In intervalul 1950-1955, cele mai importante realizari ale Independentilor sunt productiile realizate de Fumio Kamei, Kaneto Shindo, Tadashi Imai si Satsuo Yamamoto. In plin razboi coreean, Fumio Kamei incepe un film („O femeie umbla singura pe pamant” ) care descrie viata si moartea unei femei lucratoare in mina, glorificand solidaritatea dintre minerii japonezi si cei chinezi. Un asemenea subiect venea la doar cativa ani dupa capitularea Japoniei in cel de-al doilea razboi mondial, fiind nevoie de o schimbare a imaginii Japoniei in Asia. China a fost una din tarile asiatice care a avut cel mai mult de suferit de pe urma Japoniei, astfel ca Kamei transmite un mesaj pacifist prin filmul sau. Acesta a fost filmat pe domeniul exploatarii carbonifere din Hokkaido, cu participarea frumoasei actrite Izuzu Yamada. Ideea filmului a fost inspirata de povestea reala a doi mineri, care a fost preluata de scenaristul filmului, nimeni altul decat Kaneto Shindo.

Curand dupa „O femeie umbla singura pe pamant” al lui Kamei, Kaneto Shindo regizeaza „Copiii din Hiroshima”. Retinut, incordat, degajand o emotie cu atat mai violenta cu cat este mai comprimata, „Copiii din Hiroshima” avea sa devina unul din cele mai sfasietoare filme japoneze legate de explozia bombei de la Hiroshima. Ziua bombardamentului este reconstituita, cu spijinul intregului oras, si de un alt independent, Hideo Sekigawa, in mai multe filme („In zorii zilei de 15 august”, „Orfani din parinti cu sange amestecat”, „Intolerabil”, „Stupida sarbatoare”).

Arta lui Kaneto Shindo contrasteaza, pe de alta parte, cu paroxismul baroc din Kanikosen („Vapoarele iadului”), regizat de un actor, Yamamura. Hohotele de plans, amestecate cu hohotele de ras isterice, urlete, toate domina regia acestui film care adapteaza un roman din anii ’20 ce descrie „ocnele plutitoare” cum au fost numite acele nave-uzine specializate in pescuitul crabilor si conservarea lor pe loc. La randul lui, Tadashi Imai reconstituie tragica intamplare a unei scolarite ucise in timpul bataliei de la Okinawa, in „Turnul florilor de liliac”, in timp ce cel mai bun film al sau, „Bezna in plina zi”, analizeaza intr-un stil viguros si variat o eroare judiciara care a facut valva in epoca, in Japonia.

Un alt cineast Independent care se remarca in aceasta perioada a fost Satsuo Yamamoto, ce se afirma ca un stilist plin de vigoare. Acesta adaptase pentru marele ecran cu o violenta care iti taie rasuflarea „Zona de vacuum”, un roman celebru ce denunta „dresajul” oamenilor de catre militaristi, in perioada de pana in 1945. In schimb, alte filme independente polemizeaza cu vechea armata, mai ales ca in acei ani se vorbea chiar de o reconstituire a acesteia. Filme de actualitate pe atunci, toate sunt marcate de umbra razboiului, care a lasat rani adanci in mentalitatea cineastilor japonezi, filme care, totodata, reflecta libertatea de gandire dobandita odata cu infrangerea militaristilor in razboi. La randul sau, debutantul Mioji Hieki, portretizeaza, in „Florile de ciresi in nori”, sistemul de indobitocire mistica intrebuintat pentru formarea pilotilor sinucigasi, asa-numitii kamikadze. Tot ceea ce razboiul a ascuns, este scos la iveala in acesti ani, cu o energie si cu un talent remarcabil.

Dupa ce infatiseaza cu verva si duiosie rascoalele taranesti din secolul al XVII-lea, in „Furtuna in muntii Hakone”, Yamamoto realizeaza o capodopera: „Strada fara soare”, o adaptare a unui roman publicat in 1930 de tipograful Tokunaga. Cu un realism liric plin de romantism, intr-un stil de montaj original, acesta descrie episoadele unei lungi si dureroase greve dintr-o tipografie japoneza.

Prin realizarile lor, „Independentii” sustin noile eforturi ale vechilor maestri. Heinosuke Gosho, inscris pe lista neagra dupa grevele de la „Toho”, se intoarce la regie cu filmul „Norii indepartati” si „Cele patru hornuri”, o descriere amanuntita, lucida si cumpanita a vietii dintr-o mahala. Crescut si el in „noul realism” al anilor ’30, Mikio Naruse da dovada de o tulburatoare sinceritate in „Mama” (Okasan), continuandu-si cariera printr-o serie de filme consacrate oamenilor de rand si dramei cotidiene a acestora. Dintre realizarile remarcabile ale acestei perioade nu trebuie uitata productia lui Keisuke Kinoshita, „24 de ochi”, ce prezinta viata unei invatatoare intr-o mica insula din arhipeleagul nipon. Desi acest film a castigat Globul de Aur in 1955 si alte 9 premii, datorita aluziilor prea discrete, a fost apreciat mai mult in Japonia decat in strainatate. In sfarsit, succesul international repurtat de „Rashomon” permite remarcabilului tanar talent Akira Kurosawa sa infloreasca din plin in subiectele contemporane. „Hakuchi” (Idiotul) a fost la acea vreme un succes de neuitat, poate cea mai fidela ecranizare a romanului lui Dostoievski de pana atunci din intreaga lume. Dar capodopera lui Kurosawa din acesti ani, un film care a infruntat timpul si si in zilele noastre e considerat de o frumusete artistica si a sentimentelor de-a dreptul tulburatoare, este „Ikiru”. In acest film, Takashi Shimura intruchipeaza, cu o halucinanta putere de invocare, un mic functionar local care se stie condamnat de medici si care isi va consacra ultimele zile din viata amenajarii unui teren de joc pentru copiii dintr-un cartier nevoias.

Datorita unor asemenea opere si pasionantului avant al neorealismului, cinematograful japonez se claseaza, in jurul anului 1953-1955, printer primele din lume. In 1953, cand tara putea, in sfarsit, semna un tratat de pace cu Statele Unite, care punea capat ocupatiei militare, cinematograful se afla in plina dezvoltare: 4.000 de sali de cinematograf, 800 de milioane de spectatori si 300 de filme autohtone pe an. Cele 5 mari companii de film turnau, intr-un timp relativ scurt (cateva saptamani) toate genurile de filme: filme-sabie, filme-revolver, filme erotice, pornografice, science-fiction (precum Godzilla). Filmul japonez a revenit la viata si era pregatit pentru un nou inceput.

VA URMA

Articol realizat de cris999 © www.asiacinefil.com