Filmele de epoca japoneze au fascinat mereu prin profunzimea mesajului lor, indiferent ca vorbim de perioada de aur a filmului japonez, cand regizori precum Akira Kurosawa sau Hideo Gosha ridicau la rangul de arta genul jidaigeki (ecranizari epice cu precadere din perioada Edo a istoriei Japoniei -1603-1868 -) sau de realizarile secolului XXI. In anul 2010. doua filme de gen au facut inconjurul lumii, fiind prezente la festivalurile internationale si atragand atentia iubitorilor lumii apuse a samurailor. “Sword of Desperation” spunea povestea unui samurai expert in lupta cu sabia prins in mijlocul unui complot in care trebuie sa intre pentru a-si salva onoarea. In schimb, “The Last Ronin” a fost un proiect despre care s-a vorbit mult si despre care inclusiv site-ul nostru a amintit intr-un articol anterior. Filmul este regizat de Shigemichi Sugita, care la cei 69 de ani ai sai a lasat la o parte activitatea de producator, regizand la 14 ani distanta de filmul de debut probabil capodopera vietii sale, cu care va ramane in memoria cinefililor. Acesta a reusit sa transpuna pe marele ecran o noua punere in scena a celebrei povesti clasice a literaturii japoneze, “Chushingara”. Sugita s-a inspirat din romanul lui Shoichiro Ikemiya, anterior adaptat intr-un serial pentru televiziune in 2004, in 6 episoade, si are in centrul ei pe cei doi supravietuitori ai atacului celor 47 de ronini. Koji Yakusho il interpreteaza pe razboinicul Seo Magozaemon, care fuge in noaptea de dinaintea raidului, in timp ce Koichi Sato il interpreteaza pe Terasaka Kichiemon, un servitor loial care se ascunde dupa atac timp de 16 ani, cand cei doi, unicii supravietuitori ai evenimentului tragic, se reintalnesc… “The Last Ronin” a fost primul film japonez realizat de echipa locala a companiei americane Warner Bros, avand un staff si o distributie in totalitate formata din japonezi. Filmul a avut nu mai putin de 11 nominalizari la premiile Academiei Japoneze de Film, si a castigat unul, pentru Cea mai buna scenografie.

Terasaka Kichiemon e singurul supravietuitor al incidentului cunoscut ca “Razbunarea celor 47 de ronini”. Cu saisprezece ani mai devreme, un grup de samurai ai domeniului Ako, apartinand casei Asano, au intreprins un atac asupra resedintei seniorului Kira, ucigandu-l pe acesta drept razbunare pentru moartea stapanului lor. Dar cum un asemenea gest echivala cu un act de razvratire impotriva Sogunului, la scurt timp dupa indeplinirea misiunii cei implicati si-au facut seppuku, murind cu onoare si ramanand in memoria colectiva drept eroi. Doar lui Terasaka Kichiemon i s-a dat misiunea de a trai si a depune marturie despre batalia vazuta. Timp de saisprezece ani a cutreierat tinuturile si a cautat membrii familiilor celor ucisi, relatandu-le povestea si impartind ajutoare banesti . Dupa ce a intalnit si ultima persoana, Terasaka Kichiemon isi poate considera misiunea incheiata, asa ca se indreapta spre Kyoto pentru a participa la cea de-a saptesprezecea comemorare a celor 46. Pe drumul de intoarcere, il zareste in treacat pe Seno Magozaemon, un fost camarad care a parasit grupul roninilor cu doar o noapte inainte de misiune. Disparitia lui Magoza a fost inexplicabila pentru toti, deoarece acesta nu avea nici sotie nici copii, si era foarte devotat scutierului Oishi, conducatorul grupului. Asa ca sa-l revada in viata dupa atat de mult timp, a fost o mare surpriza.

Seno Magozaemon si-a schimbat radical viata dupa disparitie. A renuntat la statutul de samurai, devenind negustor de antichitati. Acum traieste retras, sub un alt nume, intr-o casuta dintr-o padure de bambus de la periferia Kyoto-ului, impreuna cu o frumoasa tanara pe nume Kane. Magoza a crescut-o de mica pe Kane, ajutat de doamna Yu, o fosta curtezana din faimosul cartier Shimabara. Doamna Yu a educat-o pe Kane, predandu-i muzica, etica, scrierea, si avand grija de ea in perioadele de absenta ale lui Magoza, cand era plecat cu afaceri. La intoarcerea din ultima calatorie, Magoza o duce pe Kane la o piesa de teatru de papusi, spectacol aflat la mare cautare, fiind un nou gen de distractie. In timpul spectacolului Kane e zarita de Shuichiro, fiul mostenitor al unui bogat negustor de tesaturi, Chaya, care se indragosteste de fata la prima vedere. Doar ca Magoza il zareste printre spectatori pe Terasaka Kichiemon si pleaca panicat la jumatatea spectacolului impreuna cu Kane. Shuichiro isi doreste o casatorie cu frumoasa necunoscuta, si pentru asta negustorul Chaya il roaga pe Magoza sa o gaseasca. La randul lui Terasaka Kichiemon il cauta pe Magoza, asa ca anonimatul si pacea in care Magoza si Kane au trait in ultimii saisprezece ani par sa se destrame. Ce secerete se vor dezvalui?

Adio acestei lumi si noptii.
Cine-i cel ce calatoreste catre moarte?
E polei pe drumul catre cimitir.
Urme de pasi ce dispar unii dupa altii…
Dar vai, un vis e doar, in vis!

Versurile de mai sus apar in deschiderea filmului si sintetizeaza intr-un mod fermecator esenta povestii. De fapt sunt mai multe povesti. Una din ele e despre “a fi samurai” si acel devotament complet de care sunt capabili membrii castei. Fie ca sunt in postura de a sfida stricta oranduire feudala si autoritatea shogunului pentru a restabili onoarea seniorului lor, fie ca sunt in situatia de a-si face harakiri, fie ca li se interzice moartea onorabila pentru a indeplini o alta misiune, cu riscul de a purta eticheta de tradator, acestia se supun fara ezitare si se dedica pe de-a-ntregul misiunii, lasand deoparte orice nevoie personala. E uimitor cum pot trai dedicati unei misiuni care le acapareaza intreaga viata! Si totul se desfasoara cu onoare, indiferent de greutati, dupa un cod strict, iar singura recompensa e satisfactia indeplinirii in mod impecabil a sarcinii primite. Koji Yakusho face un rol superb interpretandu-l pe Magoza, rol cu care reuseste sa exemplifice la superlativ cat de departe si cat de profund poate merge un samurai in a-si indeplini misiunea. Chiar daca trebuie sa renunte la statutul castei, chiar daca trebuie sa se ascunda saisprezece ani, chiar daca trebuie sa indure umilinte de neindurat, chiar daca trebuie sa-si recladeasca din temelii existenta, in interior si in esenta el nu poate fi altceva decat samurai. O alta poveste este despre iubire si sacrificiu personal. Frumoasa Kane e personalizarea iubirii impetuoase si a sacrificiului de sine. Interpretarea tinerei Nanami Sakuraba este minunata si desi rolul ei e unul secundar, reuseste sa transmita valuri de emotii. Si ea e membra a aceleiasi caste a razboinicilor, iar Magoza, crescand-o, i-a isuflat toate valorile statutului ei. Desi pare ca nu pretuieste aceste valori, exista un punct in procesul de maturizare in care fata constientizeaza dimensiunea sacrificiului lui Magoza. In acel punct manifestarea iubirii ei ia o alta directie, transormandu-se in sacrificiu, pentru a-i da posibilitatea lui Magoza sa-si finalizeze misiunea. Povestea din spatele acestor povesti e cea spusa in piesa de teatru. Muzica si versurile ce insotesc jocul papusilor exprima ceea ce ramane nespus intre protagonisti.
Cine se asteapta ca “The Last Ronin” sa fie un film de actiune, va fi cu siguranta dezamagit, existand doar cateva scurte secvente de lupta, in momentele de evocare a razbunarii celor 47 ronini. Totusi, filmul este o adevarata bijuterie cinematografica, dar pentru a o putea intelege, spectatorului i-ar fi de folos sa fie familiarizat cu conceptul Bushido care subliniaza importanta loialitatii si a sacrificiului personal. Lentoarea povestii poate pune la incercare rabdarea privitorului, dar ii lasa timp sa patrunda admosfera si sensurile profunde din substraturi. Caractere puternice sunt zugravite treptat, pe masura ce se dezvaluie increngaturile sociale ale acelor vremuri, reusind sa ofere spectatorului o fresca a societatii medievale nipone. Iar finalul, subliniaza inca o data ceea ce inseamna “adevaratul spirit al samuraiului”.

Multumiri pentru traducerea in premiera in Romania a acestui film lui lasedan – Asia Team Romania.

Articol realizat de corina1002001 – asiacinefil.com