“The Man Behind The Courtyard House” este inca un blockbuster chinezesc care a reusit sa obtina deja succese nu doar pe plan intern ci si la nivel international. Castigurile financiare consistente de la box-office au fost dublate de pareri mai mult decat favorabile din partea criticilor de film de pretutindeni. Filmul abordeaza un gen destul de putin exploatat in cinematografia chineza, thrillerul cu tenta psihologica, si este primul dintr-o trilogie care va continua cu o noua pelicula ale carei filmari sunt in curs la data scrierii articolului. Unii au spus ca e vorba de un film in stilul cunoscutului “Se7en” al lui David Fincher, altii au vorbit de o posibila asemanare cu „Tacerea Mieilor“. Cert este ca aceasta strategie de promovare a unui film facand trimitere la filme de succes anterioare vizeaza numai si numai asigurarea unui succes financiar garantat inca dinaintea premierei, starnind curiozitatea spectatorilor si impingandu-i spre salile de cinematograf. In realitate, in momentul in care vizionezi un film ca acesta realizezi ca are cate putin din tot ceea ce pana acum succese hollywoodiene rasunatoare au avut in reteta lor. Filmul nu poate fi reinventat nici de chinezi, nici de coreeni; el poate cel mult sa fie realizat dupa aceeasi reteta, diferenta putand-o realize originalitatea scenariului si interpretarea actorilor, eventual o viziune regizorala novatoare. Se poate spune ca acest film se aseamana mai mult ca realizare cu o poveste spusa pe dos, sub aspect cronologic, amintind de stilul mexicanului Innaritu, fara a avea insa profunzimea si realismul acestuia. Si totusi, originalitatea acestei pelicule sta in spcial in interpretarea unui singur actor, marele Simon Yam. Rar acest actor a acceptat roluri negative in lunga si prolifica sa cariera cinematografica, insa de aceasta data se poate spune ca a interpretat unul din cele mai bune roluri din intreaga sa cariera. Yam interpreteaza perfect un personaj tacut, a carui drama interiorizata incearca sa se exteriorizeze cu timiditate in fata tovarasilor de drum, cu violenta in fata instinctului de razbunare.

Pilonul in jurul caruia se cladeste intreaga poveste e Chen Chihui (Simon Yam). Acesta deschide cu o oarecare intarziere poarta casei rustice a familiei Wong, in momentul in care un grup de tineri bat insistent la ea. Aflam ca Chihui este de fapt o ruda indepartata a familiei Wong, care ar fi plecat intr-o calatorie, lasand grija gospadariei in seama sa. Tinerii – cunostinte ale familiei Wong prin intermediul parintilor lor, au venit in oraselul de provincie pentru a participa la un ceremonial stravechi, si, in absenta familiei Hong, ii solicita ingrijitorului – omul din spatele casei cu curte – gazduire pentru doua zile. Dar la scurt timp, resedinta pustie si niste vase uriase depozitate in curte stranesc curiozitatea tinerilor, care dispar rand pe rand. Mai apoi aflam ca Chen Chihui tocmai ispasise o detentie de 20 de ani pentru o tentativa de omor care i s-a inscenat de catre familia Hong. Acesta lucrase in tinerete ca tamplar, si din economiile facute a reusit sa-i asigure plata facultatii celei ce urma sa-i devina sotie. Insa la incheierea facultatii, fata – nimeni alta decat fiica familiei Hong – a intentionat sa il paraseasca, plecand in America si constuindu-si acolo o viata fericita. Acest gest a nascut in mintea lui Chen un sentiment de frustrare, fiind retinut de politie pentru o tentativa de omor la adresa fostei sale prietene. Dupa 20 de ani, acesta iese din inchisoare si… cauta razbunare.

“The Man Behind The Courtyard House” este un film cu o structura atipica. Mai intai e prezentat deznodamantul, dupa care filmul analizeaza ce anume l-a impins pe personajul principal sa ajunga in momentul de criza. Criza, de fapt, s-a declansat in urma cu 20 de ani, iar primul lucru de care Chen Chihui vorbeste dupa iesirea din inchisoare este fosta lui prietena, din cauza caruia a fost inchis. Unul din personajele cu care se intovaraseste pe drum il numeste “romantic”, pentru ca dupa o perioada atat de mare de timp isi aminteste de o femeie. Dar, asa cum strainul nu cunoaste decat o latura a fostei relatii a lui Chen, la fel si Chen nu cunoaste decat o parte a personalitatii interlocutorului sau care, ajuns intr-o stare de euforie, ii sugereaza c ear face el unei femei care l-ar parasi. Folosirea ciocanului si a cuielor pentru o eventuala justitie devine o imagine care il obsedeaza pe tamplar, si in mod simbolic razbunarea e indeplinita prin intermediul exact al instrumentelor cu care trebuia in trecut sa-si cladeasca fericirea. Prin intermediul acestei scheme atipice – totul e derulat de la denodamant la inceput – regizorul ofera o imagine mai rationala privitorului, lasand ca tensiunea sa se consume in primele 30 de minute, restul povestii explicand pas cu pas, etapa cu etapa, evolutia la nivel psihologic a personajului principal. Acesta isi insuseste ceva din discutia cu fiecare interlocutor. Din pacate, vede doar partea extrema a dramei fiecaruia deoarece o raporteaza prin filtrul interior la drama sa personala. Nu i se arata faptul ca poate pana cand interlocutorii au ajuns intr-un moment de criza, acestia au avut parte de o viata fericita la ruinarea careia fiecare din ei a contribuit. Aici e lucrul care face diferenta. Personajului nu i se spune gradul de vinovatie al fiecarui interlocutor, care in fata unui strain nu poate fi obiectiv. De aici si drama autoindusa a personajului.
Spre deosebire de alte filme de gen, de aceasta data analiza psihologica o face spectatorul; regizorul doar ofera diverse contexte in care personajul se manifesta, iar spectatorul trage concluziile, ascultandu-i confesiunile, traindu-i drama, fraternizand sau opunandu-se deciziei acestuia. Apar si alte destine care se intrataie si il influenteaza pe Chen, astfel ca spectatorul are o imagine clara a influentelor si mediului care il imping pe acesta sa comita oribilele fapte. Dincolo de toate, “The Man Behind The Courtyard House” este, paradoxal, un film despre lipsa de comunicare intre oameni, despre perceperea gresita a celor din jurul nostru. Ideea principala pe care filmul o sugereaza, intr-un final, e ca decizia nu apartine celor din jur, care ne pot cel mult influenta, ci doar noua insine. Fiecare individ e pe deplin responsabili de deciziile pe care le ia si de faptele pe care le comite. Constiinta poate cel mult sa ne indemne spre o anumita cale. Sugestiva este scena din final in care personajul principal e pus in fata a doua drumuri care duc in doua directii diferite – metafora perfecta a alegerii constiintei umane: Calea Razbunarii si a pierzaniei sau Calea Impacarea, a iubirii fata de cei dragi, a iertarii de sine.
Un film care te pune pe ganduri, ce ofera o perspectiva noua si care ne invata ca un lucru poate fi vazut cu aceeasi ochi din mai multe unghiuri de vedere. Depinde de fiecare in parte… ce doreste in cele din urma sa vada. Fanii genului thriiler-psihologic nu vor fi dezamagiti. Vizionare placuta !

Prezentare realizata de cris999 – asiacinefil.com