sinmte ca intregul ei univers se prabuseste, insa la rugamintea parintilor socri incearca sa mearga mai departe si sa respecte traditia locului… Dupa incheierea razboiului, un anume Keita Matsuyama bate la usa casei, aducand o carte postala…

Desi “Postcard” e un film despre razboi si consecintele sale tragice asupra familiei, scenele de razboi lipsesc cu desavarsire. Toate trimiterile directe la razboi sunt sub forma unor cadre scurte, ce trec in fuga peste ceea ce regizorul a considerat inutil a fi dezvoltat, pentru a se putea concentra in voie pe povestea personajului principal, Tomoko. Vedem cum sotul ei e recrutat, apoi ceremonialul de ramas-bun de la familie, dupa care in urmatorul cadru revedem acelasi ceremonial insa de aceasta data cu caracter funerar, in locul sotului plecat pe front sotia alegandu-se cu o urna goala. Practic intreg filmul se concentreaza pe drama lui Tomoko Morikawa, pana cand intra in scena si Keita Matsuyama, care desi norocos pe front, reusind sa supravietuiasca razboiului, se trezeste singur acasa, sotia parasindu-l cand afla ca se intoarce. Din nou avem ocazia sa vedem influenta mentorului lui Kaneto Shindo, Kenji Mizoguchi, cel care i-a indus lui Shindo interesul pentru portretizarea femeilor puternice in filmele sale. O vedem si in “Children of Hiroshima”, unde o femeie cu adevarat puternica porneste intr-un pelerinaj prin Japonia post-Hiroshima pentru a-si reintalni elevii, constatand tragedia propriei natiuni in cel mai crud mod cu putinta. In “Postcard”, Tomoko este femeia puternica, cea care a tinut casa socrilor neputinciosi si bolnavi in picioare cat sotul ei era pe front, carand apa de la rau in spinare, gatind si cultivand pamantul; ea e cea care trebuie sa indure suferinta pierderii sotului pe front, dar si cea care trebuie, de dragul succesiunii, sa se supuna traditiei locurilor; si tot ea e cea care trebuie sa asiste la fiecare lovitura cruda a sortii, pentru ca in final sa sfarseasca in singuratate. Ceva, insa, o va apropia de Keita, fostul camarad de front al sotului ei defunct, ce ii aduce o carte postala de la sotul ei. Povestea acestui film e vag inspirata dintr-o experienta personala a regizorului, care desi a fost considerat nepotrivit pentru a fi trimis pe front si a lupta cu arma in mana, a facut parte dintr-o unitate de 100 de oameni recrutati de Marina japoneza din care doar 6 au supravietuit, doar datorita loteriei sortii. Muzica grava a filmului e semnata de Hikaru Hayashi, un colaborator de decenii al regizorului, aceasta inducand o atmosfera apasatoare, care parca transmite suferinta lui Tomoko si mai ales neputinta acesteia in fata loviturilor destinului. Finalul este mai putin inspirat, ba chiar ai senzatia ca pe la jumatatea filmului, cand intra in scena Keita si e prezentata separat si drama personala a acestuia, povestea parca se rupe in doua, fara a exista ceva care sa redreseze situatia pana la final. Shindo a incercat, in structurarea filmului, sa echilibreze balanta dintre tragedie si comedie, astfel ca daca in prima jumatate ne prezinta tragedia lui Tomoko in cele mai negre tuse, in cea de-a doua incearca sa echilibreze balanta catre comic si romantic. Demersul e mai putin reusit – cel putin e greu de crezut ca e gustat de public -, unele scene fiind exaggerate inutil doar pentru a demonstra sentimentele lui Keita – exprimate oricum destul de primitiv – fata de Tomoko, si viceversa. Scena finala a filmului e o metafora superba ce exprima crezul de o viata al regizorului, ce se confunda cu crezul unei natiuni ce a trebuit sa renasca din propria cenusa pentru a ajunge astazi una din marile puteri economice mondiale. Iar Kaneto Shindo a fost binecuvantat sa vada cu ochii lui minunea, dupa ce cu 65 de ani in urma a vazut o Japonie ingenuncheata si in ruina.

Un film dramatic, cu un mesaj profund umanist, care chiar daca nu a fost una din cele mai reusite productii ale lui Kaneto Shindo a reusit sa atraga atentia Academiei Japoneze de Film, ce a propus “Postcard” in competitia pentru Oscarul pentru Cel mai bun film strain in 2012 din partea Japoniei. Un film sensibil, ce incununeaza o cariera stralucita a unui mare cineast pe care l-a avut Japonia.

Traducerea a fost efectuata in premiera in Romania de Elenas (Asia Team) pentru asiacinefil.

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil